3. /7 MAI 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci în Ierusalim;
Sf Mc Acachie și Codrat;
Duminica a 4-a după Paști - Vindecarea Slăbănogului de la Vitezda
Arătarea pe cer a semnului Sfintei Cruci în Ierusalim
Și s-a întâmplat atunci de era duminica aceea în șapte zile ale lunii mai și în ceasul al treilea s-a arătat pe cer închipuirea cinstitei Cruci a Domnului, care strălucea cu o lumină negrăită, mai mult decât razele soarelui, la care privind tot poporul, se minuna cu spaimă mare. Acel semn al Sfintei Cruci a stat deasupra sfântului munte al Golgotei – pe care Domnul nostru Iisus Hristos S-a răstignit.
După moartea celui întâi între creștini, a binecredinciosului și dreptului împărat, a Sfântului Marelui Constantin, luând împărăția fiul său, Constantie, și abătându-se la răucredinciosul eres al lui Arie, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut – spre rușinarea ereticilor celor răucredincioși, spre încredințarea necredincioșilor și spre întărirea celor dreptcredincioși – un semn minunat în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în Duminica Cincizecimii, când se prăznuiește Pogorârea Sfântului Duh.
Și s-a întâmplat atunci de era duminica aceea în șapte zile ale lumi mai și în ceasul al treilea s-a arătat pe cer închipuirea cinstitei Cruci a Domnului, care strălucea cu o lumină negrăită, mai mult decât razele soarelui, la care privind tot poporul, se minuna cu spaimă mare. Acel semn al Sfintei Cruci a stat deasupra sfântului munte al Golgotei – pe care Domnul nostru Iisus Hristos S-a răstignit; și s-a întins cu lungimea sa, ajungând până la muntele Eleonului, care este departe de la Golgota ca la cincisprezece stadii; și se potrivea lățimea Crucii cu lungimea sa. Iar frumusețea ei era atât de împodobită, încât se asemăna cu fața curcubeului, atrăgând astfel privirea tuturor către ea. Deci toți câți aveau lucruri în mâinile lor și cei care erau prin case, lăsându-și toate treburile lor, ieșeau și priveau cu frică spre acel semn preaminunat. Apoi, toată mulțimea ierusalimitenilor umplându-se de frică și de bucurie pentru dumnezeiasca vedere, au alergat la sfânta biserică cu mare umilință și cu căldura duhului, bătrâni și tineri, bărbați și femei cu pruncii cei sugători, asemenea și fecioarele cele neispitite de nuntă, care se păzeau prin cămări, ieșind din camerele lor, alergau iarăși acolo. Și oamenii de toate vârstele și rânduiala, străinii și nemernicii, creștinii și cei de alta credință și toți cu o gură și cu mare glas preamăreau pe Iisus Hristos Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut Dumnezeu adevărat din Dumnezeul Cel adevărat, pe Făcătorul minunilor celor mari.
Atunci necredincioșii și ereticii, vrăjmașii și hulitorii dumnezeirii lui Hristos, s-au umplut de rușine, văzând cât este de mare slava și puterea lui Hristos Domnul, întru arătarea Crucii celei dumnezeiești; și s-a dovedit atunci cu lucrul, că credința creștinească este dreaptă, adevărată și mântuitoare, și nu din dovedirea cuvintelor celor ce ies din înțelepciunea omenească cea din afară, ci din Duhul Sfânt prin descoperire și putere întărită, fiind mărturisită din cer cu semne și cu minuni.
De acest minunat semn, Preasfințitul Chirii, patriarhul Ierusalimului, a înștiințat prin scrisoare pe împăratul Constantin, sfătuindu-l spre dreapta credință. Iar Hermias Sozomen a scris că, prin acea arătare pe cer a Sfintei Cruci, foarte mulți dintre evrei și păgâni s-au încredințat; și, apropiindu-se cu pocăință de Hristos Dumnezeul nostru, au primit Sfântul Botez și au slăvit cu bună credință pe Hristos, Cel ce este de o ființă cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Iar noi, mărturisind puterea Lui cea nespusă, arătată prin Cruce, Îl înălțăm pe El cu laudele noastre, că este Domnul Dumnezeul nostru, și ne închinăm așternutului picioarelor Lui, adică Crucii celei sfinte, rugând bunătatea Domnului, ca la a doua și înfricoșătoarea Sa venire, să ne învrednicească pe noi a vedea întru bucurie și întru nădejdea mântuirii semnul Fiului Omenesc – Crucea cea sfântă –, care se va arăta pe cer; și cu aceea, ca și cu o cheie, să ne deschidă nouă ușile împărăției Cerului, precum oarecând tâlharului Raiul și, împreună cu oile cele binecuvântate, să ne rânduiască pe noi în veci. Amin.
Sf Mc Acachie și Codrat
Viața Sfântului Mucenic Acachie
Acestea zicându-le, și-a plecat sub sabie capul său și i l-au tăiat. Astfel și-a săvârșit pătimirea sa cea pentru Hristos, Sfântul Mucenic Acachie.
Când diavolul a ridicat prigonire pentru a treia oară asupra robilor lui Hristos, împărățind la răsărit Maximian, întru acea vreme Sfântul Acachie a intrat în frumoasa nevoință a pătimirii pentru Hristos. Acest mucenic era cu neamul din Capadocia, cu rânduială de ostaș, cu cinstea de sutaș și sub mâna tribunului Firm, conducătorul astei ce se numea Martisie. Și era poruncă de la păgânul împărat ca nu numai prin cetăți, ci și printre ostași, să se caute dacă se află cineva crezând în Hristos sau dacă se leapădă cineva de zeii lor cei păgânești, iar unul ca acela să fie supus la judecată și la munci; și de s-ar împotrivi cu totul la porunca împărătească, acela să fie pedepsit cu moartea.
Deci tribunul Firm, chemând pe ostașii săi, îi întreba pe câte unul, cum crede fiecare din ei; și dacă afla pe cineva că este de credință creștină, pe acela, amăgindu-l cu îmbunări și îngrozindu-l cu munci, îl silea la închinarea idolească. Astfel, pe mulți din cei mici la suflet, slabi în credință și fricoși, i-a plecat la a sa păgânătate. Iar când a chemat pe sutașul Acachie, acela cu mare glas a strigat: „Eu m-am născut între creștini; deci creștin sunt și creștin voiesc să rămân. Martor îmi este mie Domnul meu Iisus Hristos, că nu numai de la tatăl și de la maica mea sunt creștin, ci și de la moși și strămoși”. Deci îl sfătuia Firm cu multe feluri de înșelări și de ispite spre al său gând, și nu numai o dată, ci și de mai multe ori chemându-l, uneori îl îmbuna, alteori îl îngrozea, pentru ca să se supună poruncii împărătești.
Apoi, văzându-l neînduplecat, l-a pus în lanț și l-a trimis la voievodul Vivian. Și șezând voievodul la judecată și pe mărturisitorii lui Hristos întrebându-i, temnicerul Antonin i-a spus, zicând: „Firm, tribunul cetei Martisiei, a trimis aseară legat la a ta stăpânire pe sutașul său, deoarece nu se supune poruncii nebiruitului nostru împărat, ci urmează credinței creștine”. Și îndată a pus de față pe cel legat înaintea judecății voievodului; iar voievodul, căutând spre dânsul, a zis: „Cum îți este numele?”. Răspuns-a cel legat: „Numele cel mai dorit mie și la tot neamul meu, este numele de creștin, care de la Hristos este, iar după obiceiul omenesc, numele meu este Acachie”. Zis-a voievodul: „După nume îți este și obiceiul tău, pentru că rău ești, nesupunându-te poruncii împărătești”. Zis-a sfântul: „Cu meșteșugire vorbești către mine, o, voievodule, și nu îmi tâlcuiești bine numele meu; pentru că Acachie va să zică „fără de răutate”; și bine și cu dreptate sunt numit cu acel nume, că nu voiesc să fiu părtaș răutății diavolului, care bea sângele”.
Zis-a voievodul: „De unde limbuțești tu cu niște cuvinte fără de socoteală ca acestea înaintea noastră?”. Răspuns-a sfântul: „Eu sunt cu neamul din Capadocia, din care mulți au fost mucenici ai lui Hristos mai înainte de mine și pe al căror dar dăruit de Dumnezeu l-am văzut cu ochii după sfârșitul lor, pentru că din mormintele și moaștele lor izvorăsc tămăduiri de boli. Și am voit să fiu următor acelora mai bine, decât să mă supun legilor voastre celor nedrepte, care degrabă vor pieri împreună cu voi”. Zis-a voievodul: „Să nu socotești că te voi da la munci mici, pentru că singură limbuția ta cea cu mândrie și deșartă grăire are trebuință de mari pedepse, pe care, ca să nu le pătimești, leapădă-ți gândurile tale cele nesupuse și, ascultând împărăteștile porunci, închină-te zeilor, cu a căror voie împărații împărățesc și biruitorii dănțuiesc. Deci rușinează-te de noi, cei ce ședem la această judecată și să nu te socotești pe tine a fi mai înțelept decât noi toți, nici să nădăjduiești în zadar spre Omul Care se numește Hristos, pe Care eu spun că după lege L-au muncit și L-au osândit la moarte”.
Răspuns-a sfântul: „Te rătăcești, o, judecătoriile, grăind acestea și rău greșești, fiind orbit de sataniceștile amăgiri. Pentru că nu cu voia acelora, pe care tu îi numești zei, împărățesc împărații și se fac biruitori, ci cu rânduiala și cu voia bunului nostru Dumnezeu se săvârșesc acestea. Iar dacă zici că nădăjduiesc spre un Om care a fost muncit și osândit la moarte, aceasta să o știi că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, venind pe pământ pentru a noastră mântuire, S-a făcut om, fiind Dumnezeu adevărat, și a luat asupra Sa firea noastră cu oarecare minunat și negrăit chip, lucru pe care tu nu-l înțelegi și nici nu poți să-l auzi, dacă nu vei voi mai întâi să fii creștin. Pentru că Hristos, fiind din fire precum am zis, Dumnezeu adevărat și Cuvânt al Tatălui nedespărțit de Dânsul și totdeauna împreună de o ființă cu Dânsul și împreună mai înainte din veci, întru a Sa vreme, întru care El a voit, a săvârșit lucrul mântuirii noastre și ne-a izbăvit din robia vrăjmașului, care din început pizmuia asupra noastră”.
La acestea a răspuns voievodul: „Dacă împărații sunt potrivnici Hristosului tău, apoi pentru ce El nu-i pedepsește pe dânșii, fiind Dumnezeu Atotputernic precum zici tu?”. Răspuns-a sfântul: „După acestea poți să cunoști milostivirea și puterea Lui că, necinstindu-se de voi, nu vă pedepsește îndată, ci îndelung rabdă, așteptând ca voi, elinii, cei ce nu aduceți cinstea cea cuviincioasă lui Dumnezeu, ci diavolilor, să vă pocăiți și să încetați de la un lucru rău ca acesta, însă și pentru aceea îndelung rabdă, nepierzându-vă pe voi îndată, ca robii Lui cei aleși și iubiți să fie arătați în lume și să-și săvârșească nevoința lor cea bună. Pentru că, de v-ar fi pierdut pe voi îndată Hristos Dumnezeul nostru, apoi și voi ați fi pierit în veci și robii Lui n-ar fi fost arătați; și încă și puterea darului ar fi fost în deșert. Cum ar fi putut Stăpânul nostru să Se preamărească cu slăvire, de n-ar fi fost îndelung răbdător spre pedepsirea păcatelor voastre? Iar acum vă lassă fiți fără de pedeapsă, ca voi, cei ce asuprițiaLui îndelungată răbdare și vă abateți mai mult întru păgânătate de la Dânsul, și vă mâniați asupra noastră cu nedreptate, să vă gătiți mai mare pierzare vouă, de nu vă veți pocăi, și să vă afundați într-însa cu fărădelegile voastre. Iar noi, cei ce știm stăpânirea Lui, răbdăm pentru El cu vitejie, ca să dobândim de la El viața veșnică; iar slava Lui va fi mai arătată spre acei oameni, care cunoscându-și rătăcirea, se vor pocăi și își vor îndrepta viața lor”.
Minunându-se de un răspuns ca acesta cu bună înțelegere al mucenicului, Vivian voievodul l-a întrebat pe el, zicând: „Oare ai învățat carte, de răspunzi așa de bine? Pentru că văd că ai grăit cu bună înțelegere adeverind că viața omenească este într-a lui Dumnezeu stăpânire, rânduială și îndelungată răbdare”. Răspuns-a sfântul: „Poți să cunoști din aceasta, puterea și darul lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le stăpânește, că eu,neînvățând înțelepciunea cărții, fără numai puțin pentru citirearugăciunilor, așa îți răspund ție; pentru că Dumnezeu grăiește prin gurarobilor Săi, de care lucru - voi fiind înțelepți vă minunați șine lăudați pe noi. Că din început, când a voit Domnul nostru IisusHristos să arate împărățiaSa cea duhovnicească la toată lumea, la propovăduirea aceea n-a ales oameni de bun neam, bogați, filosofi preaînțelepți și cititori iscusiți, ci pescari și vameși simpli și neînvățați. Aceasta a făcut, ca puterea Lui cea neajunsă și înțelepciunea Lui, care pe toată mintea o covârșește, să fie cunoscută întru aceia pe care nevăzut i-a învățat și înțelepții Duhul Sfânt”.
După aceasta a zis voievodul: „Lăsându-ți acea netrebnică multă vorbire, la aceasta să-mi răspunzi: Știi porunca cea împărătească, care vă poruncește vouă, creștinilor, ca, ori să jertfiți zeilor, ori să vă supuneți muncilor; deci spune-mi mie, te vei supune poruncilor împărătești și vei jertfi zeilor, sau te lepezi cu totul?”. Răspuns-a sfântul: „Eu adeseori fiind întrebat și de tribunul Firm, am mărturisit că sunt creștin, și ceea ce am grăit către acela, aceasta o grăiesc și către tine acum: Creștin sunt și nu voi jertfi necuraților diavoli!”. Zis-a voievodul: „Cruță-ți tinerețile tale, fiindcă te văd pe tine că nu ai mai mult de douăzeci și cinci de ani și, încă cinstindu-ți vrednicia de sutaș, n-am voit ca îndată să te muncesc pe tine; dar, de vei petrece mai mult întru această nebunie a ta, mă vei sili pe mine ca, fără voia mea, să te dau la munci cumplite”. Răspuns-a sfântul: „Nu este aceasta nebunie, ei cunoștință bună și lucru plăcut lui Dumnezeu; că nu las eu pe Unul adevăratul Dumnezeu, Ziditorul meu cu a Cărui milostivire sunt păzit până acum”.
Zis-a voievodul: „Cum zici tu că unul este Dumnezeu, când nu de mult ai mărturisit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeul vostru are Fiu asemenea cu Sine, apoi adevărat este de trebuinjă, ca pe doi dumnezei să mărturisești, pe Unul Dumnezeu Tatăl și pe altul Dumnezeu Fiul! Și de sunt doi dumnezei, apoi pentru ce acum mărturisești numai un singur Dumnezeu? Iată, văd lămurit că tu minți și singur te încurci prin cuvinte nepotrivite!”.
La acestea a răspuns Sfântul Acachie: „Cred și nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit în zilele lui Ponțiu Pilat, că Duhul Sfânt mă va înțelepți și-mi va da mie cuvânt, ca la răspunsul tău să-ți răspund luminat; căci nu este mică această întrebare a ta: pentru ce noi numim doi dumnezei și cinstim numai unul? Deci, îți spun ție: Nu mărturisim numai pe Tatăl și pe Fiul, ci și pe Duhul Sfânt, nedespărțit de Tatăl și de Fiul; deci trei sunt fețele cele în trei numiri, dar una este dumnezeirea lor și puterea. Și zicem că Unul este Dumnezeu, Care are Cuvânt șiDuh Sfânt; că nu se cade ca să fie Dumnezeu fără Cuvânt și fără Duh de viață. Și îți voi mai spune și asemănarea, pe cât voi putea, fiind neînvățat: Iată, împăratul, pe care tu îl numești stăpân, iar eu îl numesc om, se numește Maximian și fiul lui se numește Maxențiu. Deci, doi sunt, dar firea lor cea omenească este una și împărăția lor nedespărțită; deci se cinstește fiul pentru tatăl, iar tatăl pentru fiul se slăvește. Asemenea se cade a socoti și pentru Dumnezeu. Căci, de vreme ce dumnezeiasca ființă a Tatălui, a Cuvântului și a Sfântului Duh este una și aceeași neschimbată; unul este cu adevărat Dumnezeu cel cinstit de noi”.
Zis-a voievodul: „Nu odată te-am sfătuit pe tine, ca să te întorci la lucrul ce-ți este pus înainte; iar tu te sârguiești, prin aceste cuvinte ale tale nefolositoare, să mă depărtezi pe mine de la lucrul ce este de față. Aceasta una îți stă ție înainte: să aduci jertfe zeilor celor părintești, prin care toate se alcătuiesc; iar de nu vei voi, apoi mai mult nu te voi mai răbda pe tine”. Răspuns-a sfântul: „Să nu nădăjduiești că mă vei înfricoșa pe mine cu îngrozirea, căci iată ai trupul meu gata spre primirea rănilor; deci muncește-l precum voiești. Iar mintea și voința duhului meu, nici tu, nici împăratul tău, nici diavolii tăi, cărora te închini, nu vor putea niciodată să o întoarcă șisăo înduplece la păcat”.
Atunci voievodul, mâniindu-se, a poruncit să-l întindă pe sfântul gol, la patru stâlpi în patru părți, și să-l bată șase ostași, fără milă, cu vine crude; mai întâi pe spate, apoi să-l întoarcă pe pântece. Și zicea: „Să vedem dacă îi va ajuta lui Dumnezeul lui”. Și bătut fiind mucenicul mult, și ostașii care-l băteau schimbându-se, pământul s-a roșit cu sângele lui, dar nimic altceva nu grăia pătimitorul, fără numai acestea: „Hristoase, Mântuitorul meu, ajută smeritului robului Tău! Doamne, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!”.
Și văzând voievodul pe mucenic cu totul rănit și sângerat, a zis către dânsul: „Vei jertfi acum zeilor?”. Răspuns-a sfântul: „Nu voi jertfi diavolilor, pentru că am pe Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce îmi ajută mie, și acum sunt mai tare în muncă decât cum eram mai înainte; căci până acum așteptarea muncilor îmi tulbura gândurile mele; iar după ce am început a le pătimi pe acestea, m-am întărit cu ajutorul lui Hristos și m-am făcut mai viteaz și mai întărit spre toate muncile cele multe și grele, nădăjduind fără de îndoială spre Dumnezeul meu. Să știi că, pe cât mă muncești pe mine, pe atât îmi faci mie folos; și, pe cât mă rănești pe mine mai cumplit, pe atâta îmi mijlocești mai mare dar de la Dumnezeul meu”.
Deci voievodul umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată cu niște scândurele de plumb peste obraz. Și stricându-se fața cea frumoasă a sfântului, voievodul a zis către el: „Jertfește zeilor, ca să te izbăvești din muncile mai grele cețise vor aduce”. Răspuns-a sfântul: „Nu mă îngrijesc de muncile cele ce au să se aducă asupra mea, pe cât nu m-am îngrijit de cele trecute”. Zis-a voievodul: „Cum tu, ostaș fiind și necărturar, răspunzi la judecată cu vorbe frumoase?”. Răspuns-a mucenicul: „Duhul Sfânt dăruiește robilor Săi a grăi cu libertate și a răbda. Căci a zis Mântuitorul nostru către ucenicii Săi: Când veți fi dați la domni și împărați, să nu vă îngrijiți, cum și ce veți grăi; căci se va da vouă în acel ceas, gură și înțelepciune; că nu voi veți grăi, ci Duhul Tatălui vostru Care grăiește întru voi. Zis-a temnicerul Antonin: „Și ce folos îți este ție, ticălosule, de vorba ta cea multă, petrecând întru împotrivire și primind răni? Iar după ce alte munci mai cumplite vor pune pe tine, atunci, nevoind, vei face voia împăratului”. Răspuns-a lui sfântul: „Du-te de la mine și te sfătuiește pe tine singur. Că, de vreme ce nu m-am îngrijit de îngrozirea voievodului și de bătăile ce mi-a dat, apoi oare pe tine te voi asculta?”. Atunci voievodul a poruncit să arunce pe mucenic în temnița din Pirint, cetatea Traciei, în care sfântul a petrecut șapte zile.
Șezând Sfântul Acachie în temniță și veselindu-se întru Domnul său că s-a învrednicit să pătimească pentru El unele ca acelea, a venit la voievodul Vivian o scrisoare de la Flachin, ighemonul Traciei, prin care îi poruncea să meargă la Bizanț, să-l întâmpine pe el acolo și să aducă împreună cu dânsul și pe cei ce îi are legați. Deci voievodul s-a dus acolo și a adus cu dânsul și pe Sfântul Mucenic Acachie cu alți închiși, care erau legați pentru niște pricini oarecare. Și slăbind pe cale, pe de o parte de bătăi, pe de alta de fiarele cele grele, de foame și de sete, de călătoria cea lungă și grabnică; și încă și ostașii cei ce-l duceau fiind nemilostivi, împingându-l și ducându-l cu batjocură și silindu-l ca să alerge mai iute, sfântul nu mai aștepta viața sa, ci aștepta ca degrabă să se sfârșească. Și se ruga de cei ce-l duceau, ca să se stea puțin și să-i dea voie să se roage lui Dumnezeu, dar ostașii nu i-au îngăduit.
Iar după ce a stat undeva să se odihnească, a ridicat sfântul ochii spre cer, începând a se ruga, astfel: „Slavă Ție, Dumnezeule, Cel ce arăți milostivire din îndurarea Ta, celor ce iubesc numele Tău cel sfânt! Slavă Ție Celui ce m-ai chemat pe mine păcătosul la această nevoință! Slavă Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Cel ce știi neputința trupului nostru și mi-ai dăruit răbdare a suferi cu tărie muncile! Văzându-mă acum pe mine, Stăpâne, cuprins de multe rele, încât, precum mi se pare, sufletul singur vrea să se dezlege din legăturile trupești; trimite pe îngerul Tău cel sfânt, ca să-mi ajute în strâmtorările acestea și să mă tămăduiască. Sau binevoiește ca să poruncească muncitorul să mă sfârșească cu orice chip de moarte și așa mai degrabă să vin la Tine, Dumnezeul meu!”.
Așa rugându-se sfântul către Dumnezeu, văzduhul s-a înnorat și a venit un glas spre dânsul din nor, zicându-i: „îmbărbătează-te, Acachie, și te întărește”. Acest glas l-au auzit toți cei ce erau acolo – și ostașii și cei legați și se mirau, zicând: „Oare și norii vorbesc ca oamenii? Când a mai auzit cineva acestea, ce le auzim noi acum?”. Și mulți din cei legați, auzind acel glas, au crezut în Fiul lui Dumnezeu și, căzând la picioarele mucenicului, îl rugau să-i învețe pe dânșii din credința creștinească.
Iar Sfântul Mucenic Acachie, mergând împreună cu ei, le zicea: „Eu nu m-am îndeletnicit în cărți, ci în ostășie; însă sunt crescut în casă preoțească și sunt de neam preoțesc. Și îmi aduc aminte de cele ce auzeam de la preoți, cum că Dumnezeu, vrând să dea mântuire omului celui căzut din Rai și să-l elibereze din iad, a trimis în această lume pe Fiul Său, Cuvântul Cel împreună veșnic. Deci, venind Fiul lui Dumnezeu, a luat trup din Preasfânta Curata Fecioară Maria, cu chipul făcându-Se ca omul; a răbdat Crucea de voie, ca să îndrepteze păcatul neascultării lui Adam prin lemnul Crucii și să-i dăruiască iertare omului celui osândit, plătind singur pentru noi datoria, prin pătimirea Sa cea de bunăvoie. Căci pironindu-se pe Cruce, a rupt zapisul ce era asupra noastră și a dezlegat păcatul; cu moartea sa a călcat moartea, iadul a prădat și toată stăpânirea și putereadiavolului a rușinat-o, făcând-o neputincioasă. Iar după ce a izgonit toată tabăra diavolească și a sfărâmat porțile de aramă și a frânt zăvoarele cele de fier, s-a sculat din morți a treia zi și a dăruit mântuire neamului omenesc, ca să învieze toți și să viețuiască întru toți vecii cei ce vor să fie nesfârșiți; pentru că această lume văzută petrece puțină vreme și nimic este”.
Auzind cei legați acestea și alte cuvinte ale mucenicului, cu osârdie s-au întors la credința creștinească. Iar după ce a venit noaptea, au rămas la un sat ce era aproape și cei legați au văzut la miezul nopții niște tineri îmbrăcați în haine luminoase. Acei tineri erau sfinții îngeri și, ca și cum ar fifostîn rânduiala ostășească, vorbeau cu Sfântul Acachie. Iar cei ce îi vedeau, socoteau că tovarășii și prietenii lui Acachie au venit noaptea, de frica muncitorului, ca să-l cerceteze. Iar după ces-a făcut ziuă, au plecat în cale și, mergând în ziua aceea cu sârguință, au ajuns noaptea în cetatea Bizanțului și i-au închis pe toți într-o casă. Și cei legați au văzut iarăși la miezul nopții niște tineri ca aceia din noaptea trecută vorbind cu Sfântul Acachie. Și vedeau că tinerii aceia luminoși, care se arătaseră, spălau cu apă caldă rănile mucenicului și le sărutau. Și privind aceasta, cei legați ziceau între ei: „Cu adevărat aceasta este vedenie dumnezeiască, pentru că sfinți îngeri, iar nu oameni, au întâmpinat în noaptea trecută pe mucenicul lui Hristos. Și acum au aceeași grijă de dânsul”.
Iar a doua zi, ducându-i pe toți în temniță, voievodul a poruncit străjerului temniței, ca pe Mucenicul Acachie să-l închidă singur în temnița cea mai dinăuntru, legat cu lanțuri de fier și ferecat în obezi, și pe nimeni să nu lase la dânsul, nici să-i dea mâncare și băutură ca, strâmtorându-se de foame, de sete și de greutatea legăturilor, să slăbească și să se supună mai cu înlesnire la voia lor; iar pe ceilalți legați a poruncit să-i închidă în temnița cea mai dinafară.
Iar după ce a sosit noaptea, cei legați s-au învrednicit iarăși de o vedenie minunată; pentru că au văzut strălucind o lumină în temnița cea mai dinăuntru și, uitându-se printr-o ferestruică, au văzut niște bărbați purtători de lumină, care, dezlegând pe sfântul mucenic din legături, îi tămăduiau rănile și îi puneau dinainte hrană minunată, albă ca zăpada, dându-i și băutură. Văzând ei aceasta în toate nopțile, au chemat străjerul acelei temnițe și i-au spus acea vedenie; iar el, privind prin ferestruică, a văzut cu ochii săi aceea lumină și, deodată, deschizând ușile temniței, a intrat înăuntru. Dar n-a văzut și n-a aflat pe nimeni, decât numai pe mucenic singur stând în legături; și s-a mirat și s-a înspăimântat străjerul temniței.
Iar dacă au trecut șapte zile de la ducerea lor în Bizanț, voievodul, șezând la judecată, a pus de fată pe Sfântul Mucenic Acachie și, văzându-l sănătos cu trupul și luminat la fată, s-a mirat; pentru că aștepta să-l vadă foarte slăbit de răni, legături, foame, sete și de osteneala drumului. Și s-a mâniat voievodul asupra ostașilor, părându-i-se că aceia i-au dat odihnă, și a zis către dânșii cu mânie: „Nu v-am poruncit eu vouă, ca pe acest om să-l închideți în temnița cea mai dinăuntru, cu obezi să-l ferecați, cu fiare grele să-l legați peste tot trupul și să nu-i dați hrană și băutură nicidecum? Iar voi l-ați lăsat liber, ca să se odihnească și să se tămăduiască de răni și, iată, acum îl văd sănătos și mai frumos decât cum era mai întâi”. Iar Antonin temnicerul a zis: „Așa mă jur pe puterea ta, o, stăpâne, că toate s-au făcut după poruncile tale. Deoarece de la Pirint până la această cetate a fost adus cu nevoie, legat cu fiare grele, pe care, dacă voiești, poți singur a le cântări, cât sunt de grele. Apoi a fost închis în cea mai strâmtă temniță și nimeni de aici nu i-a dat ceva de trebuință; întreabă pe străjerul temniței și te vei înștiința, dacă nu au fost așa toate, precum ai poruncit”.
Și îndată a poruncit voievodul ca să cheme pe străjerul temniței, căruia i-a zis cu glas groaznic: „Ticălosule, pentru ce n-ai făcut precum ți s-a poruncit și ai lăsat pe legatul acesta de s-a hrănit și s-a tămăduit în odihnă; și iată, acum stă de fată tare cu trupul, ca și cum ar fi venit la război și la luptă?”. Iar Sfântul Acachie a zis: „Tăria și puterea îmi sunt date din cer, de la Iisus Hristos, dătătorul de nevointă, Care m-a tămăduit pe mine de răni și m-a făcut sănătos”. Și a zis voievodul cu mânie către cei ce stăteau de față: „Loviți-l peste gură și sfarâmați-i dinții, ca să nu răspundă neîntrebat”. Și slujitorii au bătut pe mucenic; iar voievodul iarăși a zis către străjerul temniței: „Ce răspunzi tu, ticălosule?”.
Străjerul a răspuns: „Mă jur pe puterea ta, că toate câte mi-ai poruncit le-am făcut, încă și mai multe răutăți i-am adăugat lui, dar alții au fost tămăduitorii și hrănitorii lui, precum știu toți cei ce sunt ținuți în temniță; întreabă pe aceia și dacă vei auzi într-altfel, iată, capul meu este înaintea ta, fă ce vei voi. Căci am văzut niște ostași îmbrăcați luminos, dintre care unii îl dezlegau pe acesta din legături, alții, ștergându-i rănile, i le tămăduiau; iar alții îi puneau dinainte hrană și băutură și vorbeau cu el prietenește. Toți acești legați, care au fost aduși cu el de la Pirint, mi-au spus, că i-au văzut adeseori pe cale, apoi chiar aici în temniță. Dar eu, necrezând cuvintelor lor, am voit să văd singur aceea și am văzut cu ochii mei, precum mi-au spus ei. Iar după aceea am deschis ușa fără de veste și am intrat la el în temnița cea dinăuntru, vrând să întreb cine și de unde sunt și cum au intrat prin ușile încuiate; dar nu am găsit pe nimeni, decât numai pe cel legat, fiind în obezi și în lanțuri și rugându-se către Dumnezeul său sau uneori dormind”. Voievodul a zis străjerului: „Tu, ticălosule, luând aur de la rudeniile lui Acachie, ai lăsat pe aceia la el cu bucate, cu băutură și cu doctorii”.
Și îndată a poruncit să bată tare pe străjer cu vergi de plumb; iar străjerul, fiind bătut, striga zicând: „Te rog, o, stăpâne, cercetează mai întâi cu dinadinsul șiteînștiințează, dacă nu va fi așa precumîțispun, și atunci să mă ucizi”. Zis-a voievodul: „Spune că omul acesta este fermecător și vrăjitor”. Răspuns-a străjerul: „Ceea ce am văzut, aceeaîțispun, iar dacăeleste vrăjitor sau nu, nu știu”. Și astfel, nevinovatul străjer a pătimit o bătaie cumplită ca aceea, pentru mucenicul lui Hristos. Și era numele străjerului aceluia Cachie. Deci, Sfântul Mucenic Acachie, văzând aceea, râdea de nebunia voievodului, deși avea sfărâmată gura și obrazul, care lucru văzându-l voievodul, s-a aprins cu mai multă mânie și a zis către mucenic: „Au tu ai venit să râzi de noi, nădăjduindu-te spre ale tale vrăji?”. Sfântul a răspuns: „Nu așa râd eu, ca și cum m-aș bucura de pierzarea voastră, ci mai ales mă și doare inima de veșnica voastră osândire. Iar voi singuri vă râdeti și vă batjocoriți viata voastră, căci, lăsând pe Dumnezeul cerului, al pământului și al mării, pe Făcătorul tuturor, vă închinați pietrei și lemnului celui neînsuflețit”.
Atunci a poruncit voievodul la zece ostași să-l bată cu bete de stejar pe spate și pe pântece; iar mucenicul se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută mie, robului Tău!”. Și a venit glas de sus, întărindu-l, și îndată cei ce-l băteau au înțepenit și nu puteau mai mult să ridice mâinile lor asupra mucenicului. Iar voievodul, nepricepându-se ce să-i mai facă, s-a gândit să trimită pe mucenic la ighemonul care atunci venise iarăși acolo în Bizanț și i-a scris o scrisoare astfel: „Minunatului și marelui judecător Flachin, ighemonul Traciei, voievodul Vivian îi zice: bucură-te! Pe Acachie, apărătorul necuratei credințe creștinești, pe care Firm, tribunul oștilor Martisiei, l-a trimis la mine de mai mult de douăzeci de zile și care nu voia să se supună poruncilor împărătești, l-am muncit după legea judecății și n-am putut deloc să-l înduplecăm spre împlinirea voii împărătești. Iar de vreme ce stăpânirea ta mai bine pop să-l pedepsești și să-l înfricoșezi, de aceea îți trimit pe acest om la a ta mai mare judecată, cu faptele cele scrise de temnicer despre el”.
Iar ighemonul, pentru că avea femeie creștină care îl îndemna în taină cu rugăminte și cu jurăminte ca, pe creștinii cei aduși la el la judecată, să nu-i muncească mult, ci degrabă să-i dea morții, luând scrisoarea voievodului, a poruncit să pună pe mucenic în temniță, însă fără de legături și fără de pază mare. După cinci zile, ighemonul punând înainte pe mucenic la judecată și poruncind a se citi faptele cele scrise despre el trimise de voievod, s-a mirat de cruzimea aceluia și de tăria mucenicului, și a ocărât pe Vivian pentru aceea; că pe un om ce era ostaș cu dregătoria, l-a muncit atât de lung și atât de cumplit, neomorându-l îndată prin tăiere cu sabia. Deci văzând că nu este deloc cu putință să plece spre păgânătate pe mucenicul lui Hristos, a poruncit să-i taie capul cu sabia, afară din cetatea Bizanțului.
Și pe când ei duceau pe mucenic spre tăiere, el striga către Dumnezeu, zicând: „Cu cât de multe limbi aș fi voit a Te lăuda pe Tine, Hristoase, Dătătorule de viață, Fiul lui Dumnezeu, Care îmi ești atât de bun și milostiv mie, păcătosului, învrednicindu-mă în partea sfinților mucenici”.
Și ajungând la locul cel de tăiere și cerând vreme spre rugăciune, și-a plecat genunchii și se ruga astfel: „Slavă Ție, Dumnezeule, laudă se cuvine măririi Tale celei nemăsurate, că astfel Te-ai preamărit întru noi, cei îngreunați cu păcatele; pentru că, pe cât ne arăți mai multe faceri de bine și pe cât mai mult ne ierți păcatele noastre, pe atât strălucește mai luminat și se preamărește slava milostivirii Tale. Fie binecuvântat numele slavei Tale, Dumnezeule, căci pe mine, care sunt nevrednic facerilor Tale de bine, m-ai învrednicit de atâta cinste, ca să mă numesc mucenic al lui Hristos, și această cinste mi-ai dăruit-o mie, nu pentru oarecare lucruri al mele, ci din însăși bunătatea și iubirea Ta de oameni cea negrăită. Deci, Te binecuvintez pe Tine, Doamne Dumnezeule, Sfântul lui Israel, împreună cu Unul Născut Fiul Tău și cu Sfântul Duh; căci a Ta este slava și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
Acestea zicându-le, și-a plecat sub sabie capul său și i l-au tăiat. Astfel și-a săvârșit pătimirea sa cea pentru Hristos, Sfântul Mucenic Acachie; iar trupul lui cel sfânt l-au îngropat niște oameni cucernici cu cinste, în locul care se numea Stavrion. Acestea au fost pe timpul Împărăției lui Maximian, iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Viața Sfântului Mucenic Codrat
În timpul unei persecuții împotriva creștinilor, în secolul al III-lea, o creștină evlavioasă cu numele Rufina a fugit din Corint să se ascundă în munți, ca să scape de urmăritori. Acolo a născut un fiu, Codrat, după care ea a murit.
Sfântul Codrat și-a trăit copilăria și tinerețea în sălbăticie. În adolescență el a cunoscut niște creștini de la care a învățat despre adevărata credință. Codrat a studiat gramatica și arta medicinii, având mare succes. Dar, cel mai mult timp și-l petrecea în singurătate, prin munți, în rugăciune și meditație la Dumnezeu. Anii treceau și mulți prieteni și ucenici îl căutau pentru un cuvânt de învățătură. Printre aceștia erau Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel, Crescent și mulți alții.
Din porunca păgânului împărat Decius (249-251), prefectul militar Iason a sosit la Corint ca să tortureze și să ucidă pe creștini. Fiind cel mai în vârstă dintre ei, Sfântul Codrat a vorbit în numele tuturor, apărând cu demnitate credința în Hristos Mântuitorul, după care a fost supus torturii. În ciuda suferințelor inumane, el îi încuraja pe alții, spunându-le să nu le fie frică și să-și apere cu tărie credința.
Iason, văzând că nu-i poate convinge pe niciunul să se lepede de Hristos, i-a aruncat pe toți la fiarele sălbatice să fie sfâșiați de vii. Însă fiarele nu s-au atins de ei. Atunci, Iason a dat ordin să-i lege de picioare la trăsuri și să-i tragă prin tot orașul și mulți oameni din mulțime aruncau în martiri cu pietre. În cele din urmă aceștia au fost condamnați la decapitare cu sabia. La locul execuției, aceștia au cerut puțin răgaz pentru rugăciune și unul câte unul și-au plecat capetele sub sabie.
Discipolii sfântului Codrat care au mai rămas, au suferit și ei pentru Hristos: un alt Dionisie a fost înjunghiat noaptea; Victorin, Victor și Nichifor au fost zdrobiți într-o presă mare de piatră; lui Claudiu i s-au tăiat mâinile și picioarele; Diodor a fost aruncat în foc; Serapion a fost decapitat iar Papiu și Leonid au fost înecați în mare. Luând exemplul lor, multe femei creștine au ales să sufere de bună voie pentru Hristos.
Duminica a 4-a după Paști - Vindecarea Slăbănogului de la Vitezda
Ev Ioan 5, 1 - 15
În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală era cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și, știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.
Ap Fapte 9, 32 - 42
În zilele acelea, Petru, trecând pe la toți, a coborât și la sfinții care locuiau în Lida. Și acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Și Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te și strânge-ți patul! Și îndată s-a ridicat. Și l-au văzut toți cei ce locuiau în Lida și în Saron, care s-au și întors la Domnul. Iar în Iope era o uceniță, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune și de milosteniile pe care le făcea. Și în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit și a murit. Și, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Și, fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbați la el, rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi. Și Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus și l-au înconjurat toate văduvele, plângând și arătând cămășile și hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Și Petru, scoțând afară pe toți, a îngenuncheat și s-a rugat și, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea și-a deschis ochii și, văzând pe Petru, a șezut. Și, dându-i mâna, Petru a ridicat-o și, chemând pe sfinți și pe văduve, le-a dat-o vie. Și s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope și mulți au crezut în Domnul.
Predică
la Duminica a IV-a după Paşti (a Slăbănogului) - Despre desființarea Sâmbetei de către Hristos - Pr. Ilie Cleopa
Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.
„Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbre celor viitoare” (Coloseni, 2, 16-17)
Hristos a înviat !
Iubiți credincioși,
În Evanghelia de azi vedem că Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sâmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sâmbetei. De veți asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veți înțelege luminat că serbarea sâmbetei nu este dată creștinilor, ci evreilor și totodată veți înțelege că atât Mântuitorul, cât și Sfinții Apostoli au desființat prin cuvânt și faptă serbarea Sâmbetei.
Mai întâi voi arăta că de la Adam și până la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ținut sâmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcând pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a așezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze și să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viața lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului și i se dă poruncă și canon de la Dumnezeu care îi zice: “În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere, 3, 19).
Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov și ceilalți patriarhi aleși de Dumnezeu până la Moise, ar fi serbat sâmbăta.
Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfințenie, de aceea a și fost binecuvântat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sâmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: “Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 12, 1); “altă poruncă: Iar legământul dintre Mine și tine și urmașii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur” (Facere 17, 10).
Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: “Să nu ți se pară grele cuvintele cele pentru prunc și pentru roabă: toate câte-ți va zice Sarra, ascultă glasul ei” (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată poruncește Dumnezeu lui Avraam: “Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ți-l voi arăta Eu” (Facere 22, 2).
Așadar, după cum vedem din cele arătate până aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sâmbetei. Primul loc unde se vorbește în Sfânta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieșire, unde Moise vorbește poporului în pustie, zicând: “Iată ce a zis Domnul: Mâine este odihnă, odihna cea sfântă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceți, ce trebuie fiert, fierbeți astăzi, și ce va rămâne lăsați să rămână pe a doua zi” (Ieșirea 16, 23). Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ți aminte de ziua Sâmbetei, ca să o sfințești pe ea, și prin aceasta, vor zice că sâmbăta a existat și mai înainte de Moise ca sărbătoare, și de aceea zice: "Adu-ți aminte", apoi să le spuneți că evreii, când au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ținerea Sâmbetei, Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, și nicidecum că sâmbăta a fost de la Adam până la Moise.
Încă și aceasta e bine să țineți minte, că sâmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se țină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevăr îl arată Sfânta Scriptură, zicând: “Adu-ți aminte că ai fost rob în pământul Egiptului și Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare și cu braț înalt, și de aceea ți-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzești ziua odihnei și să o ții cu sfințenie” (Deuteronom 5, 15).
Deci celelalte neamuri nu au acest așezământ dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sâmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică până era să vină Urmașul, Căruia I s-a dat făgăduința (Galateni 3, 19). Deci sâmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sâmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfântul Apostol Pavel, zicând: “Trecut-a umbra Legii și Darul a venit” (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); “Cele vechi au trecut, iată toate sunt noi” (Evrei 8, 13).
Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinții prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: “Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat deși Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor și pe inimile lor voi scrie și le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor” (Ieremia 31, 31-33).
Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos și Sfinții Apostoli au desființat Sâmbăta Legii Vechi prin învățătură și fapte. Auzim pe Mântuitorul, zicând: “Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Când a zis Hristos aceste cuvinte? Când “căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sâmbăta” (Ioan 5, 16).
Deci, dacă Mântuitorul lucra sâmbăta, arăta că și Tatăl Său lucrează sâmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează și nu țin sâmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sâmbăta, să audă unii ca aceștia, că și “iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sâmbăta” (Ioan 5, 18). Auzim pe Mântuitorul zicând: “Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26). Și dacă Tatăl și Fiul lucrează sâmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sâmbăta?
Cine poate să învinuiască pe creștini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sâmbăta și fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Câtă orbire au mințile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sâmbăta! Oare nu sâmbăta a vindecat Mântuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus și la lucru, poruncindu-i să-și ia patul și să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar și orbul din naștere a fost vindecat în zi de sâmbătă (Ioan 9, 14), și omul cu mâna uscată a fost vindecat în ziua sâmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Și femeia cea gârboavă de 18 ani tot sâmbăta a fost vindecată de Mântuitorul (Luca 13, 14).
Ucenicii Domnului, urmând pilda Învățătorului Lor, mergând sâmbăta prin lanurile de grâu, smulgeau spice și le frecau în palme spre a le mânca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Când fariseii și cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzește sâmbăta, El le răspundea că “Fiul Omului este Domn și al sâmbetei” (Luca 6, 5) și le zicea: “Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27). Iată de ce marele Apostol Pavel zice: „Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).
Iubiți credincioși,
Pentru a vă încredința mai bine că Iisus Mântuitorul nostru și sfinții Săi ucenici și Apostoli, au desființat sărbătoarea sâmbetei, citiți Sfânta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I - Matei 12, 1-3 și 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 și I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 și Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 și Romani 13, 9 și Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.
Vedeți că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinților Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mântuitorului și a Sfinților Apostoli serbarea sâmbetei pentru cei ce credeau în Hristos. Iar ca să înțelegeți că Duminica, ziua cea dintâi a săptămânii, a luat locul sâmbetei în Biserica creștină, să citiți în Sfânta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 și 26 și veți vedea că Duminica, ziua întâi a săptămânii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mântuitorul Sfinților Apostoli fiind ușile încuiate, și a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca și Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorât Duhul Sfânt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frângeau Apostolii pâinea, adică se împărtășeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfântul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creștinii ajutoare pentru sfinți, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).
Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său? Auzi ce scrie Sfânta Scriptură: “Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului” (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Așadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rânduită de Dumnezeu creștinilor, adică Duminica sau ziua întâia a săptămânii. După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mântuitorului la farisei, cărturari și legiuitori, care, văzând atâtea minuni și semne care se făceau de către Mântuitorul nostru în ziua sâmbetei nu cunoșteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sâmbăta în pustie și care acum a venit să dezlege și să desființeze sâmbăta, Legea Veche, și să așeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire și întunecare sufletească o au toți sectarii, care, nevrând a ține ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se țin de umbră și defaimă Harul Noului Așezământ.
Iubiți credincioși,
În cele ce urmează, vom arăta și mai luminat cele despre sâmbătă și despre rătăcirea celor ce țin de sâmbăta Legii Vechi, care a fost umbră și închipuirii din Legea Harului. Acest adevăr îl arată marele Apostol Pavel când zice: “Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Coloseni 2, 16-17).
Iată ce doresc să vă spun în această privință. Cuvântul "sabat", "sâmbătă", din evreiește, înseamnă "odihnă". După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a șaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieșirea 35, 2-3) și îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).
Noi creștinii, asemenea prăznuim ziua a șaptea din săptămână, însă nu sâmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creștină, adică ziua Învierii, când s-a săvârșit înnoirea neamului omenesc. “Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); “că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune” (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sâmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviți, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinții noștri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală și mult mai grea, din robia diavolului de care scăpăm, după cum ne învață Sfântul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21).
În ziua aceasta și nu sâmbăta sau în altă zi, Hristos “a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și a izbăvit pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața” (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta și nu în alta, Hristos S-a sculat “pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 25). “Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră, sunteți încă în păcatele voastre” (I Corinteni 15, 17).
Iată, pentru ce noi creștinii prăznuim ziua Învierii, ca zi a noii zidiri a omului, ca ziua izbăvirii noastre și a întregii noi lumi din robia diavolului, de păcate, de blestem și de moartea cea duhovnicească. Dar poate vor zice unii sectanți că “a binecuvântat Dumnzeu ziua a șaptea și a sfințit-o pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 2-3). Dar în acest loc al Sfintei Scripturi nu ne spune că Dumnezeu a poruncit oamenilor să cinstească sâmbăta. Se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea de faptele Sale, adică El a încetat a zidi. Că El a binecuvântat și a sfințit ziua aceasta pentru a aminti oamenilor despre sfârșitul creației și atât.
În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată și zile de muncă pentru a lucra și a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15). Iar după căderea în păcat a primilor oameni și alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze și să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieții lor (Facere 3, 17), prin urmare și în ziua sâmbetei. Și într-adevăr, din Sfânta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoșii noștri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob și alții ar fi prăznuit ziua sâmbetei.
Numai pe timpul lui Moise după ieșirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sâmbătă (Ieșirea 16, 23-26). Și aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulțumiți, să-și amintească și să mulțumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15).
Dacă scrie în Sfânta Scriptură că Dumnezeu zice prin Moise: „Adu-ți aminte de ziua odihnei” (Ieșirea 20, 8) să nu creadă cineva că serbarea sâmbetei a fost de la începutul lumii. Nu, cu adevărat. Ci de această poruncă le aduce aminte pe Sinai, că porunca Sâmbetei a fost dată puțin mai înainte evreilor în pustiul Sin, când erau tot sub conducerea lui Moise (vezi Ieșirea 16, 23-30) și le-a repetat pe muntele Sinai porunca pe care le-o dăduse mai înainte, în pustiul Sin, cum am arătat mai sus. De aceea a zis Dumnezeu: "Adu-ți aminte!"
Trebuie să înțelegem că evreii erau obligați să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creștinii nu mai suntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfântul Apostol Pavel învață că: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem”. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, până când era să vină Sămânța căreia i s-a dat făgăduința. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învățătoare spre Hristos, ca din credința în Hristos Iisus să ne îndreptăm. Iar dacă a venit credința, nu mai suntem sub Învățător, căci pe toți fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credința în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). „Domnul a desființat vrăjmășia în Trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei”... (Efeseni 2, 15).
De ar zice cineva că sâmbăta este numită lege veșnică și legătură veșnică (Ieșirea 31, 16-17) și de aceea trebuie a se ține ca sărbătoare veșnică, unul ca acela să știe că Dumnezeu, fiind Creator și Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci și legăturile Sale, deși a spus că le dă până în veac (I Regi 2, 30). Legătura nu este un contract între om și Dumnezeu. Căci contractează ceva numai cei egali între ei. Legătura este manifestarea milei lui Dumnezeu și a bunei Sale voințe către om. Iar făgăduințele, legile, legăturile, poruncile, așezămintele Sale, Dumnezeu le poate schimba sau chiar nimici cu totul, dacă oamenii nu sunt vrednici de ele. Așa de pildă: "Legătură veșnică" au fost numite jertfele și alte așezăminte din Vechiul Testament (Levitic 7, 30; Ieșirea 21, 6; 40, 15) dar în Noul Testament toate sunt înlăturate.
N-a fost legătură mai mare decât legătura prin tăierea împrejur, aceasta fiind superioară sâmbetei, nu numai după timp, fiind mai veche, ci și după însemnătate. Însuși Mântuitorul a spus că ea este mai importantă decât sâmbăta: „Moise, zice Hristos, v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la părinți, și sâmbăta tăiați împrejur pe om. Dacă omul primește tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniați pe Mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos?” (Ioan 7, 22-23).
Astfel, pentru tăierea împrejur se calcă sâmbăta. Și ea, de asemenea, se numește "legătură veșnică". Călcătorii ei se condamnau la moarte: „Veți tăia împrejur, a spus Dumnezeu încă lui Avraam, marginea trupului vostru și va fi semn de legătură între Mine și voi... Și va fi legătura Mea peste trupul vostru întru legătură veșnică. Și partea bărbătească ce nu-și va tăia împrejur marginea trupului său în ziua a opta, pierde-se-va sufletul acela din poporul său, pentru că a călcat legământul Meu” (Facere 17, 11-13).
Și, iată, această "legătură veșnică" despre tăierea împrejur ce a fost mai mare decât sâmbăta este înlăturată de Sfinții Apostoli la sinodul lor, când creștinii din iudei au început să ceară la creștinii din păgâni ca dânșii să păzească tăierea împrejur și legea lui Moise. Apostolii, adunându-se împreună, au hotărât, zicând: „Pentru că părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus afară de cele ce sunt necesare: să vă feriți de cele jertfite idolilor și de sânge și de (animale) sugrumate și de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veți face” (Fapte 15, 28-29). Prin această hotărâre, Sfinții Apostoli au înlăturat nu numai tăierea împrejur, care era mai mare decât sâmbăta, ci și toată legea ceremonială a lui Moise, cu sărbătorile, lunile noi, sâmbetele și altele ale ei (Vezi Coloseni 2, 16-17; Galateni 5, 6; 6, 15).
De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), va înțelege că El a ținut și sâmbăta. La aceasta trebuie să știm că Hristos a ținut sâmbăta pentru că era iudeu după trup și trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise până la înlăturarea acestei legi; până la încheierea cu oamenii a Legăturii noi din Sângele Lui (Luca 22, 20), adică până la vremea suferințelor Lui și a strălucitei Sale învieri, când a venit sfârșitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32).
Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul că Hristos a ținut sâmbăta, nu putem susține că și creștinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreiești. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanții, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce și până când a cinstit Hristos sâmbăta s-a lămurit mai sus.
Din textele aduse din Sfânta Scriptură nu se vede că și creștinii sunt datori să prăznuiască ziua sâmbetei. În ele se vorbește despre faptul că Hristos a învățat pe evrei de obicei sâmbăta în sinagogile lor, și atât. Învăța însă sâmbăta, fiindcă atunci se adunau evreii în sinagogile lor pentru rugăciuni și Hristos putea să aibă ascultători.
Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: „Rugați-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta” (Matei 24, 20) și că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfințenia sâmbetei. Trebuie să înțelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creștini să prăznuiască sâmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim și să serbăm și iarna. Cuvintele acestea arată numai apropiata dărâmare a Ierusalimului și greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărâmare s-ar întâmpla iarna pe neașteptate, când ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curând, până la patimile și învierea lui Hristos, când încă nu era pe deplin înlăturată sâmbăta cea veche și în vremea când era greu să fugi din Ierusalim pentru că sâmbăta porțile orașului se închideau.
Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sâmbăta. Căci Legea lui Moise a avut „umbra bunătăților viitoare, iar nu însuși chipul lucrurilor” (Evrei 10, 1). Pentru aceasta Hristos-Mesia, venind și îndeplinind toată Legea (Matei 5, 17) și poruncile Vechiului Testament (Ioan 15, 10), El însuși a completat unele din ele și pe altele le-a schimbat. În general, a înlăturat legea poruncilor prin învățătura Sa (Efeseni 2, 15), iar sâmbăta cu totul a înlăturat-o prin cuvânt și prin fapte. Așa, de pildă, El însuși a călcat-o, vindecând sâmbăta bolnavii și pe cel cu mâna uscată (Matei 12, 10-13), pe slăbănogul din Evanghelia de astăzi (Ioan 5, 5-16), și pe orbul din naștere, făcând sâmbăta pentru el tină (Ioan 9, 1-16).
Toate acestea erau oprite de Legea Veche să se facă sâmbăta (Ieșirea 20, 10-13; Numeri 16, 32-36). Călcând sâmbăta, Hristos impunea și altora să o calce. Vindecând pe slăbănogul sâmbăta, Iisus îi spunea: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată s-a făcut sănătos omul, și-a luat patul și umbla și era acea zi sâmbăta”.
Sâmbăta evreiască este numită de Sfântul Apostol Pavel "umbră", adică ceva ce nu înseamnă nimic, fără nici un folos, pentru că, cuvântul "umbră" în Sfânta Scriptură, când se vorbește despre Vechiul Testament, înseamnă ceea ce e destinat spre înlăturare (Evrei 10-1, 4-5, 13).
Iubiți credincioși,
Întrucât unii din creștini s-au rupt de Biserica lui Hristos și cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cât a fost respectat, când și de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuși Hristos și Sfinții Săi Apostoli.
Noi, fiii Bisericii Ortodoxe, dacă vrem să ne mântuim, suntem datori să ascultăm de ea. Să împlinim cu sfințenie poruncile Domnului din Sfânta Evanghelie, și să nu urmăm sfaturile credincioșilor răzvrătiți, care s-au lepădat de Biserică, de sfânta Duminică, de bucuria Învierii, de preoți, de cruce și de sfintele icoane și cinstesc sâmbăta ca zi de odihnă. Să rămânem în casa Domnului și în mântuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decât ziua odihnei.
Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuți. Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinței cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor. Aici se săvârșește Taina Sfântului Maslu, prin care mulți bolnavi se vindecă și se ușurează. Să nu spunem "că nu avem om să ne arunce" în apa aceasta tămăduitoare. Preoții Bisericii sunt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mântuirea noastră și ne conduc pe calea mântuirii.
Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni și fapte bune sfânta zi a Duminicii ca să auzim și noi cuvântul cel mântuitor al lui Hristos: "Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești ca să nu-ți fie ție ceva mai rău". Amin.
Hristos a înviat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu