3. /12 MAI 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ; ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA PEȘTE

+) Sf Mc Ioan Valahul; 

Sf Ier Epifanie, arhiepiscopul Ciprului și Gherman, patriarhul Constantinopolului (Dezlegare la pește)

Sfinți români – Sf Mc Ioan Valahul

Multe ţinuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belşug de suflete alese, care pururea se împărtăşesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. Întru aceasta, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepţilor; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morţii; sub altarele lui s-au mucenicit mădulare care, prin suferinţă, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munţii lui s-au mântuit sihaştri în luminată cuvioşie, mistuindu-se în rugăciune, post şi priveghere; şi nu pe puţine din scaunele vlădiceşti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.

Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa altor seminţii lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care, aici, L-au mărturisit pe Hristos. Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai presus de orice chip al sângelui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în templele Duhului Sfânt. Şi cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai cetăţii lor celei pământeşti.

Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare şi se întregesc în soare. Şi precum rouă pământului răsfrânge soarele şi-i arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui. Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre a revărsat îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit rouă cea mântuitoare a sfinţilor noştri.

Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este şi Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul. El se cheamă «nou», pentru căi a pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci, şi de asemenea se numeşte «Valahul», pentru că era de neam din Valahia, adică din Ţara Românească. Ştiut este că, în vechime, popoarele străine îi numeau pe români vlahi sau valahi, adică neam de obârşie latină, iar amintirea aceasta se păstrează până astăzi în numirea Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei.

Binecuvântatul Mucenic Ioan şi-a purtat vremelnica viaţă la jumătatea celui de al XVII-lea veac de la Hristos. În acel timp, nu mult după evlavioasa domnie a lui Matei Vodă Basarab, la cârma Ţării Româneşti a venit Mihnea Voievod, pe care pământenii l-au poreclit «Turcitul». Acest Mihnea, cu toate că se pretindea a fi român, era fiul unui cămătar grec şi, arătându-se de mic atras de obiceiurile agarenilor, adică ale închinătorilor lui Alah şi cinstitorilor lui Mahomed, a fugit de la părinţii lui. S-a dus apoi la Ţarigrad şi s-a curtenit lui Sinan Paşa, zicând ca este feciorul lui Radu Vodă, şi aşa a petrecut la turci şi în legea lor vreme de patruzeci de ani. Acolo se chema Gioan Bei şi era întru totul robit de pofta slavei celei deşarte. Deci, plătind sultanului multe pungi cu galbeni, a ajuns domn în Ţara Românească şi a început a asupri poporul cu biruri. Ţara i-a stat mereu împotrivă, iar el nu s-a putut ţine în scaun decât chemând, în câteva rânduri, pe tătari, care năvăleau în hoardă, pustiau ţinuturile şi duceau cu ei mulţime de robi. Dar mai pe urmă, nemaiputând face faţă lăcomiei otomane şi râvnind oarecare câştig şi pentru sineşi, a poftit să nu mai plătească haraciul agarenilor din Ţarigrad.

Aşadar, Mihnea s-a unit cu alţi doi voievozi şi, după ce a ucis pe mulţi din dregătorii săi de la curte, a pornit răscoală împotriva turcilor, tăindu-i pe unde-i găsea. Iar sultanul Mehmet, auzind de acestea, a trimis o hoardă de tătari în Moldova, o oaste de turci în Ţara Românească şi o alta în Transilvania. Tătarii au ieşit biruitori în Moldova şi au făcut cumplită prădare în laturile ei. În Ţara Românească s-a întâmplat că Mihnea i-a bătut pe potrivnici, dar îndată după aceea, cuprins de frică, a fugit peste munţi, unde şi-a dat sfârşitul nemântuit. Iar cea de a treia oaste a sultanului a câştigat biruinţă asupra voievodului transilvan, la Deva, şi, întorcându-se prin ţinutul Olteniei sau Vlahiei Mici - cum i se spunea atunci -, a trecut munţii prin văile Oltului şi ale Jiului. Ea a făcut mare pierzanie în neamul creştinesc şi a robit mulţime mare de bărbaţi, femei şi copii, prinzându-i în arcane şi târându-i, legaţi cu funii, în urma cailor şi carelor lor. Prăpădul acesta s-a întâmplat în anul 1659, în luna lui noiembrie sau decembrie.

Printre cel robiţi atunci a fost şi tânărul Ioan, vlăstar de bun neam, născut şi crescut aici, în Ţara Românească, din părinţi cuprinşi în credinţă, evlavie şi chivernisire gospodărească. Şi Ioan, când a fost robit, era în vârstă de numai cincisprezece ani.

Cât de minunat însă se arată Dumnezeu cu aleşii Lui! Cu toate că era atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăţia inimii de prunc se împleteşte cu înţelepciunea minţii de bătrân. Şi era Ioan frumos la chip, luminos în privire şi bine legat în trup. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată fiinţa lui. Şi măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinţei şi de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, căţuia sufletului său curat şi jertfelnic. Aşa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăreni lăsându-şi în urmă părinţii, neamurile şi ţara lui frumoasă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată şi că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, Împărăţia cerurilor. În această împărăţie însă nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoinţelor ş după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.

Robii agarenilor erau socotiţi ca un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpăraţi de orice închinător al lui Alah, pe bani buni, potrivit vârstei şi folosului fiecăruia. Aşa se face că încă fiind pe drum, un păgân din cei ce îi duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi, plăcându-l, l-a cumpărat, cu gând urât. Că n-a avut putere să înţeleagă frumuseţea lui lăuntrică, ci s-a oprit cu nelegiuită căutătură spre mândreţea cea din afară. Şi a început a-l sili să-şi întineze trupul cu păcatul izvodit cândva în blestemata cetate a Sodomei, cea arsă de Dumnezeu cu foc şi pucioasă pentru nelegiuirea ei; pe care păcat osândeşte şi dumnezeiescul Pavel, în Epistola către Romani, în cel de al douăzeci şi şaptelea verset al întâiului capitol. Dar Ioan s-a împotrivit păcatului şi s-a împlătoşat cu rugăciunea şi cu semnul crucii împotriva celui ce voia să-l întineze.

I-a zis agareanui, plin de mânie: "- Într-atât de semeţ eşti înaintea mea şi uiţi că nu eşti decât un biet rob?". 

Iar Ioan i-a răspuns: "- Doar lui Hristos îi sunt rob, dar cât de largă îmi este libertatea în lăuntrul dumnezeieştii mele robii!»

S-a încruntat păgânul: «- Eu sunt stăpânul tău, pentru că te-am cumpărat cu preţ de aur; fac cu tine ce vreau».

L-a înfruntat tânărul: «- Hristos îmi e stăpânul, că El m-a răscumpărat cu preţ de sânge; El face cu mine ce trebuie".

Şi cugetul său se întărea întru puterea credinţei. Atunci agareanul se pregătea să-l lege de un copac, spre a-i face silă. Iar Ioan, cumplit scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu, s-a întrarmat cu amintirea tânărului David, biruitorul lui Goliat, şi cu a ostaşului Nestor, cel ce surpase mândria lui Lie. Şi, prinzând curaj, a pândit o clipă prielnică şi l-a ucis pe păgân.

Nu mult după aceea, ceilalţi agareni care-l duceau pe Ioan în robie au băgat de seamă lipsa stăpânului său. Deci au prins a-l ispiti şi, aflând adevărul, l-au legat în lanţuri şi aşa l-au purtat, îndelungată vreme, pe drumul Ţarigradului. Cine va putea spune chinul celui târât printre robi? Că era vreme de iarnă şi gerul însuliţa cu foc îngheţat trupul gol al tânărului. Dar el răbda cu bărbăţie, gândindu-se că mai bine este a-i arde trupul în văpaia iernii decât sufletul în văpaia gheenei. Dar foamea pântecului nehrănit şi sângerarea picioarelor desculţe şi sfârşeala mădularelor ostenite, cine le va putea şti? Pe drumul greu din trecătorile înzăpezite ale Balcanilor şi Rodopilor, viscolul îi biciuia obrajii, îi înlăcrima ochii şi-i încovoia spinarea. Dar duhul său rămânea drept, cu toate că bănuia chinurile ce-l aşteptau la capătul drumului, ştiind el că uciderea unui turc nu putea rămâne nepedepsită.

Şi astfel, legat, a ajuns la Ţarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar robia era robie. Iar cei ce-l păzeau l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, soţia agareanului l-a înfăţişat pe Ioan vizirului, spre judecată. Şi Ioan a fost supus cercetării şi a mărturisit adevărul, cum că el, omorîndu-l pe păgân, nu a făcut altceva decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat şi curat. Iar vizirul l-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.

Ascuţite sunt ispitele Satanei împotrriva mărturisitorilor lui Hristos! Iar Dumnezeu le îngăduie, pentru ca să urce puterea credinţei. Şi cu cât mai mari sunt ispitele biruite, cu atât mai neveştejită câte cununa de slavă a biruitorului. Că i se dăduse lui Ioan frumuseţe în trup şi prin frumuseţea trupului a fost ispitit. 

Acea tânără văduvă a fost îndată răpită de mândreţea lui Ioan şi l-a dus la locuinţa ei cea scumpă, unde duhul desfrânării se răsfăţa pe covoare şi divanuri, nutrit cu mâncăruri alese şi cu otrăvite miresme.

Şi i-a zis femeia: «- Iată eşti în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis bărbatul, îi vei lua locul şi-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din sărac, te ridic bogat. Dar, pentru ca să-mi fi bărbat, trebuie să te faci de aceeaşi lege cu mine. Nimic mai uşor decât să te lepezi de Hristos şi să te faci închinător al lui Alah şi cinstitor al lui Mahomed, profetul său. Priveşte împrejur aurul şi argintul, mătăsurile, pietrele nestemate, priveşte-mă pe mine, alături, care sunt gata de însoţire».

Nu era uşoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanţurile de fier pe veştminte de mătase; să îmblânzească năpârcile foamei prin saţul meselor îmbelşugate; în loc de osteneala drumului, să-şi îngăduie odihnă mângâietoare; în loc de biciuirile viscolului, să primească adierile zefirului; în loc să sângereze prin stâncile munţilor, să lunece în caiac, pe undele Bosforului!

Ioan însă era plin de virtute şi nu s-a plecat. Cu îndrăzneală i-a răspuns femeii: «- Curăţia sufletului mi-o voi păstra şi la legea ta nu voi trece; neîntinarea trupului o voi păzi şi nu mă voi însoţi cu tine !».

I-a zis femeia: «- A fost aici, în Ţarigrad un tânăr din neamul vostru, pe nume Gioan Bei, a crescut în curţile seraiului şi s-a bucurat de farmecele sultanei şi a ajuns bogat şi domn în ţara voastră. Eu nu zic că şi tu vei ajunge domn, dar Ţarigradul e răscrucea multor drumuri către putere şi slavă».

Nu i-a trebuit multă vreme de gândire, căci neprihănitul tânăr ortodox a adăugat din bogăţia datinilor strămoşeşti: «- Nu ştiu ce s-a ales acum de domnul nostru, că fugise peste munţi de frica voastră, dar ştiu că poporul îi spune «Mihnea Turcitul» şi cu acest nume de ruşine o să rămână el în amintirea veacurilor. Eu nu vreau să mă ruşinez de numele meu».

Şi iarăşi a ridicat Ioan rugăciune la Hristos Mântuitorul şi s-a întrarmat cu semnul crucii, pentru ca să fie păzit şi întărit până la urmă neabătut din credinţa părinţilor săi. Şi şi-a adus aminte de Iosif, fiul lui Iacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar, dregătorul din ţara Egiptului. Şi această aducere-aminte l-a luminat şi l-a întărit peste măsură.

Câte meşteşuguri n-a încercat acea femeie păgână ca să-l întoarcă pe tânăr de la Hristos şi să-l însoţească cu ea! Că era muncită de patimă şi nu avea linişte. Toate aceste ispitiri au durat aproape doi ani şi jumătate, pe măsură ce şi tânărul se împlinea la trup. Dar Ioan nu s-a clintit din temelia cea tare a credinţei lui ortodoxe.

În cele din urmă, văzându-se într-atât înfruntată, agareanca şi-a dezlănţuit păgâneasca furie şi l-a dat pe Ioan eparhului, adică mai-marelui cetăţii, care l-a aruncat în temniţă. Şi acolo a fost supus mucenicul la atât de multe, de cumplite şi de înfricoşătoare chinuri, încât cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândească s-ar îngrozi cu adevărat.

Caznele au durat mai multe zile. Şi nici în vremea aceea Ioan nu a fost lipsit de ispită. Căci femeia, neîncetat împătimită de frumuseţea lui, mergea în fiecare zi în temniţă şi cu linguşiri şi făgăduinţe îl ademenea spre întinare şi lepădare de credinţă. Dar tânărul, ademenea unui diamant, a rămas neclintit în credinţă şi în înţelepciune, căutând numai spre Domnul Hristos de la care primea putere şi biruinţă asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Căci el, cu mintea lui vârstnică sălăşluită în trup nevârstnic, luminată de darul lui Dumnezeu, ştia că întreagă trebuie păstrată curăţia şi a sufletului, şi a trupului, ca pe o jertfă bineplăcută înaintea Cerului.

Întru sfârşit, văzând toţi că în zadar se ostenesc cu chinurile şi că asupra lui Ioan nu au nici o izbândă, au cerut vizirului îngăduinţă să-l omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să săvârşească aceasta. Deci, călăii, cei ce-l chinuiseră, l-au luat pe binecuvântatul tânăr Ioan şi l-au dus în Parmac-Kapi, aproape de Bazestani, tot în Ţarigrad, ca să-l ucidă prin spânzurătoare. Iar el, înseninat de chinuri şi străluminat de harul sfinţeniei, mergea spre locul muceniciei sale, mulţumind lui Dumnezeu. Şi ochii duhului său, adânciţi undeva, dincolo de hotarele zărilor şi ale veacului acestuia, în împărăţia luminii celei pururea fiitoare, descoperind răsplata pentru lanţurile robiei, pentru bicele crivăţului, pentru nevoinţele trupului şi caznele temniţei, vedeau straie mai scumpe decât mătăsurile Răsăritului, simţeau mângâieri mai dulci decât adierile Ţarigradului şi lăcrimau de o fericire ce nu se poate împerechea cu bucuriile pământului.

Şi astfel, în anul 1662, în a douăsprezecea zi a lunii mai, pururea-fericitul tânăr Ioan a primit din mâna Domnului cununa biruinţei. Iar viaţa sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învăţat grec din vremea lui, şi apoi tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele greceşti şi apoi în cele româneşti. Aşa s-a scris numele Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul în cartea vieţii lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârşeşte în inima neamului care l-a odrăslit.

Cu ale sale sfinte rugăciuni, Dumnezeu să ne învrednicească şi pe noi de bunătăţile cele fără înşelare fără de sfârşit. Amin (1).

Arhim. Bartolomeu Anania

1. Pătimirea Sfântului Ioan cel din Ţara Românească..., scrisă de Ioan Cariofil, în vol. Slujba Cuviosului Părintelui nostru Dimitrie..., Bucureşti, 1801, p. 20 v. -21 v; Vartolomeu Diacul, Sf. Mucenic Ioan Românul, în «Biserica Ortodoxă Română», LXXII (1954), nr. 5, p. 532-539; Pr. Conf. Al. 1. Ciurea, Trei sute de ani de la moartea de mucenic a Sf. Ioan Valahul, ibid., LXXX (1962), nr. 5-6, p. 439-514, N. Russel, Neomartyrs of the Greek Calendar, în « Sobornost», nr. 1, 1983, p. 42-43.Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 399-405 Sfântul Mucenic Ioan Valahul

În această lună, în ziua a douăsprezecea, pomenirea celui între sfinţi, părintele nostru Epifanie arhiepiscopul Salaminei Ciprului.

Marele şi minunatul Epifanie a fost din ţara Feniciei, din ţinutul Elefterapolei. Şi fiind bine crescut în casă, după cum este obiceiul la oamenii săraci şi plugari, el a strălucit cu fapta bună cea către Dumnezeu şi s-a ridicat la înălţimea cea desăvârşită a petrecerii celei binecredincioase. Căci părinţii săi fiind evrei, au rămas în slujba şi în umbra Legii şi n-au putut să vadă lumina harului. Iar el a alergat la credinţa cea adevărată a lui Hristos, aflând o mică pricină. Căci tămăduindu-i un creştin, Cleovie, rana ce pătimise, căzând de pe un asin ce încălecase, atunci sfântul a luat îndoială în cugetul lui şi nu se îngrijea mult de slujba Legii.

Şi după aceea aflând pe un oarecare monah, anume Luchian, îl văzu vorbind cu un sărac, care cerea milostenie, căruia i-a dat şi acoperământul său, adică rasa, şi îndată acel Luchian a fost îmbrăcat de sus cu veşmânt alb. Care lucru văzându-l Epifanie, a trecut la credinţa creştinească. Şi a primit sfântul Botez de la episcop. Iar minunile ce a făcut de atunci este cu anevoie a le povesti cineva cu amănuntul. Atât numai trebuie să spunem: că fiind foarte tânăr de vârstă, şi primind credinţa în Hristos, îndată s-a făcut cu cuviinţă monah, şi a întrecut pe toţi cei de vârsta sa, cu răbdarea şi cu trudele cele pustniceşti. Şi ajungând la plinirea arhieriei, după ce făcuse petrecere pustnicească şi mulţime de minuni şi tămăduiri la mulţi bolnavi, în vremea cea de pe urmă după preoţie, a făcut mulţime de scrieri şi a învăţat pe toţi învăţătura drept-măritoare, pentru care a avut multe de suferit din partea ereticilor.

Deci trăind ani o sută cincisprezece ani şi trei luni, precum însuşi el a răspuns către Arcadie împăratul ce-l întrebase, şi-a dat sufletul către Domnul. Însă nu în scaunul său, ci întorcându-se de la Constantinopol la Cipru, eparhia sa, după cum a scris marele Ioan Gură de Aur către dânsul, că adică nu va ajunge la scaunul său, fiindcă din prostimea inimii, şi sfântul acesta se unise cu aceia ce au izgonit pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur; deci a răspuns şi dumnezeiescul Epifanie marelui Hrisostom cum că nici el nu va ajunge să meargă la locul unde îl vor izgoni. Pentru aceasta s-au şi împlinit proorociile amândurora.

Si-a dat sufletul in mâinile lui Dumnezeu pe corabie, in ziua de 12 mai 403, dupa ce a lasat cu limba de moarte ucenicilor sai sa pastreze credinta dreapta si sa nu se lase atrasi de bogatie si de bârfa. La sosirea corabiei la Salamina popor mult, cu lumânari în mâini îsi astepta pastorul, si l-au însotit cu lacrimi pâna la catedrala sa, unde o mare parte a populatiei Ciprului a venit sa-l venereze timp de 7 zile.

Cultul sfântului Epifanie s-a raspândit cu repeziciune, iar mormântul sau a ramas pâna azi unul din locurile de pelerinaj cele mai importante din insula Ciprului, al carei patron este, împreuna cu safântul apostol Barnaba.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi, părintele nostru Gherman, patriarhul Constantinopolei.

Acest părinte al nostru Gherman a fost fiul lui Iustinian Patriciul, care era bărbat luminat şi vestit în zilele împăratului Heraclie, ocârmuind multe domnii sub stăpânirea lui Iustinian Patriciul, fiind lăudat de sfatul împărătesc pentru faptele lui cu desăvârşire bune şi pentru dreapta credinţă, a fost zavistuit de nepotul lui Heraclie, adică de Constantin Pogonatul şi omorât, iar feciorul lui, sfântul Gherman, fiind foarte mic, a fost castrat şi rânduit în clerul bisericii celei mari din Constantinopol.

Acesta socotind ceea ce i s-a întâmplat ca o aflare folositoare, s-a dat la citirea dumne-zeieştilor Scripturi. Şi suindu-se şi sporind spre multă cunoştinţă cu ascuţimea firii sale, şi cu cele de-a pururea osteneli şi îndreptându-şi bine viaţa sa, a fost hirotonit episcop bisericii Cizicului, neluând însă fieştecum treptele, ci cu orânduială. După aceea, trebuind bisericilor ocârmuire înţeleaptă, a fost trecut din Cizic la scaunul cel mare al Constantinopolului, unde bine purtând cârma şi îndreptând poporul lui Dumnezeu cu multe învăţături şi tâlcuind cele mai adânci şi cu anevoie de priceput părţi ale Scripturii, şi luminând bisericile credincioşilor cu prăznuitoare cuvinte şi laude, şi îmblânzind şi îndulcind greutatea şi asprimea privegherilor cu versuri şi cu cântări.

Iar Leon Isaurul, ţinând împărăţia creştinilor tirăneşte, a început întâi a huli asupra lui Dumnezeu, şi s-a apucat a ocărî sfintele icoane, şi nici nu asculta cele mai bune dovediri ce se făceau din Sfintele Scripturi, cum că trebuie a se da cinste şi închinăciune sfintelor icoane, ci încă a ars şi cărţile care erau scrise spre ajutorul sfintelor icoane. Din aceasta cunoscând sfântul că învăţa pe un surd şi fără de ruşine şi ne-priceput, punându-şi omoforul pe sfânta masă, a ieşit din Patriarhie, şi mergând la părinteasca sa casă ce se zicea a lui Platanie, acolo sta în linişte. Şi în bune bătrâneţi viaţa şi-a sfârşit, trecând peste nouăzeci de ani, iar sfintele lui moaşte nu numai când erau aduse la îngropare au vindecat pe mulţi de feluri de boli, ci şi după îngropare izvorăsc totdeauna vindecări celor ce cu credinţă se apropie de ele. Deci le-au îngropat în sfânta mânăstire a locului. Şi se face praznicul lui în sfânta biserică cea mare.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA PEȘTE

A.   GUSTĂRI

Pastă de măsline şi sardele (pentru 2 persoane)

măsline	10 bucăţi
sardele	200 grame
Ceapă	1 bucată
lămâie	1 bucată
margarină	50 grame
Se scot sâmburii din măsline, se toacă o ceapă, se curăţă sardelele, apoi se dau prin maşina de tocat toate şi se amestecă cu margarina şi zeama de lămâie până se formează o pastă omogenă. Se serveşte pe felii de pâine.

 

B.   SALATE

Salată de peşte marinat

cartofi	500 grame
peşte marinat	300 grame
salată	1 bucată
ceapă roşie	1 bucată
muştar	După gust
ulei de măsline	100 ml
oţet	30 grame
Se fierb cartofii în coajă şi apoi se curăţă si se feliază. Ceapa roşie se curăţă şi se taie rondele subţiri. Se amestecă toţi cartofii cu frunzele de salată, bucăţile de peşte marinat şi cu rondelele de ceapă. Cu uleiul de măsline, muştar, sare şi un pic de oţet (o parte oţet, trei părţi ulei) se prepară un sos care se toarnă peste celelalte ingrediente.

 

C.   SOSURI

D.   BORŞURI

Borş de peşte

caras,morcov,lămâie,adrei,roşii,bulion,ceapă,	Câte 1 bucată din fiecare şi o lingură de bulion
Se spală carasul şi se pune la fiert apoi legumele se taie mărunt şi se pun în oală, se lasă la fiert apoi se poate acri cu zeamă de lămâie

 

E.   MÂNCĂRURI

Plachie de păstrăv

păstrăv	6 bucăţi
ceapă	2 bucăţi
ulei	100 grame
pastă tomate	150 grame
zarzavat de iarnă	150 grame
sare	50 grame
Se curăţă peştele. Într-o tigaie se pune uleiul la încins în care se adaugă ceapa tăiată mere. Se lasă să se călească bine iar când începe să-şi schimbe culoarea se adaugă pasta de tomate şi puţină apă. Se amestecă apoi se adaugă peştele care trebuie să fie acoperit de apă. Se dă într-un clocot apoi se adaugă zarzavatul; se amestecă uşor apoi adăugăm sarea după gust şi puţină sare de lămâie tot după gust. Se mai dă într-un clocot sa nu sa se fărâme peştele. Se seveşte caldă cu mămăliguţă caldă.

 

F.   DULCIURI

Prăjitură „Ziua şi noaptea”
• 12 linguri ulei;
• 14 linguri zahăr;
• 14 linguri apă;
• 18 linguri făină;
• 2 linguriţe praf de copt;
• 1 vanilie;
• 2 – 3 linguri cacao;
• 1 cană nucă măcinată
Se amestecă bine ingredientele cu mixerul, se adaugă făină în care s-a amestecat praf de copt şi vanilie.
La sfârşit se adaugă nuca.
În tava unsă şi tapetată cu făină se toarnă jumătate din compoziţie.
Deasupra se toarnă cealaltă jumătate în care s-a adăugat cacao.