3. /22 MAI 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mc Vasilisc și Marcel; 

Sf Părinți de la Sinodul II Ecumenic

Sf Mc Vasilisc și Marcel

Sfântul Mucenic Vasilisc, originar din satul Humialon, din Eparhia Amasiei, a trăit în timpul împăratului Maximian (286-305) şi a fost nepotul Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron. Vasilisc a fost închis împreună cu Eutropie şi Cleonic, ostaşi şi prieteni cu Sfântul Teodor Tiron.
Aceştia doi au pătimit moarte martirică pentru Hristos, însă Vasilisc a rămas în temniţă, după care a fost eliberat. Pentru că a început să predice Evanghelia lui Hristos, păgânii l-au prins din nou, la porunca guvernatorului Agripa.
Când era dus spre Comane, în satul Dacnon, ostaşii au poposit la o femeie, Traiani. Pe Sfântul Vasilisc, aceştia l-au legat de un paltin uscat care, în chip minunat, a înverzit şi a înfrunzit.
Ajunşi în Comane, Sfântul a fost dus înaintea guvernatorului, dar a refuzat să aducă jertfă idolilor. Pentru că s-a rugat, Dumnezeu a trimis foc din cer şi a ars templul şi statuia idolului Apolon. Plin de mânie, guvernatorul Agripa a poruncit să-i fie tăiat capul Sfântului Mucenic Vasilisc.

• • 

Sfântul Mucenic Vasilisc purta cu bărbăție greutatea lanțurilor de fier și răbda cu vitejie durerea picioarelor pătrunse cu piroanele ascuțite, care erau în încălțămintea de aramă; și se roșea calea cu sângele lui. Iar sfântul cânta, zicând: De s-ar aduna asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea Hristoase, Dumnezeul meu că Tu cu mine ești.

După uciderea Sfinților Mucenici Eutropie și Cleonic, cu care împreună a pătimit multe și Sfântul Vasilisc, el, rămânând viu, ședea în temniță. Iar după moartea ighemonului Asclipiodot, a venit în locul lui, în părțile Pontului, un alt ighemon cu numele Agripa, trimis de tiranii Maximian și Maxim, ca să prigonească și să ucidă pe cei ce credeau în Hristos. Și mai înainte de intrarea lui în cetatea Amasiei, Sfântul Vasilisc șezând acolo în temniță, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, adu-ți aminte de mine și nu mă uita până în sfârșit, ci și chemarea mea spre mucenicie arătat s-o aduci întru desăvârșire, ca să nu fiu despărțit de acei sfinți bărbați care au fost prinși cu mine și au pătimit mai înainte de mine și s-au încununat”.

Deci, arătându-i-se lui Domnul la miezul nopții în vedenia visului, i-a zis: „Îmi aduc aminte de tine și nu te uit pe tine! Deja numele tău s-a scris de la început cu cei ce au fost prinși cu tine; deci, nu te mâhni ca un mai de pe urmă, pentru că pe mulți îi vei întrece și pomenirea ta o voi face slăvită în tot pământul. Iar acum du-te și dă sărutarea cea mai de pe urmă maicii tale, fraților și rudeniilor, și, când te vei întoarce, vei lua cununa mucenicească și îndată te vei odihni în Comani. Dar să nu te temi de muncile ce ai să le pătimești, că Eu sunt cu tine și nu te vor vătăma supărările cele omenești”.

Și deșteptându-se Sfântul Vasilisc, s-a umplut de bucurie și, pe când se ruga, a văzut ușile temniței deschise. Iar începând a se face ziuă, a rugat pe ostașii care îl păzeau și pe păzitorul cel mai mare al temniței, zicând: „Dați-mi voie pentru patru zile să mă duc să văd pe maica și pe frații mei, cei ce petrec în satul Cumialii; iar după aceea întorcându-mă, voi alerga la adevăratul meu Tată, Iisus Hristos”. Dar ostașii și păzitorul temniței i-au răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul tău, Căruia tu neîncetat îi slujești, că de nu ne-am teme de ighemon, pe care îl așteptăm să vină îndată, apoi te-am elibera cu totul”. Grăit-a sfântul: „Nu voiesc să fiu liber cu totul ci, precum am zis, să mă duc numai să mă închin maicii mele, fraților și rudeniilor, fiindcă Domnul meu mi-a poruncit să fac aceasta”.

Ostașii ziseră: „Ne temem ca nu cumva, după eliberarea ta, ighemonul să te ceară degrabă de la noi, fiindcă am auzit astăzi că are să vină ighemonul în cetate și toți cei legați sunt scriși în cartea pentru judecată”. Iar Sfântul Vasilisc a zis: „Voia Dumnezeului meu este să mă duc în satul meu; deci, dacă aveți plăcere, apoi să meargă unii dintre voi cu mine, și iarăși ne vom întoarce împreună”. Atunci ostașii s-au învoit la voia Domnului și, sculându-se unii dintre ei, s-au dus cu dânsul în satul lui și l-au întâmpinat pe el cu multă bucurie frații lui, căci avea trei frați, și maica sa, și i-au ospătat și cinstit pe ostași în casa lor.

Iar a doua zi, chemând pe toate rudeniile lui, a grăit multe către dânșii din cele pentru folosul sufletului și din învățătura creștinească, zicând că ni se cade nouă a intra în împărăția lui Hristos cu multe supărări. Deci, mângâindu-i pe ei și dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Iubiților frați, părinților și fiilor întru Hristos, petreceți în credința Domnului nostru Iisus Hristos și să nu vă depărtați nicidecum de El; pentru că nimic nu este lumea aceasta și cele din ea. Toate acestea sunt ca o umbră ce trece, iar Domnul petrece în veci. Deci, mă rog vouă, rugați-vă pentru mine Stăpânului nostru, Dumnezeul tuturor, să-mi dea putere ca să-mi săvârșesc nevoința pătimirii, precum a dat Sfinților Teodor Tiron, Eutropie și Cleonic, care au fost prinși cu mine. Mântuiți-vă, preaiubiți părinți, maicilor, fraților, surorilor și fiilor, că mă duc acum de la voi și nu mă veți mai vedea în viața aceasta vremelnică”. Acestea zicând sfântul, s-a făcut plângere și tânguire mare și au zis către dânsul: „După ce îți vei săvârși bine alergarea ta, roagă-te Domnului pentru noi și pentru tot neamul creștinesc, ca să înceteze prigoana asupra credinței celei sobornicești și ca să se piardă slujirea la idoli, iar darul lui Hristos să strălucească peste tot pământul”. După acestea, Sfântul Vasilisc se pregătea să se întoarcă cu ostașii la temniță, în legăturile sale.

În acea vreme ighemonul Agripa a ajuns în cetatea Amasiei, și, chemând pe cei mai dintâi cetățeni, a intrat cu dânșii în capiștea idolească, care se numea Petason, și în alta numită Serapion, aducând jertfă necuraților lui zei. Iar a doua zi, șezând la judecată, cerceta pe cei ce erau în legături; astfel a chemat mai întâi pe Vasilisc, fiindcă auzise de dânsul și voia să-l pună pe el mai întâi înaintea judecății sale. Și ducându-se în temniță unul din cei mai mari ai cetății, ca să aducă pe Vasilisc la ighemon, nu l-a găsit în legături. Deci, a prins pe păzitorul temniței și, legându-l, l-a dus la divan. Iar ighemonul, schingiuindu-l, îl întreba: „Cum ai dezlegat pe vrăjmașul zeilor noștri, nesocotind poruncile împărătești?”. Iar păzitorul a răspuns: „Sunt două zile astăzi, de când Vasilisc s-a dus cu ostașii în satul lui”. Și umplându-se ighemonul de mânie, a zis: „Capul tău îl voi tăia cu sabia, de nu vei pune înaintea mea pe hulitorul și ocărâtorul zeilor”. Zis-a păzitorul temniței: „într-a patra zi îl voi aduce înaintea ta”.

Și îndată a trimis ighemonul cu străjerul acela, pe un magistrat al său, om cu obicei sălbatic și cumplit, împreună cu mulți ostași, și a zis aceluia: „Acum te voi cunoaște pe tine că ești bărbat râvnitor către zei, de vei prinde pe acel hulitor și batjocoritor și-l vei aduce legat la mine în Cumani, că acolo mă duc”. Deci magistratul, plecând de la ighemon, a gătit niște încălțăminte de aramă, care avea înăuntru piroane lungi de fier ascuțite și, luând pe păzitorul temniței și pe ostași, s-a dus în satul lui Vasilisc, ducând pe un asin lanțuri grele de fier. Și m-am dus și eu - zice scriitorul acestor fapte, Sfântul Evsignie - urmându-le lor, că voiam să văd pătimirea și sfârșitul Sfântului Vasilisc.

Deci ajungând ei la satul acela, au prins pe mucenic tocmai când ieșea din casă și se îndrepta spre cetatea Amasiei, la legăturile lui. Deci, l-au legat pe el cu două lanțuri, un lanț de fier i-au pus pe grumaz și l-au încălțat cu încălțămintele cele de aramă, care aveau piroane. Și acele piroane au străbătut picioarele sfântului până la oase și îi curgea sânge din răni, iar ostașii bătând tare pe mucenicul lui Hristos, îl duceau spre cetatea Cumani. Și îl petreceau plângând maica sa, frații și rudeniile lui; iar maica sa zicea către el: „Fiul meu preadulce, Hristos, pe Care L-ai iubit, Acela să-ți fie ție de ajutor în această nevoință mucenicească; viața ta aici nu ți-a fost lungă, dar va fi veșnică în veacul cel viitor; acum suferi munci amare, dar vei câștiga slăvită cunună de la Hristos Dumnezeu. Oamenii cei răi te muncesc pe pământ, dar îngerii păcii te vor primi în Cer. Ca pe un tâlhar te judecă acum pe tine, dar tâlharul care s-a răstignit cu Hristos te va primi în Rai; împărații cei stricăcioși și muritori te ucid prin muncile lor, dar Dumnezeul Cel veșnic te va învia și te va număra cu oștile îngerești. Fiul meu cel dulce, în calea aceasta a Domnului în care alergi, adu-ți aminte și de noi!”.

Acestea zicându-le maica lui, s-a întors acasă, rugându-se Domnului pentru fiul său, ca să-l întărească în munci. Iar sfântul, uitându-se înapoi, a văzut că veneau după dânsul cei trei frați ai săi, rudeniile și mulți din popor, plângând și tânguindu-se; iar el îi ruga să se întoarcă la locurile lor, zicând: „Nu plângeți pentru mine ci, mai ales, rugați-vă Domnului, ca să-mi dea putere să biruiesc ispita diavolului și să rușinez pe slujitorii lui”. Și i-a sărutat pe fiecare și i-a îndemnat să se întoarcă, zicându-le: „Iarăși ne vom vedea unul cu altul în ziua învierii și în viața cea veșnică”. Dar ei nu voiau să se întoarcă ci, plângând, urmau sfântului. Atunci Sfântul Vasilisc le-a zis din nou: „Ce faceți? Nu mai plângeți pentru mine și nu-mi mai tulburați inima mea! O, de s-ar fi dat mie ca să mor de multe ori pentru Domnul nostru Iisus Hristos! Rogu-vă pe voi, întoarceți-vă și vă rugați lui Dumnezeu pentru mine”. Și nevrând ei să se întoarcă, le-a zis magistratul: „Așa mă jur pe sănătatea împăraților mei, că de nu vă veți întoarce, pe toți vă leg și vă duc la ighemon”. Dar nici așa n-au voit să înțeleagă. Deci a început magistratul cu ostașii a-i bate și abia a putut să-i izgonească înapoi.

Și dus fiind sfântul, purta cu bărbăție greutatea lanțurilor de fier și răbda cu vitejie durerea picioarelor pătrunse cu piroanele ascuțite, care erau în încălțămintea de aramă; și se roșea calea cu sângele lui. Iar sfântul cânta, zicând: De s-ar aduna asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea Hristoase, Dumnezeul meu că Tu cu mine ești. Și multe alte grăia către Domnul în cântare și în rugăciune. Iar magistratul și cei împreună cu el, văzând pe mucenic umblând bine, se mirau, nepricepând că Domnul era cu el și îi ușura durerile. Și ajungând în satul care se numea Dacozaria, magistratul și ostașii au voit să se odihnească, fiindcă era zăduf și ceasul la amiazăzi.

Iar stăpâna acelui sat, văduva cu numele Troiana, văzând că a venit magistratul cu ostașii, i-a rugat să intre în casa ei să mănânce pâine; iar ei erau patruzeci de bărbați. Și intrând, ei s-au așezat la masă să mănânce și să bea, veselindu-se, iar pe Sfântul Mucenic Vasilisc, având mâinile legate înapoi, l-au legat de un stejar uscat care era înaintea porților. Și s-au adunat la dânsul mulțime de popor, bărbați, femei și copii și, văzând pe sfântul legat cu lanțuri grele și ținut în zăduf cu sângele curgând din picioare, se umileau și le era milă de el. Iar el se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, cercetează-mă pe mine, precum ai cercetat pe Iosif în temniță, pe Ieremia în noroi, pe Daniil în groapa leilor și pe cei trei tineri în cuptorul haldeilor. Și precum ai arătat bunătatea Ta Susanei, cea năpăstuită de bătrânii cei mincinoși, și ai scos pe Petru din temniță și pe Tecla ai apărat-o în priveliște; tot așa și spre mine, nevrednicul și smeritul robul Tău, întinde mila Ta și arată minunile Tale, pentru slava Preasfântului Tău nume”.

Pe când sfântul se ruga astfel, deodată s-a cutremurat pământul și un glas de sus s-a auzit: „Nu te teme, că sunt cu tine!”. Și îndată încălțămintea de aramă din picioarele lui s-a topit ca ceara de fața focului, lanțurile au căzut de pe dânsul și stejarul cel uscat a înverzit, odrăslind ramuri cu multe frunze și făcând umbră mare deasupra sfântului. Iar unde stăteau picioarele sfântului și se roșise pământul de sângele lui, acolo a izvorât un izvor de apă. Sfântul Vasilisc, văzând acestea, a început a mulțumi lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cuvântule cel mai înainte de veci și Fiul Tatălui celui neajuns și nespus, Cel ce ai binevoit a Te pogorî pe pământ și a Te face om, ca să ne răscumperi de la vechiul muncitor diavolul și să ne izbăvești de toate lucrurile lui cele rele; Cel ce ne-ai înălțat pe noi, iar pe acela l-ai smerit, l-ai călcat și l-ai osândit în adânc, iar pe noi ne-ai înviat, cu ce buze Te voi preamări pe Tine, cu ce limbă mă voi mărturisi Ție și cu ce glas voi cânta, vestind măririle Tale, care le-ai arătat acum spre mine, robul Tău, precum ai arătat și spre Sfinții Tăi Eutropie și Cleonic, când eram bătuți înaintea ighemonului Asclipiodot? Și acum, Doamne, cine sunt eu, nevrednicul, că ai atâta milă de mine încât pământul, văzându-Te pe Tine, s-a cutremurat?”.

Iar magistratul și ostașii, făcându-se cutremurul, au fugit din casa aceea de frică, și, văzând minunile cele ce se făcuseră, nu pricepeau ce se întâmplase; unii ziceau că este nălucire, alții socoteau că este vrajă, iar poporul ce stătea împrejurul lui, se minuna cu spaimă și preamărea puterea lui Hristos Dumnezeu. Și mulți au crezut în Hristos și ziceau: „Iată, acesta este omul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu aici ca să sfințească locul nostru!”. Deci au dus la dânsul pe un slăbănog, zăcând pe pat, de care, atingându-se mucenicul lui Hristos, îndată s-a făcut sănătos și, luându-și patul său, s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Și au adus la sfântul și leproși, iar sfântul și pe aceia i-a tămăduit prin atingere. De asemenea și pe unul ce avea osteneala apei și pe cei bolnavi de friguri și de alte boli și pe cei ce pătimeau de duhuri necurate i-a tămăduit prin cuvânt. Deci toți slăvind pe adevăratul Dumnezeu, au crezut în El. Și s-a făcut mare bucurie poporului din acel sat, și au crezut în Hristos stăpâna satului Troiana, cu fiul său, Troian, și au cerut Sfântul Botez.

Iar eu, păcătosul Evsignie, văzând cele ce se făceau, mă bucuram foarte mult întru Domnul. În aceeași zi, spre seară, o cireadă de boi și alte dobitoace venind în sat de la pășune pe drumul acela lângă care stătea sfântul mucenic, proslăvind măririle lui Dumnezeu și ajungând în dreptul mucenicului lui Hristos, Vasilisc, au căzut înaintea lui în genunchi și s-au plecat dreptului aceluia, lăudând pe Dumnezeu cu ale lor glasuri. Atunci magistratul și ostașii s-au căit de răutățile ce le făcuseră sfântului, pentru că i-a cuprins și pe dânșii spaima, văzând minunile cele preaslăvite.

Iar a doua zi, magistratul sculându-se, a zis către mucenic cu cuvinte blânde: „De voiești, Domnule Vasilisc, să mergem în cale, ca nu cumva să ne primejduim pentru tine de la ighemon”. Sfântul a zis: „Să mergem, pentru că voiesc să mor pentru Domnul meu!”. Și ieșind ei din sat, tot poporul împreună cu Troiana, stăpâna satului, au petrecut pe sfânt, iar mucenicul lui Hristos i-a rugat să se întoarcă la casele lor. Deci unii s-au întors, iar alții au venit după el. Și când au ajuns la un pod mare ce era peste râul Ireos, s-a cutremurat podul de venirea lui Hristos, căci Hristos, Domnul nostru, mergea nevăzut cu robul Său, precum chiar Sfântul Mucenic Vasilisc mi-a spus mai pe urmă mie, nevrednicului Evsignie. Deci, cutremurându-se podul, sfântul a stat și, înălțând laudă lui Dumnezeu, a rugat pe popor să se întoarcă înapoi, dar abia i-a înduplecat de s-au întors. Și mergând sfântul, își pleca genunchii pe la toate locurile cele mai înalte și alese și se ruga lui Dumnezeu, zicând:în tot locul stăpânirii lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

Și ajungând la un sat care se numea Saon, ostașii cu magistratul au șezut să mănânce, îndemnând și pe sfânt să mănânce și el pâine. Dar el nu voia, zicând:Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi; pentru că mă hrănește pe mine Stăpânul meu, Iisus Hristos”. Iar ei iarăși i-au zis: „Mănâncă, omule, ca să nu mori de foame, pentru că noi vom fi în primejdie pentru tine, dacă nu te vom duce pe tine viu la ighemon; că iată, este a treia zi de când n-ai gustat nimic”. Dar sfântul le-a răspuns: „Eu sunt sătul de hrana cea nemuritoare și nu voiesc să o primesc pe cea muritoare; pe voi vă hrănește pâinea cea pământească, iar pe mine, Cuvântul lui Dumnezeu cel ceresc; pe voi vă veselește vinul, iar pe mine, darul Sfântului Duh; pe voi vă satură carnea, iar pe mine mă satură postul; pe voi vă întărește puterea cea trupească, iar pe mine, Crucea lui Hristos; pe voi vă îmbogățește aurul, iar pe mine, dragostea lui Iisus Hristos; pe voi vă împodobesc hainele, iar pe mine, fapta cea bună; voi vă veseliți în râs, iar eu mă mângâi cu duhul întru rugăciune; voi iubiți pe împăratul vostru cel vremelnic, muritor și stricăcios și doriți să-l înveseliți, și păziți legea lui, iar eu iubesc pe Dumnezeul cel ceresc, împăratul meu, legile Lui le sărut și voiesc să mă satur de vederea feței Lui! Voi așteptați cinste pe pământ, iar eu la cer; voi căutați slava de la oameni, iar eu nădăjduiesc să câștig slava întru învierea drepților la înfricoșata Judecată, unde va zice Stăpânul meu:Veniți, binecuvântații Părintelui meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii!

Acestea zicând sfântul, magistratul a poruncit să pună șaua pe dobitoace, iar mucenicului i-a poruncit să încalece pe un asin, zicându-i: „De trei zile mergi flămând; încalecă măcar pe un dobitoc, ca să nu slăbești cu totul”. Dar sfântul n-a voit să încalece, ci a zis: „Domnul meu Iisus Hristos mă întărește pe mine și toată odihna și înlesnirea mi-o dă mie Duhul Sfânt”. Astfel au plecat pe drum, iar seara, ajungând la un sat, ostașii au stat ca să se odihnească și, cinând ei, magistratul a rugat pe fericitul Vasilisc să guste ceva, dar el n-a voit și a petrecut toată noaptea cântând și rugându-se lui Dumnezeu; iar sfinții îngeri cântau împreună cu plăcutul lui Hristos. Și făcându-se ziuă, au plecat la drum și au ajuns în cetatea Cumani în ceasul al patrulea din zi. Și apropiindu-se de cetate, au auzit de la mulți - zice scriitorul - cum ighemonul muncește pe cei ce nu voiesc să se închine idolilor.

Iar Domnul, arătându-se Sfântului Vasilisc, i-a zis: „îndrăz­nește, nu te teme de îngrozirile celor fără de lege, că Eu sunt cu tine”. Și intrând ostașii în cetate, au întrebat unde este ighemonul și au aflat că este în capiștea lui Apolon, unde aduce jertfă idolilor împreună cu poporul.

Deci, ducându-se magistratul la dânsul, i-a spus că au adus pe Vasilisc. Atunci ighemonul s-a bucurat foarte mult; iar cel ce a adus pe sfânt a spus ighemonului de minunile ce le făcuse pe drum, dar el nu credea, ci zicea: „Acelea sunt vrăji creștinești”. Deci a poruncit ca pe Sfântul Vasilisc să-l aducă la dânsul în capiștea lui Apolon, vrând să-l silească a jertfi zeilor. Și alergând ostașii ighemonului, au început a bate pe mucenic peste grumaji, zicându-i: „Intră în capiște la ighemon și închină-te zeilor, de voiești să fii viu”. Iar magistratul și ostașii ce veniseră pe drum cu dânsul, au început a spune ostașilor ighemonului minunile ce le făcuse și pe care singuri le văzuseră, zicând: „Cu adevărat am văzut semne minunate și puteri ale lui Dumnezeu, nu ca nălucire, nici cu vrăji, ci făcându-se în fața tuturor!”. Și, întorcându-se către sfânt, i-au zis: „Iartă-ne pe noi, domnule Vasilisc, de relele cele ce ți-am făcut în neștiința noastră și te roagă Dumnezeului tău pentru noi!”.

Grăind ei acestea, au venit și alți ostași de la ighemon și, luându-l pe mucenic, l-au dus în capiște. Iar Sfântul Vasilisc a intrat acolo, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său și având fața luminoasă. Și văzându-l ighemonul, i-a zis: „Tu ești Vasilisc?”. El a răspuns: „Eu sunt”. Zis-a ighemonul: „Deci ce zici, oare vei jertfi zeilor?”. Răspuns-a sfântul: „Cine ți-a spus ție că eu nu aduc jertfe lui Dumnezeu? Eu în tot ceasul săvârșesc jertfă de laudă Dumnezeului meu!”. Ighemonul, neînțelegând acel cuvânt, s-a bucurat și a zis: „Zeii se vor bucura de aceasta; deci jertfește, iubitule, oricărui zeu voiești, din toți zeii noștri”. Iar Sfântul Vasilisc apropiindu-se de un idol, a întrebat pe cei ce erau de față: „Cum se numește acest zeu al vostru?”. Zis-au lui: „Apolon”. Răspuns-a sfântul: „Bine ați zis că Apolon se numește, pentru că Apolon se tâlcuiește „pierzător”; și cu adevărat trage la pierzare pe toți cei ce cred în el și i se închină lui ca unui Dumnezeu, pe când el nu este Dumnezeu”. Zis-a ighemonul către sfânt: „Dar cum este numele Dumnezeului căruia tu voiești să-i aduci jertfă?”. Zis-a sfântul: „Dumnezeul meu este negrăit, neajuns, nevăzut și neștiut” .

Ighemonul a zis: „Ce, nu are nume Dumnezeul tău?”. Grăit-a sfântul: „Numele Dumnezeului meu este scris în sfintele cărți și, de voiești să asculți, îți voi spune”. Zis-a ighemonul: „Spune, nu te teme”. Grăit-a mucenicul: „Dumnezeul meu se numește Tatăl Atotțiitorul, Domnul Savaot, împărat al tuturor, Mântuitor, Milostiv, Milosârd și îndelung răbdător. Aceluia îi jertfesc eu jertfă de laudă”.

Atunci ighemonul a zis: „Adu-i jertfă oricărui Dumnezeu voiești, numai adu-i; deoarece nu te-am chemat ca să filosofezi, ci ca să jertfești”. Atunci sfântul a zis către ighemon: „Ia aminte la jertfa mea”. Și ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga, zicând: „Dumnezeule cel veșnic, Făcătorule al cerului și al pământului, Cel ce asculți pe toți cei ce-Ți slujesc Ție cu adevărat; ascultă-mă și pe mine acum, robul Tău, și sfărâmă în ceasul acesta pe acest idol surd, orb și mut, ca să vadă păgânii cei necurați ce fel de dumnezei cinstesc, să se rușineze și să cunoască toți că Tu Unul Dumnezeu ești cel Atotputernic”. Astfel rugându-se sfântul, îndată s-a cutremurat pământul și capiștea, încât idolul, căzând jos la pământ, s-a sfărâmat în mii de bucăți. Iar ighemonul și poporul cel ce era la capiște, văzând acestea, au fugit afară de frică, rămânând înăuntru numai Sfântul Vasilisc singur, cântând și zicând: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui. Să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe El. Să se stingă precum se stinge fumul, cum se topește ceara de fața focului, așa să piară toți închinătorii la idoli de la fața adevăratului nostru Dumnezeu”.

Iar după un ceas, ighemonul a poruncit să-l scoată pe sfânt din capiște și, scrâșnind din dinți, i-a zis: „Vrăjmaș al zeilor noștri, pentru ce ai făgăduit una și ai făcut alta? Te-ai făgăduit să aduci jertfă lui Dumnezeu; iar cu vrăjile tale ai făcut de a căzut și s-a sfărâmat Apolon, zeul nostru”. Grăit-a sfântul: „Cel ce a sfărâmat zeul vostru, Acela va arde și capiștea lui”. Pe când sfântul zicea acestea, deodată a căzut foc din cer peste capiștea lui Apolon și a ars-o până în temelie. Iar ighemonul și tot poporul, tremurând de frică, au fugit departe. Apoi, chemând ighemonul pe sfânt, i-a zis: „O, cât de mari sunt farmecele tale, pe zeu l-ai sfărâmat și ai ars capiștea lui”. Zis-a sfântul: „Dacă dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat, precum zici, să se răzbune asupra mea pentru sine”. Ighemonul a zis: „Zeii noștri sunt buni și nu fac nici un rău potrivnicilor lor”. Grăit-a sfântul: „O, ce orbire omenească, cum pot dracii să fie buni sau ce bine pot să facă ei, fiind răi? Deoarece și pe voi, iubiții lor închinători, vă vor afunda în iad cu dânșii”. Ighemonul a zis: „Vrăjitor ticălos, jertfește zeilor, ca să nu te dau la moarte amară”. Răspuns-a sfântul către ighemon: „Fiară de dumbravă, câine lingător de sânge, desfrânatule Agripa, chip al dracilor, asemănare a diavolului și muncitorule fără de lege; pentru ce mă ții pe mine mai mult? Pentru că mă sârguiesc, ca să-mi săvârșesc alergarea mea!”. Ighemonul, mâniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-l taie pe mucenic eu sabia.

Deci ostașii luându-l, l-au dus afară din cetate ca să-l taie la locul ce se numea Dioscorie, venind în urma sfântului popor mult. Iar ighemonul a poruncit ca, după tăiere, să-i arunce trupul în râu. Și pe când i se tăia capul mucenicului lui Hristos - zice Sfântul Evsignie am văzut noi, cărora ne era dat a vedea, o taină ca aceasta: o mulțime de sfinți îngeri au venit și, luând sufletul sfântului, l-au înălțat spre cer. Iar Domnul nostru Iisus Hristos S-a văzut stând la cer și zicând: „Vino, sluga Mea cea bună și credincioasă, intră în cereasca împărăție, în ceata drepților, unde sunt robii Mei, care au fost prinși cu tine și au fost munciți pentru Mine”. Iar noi, cei ce am văzut și am auzit toate acestea, am căzut cu fața la pământ și ne-am închinat Domnului, mulțumindu-I că ne-a învrednicit de o vedenie ca aceea.

Apoi călăul Prisc, luând trupul mucenicului, îl trăgea spre râu. Deci, apropiindu-ne de el, l-am rugat să stea puțin, până ce se va risipi poporul, și i-am dat în taină treizeci de galbeni; iar el ne-a lăsat nouă trupul mucenicului și capul, zicând: „Păziți-vă, să nu știe cineva și să spună ighemonului, că va fi primejdie și mie și vouă”. Iar noi luând trupul mucenicului, l-am ascuns și l-am dus noaptea pe un câmp arat și l-am îngropat acolo, semănând pe dânsul niște semințe, care au răsărit chiar în acea noapte și într-o zi au crescut, iar în altă zi au înflorit și au adus rod. Iar când săpam mormântul mucenicului, au însetat oarecare bărbați dintre noi și am chemat pe Domnul, cu rugăciunile Sfântului Vasilisc, și îndată, aproape de mormânt, a izvorât un izvor de apă vie, din care bând, am preamărit pe Dumnezeu. Izvorul acela este și acum, iar bolnavii care beau din apa aceea se tămăduiesc de neputințele lor.

După aceasta a năpădit un duh necurat asupra ighemonului Agripa, încât căuta trupul mucenicului, zicând: „De m-aș atinge de trupul lui Vasilisc, m-aș izbăvi de primejdia aceasta”. Nimeni însă nu îndrăznea să-i spună că mucenicul este îngropat în pământ. Dar oarecare i-a zis: „Ai poruncit ca trupul să se arunce în râu și cum îl cauți acum?”. Și ducându-se Agripa la locul unde a fost tăiat mucenicul lui Hristos, a găsit puțin sânge de al lui și, adunându-l cu mâinile sale țărâna pământului, l-a legat în brâul său și și-a încins trupul și îndată s-a eliberat de duhul cel necurat. Și a crezut și el în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar după o vreme, un cetățean din Comani cu numele Marin, bărbat dreptcredincios, a zidit o biserică în numele Sfântului Mucenic Vasilisc și, scoțând sfintele lui moaște din pământ, le-a adus în ea. Și se fac prin minune multe tămăduiri la toate bolile de la moaștele sfântului, cu rugăciunile lui și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Părinți de la Sinodul II Ecumenic

Cum au diortosit Sfinții Părinți de la Sinodul II Ecumenic (381) Crezul Niceean de la Sinodul I Ecumenic (325)

• Pr. Prof. Dr. Daniel Benga

• • 

În contextul unor posibile diortosiri de către un nou Sinod la unele texte adoptate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (18-26 iunie 2016), propunem un scurt articol din care se poate vedea modul în care Sfinții Părinți de la Sinoadele Ecumenice au diortosit și reformulat decizii sinodale ecumenice mai vechi într-un nou context pastoral și misionar.

Vom exemplifica aceas­­ta printr-o com­parație a Simbolului Niceean din 325 cu cel Constantinopolitan din 381. În majoritatea lucrărilor de teologie ortodoxă se afirmă că actualul Simbol Niceo-Constantinopolitan, rostit în Biserica Ortodoxă în mod festiv la Botez și în cadrul Sfintei Liturghii, s-a născut prin adăugarea ultimelor cinci articole despre Sfântul Duh, Biserică, Botez și viața veșnică, la Crezul Niceean, care conținea primele șapte articole referitoare la Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, menționând doar simplu credința în Sfântul Duh. În textul de față vom arăta faptul că primele șapte articole ale Simbolului Niceo-Constantinopolitan (381) conțin 3 omisiuni și 10 adăugiri față de textul Simbolului Niceean (325), Sfinții Părinți de la Constantinopol operând omisiuni, precizări, completări și diortosiri ale vechiului Simbol fără ca prin aceasta să considere că schimbă cu ceva „credința Niceei”1.

1. Textul Simbolului Niceean (325)

Pe baza izvoarelor și a mărturiilor patristice din secolele al IV-lea și al V-lea, cercetătorul italian Giuseppe Luigi Dossetti  a reușit să editeze în 1967 ediția critică a textului original grecesc al celor două variante ale Crezului (cea din 325 și cea din 381). Conform mărturiilor păstrate, Sfinții Părinți de la Niceea au realizat în 325 următorul crez:

„Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute. Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră S-a coborât și S-a întrupat, S-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a înălțat la ceruri, și va veni să judece viii și morții. Și întru Duhul Sfânt.”2  

Părinții sinodali niceeni, aflați în dispută cu arienii, au dedicat așadar un spațiu generos precizării relației dintre Tatăl și Fiul în interiorul Preasfintei Treimi, dezvoltând articolul hristologic prin precizări și formule antiariene. Prima expresie fundamentală folosită direct în combaterea arianismului a fost „adică din ființa Tatălui (τουτέστινἐκτῆςοὐσίαςτοῦπατρός)“, adăugată imediat după „născut din Tatăl, singurul născut“. Aici avem evident o formulare împotriva tezei ariene care susținea că Logosul este o creatură fără legătură ontologică cu Tatăl. Expresia „din ființa“ nu era nouă în teologia creștină, ea fiind atestată deja la Tertulian3. Prin această formulare părinții sinodali de la Niceea reușeau să exprime faptul că Fiul nu S-a născut din nimic, așa cum au fost aduse în existență creaturile, ci direct din ființa Tatălui.

Expresiile „Dumnezeu din Dumnezeu“ sau „lumină din lumină“, aplicate relației dintre Tatăl și Fiul, erau acceptate și de arieni, dar aceștia au reacționat alergic atunci când părinții sinodali au propus precizarea „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (θεὸνἀληθινὸνἐκθεοῦἀληθινοῦ)“. Teologii cu simpatii ariene au preluat din versetul ioanin - „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (μόνονἀληθινὸνθεὸν), și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3) - afirmația că Tatăl singur este numit „Dumnezeu adevărat“, în timp ce Fiul ar fi în viziunea acestora doar „Dumnezeu“. Arie însuși spune într-una din scrieri „Logosul nu este Dumnezeu adevărat ..., ci Dumnezeu după har...“4. Prin această formulare, părinţii sinodali de la Niceea demontau o viziune greșită a arienilor, dar ea nu era suficientă, pentru că nu preciza exact identitatea ontologică a Tatălui și a Fiului. După ce s-a adăugat faptul că Fiul este „născut, nu făcut“, o sintagmă antiariană, de asemenea, părinții sinodali au ajuns „la punctul nevralgic al simbolului de la Niceea“ (I. Urtiz von Urbina), anume la expresia „deoființă cu Tatăl (ὁμοούσιοντῷπατρί)“.

Folosind un termen filozofic, Sfinții Părinți de la Niceea au reușit să afirme definitiv la nivel ontologic identitatea de fiinţă dintre Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, în fața arienilor. Această realizare teologică s-a datorat curajului și înțelepciunii celor 318 Părinți, fiind una paradoxală și neașteptată pentru mulți dintre părinţii sinodali, fapt formulat de un mare cercetător astfel: „Paradoxul niceean constă în faptul că elenizarea limbajului credinţei, operată de sinod, a fost pusă în slujba dez-elenizării conţinutului cre­dinţei5“.

Cu alte cuvinte, părinții sinodali de la Niceea (325) au afirmat în limbajul filozofiei greceşti ­deofiinţimea Fiului cu Tatăl, salvând însă prin aceasta realitatea revelației lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și implicit realitatea mântuirii adusă de El. Termenul nebiblic omoousios este cel care a descris în modul cel mai adecvat consubstanțialitatea Tatălui cu Fiul, în pofida faptului că mulți dintre părinţii sinodali au arătat rețineri față de acesta. Chiar dacă nu era luat din Sfânta Scriptură, el rezuma perfect acele formule specifice Evangheliei după Ioan, în care Fiul spune: „Eu și Tatăl una suntem“ (Ioan 10, 30).

2. Comparație între Crezul Niceean (325) și cel Constantinopolitan (381)

La Constantinopol, în 381, părinții sinodali au diortosit textul Simbolului în funcție de noul context teologic și pastoral al vremii, astfel că între cele două variante există multe diferențe, sub formă de omisiuni, diortosiri și adăugiri, prezente în primele șapte articole, iar ordinea multor cuvinte (prepo­ziții, adjective, substantive, verbe) și construcția frazei au fost, de asemenea, schimbate6. (A se vedea Tabelul comparativ de la pag. 5).

2.1 Omisiuni în primele 7 articole

În primul rând avem de-a face cu 3 eliminări (omisiuni) ale unor formule prezente în Crezul Niceean:

a) „adică din ființa Tatălui“;

b) „Dumnezeu din Dumnezeu“;

c) „cele din cer și cele de pe pământ“.

De ce au fost operate aceste modificări? Punctul b) a fost eliminat din motive stilistice, deoarece după această formulă și după „lumină din lumină“ exista expresia mult mai clară din perspectivă antiariană „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“. Punctul c) a fost de fapt trecut din articolul dedicat Fiului, în primul articol al Crezului Constantinopolitan dedicat Tatălui. Este posibil ca această modificare să se fi făcut sub influența Crezului din Ierusalim comentat de Sfântul Chiril, care are primul articol identic cu cel Constantinopolitan. Formula a) - „adică din ființa Tatălui“ - a fost una din expresiile-cheie ale doctrinei niceene alături de cuvântul „deoființă“. Știm că una din principalele acuze aduse de arieni textului niceean în perioada de după 325 a fost aceea de sabelianism. Dacă părinții de la Constantinopol au considerat această eliminare a punctului a) ca o încercare de a estompa o posibilă interpretare modalistă rămâne azi doar o presupunere7.

2.2 Adăugiri în primele 7 articole

Tot în primele șapte articole, Crezul Constantinopolitan conține o serie de adăugiri, pe care le prezentăm mai jos în ordinea articolelor:

a) „cerului şi al pământului“;

b) „înaintea tuturor vecilor“;

c) „din ceruri“;

d) „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“;

e) „și a fost răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat“;

f) „şi a fost îngropat“;

g) „după Scripturi“;

h) „şi şade de‑a dreapta Tatălui“;

i) „iarăşi cu slavă“;

j) „a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit“.

Există așadar zece adăugiri și modificări față de modul în care primele șapte articole arătau în Crezul de la Niceea. Dintre aceste formule, cele mai multe au fost utilizate pentru a da o descriere completă a tuturor etapelor iconomiei mântuirii realizate de Hristos, așa cum sunt atestate în Sfânta Scriptură, menționând pe lângă parcursul hristic elaborat la Niceea și că S-a coborât din ceruri, a fost răstignit, a fost îngropat, șade ­de-a dreapta Tatălui și va veni iarăși cu slavă - punctele c), e), f), g), h), i). Aici nu avem de-a face cu modificări de ordin doctrinar sau adăugiri ce vizau în acel moment vreo erezie. Introducerea lui Ponțiu Pilat în textul Crezului – cf. e) – era menită să situeze precis în timp și spațiu actele întrupării, morții și învierii lui Iisus Hristos pentru noi,  oamenii, și pentru a noastră mântuire.

Punctele a) și b) stau în strânsă legătură cu Crezul Niceean. Formula a) „Făcătorul cerului și al pământului“ este de fapt o preluare a cuvintelor „cerului și pământului“ din articolul dedicat Fiului în Crezul Niceean. Este foarte posibil ca în această mutație să fi jucat un rol și unele raționamente antignostice. Crezul Niceean atribuia Tatălui doar crearea „celor văzute și a celor nevăzute“. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că „Simbolul Niceean lăsa prin aceasta ideea că Tatăl creează numai temeiurile creației în general, pe când Fiul, ca un subordonat, în sens platonic-filonic, le organizează în cer și pământ. Forma nouă le consideră pe toate create de Tatăl prin Fiul“8.

Această completare arată că prin „văzute“ se înțelege chiar pământul, materia, care nu este rea, după cum susținea dualismul gnostic-maniheic, ci creația unui Dumnezeu Bun. Astfel, Sfinții Părinți de la Constantinopol (381) au modificat acest fragment niceean, făcând o precizare fundamentală față de Sfinții Părinți de la Niceea, fără însă a se considera că modifică în vreun fel credința acelora.

Formula d) - „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“ - este, de asemenea, nouă față de Crezul Niceean. Multă vreme ­s-a considerat că această formulă a fost introdusă în scop antiapolinarist. Diogene de Cyzic afirma acest lucru la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon. Însă doar o interpretare forțată a acestei formule poate combate apolinarismul, care susținea, pornind de la o viziune trihotomică asupra omului, că prin întrupare Iisus Hristos a luat doar trupul și sufletul animal al omului, nu și sufletul rațional, al cărui loc îl ținea Logosul. Această formulă îi combate cu adevărat pe docheți, care negau realitatea trupului lui Hristos, dar nu aduce precizările necesare pentru a respinge apolinarismul în forma enunțată mai sus. Doctrina apolinaristă este prezentată însă diferit de ereziologii vremii. După Sfântul Atanasie al Alexandriei și Sfântul Epifanie al Salaminei, Apolinarie ar fi negat chiar realitatea întrupării, susținând că trupul lui Hristos este de origine cerească. În acest caz, formula combate acest tip de apolinarism.

Punctul j) - „a Cărui împărăție nu va avea sfârșit“ - combate direct ereziile susținute de Marcel de Ancyra și Fotin de Sirmium, ucenicul lui Marcel. Acești ierarhi susțineau că după judecata finală unirea ipostatică dintre Logos și umanitatea Sa va fi dizolvată, iar Cuvântul va fi din nou ima­nent doar Tatălui, iar prin aceasta întregul mister al întrupării și al mântuirii era pus sub semnul întrebării9. Formula prezentă în Crez este preluată din mesajul Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria din Luca 1, 33: „Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit“. Această expresie apare deja în Crezul comentat de Sfântul Chiril al Ierusalimului10 la mijlocul secolului al IV-lea și este foarte probabil să fi fost preluată de acolo.

3. Mărturisirea dumnezeirii Duhului Sfânt

Articolele 8-12 sunt cu totul noi în Crezul Constantinopolitan. Așa cum sunt formulate aici nu se găsesc în nici un alt crez baptismal sau sinodal cunoscut până atunci. Ele conțin atât o învăță­tură dezvoltată despre Sfântul Duh, precum și unele elemente prezente în acea vreme în crezurile baptismale răsăritene și apusene.

Țelul precis al Crezului Constantinopolitan era formularea învățăturii ortodoxe despre Sfântul Duh, mai precis definirea dumnezeirii Duhului în fața pnevmatomahilor, prezenți și ei la dezbateri în prima parte a lucrărilor Sinodului II Ecumenic. La fel ca și părinţii sinodali de la Niceea, părinţii sinodali constantinopolitani au remarcat că expresiile biblice nu erau suficiente pentru o formulare clară și definitivă a învățăturii despre Sfântul Duh, deoarece erau mai apoi interpretate diferit de opozanți. De aceea au apelat în final la următoarea formulă liturgică: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit“ (τὸσὺνπατρὶκαὶυἱῷσυμπροσκυνούμενονκαὶσυνδοξαζόμενον).

Această expresie dă unicitate Crezului Constantinopolitan, nefiind întâlnită în nici un alt crez vechi al Bisericii. Formula s-a cristalizat în urma unei controverse liturgice din anii 371-374, când adversarii Sfântului Vasile cel Mare i-au reproșat acestuia că a falsificat doxologia trinitară. Vechea formulă prin care Dumnezeu Tatăl era slăvit „prin Fiul în Duhul Sfânt“, ce putea fi suspectată de subordinațianism, a fost înlocuită de ierarhul capadocian printr-o altă formulă, probabil de proveniență antiohiană, în care Tatăl era slăvit „cu (meta) Fiul împreună (syn) cu Duhul Sfânt“11. Un întreg tratat - Despre Sfântul Duh - este închinat de Sfântul Vasile explicației rolului și sem­n­ificațiilor teologice profunde ale folosirii acestor prepoziții. Nu există nici o îndoială că această formulă din Crezul Niceo-Constantinopolitan este de origine vasiliană12.

Deși Sfântul Grigorie Teologul și-a dorit la începutul lucrărilor sinodului să introducă în Simbolul din 381 expresia că Sfântul Duh este „Dumnezeu” și „deofiin­ță cu Tatăl”, așa cum au procedat părinţii sinodali niceeni în 325, după ce acesta a părăsit sinodul, ceilalți părinți sinodali au fost de părere să evite expresiile de mai sus, care au provocat multă dezbatere teologică în secolul al IV-lea, și să le înlocuiască prin formula vasiliană amintită, luată din Liturghia Bisericii.

Astfel, părinţii sinodali din 381 au ales o altă modalitate teologică de a exprima identitatea de dumnezeire a Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, anume omotimia13. Dacă Duhul Sfânt este slăvit și închinat (adică I se cuvine închinare, n.n.) împreună cu Tatăl și cu Fiul, aceasta înseamnă că Se bucură de aceeași cinstire (omotimia) și demnitate ca aceștia. Cu alte cuvinte, identitatea de cinstire stă pe același plan cu identitatea de ființă14. John McGuckin a vorbit despre „omodoxie” în acest caz, adică slăvirea Duhului la același nivel cu a Tatălui și a Fiului15. Această formulă liturgică receptată într-un text doctrinar reflectă evident strânsa legătură dintre viața liturgică a Bisericii și experierea adevărurilor de credință în spațiul liturgic. În același timp, această împodobire liturgică a Crezului Constantinopolitan l-a făcut mult mai propriu pentru a fi introdus în cultul Bisericii, spațiul din care de fapt și-a luat adevărurile.

De asemenea, dorim să subliniem că atunci când părinţii sinodali din 381 vorbesc despre faptul că Sfântul Duh purcede din Tatăl ei folosesc o expresie diferită de cea a Noului Testament. În Ioan 15, 26 este vorba de purcederea Sfântului Duh de la Tatăl (ὅπαρὰτοῦπατρὸςἐκπορεὐεται), în timp ce părinții sinodali de la Constantinopol vorbesc despre purcederea din Tatăl (ἐκτοῦπατρὸςἐκπορευόμενον), pentru a sublinia relația de origine dintre cei doi (Tatăl fiind izvorul purcederii Duhului Sfânt) și astfel a accentua dumnezeirea Duhului. În multe variante românești se traduce prepoziția ἐκ(din) prin „de la“ și nu prin „din“. Traducerea corectă a expresiei este „Care din Tatăl purcede“, nu „Care de la Tatăl purcede“, deoarece prepoziţia din arată mai bine că Tatăl este izvorul unic al fiinţei divine şi originea purcederii Duhului Sfânt.

4. Concluzii

Având în vedere că primele șapte articole ale Crezului Constantinopolitan din 381 prezintă 3 omisiuni și 10 adăugiri față de Crezul Niceean din 325, alături de diortosirea sau modificarea altor structuri gramaticale, afir­mația potrivit căreia Crezul Constantinopolitan ar fi doar completarea cu încă cinci articole a Crezului Niceean nu corespunde realității. Simbolul Constantinopolitan nu este o simplă amplificare cu cinci articole a celui Niceean, ci şi o diortosire substanțială a acestuia.

Părinţii sinodali constantinopolitani au preluat formule și expresii din mai multe simboluri baptismale și din tradiția liturgică, reformulând, completând şi diortosind textul Crezului Niceean din 325 în sensul nevoilor Bisericii din epoca respectivă de-a apăra, mărturisi şi transmite credinţa adevărată pentru a păstra unitatea de credinţă a Bisericii. Adevărați păstori de suflete, ierarhii de la sinoadele ecumenice au redactat texte doctrinare bazându-se pe tradiția biblică şi liturgică a Bisericii și având în vedere claritatea exprimării corecte, reformulând și diortosind texte anterioare fără să considere că pierd unitatea de credință cu Părinții de dinaintea lor, conștienți fiind că adevărata Tradiție a Bisericii nu este doar o repetare a unor formule vechi, ci şi o aprofundare a adevărului viu cuprins în mod concentrat şi plenar în Persoana şi Evanghelia lui Hristos.

Tabel comparativ al celor două Simboluri de credinţă

Am subliniat acele articole sau expresii din Crezul Niceean care au fost eliminate din Crezul Constantinopolitan, iar în varianta din 381 am îngroșat acele articole sau expresii adăugate la varianta niceeană.

Crezul de la Niceea - 325

1. Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute.

2. Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică din ființa Tatălui. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât și S-a întrupat și S-a făcut om.

3. Și a pătimit.

4. Și a înviat a treia zi.

5. Și S-a înălțat la ceruri.

6. Și va veni să judece viii și morții.

7. Și întru Duhul Sfânt.

Crezul de la Constantinopol - 381

1. Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului și al tuturor celor văzute şi nevăzute.

2. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul născut, Care din Tatăl S-a născut înaintea tuturor vecilor, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut.

Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om,

3. și a fost răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat și a pătimit şi a fost îngropat,

4. şi a înviat a treia zi, după Scripturi,

5. şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,

6. şi va veni iarăşi cu slavă să judece viii şi morţii,

7. a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

8. Şi întru Duhul cel Sfânt, Domnul, de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci.

9. şȘiţ întru una, sfântă, catholică (universală, sobornicească) şi apostolică Biserică.

10. Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.

11. Aşteptăm învierea morţilor

12. și viaţa veacului ce va să vină. Amin16

Note:

1. Pentru o prezentare mai detaliată a acestei tematici a se vedea articolul nostru: „Crezul Constantinopolitan (381) - o augmentare cu 5 articole a celui Niceean (325)?” în: Ortodoxia, Seria a II-a, II (2010), nr. 4, pp. 50-80. Articolul de față este o prelucrare a studiului sus-menționat.

2. Giuseppe Luigi Dossetti, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli. Edizione critica, Herder, Roma, Freiburg, Basel, Barcelona, Wien, 1967, pp. 226-241.

3. Cf. Lorenzo Perrone, „Von Nicaea (325) nach Chalkedon (451)“, în: Geschichte der Konzilien: Vom Nicaenum bis zum Vaticanum II, hrsg. von Giuseppe Alberigo, Patmos Verlag, Düsseldorf, 1993, p. 41.

4. John N. D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse. Geschichte und Theologie, 2. Auflage, Göttingen, 1993, p. 235.

5. Bernard Sesboüé, Hristologia patristică: repere principale, în: Hristos, traducere de Daniela Cârstea (Sfinţii Părinţi pe înţelesul tuturor, 2), Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 19.

6.  Când vorbim de schimbarea ordinii cuvintelor ne referim la textul grec.

7. I. Ortiz de Urbina consideră că eliminarea acestei expresii nu realizează dezideratul dorit deoarece conceptul „deoființă” are același înțeles. Cf. I. Ortiz de Urbina, S.J., Nicée et Constantinople, Éditions de lâOrante, Paris, 1963, p. 188.

8. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Sinodul II Ecumenic și Simbolul Niceo-Constantinopolitan“, în: Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 3, p. 368.

9. Cf. I. Ortiz de Urbina, Nicée et Constantinople, p. 189. Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul Constantinopolitan“, în: Studii Teologice, XXI (1969), nr. 5-6, p. 366.

10. Cf. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 246 ș.u.

11. Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, (I), PSB, vol. 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 19.

12. Lucrarea fundamentală cu privire la învățătura triadologică și pnevmatologică a Sfântului Vasile cel Mare rămâne cea a lui Hermann Dörries, De Spiritu Sancto. Der Beitrag des Basilius zum Abschluss des trinitarischen Dogmas, Göttingen, 1956.

13. Cf. John N. D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse..., p. 337.

14. Cf. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Sinodul II Ecumenic și Simbolul Niceo-Constantinopolitan“, p. 370.

15. Cf. John McGuckin, Sf. Grigorie de Nazianz. O biografie intelectuală, traducere de Adrian Podaru, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, pp. 520-522.

16. Giuseppe Luigi Dossetti, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli, pp. 244-251. 

Al doilea Sinod Ecumenic

Al doilea Sinod Ecumenic s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr., fiind cunoscut și ca Primul Sinod de la Constantinopol.

Al doilea dintre cele șapte Sinoade Ecumenice a abordat următoarele probleme:

• a condamnat ereziile macedonianism și apolinarianism, născute din dezbaterile legate de arianism;
• a extins și adaptat Crezul de la Niceea, în special învățătura despre Sfântul Duh;
• a modificat prevederile Canonului VI al primului Sinod de la Niceea.

În ceea ce privește învățătura despre Sfântul Duh, Sinodul afirma despre Acesta că este Dumnezeu "precum Tatăl și Fiul: Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit". Cam după anul 381, arianismul a încetat să mai fie o problemă presantă, cu excepția unor teritorii de la periferia Imperiului.

Aspectul controversat al acestui Sinod este dat de Canonul III, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Constantinopolul era numit „Noua Romă”. Atât pentru Roma, cât și Alexandria acest canon a fost privit cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. Biserica Romei a ignorat acest canon întru totul până în anul 1215, după Marea Schismă; chiar și atunci au existat motive politice pentru faptul că Roma a „acordat” Constantinopolului al doilea loc în cinstire între scaunele ecumenice. Alexandria, care ocupase locul al doilea după Roma - și cel dintâi dintre scaunele răsăritene - trecea, ca urmare a celui de-al treilea canon al Sinodului de la Constantinopol, pe locul al treilea între scaunele ecumenice - al doilea între cele răsăritene.

Biserica Alexandriei s-a implicat activ în această dispută aprinsă cu Constantinopolul; au existat manevre politice de ambele părți - manevre care au dus la îndepărtarea a doi episcopi ai Constantinopolului. Odată cu apropierea celui de-al treilea Sinod Ecumenic, luau amploare și alte probleme.

Cuprins

 [ascunde] 

• 1Pomenirea
• 2Surse
• 3Articole înrudite
• 4Legături externe

Pomenirea

Pomenirea Sfinților Părinți de la al doilea Sinod Ecumenic se face la 22 mai și în cea de a noua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, în Duminica Sfinților Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice.