MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

4. /23 MAI 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP

GIROLAMO SAVONAROLA

Date personale
Girolamo Savonarola

Născut	21 septembrie 1452^[1]^[2] Ferraria, Statele Papale
Decedat	23 mai 1498 (45 de ani)^[1]^[2] Florența, Republica Florentină^⁠(d)
Cauza decesului	pedeapsa cu moartea (ardere pe rug)
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politician filozof cleric[] scriitor predicator[]
Activitate
Alma mater	Università degli Studi di Ferrara[*]
Organizație	Università degli Studi di Ferrara[*]
Semnătură

Modifică date / text

Girolamo Savonarola (n. 21 septembrie 1452,^[1]^[2] Ferraria, Statele Papale – d. 23 mai 1498,^[1]^[2] Florența, Republica Florentină^⁠(d)) a fost un călugăr dominican italian, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale din epoca sa.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Girolamo Savonarola s-a născut la 21 septembrie 1452 în Ferrara, ca fiu al lui Niccolò Savonarola, din mica nobilime locală, și al Elenei Bonaccorsi, originară din Mantova. Girolamo își face educația în Ferrara cu studii de filosofie, muzică, medicină și desen. La vârsta de 20 de ani publică prima sa lucrare, De ruina mundi, în care critică corupția și decadența moravurilor societății din vremea sa. În 1474 pleacă la Bologna, unde intră în mănăstirea ordinului dominican. Acolo a scris a doua lucrare critică, de data aceasta la adresa Bisericii, intitulată De ruina ecclesiae, în care exprimă deschis exigența unei regenerări a clerului, care - după părerea sa - a pierdut funcțiunea hărăzită de mediator între Dumnezeu și oameni. Călătorește prin orașele din nordul Italiei și, în predicile sale, denunță putreziciunea societății și prevestește venirea apropiată a Judecății de Apoi. În 1482 Lorenzo de' Medici „Magnificul” - la îndemnul lui Pico della Mirandola - îl cheamă la Florența, unde devine prior (superior) al Mănăstirii San Marco. Aceasta nu-l împiedică să denunțe în predicile ținute de la amvonul bisericii Santa Maria Novella însăși corupția familiei di Medici, susținând un model de viață auster și atrăgându-și prin aceasta simpatia populației.

Prestigiul lui Savonarola crește o dată cu ocupația Florenței de trupele regelui Carol al VIII-lea al Franței și alungarea de la putere a Medicilor. Se instituie astfel „Repubblica Fiorentina” cu un regim zis „democratic”, în care însă Savonarola deține puterea absolută. În această calitate, ia o serie de măsuri printre care abolirea luxului și a cămătăriei, crearea unui „Munte de Pietate” și perceperea impozitelor pe avere. Structura politică, departe de a deveni democratică, concentrează puteri ample în mâinile organului conducător, „Consiglio Maggiore”, în timp ce Savonarola, într-un fanatism religios excesiv, pe care astăzi l-am numi fundamentalism, arde pe rugul „Vanității” în Piazza della Signoria instrumente ale „păcatului”: oglinzi, produse cosmetice, haine elegante, instrumente muzicale, obiecte de artă, cărți considerate imorale și textele în manuscris ale cântecelor laice. Savonarola luptă nu numai împotriva desfrâului și a modului de viață ostentativ opulent, ci și împotriva cultului păgân antic și, ca o consecință, împotriva artei insuficient pătrunsă de spiritualitatea creștină. Călugărul înzestrat cu un talent oratoric de excepție a captivat masele, înspăimântându-le cu viziuni apocaliptice. El impune oamenilor rigoare morală și un ascetism religios radical, fiindcă acestea pot salva orașul de catastrofă. Chiar și pictorul Sandro Botticelli își aruncă în foc propriile tablouri pe teme mitologice cu nuduri feminine.

23 mai 1498: Supliciul lui Savonarola în Piazza della Signoria, - Tablou de un pictor necunoscut

Savonarola își continuă predicile, a căror țintă a devenit papa Alexandru al VI-lea „Borgia” și întreaga Curie Romană. Modul său de interpretare a Sfintei Scripturi îi atrage în 1495 acuzația de erezie. Cum Savonarola refuză să dea ascultare papei, acesta îi interzice să mai predice, interdicție pe care Savonarola o ignoră. Între timp situația politică la Florența devine tot mai critică, partizanii vechii oligarhii a Medicilor, „gli Arrabbiati” („Înfuriații”) și populația nemulțumită de rigorile morale, „i Compagnacci”, câștigă teren și duc la revoltă. În 1497, în momentul culminant al luptei pentru putere, sosește de la Roma vestea excomunicării lui Savonarola, pe care acesta o declară nevalabilă. Sub noua putere politică instaurată în 1498, Savonarola este arestat, judecat de un tribunal inchizitorial, torturat și condamnat la moarte pentru erezie. În ziua de 23 mai 1498, după ce a fost spânzurat, trupul lui a fost ars pe rug în Piazza de la Signoria iar cenușa lui a fost aruncată în apele râului Arno. La locul supliciului se poate vedea astăzi o mică placă comemorativă.

ÎN LITERATURĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În anul 1837 scriitorul bănățean Nikolaus Lenau a publicat poemul epic Savonarola, în care îl descrie pe călugărul dominican drept luptător pentru o lume mai bună.

Savonarola este unul din personajele principale ale romanului istoric Romola scris de George Eliot în anii 1862–63.

Thomas Mann a tematizat figura lui Savonarola în povestirea Gladius Dei (1902) și ulterior în piesa de teatru Fiorenza (1905).

CITATE DESPRE SAVONAROLA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Florentinii sunt departe de a se considera ignoranți și mărginiți, și cu toate acestea Fratele Girolamo Savonarola a reușit să-i convingă că Dumnezeu îi vorbește lui. Nu am pretenția de a judeca dacă acest lucru este adevărat sau nu, deoarece trebuie să vorbim cu respect despre un om atât de mare; dar pot spune că un număr mare de oameni au crezut acest lucru fără a vedea nici o manifestare extraordinară care să-i fi convins de acest lucru. (Niccolò Machiavelli, Discursul, Cartea I, Capitolul XI)

Girolamo Savonarola – Citate:

HENRIK IBSEN

Date personale
Henrik Ibsen

Nume la naștere	Henrik Johan Ibsen
Născut	20 martie 1828^[1]^[2] Skien, Suedia-Norvegia
Decedat	23 mai 1906 (78 de ani)^[1]^[2] Christiania^⁠(d), Norvegia
Înmormântat	Vår Frelsers gravlund[*]^[3]
Cauza decesului	cauze naturale (accident vascular cerebral^[4])
Părinți	Knud Ibsen[] Marichen Altenburg[]
Frați și surori	Hedvig Ibsen[] Ole Paus Ibsen[]
Căsătorit cu	Suzannah Ibsen[*] (18 iunie 1858–)^[5]
Copii	Sigurd Ibsen[] Hans Jacob Henriksen[]
Cetățenie	Norvegia
Etnie	Norvegieni
Ocupație	dramaturg poet autor libretist[] artist regizor[] scriitor
Pseudonim	Brynjolf Bjarme
Limbi	limba norvegiană Limba daneză
Activitatea literară
Mișcare/curent literar	Realism literar
Specie literară	dramă, poezie
Opere semnificative	Peer Gynt O casă de păpuși Strigoii[]* Un dușman al poporului Rața sălbatică[]* Hedda Gabler[]* Rosmersholm[]*
Influențe[ascunde] Søren Kierkegaard
Note
Premii	Ordinul Dannebrog în grad de Mare Cruce[] Ordinul Steaua Polară în grad de mare cruce[] Ordinul Sfântul Olaf în grad de mare cruce[*] Ordinul Dannebrog
Semnătură

Prezență online
site web oficial Internet Movie Database
Modifică date / text

Henrik Johan Ibsen (n. 20 martie 1828,^[1]^[2] Skien, Suedia-Norvegia – d. 23 mai 1906,^[1]^[2] Christiania^⁠(d), Norvegia) a fost un dramaturg, director de teatru și poet norvegian. Ca inițiator al curentului modernist în teatru, Ibsen este considerat "părintele realismului" și unul dintre cei mai influenți dramaturgi ai timpurilor sale. Printre marile sale lucrări se numără Brand, Peer Gynt, Un dușman al poporului, Împărat și Galilean, O casă de păpuși, Hedda Gabler, Strigoii, Rața sălbatică, Când noi, morții, vom învia, Stâlpii societății, Femeia mării, Rosmersholm, Constructorul Solness și John Gabriel Borkman. Este cel mai frecvent jucat dramaturg din lume după Shakespeare, iar la începutul secolului al XX-lea, O casă de păpuși devenise cea mai jucată piesă.

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După o adolescență marcată de destrămarea familiei, a lucrat ca regizor la teatrul din Bergen. Obținând o bursă de studii în Germania, a fost influențat de Søren Kierkegaard.

Respins și neînțeles în propria țară, Ibsen a trăit timp de 27 de ani în străinătate, în Italia și Germania, în principal la Roma, revenind la Oslo în anii 1890. Paradoxal, după o viață petrecută în exil, a primit funeralii de stat.

Faima sa este aceea a unui realist care a înlocuit restricțiile piesele "bine-făcute" ale epocii sale cu drame "naturaliste" scrise în limbajul cotidian, cum ar fi "O casă de păpuși" (1879).

A inaugurat în literatura universală teatrul de idei. Creația lui Ibsen se impune prin adâncimea viziunii, simplitatea intrigii, gravitatea temei, acuitatea conflictului, vigoarea dialogului, pasiunile personajelor și multe altele.

OPERE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Catilina (1850)
Movila războinicului (Kjæmpehøjen) (1850)
Noaptea Sfântului Ioan (Sancthansnatten) (1852)
Doamna Inger din Østråt (Fru Inger til Østeraad) (1854)
Sărbătoare la Solhaug (Gildet paa Solhoug) (1855)
Olaf Liljekranz (1856)
Războinicii din Helgeland (Hærmændene paa Helgeland) (1857)
Comedia iubirii (Kjærlighedens Komedie) (1862)
Pretedenții la coroană (Kongs-Emnerne) (1863)
Brand (1865)
Peer Gynt (1867)
Liga tineretului (De unges Forbund) (1869)
Împărat și Galilean (Kejser og Galilæer) (1873)
Stâlpii societății (Samfundets støtter) (1877)
O casă de păpuși (Nora, Et dukkehjem) (1879)
Strigoii (Gengangere) (1881)
Un dușman al poporului (En Folkefiende) (1882)
Rața sălbatică (Vildanden) (1884)
Rosmersholm (1886)
Femeia mării - (Fruen fra havet) (1888)
Hedda Gabler (1890)
Constructorul Solness (Bygmester Solness) (1892)
Micul Eyolf (1894)
John Gabriel Borkman (1896)
Când noi, morții, vom învia (Når vi døde vågner) (1899)

LITERATURĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Vartic: Ibsen și teatrul modern Editura Didactică și Pedagogică, București 1985
Wladimir Admoni: Henrik Ibsen. Die Paradoxie eines Dichterlebens. Beck, München 1991. (= Beck'sche Reihe; 619; Autorenbücher) ISBN 3-406-33166-1.
Ludwig Binswanger: Henrik Ibsen und das Problem der Selbstrealisation in der Kunst. Heidelberg 1949.
Lou Andreas-Salomé: Henrik Ibsens Frauen-Gestalten nach seinen sechs Familien-Dramen. Bloch, Berlin 1892. (Neu herausgegeben mit Kommentaren und Nachwort von Cornelia Pechota. Taching am See 2012, ISBN 978-3-937211-32-9)
Herlinde Nitsch Ayers: Selbstverwirklichung – Selbstverneinung. Rollenkonflikte im Werk von Hebbel, Ibsen und Strindberg. Lang, New York u. a. 1995, ISBN 0-8204-2668-7. (= Studies on themes and motifs in literature; 15)
Rüdiger Bernhardt: Henrik Ibsen und die Deutschen. Henschelverlag Kunst. u. Gesellschaft, 1989, ISBN 3-362-00298-6.
Ludovic de Colleville, Fritz de Zepelin: Le Maître Du Drame Moderne: Ibsen; L'Homme Et L'Oeuvre. ca. 1890. (Neuauflage 2010)
Maria Deppermann u. a. (Hrsg.): Ibsen im europäischen Spannungsfeld zwischen Naturalismus und Symbolismus. Kongreßakten der 8. Internationalen Ibsen-Konferenz, Gossensaß, 23.–28. Juni 1997. Lang, Frankfurt am Main u. a. 1998, ISBN 3-631-33048-0.
Uwe Ebel, Christine Magerski: Henrik Ibsen – ein Autor der europäischen Moderne. (Wissenschaftliche Reihe, 12). dev, Metelen 2007, ISBN 978-3-927397-71-2.
Egon Ecker: „Stützen der Gesellschaft“ und „Ein Volksfeind“. Königs Erläuterungen und Materialien, 101/102. C. Bange Verlag, Hollfeld 1997, ISBN 3-8044-0300-X.
Rolf Engert: Henrik Ibsen als Verkünder des 3. Reiches. 1921. (Neu herausgegeben und versehen mit einem umfangreichen Dokumentationsanhang und Personenregister: Max-Stirner-Archiv, Leipzig 2011, ISBN 978-3-933287-91-5)
Uwe Englert: Magus und Rechenmeister. Henrik Ibsens Werk auf den Bühnen des Dritten Reiches. Francke, Tübingen u. a. 2001, ISBN 3-7720-3093-9. (= Beiträge zur nordischen Philologie; 30)
Uwe Englert (Hrsg.): Ibsens Dramen. Reclam, Stuttgart 2005, ISBN 3-15-017530-5. (= Reclams Universal-Bibliothek, 17530: Interpretationen)
Robert Ferguson: Henrik Ibsen. Eine Biographie. Kindler, München 1998, ISBN 3-463-40309-9.
Ivo de Figueiredo: Henrik Ibsen. Mennesket. Aschehoug, Oslo 2006, ISBN 82-03-22892-5.
Ivo de Figueiredo: Henrik Ibsen. Masken. Aschehoug, Oslo 2007, ISBN 978-82-03-23384-5.
Käte Hamburger: Ibsens Drama in seiner Zeit. Klett-Cotta, Stuttgart 1989, ISBN 3-608-95665-4.
Michaela Giesing: Ibsens Nora und die wahre Emanzipation der Frau. Zum Frauenbild im wilhelminischen Theater. Lang, Frankfurt am Main u. a. 1984. (= Studien zum Theater, Film und Fernsehen; 4) ISBN 3-8204-5160-9.
Hans H. Hiebel: Henrik Ibsens psycho-analytische Dramen. Die Wiederkehr der Vergangenheit. Fink, München 1990, ISBN 3-7705-2621-X.
Susanne Kramarz: Eyolf. Kinder und Kinderschicksale im Werk Henrik Ibsens. Lang, Frankfurt am Main u. a. 1990, ISBN 3-631-43069-8. (= Texte und Untersuchungen zur Germanistik und Skandinavistik; 24)
Lena Kühne: Ibsen im Spiegelkabinett. Verfremdung der Gesellschaftsdramen Henrik Ibsens in Parodien und verwandten Rezeptionsformen im deutschen und skandinavischen Sprachraum. Edition Praesens, Wien 2004, ISBN 3-7069-0226-5. (= Wiener Studien zur Skandinavistik; 10)
Hans Georg Meyer: Henrik Ibsen. Erg. und überarb. Auflage. Deutscher Taschenbuch-Verlag, München 1977, ISBN 3-423-06846-9. (= dtv; 6846; Dramatiker des Welttheaters)
Ingunn Moe: Deutscher Naturalismus und ausländische Literatur. Zur Rezeption der Werke von Zola, Ibsen u. Dostojewski durch die deutsche naturalistische Bewegung (1880–1895). Lang, Frankfurt am Main u. a. 1983, ISBN 3-8204-5262-1. (= Europäische Hochschulschriften; Reihe 1; Deutsche Sprache u. Literatur; 729)
Fr. Ording: Henrik Ibsens vennekreds Det lærde Holland. Et kapitel av norsk kulturliv. Oslo 1927.
Fritz Paul (Hrsg.): Henrik Ibsen. Wiss. Buchges., Darmstadt 1977, ISBN 3-534-07071-2. (= Wege der Forschung; 487)
Anita von Raffay: Die Macht der Liebe – die Liebe zur Macht. Psychoanalytische Studien zu Liebe/Macht-Verhältnissen in Dramen Wagners und Ibsens. Lang, Frankfurt am Main u. a. 1995, ISBN 3-631-48159-4.
Emil Reich: Henrik Ibsens Dramen, Zwanzig Vorlesungen gehalten an der Universität Wien. S. Fischer Verlag, Berlin, 1902.
Gerd Enno Rieger: Henrik Ibsen. Mit Selbstzeugnissen und Bilddokumenten. 4. Auflage. Rowohlt, Reinbek bei Hamburg 1993, ISBN 3-499-50295-X. (= Rowohlts Monographien; 295)
Eberhard Rohse: Raabe und Ibsen. In: Jahrbuch der Raabe-Gesellschaft. 2008, ISBN 978-3-484-33908-8, S. 78–113.
Steven F. Sage: Ibsen and Hitler: The Playwright, the Plagiarist, and the Plot for the Third Reich. New York 2006, ISBN 0-7867-1713-0.
Matthias Sträßner: Flöte und Pistole. Anmerkungen zum Verhältnis von Nietzsche und Ibsen. Mit einem Anhang. Königshausen u. Neumann, Würzburg 2003, ISBN 3-8260-2539-3.
Heidi u. Christoph Wetzel: Henrik Ibsen. Andreas, Salzburg 1984, ISBN 3-85012-135-6. (= Die großen Klassiker; 31)
Toril Moi: Henrik Ibsen and the birth of modernism : art, theater, philosophy. Oxford Univ. Press, Oxford u. a. 2006, ISBN 0-19-929587-5.
Leo Löwenthal 1936: Das Individuum in der Individualistischen Gesellschaft. Bemerkungen über Ibsen. In: Max Horkheimer (Hg.), Zeitschrift für Sozialforschung, Jahrgang 5: 1936, München 1980, S. 321–365.