5. /25 MAI 2023 - POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP
ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ
| Ștefan Augustin Doinaș | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Nume la naștere | Ștefan Popa  | ||
| Născut | [2][3][4] Cherechiu, Arad, România | ||
| Decedat | (80 de ani)[2][3][4] București, România[5] | ||
| Cauza decesului | cauze naturale[1] (insuficiență cardiacă[1]) | ||
| Căsătorit cu | Irinel Liciu[1] | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Ocupație | poet traducător eseist profesor de liceu[*] scriitor de literatură pentru copii[*] | ||
| Limbi vorbite | limba română[6] limba germană | ||
| Activitate | |||
| Partid politic | Partidul Alianța Civică | ||
| Studii | Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj (licență[*] în filozofie și literatură, )[1] | ||
| Cariera politică | |||
| Senator al României | |||
| În funcție – noiembrie 1996 | |||
| Precedat de | Rene-Radu Policrat | ||
| Circumscripția | București | ||
| Partid politic | PAC | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
Ștefan Augustin Doinaș (n. Ștefan Popa, n. , Cherechiu, Arad, România – d. , București, România) a fost un poet, eseist, traducător, deținut politic, academician, și politician român, senator în legislatura 1992-1996, ales în municipiul București pe listele partidului Alianța Civică. Senatorul Ștefan Popa l-a înlocuit pe senatorul decedat René-Radu Policrat de la data de 22 februarie 1993. În cadrul activității sale parlamentare, Ștefan Popa a inițiat două propuneri legislative.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Anii timpurii[modificare | modificare sursă]
Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din județul Arad (interbelic), "într-o casă de oameni înstăriți" (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Șimăndan).[7]
Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului ("Pe vremea represiunii comuniste părinții mei au fost declarați chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 hectare de pământ!").[7]
Viitorul poet urmează școala primară în satul natal („în satul meu se făcea o școală extrem de serioasă ...”), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad (care „avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crișan, profesor de matematici”).[7]
Profesorul de română care îl cucerește pe tânărul venit de la țară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).
Încă din liceu, Ștefan Augustin Doinaș citește poezie ( Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, dar și Tudor Arghezi, Ion Barbu, Stephane Mallarmé, Paul Valéry) și critică de poezie („mențiunile critice ale lui Perpessicius... ... alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu”).
Anii de la Sibiu[modificare | modificare sursă]
În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară - și se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și Filosofie.
În anul 1944 se transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roșca, la istoria filosofiei și la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar de la Sibiu, alături de Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu ș.a.
În 1948 absolvă facultatea și se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu și, în continuare, la Gurahonț, cheltuind în total cu profesoratul șapte ani (în această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus și fiii săi, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei etc.).
În 1955 renunță la învățământ și se stabilește la București, unde îi reîntâlnește pe unii dintre "cerchiști". Împreună cu ei își face iluzia că, după moartea lui Stalin și venirea la putere în URSS a lui Hrușciov, se va produce și în România un "dezgheț".
Trăiește din stilizări și reușește să publice și câte ceva din textele proprii, iar la 1 ianuarie 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenției lui Radu Stanca.
Denunț politic și arestare[modificare | modificare sursă]
Arestat la 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare „pentru omisiune de denunț.” („ ... în redacția revistei Teatru - unde mă aflam cu I. D. Sîrbu - a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe ... După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! [...] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.”) [necesită citare]
La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivașcu îl angajează la revista Lumea.
Revista Secolul 20[modificare | modificare sursă]
Din 1969 începe să lucreze în redacția revistei Secolul 20 (al cărei redactor-șef va deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei Secolul 20, apoi președintele fundației cu același nume, care s-a transformat în Secolul 21. Publică numeroase cărți - de poezie, de critică literară - și traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ținută intelectuală și printr-o atitudine demnă în raport cu autoritățile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.
În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul T de la Trezor.
Recunoaștere, politician[modificare | modificare sursă]
După 1989 devine membru al Academiei Române și senator (din partea Partidului Alianța Civică) în Parlamentul României, după ce l-a înlocuit pe senatorul decedat René-Radu Policrat. Face și publicistică politică, de pe o poziție anticomunistă intransigentă. A murit pe data de 25 mai 2002.
Viață personală[modificare | modificare sursă]
Imediat după moartea sa, soția sa, fostă prim balerină a Operei Române, Irinel Liciu, se sinucide.
Debutul artistic[modificare | modificare sursă]
A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câștigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor, pentru convingerile sale, și pe poet.
Ștefan Augustin Doinaș a reușit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul Cartea mareelor, cuprinzând poeme preluate dintr-un volum mai vechi, rămas nepublicat, Alfabet poetic, dar și versuri de dată recentă, marcate de concesii făcute ideologiei oficiale (care reprezintă însă o excepție în creația sa). Volumul marca tranziția poeziei sale de la baladă la o poezie mai cerebrală.
A teoretizat alături de alți poeți membri ai Cercului literar de la Sibiu (în special, Radu Stanca) estetica baladei în poezie. În timpul studenției clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul dintre membrii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu și a semnat chiar "Manifestul" acestuia, care a apărut în ziarul Viața în 1942.
Opera omnia[modificare | modificare sursă]
Alte volume publicate: Omul cu compasul (1966), Seminția lui Laocoon (1967), Papyrus (1974). Abia în 1978 reușește să-și publice volumul Alfabet poetic. Mai publică Hesperia (1979) și Foamea de UNU (1987), înainte de anul de răscruce 1989. Interiorul unui poem și Psalmii sunt câteva dintre semnele poetice pe care ni le-a trimis în anii din urmă.
Ștefan Augustin Doinaș este și autorul unor cărți de eseuri și reflecții pe marginea poeziei românești și a poeziei în general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie și moda poetică (1972), Orfeu și tentația realului (1974), Lectura poeziei (1980). Cel mai cunoscut poem al său, apreciat ca unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată în limba română, este Mistrețul cu colți de argint. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.
Opera[modificare | modificare sursă]
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Cartea mareelor, Buc., EPL, 1965
- Omul cu compasul, Buc., EPL, 1966
- Seminția lui Laokoon, Buc., Tin., 1966
- Ipostaze, Buc., Tin., 1967
- Alter ego, Buc., CR, 1970
- Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, Buc., CR, 1972
- Papirus, Buc., CR, 1974
- Anotimpul discret, Buc., Em., 1975
- Hesperia, Buc., CR, 1979, Poeme, Buc., CR, 1983
- Vânătoare cu șoim, Buc., CR, 1985
- Interiorul unui poem, Buc., CR, 1990
- Arie și ecou, 1991
- Lamentații, 1993
- Aventurile lui Proteu, Buc., Hum., 1995
- Alexandru refuzînd apa
- Poetul si marea
Critică literară și eseistică[modificare | modificare sursă]
- Lampa lui Diogene, BUC., EPL, 1970
- Poezie și modă poetică, Buc., Em., 1972
- Orfeu și tentația realului, Buc., Em., 1974
- Lectura poeziei, Buc., CR, 1980
- Măștile adevărului poetic, Buc., CR, 1992
- Poeți români, Buc., Em., 1999.
Literatură pentru copii[modificare | modificare sursă]
- Povești cum altele nu-s, Buc., IC, 1974
- Povestea celor zece frați, Buc., IC, 1976.
Teatru[modificare | modificare sursă]
- Brutus și fiii săi, tragedie, 1996.
Proză[modificare | modificare sursă]
- T de la Trezor, proze, Buc., Ed. Fundația Culturală "Secolul 21", 2000.
Antologii[modificare | modificare sursă]
- Versuri, Buc., Em., 1972,
- Versuri, Buc., Alb., col. "CMFP", 1973,
- Alfabet poetic, pref. de Aurel Martin, Buc., Min., col. "BPT", 1978,
- Locuiesc într-o inimă, Buc., Mil., 1978,
- Foamea de unu, Buc., Em., 1987,
- Născut în Utopia, pref. de Gheorghe Grigurcu, ilustr. de Geta Brătescu, Buc., FCR, 1992, Poezii, Buc., Ed. Vitruviu, 1996.
A fost tradus în franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, macedoneană, sârbă, slovenă, bulgară, maghiară.
- Geboren in Utopia, ediție bilingvă româno-germană, traducere Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1996, ISBN 398038716X
- Prezent și antologia germană: Streiflicht, Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik, ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994, ISBN 3-9803871-1-9
Traduceri[modificare | modificare sursă]
A tradus din marii poeți ai lumii, începând cu Faust de Goethe și continuând cu poemele lui Hölderlin, Stephane Mallarmé, Gotfried Benn și Paul Valéry.
A mai tradus și din Giovanni Papini, Gerhart Hauptmann, Jorge Guillen, Ruben Dario, Gottfried Benn, Wolf Aichelburg, Martin Buber, Boris Lavreniov ș.a.
Controverse[modificare | modificare sursă]
Scriitorul Ion Caraion a făcut pușcărie politică între 1950 și 1955, în urma unui denunț al lui Ștefan Augustin Doinaș, apoi din nou, între 1958 și 1964[8].
Scriitorul Ion Omescu a făcut pușcărie pentru scriere de literatură dușmănoasă regimului și popularizarea acesteia, ca urmare a denunțului lui Ștefan Augustin Doinaș. "Până la urmă s-a găsit însă un martor al acuzării, închis și el pe acea vreme, deci mai ușor de convins, care, cu ochii lăsați în jos de rușine, a mărturisit în fața instanței - același tribunal militar, se pare- de a fi citit, chiar la invitația autorului, câte ceva din acele piese... Era Ștefan Augustin Doinaș! Această depoziție a fost suficientă pentru a-l trimite pe Toledan din nou la pușcărie. " - "Castele în Spania", Petre Sirin, ed. HUMANITAS, 2013, pag. 261.
POEZII:
Amanta
Cheia
Noaptea de mai
CITATE:
1. Feluriţi scriitori au utilizat diverse tertipuri pentru a înşela vigilenţa culturală a cenzurii. Poate cineva să susţină că Ileana Mălăncioiu şi Ştefan Aug. Doinaş au legitimat regimul comunist în modul în care l-au legitimat Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor? Oare A. E. Baconsky – care şi-a renegat producţia lirică partinică – îl legitimează în acelaşi fel ca Eugen Frunză sau A. Toma?
2. După mine, a trăi cu adevărat în literatură nu înseamnă deloc a transpira literatură.
3. Între 1955 şi 1989 noi am trăit în România într-o "Siberie a spiritului" – cine ar putea să nege acest fapt?
4. Este drept că, în general, scriitorii sunt socotiţi a fi extrem de susceptibili, şi că nimeni nu se mai miră dacă doi scriitori de valoare "îşi dau în petic".
5. Departe de a "timora" talentul, cultura îl provoacă şi îl stimulează. Pentru toată lumea? Nu, fireşte că nu. Pe unii, cultura îi "sperie", deoarece concep literatura ca proces-verbal al secreţiilor lor endocrine, îndeosebi afective.
6. Cred că nu greşesc dacă spun că un scriitor, conştient de valoarea şi de rolul său în societate, nu are de ce să caute – în sensul că nu are de ce să prefere – anturajul unor scriitori mediocri. Iată de ce, în modestia mea destul de orgolioasă, eu mă vâr mereu între cei mai buni, pentru că numai vecinătatea lor mă stimulează.
7. Într-un cerc de scriitori, la Cluj, Lucian Blaga, devenit simplu bibliotecar, referindu-se la versurile lui Beniuc (citez din memorie, aproximativ): "Unde mă aflu, unde mă duc,/ Lumea vorbeşte, şopteşte;/ Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi şi ruseşte...", le-ar fi citat astfel: "Ăsta e poetul Beniuc,/ Ştie şapte limbi pe ruseşte". A spus Blaga aşa ceva?
8. Sincer vorbind, îmi asum o caracteristică a lui Lucian Blaga, modelul meu în multe privinţe: am prea mult orgoliu, ca să mai pot fi vanitos...
9. Să nu se uite că, începând din 1943 – când "manifestul" nostru a declanşat "scandalul" cunoscut – pe noi ne-a omogenizat sentimentul unei solidarităţi morale, intelectuale, artistice (mai târziu, chiar politice).
10. Cei care (ca mine, de altfel) au făcut compromisuri – întrucât compromisul era condiţia de a-şi putea realiza vocaţia de scriitor – vor legitima această perioadă de timp ca un regim ticălos care nu permitea crearea de valori artistice decât cerând tributul colaborării ideologice.
11. Cei care (tot ca mine, şi ca mulţi alţii) au depăşit acest purgatoriu, ajungând – vai! destul de târziu – să-şi publice adevăratele cărţi care îi reprezentau, se legitimează pe ei înşişi nu ca exponenţi culturali ai regimului comunist, ci – dimpotrivă – ca exponenţi ai rezistenţei culturale faţă de acest regim.
12. Cercul într-o lumină "reacţionară" care începea să devină extrem de primejdioasă. Vremea glumelor nevinovate trecuse. Profesorii Blaga şi Liviu Rusu fuseseră îndepărtaţi din învăţământul superior, "filozoful" politruc Pavel Apostol tăia şi spânzura în Universitate, nimeni dintre noi nu avea drept de semnătură etc.
13. Reziduurile din noi ale marxismului ne fac să socotim că orice scriitor, orice mişcare literară etc. reflectă epoca în care au apărut. Mie mi se pare că nu e aşa! Un scriitor, o mişcare literară etc. au importanţă în Istorie în măsura în care constituie o ripostă, o replică la spiritul dominant, oficial, al timpului respectiv.
14. În funcţie de felul cum fiecare dintre noi s-a situat pe baricade (fie, acestea, chiar imaginare...), fiecare ne-am definit ca membri ai grupării. Cei ce s-au simţit – întâi de toate, ei înşişi – ca elemente constitutive ale Cercului, aceia au fost receptaţi de către ceilalţi ca atare; lor li s-a acordat, în mod tacit, rolul şi funcţia respectivă.
15. Suntem cu mult prea sensibilizaţi de răfuielile meschine ale tuturor veleitarilor literari care-şi cumpără genialitatea postişă de la chioşcul de ziare din colţ. Într-o epocă invadată de V. I. P.-uri – de tot soiul – care nu sunt decât surogatul efemer al personalităţii, dar care "înghit" cu lăcomie înspăimântătoare toate resursele ce s-ar cuveni culturii adevărate – este bine, este chiar necesar ca gura falselor valori să fie redusă la tăcere.
16. Înţeleg să legitimez un astfel de regim odios numai în calitatea mea de scriitor silit să stea în genunchi: o legitimare morală, culturală şi politică echivalentă cu un rechizitoriu necruţător. Textul acestui rechizitoriu va dura oricum mai mult decât regimul în cauză! Dar nu înţeleg să fiu trecut în coloana "pozitivă", a "realizărilor" regimului comunist, numai pentru că cineva nu mai reuşeşte să facă deosebirea între victime şi călăi...
17. Ce înseamnă a "legitima" un regim politic detestat? Despre ce fel de legitimare poate fi vorba: morală, culturală, politică? În viziunea unui istoriograf-contabil, care se mulţumeşte să fişeze şi să dateze nişte date bibliografice, toate cărţile apărute în România între 1955 şi 1989 legitimează cultural epoca lui Dej şi Ceauşescu. Pentru un asemenea istoriograf nu există nici o deosebire între – să zicem – opera lui Ludovic XIV şi epoca lui Stalin.
18. (...) fiecare om – cu atât mai mult un scriitor – legitimează în chip diferit epoca pe care a trăit-o, adică în funcţie de propria-i biografie. Cei care, în temniţe, au pierit, sau cei care au ieşit din detenţie striviţi moral şi psihic (căci, nu-i aşa?, idealul "omului nou" era un individ gregar, distrus moralmente şi mutilat în demnitatea lui de om şi de intelectual) legitimează epoca respectivă ca un regim opresiv, care a ucis fiinţa spirituală a neamului.
19. Cultura, pentru literatul însetat de valori, nu se mănâncă cu polonicul; ea nu provoacă greaţă, ea nu-i "ciumurleşte" (cunoaşteţi acest cuvânt ardelenesc?...) decât pe cei care nu au organ pentru cultură. Nu e nimic ruşinos în a nu avea organ pentru cultură, cu condiţia să nu fii literat. Nici Goethe nu avea – conform propriei mărturisiri – organ pentru filozofie. De aceea nici nu l-a interesat filozofia. Dar pentru cultură avea organ, şi în asta stă o parte din secretul creaţiei sale.
20. Era un sat de 2500 de suflete, sat de pustă, străzi drepte, perpendiculare, plin de praf, de noroaie, zăpadă multă, un ger straşnic iarna, oameni şi săraci şi înstăriţi. Se făcea politică în satul meu. Cei mai lipsiţi erau ţărănişti de-ai lui Maniu – Maniu se bucura de mare trecere – cei mai înstăriţi erau liberali.
21. În timpul comunismului tatăl meu a fost declarat chiabur. Tatăl meu a fost primar liberal. Nu aveam decât 16 hectare, ceea ce faţă de adevăraţii chiaburi nu e mare lucru. Nu existau prea mulţi bogaţi. Tata ţăran, mama ţărancă; tata făcuse două clase de gimnaziu, bunica dinspre tata era analfabetă, nu ştia să citească, nu ştia decât banii.
22. Este interesant că la Jurnalul Literar am trimis pentru că Alecu Constantinescu, care era şi diriginte, ne-a abonat la câteva reviste literare, vorbindu-ne ne despre noua generaţie de critici, critici care erau mai tineri decât el la facultate, Călinescu şi apoi generaţia şi mai tânără un pic: Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu. El ne-a vorbit despre aceşti critici, ne-a abonat la Jurnalul Literar, Viaţa Românească şi alte reviste.
23. Primele poezii le-am scris fără să ştiu că propriu zis fac literatură, de altfel nu spuneam nimănui, nimeni nu ştia, abia prin clasa şaptea, după ce am aflat de revistele literare am avut intenţia, ambiţia să mă lansez şi am trimis nişte poezii la Jurnalul Literar al lui Călinescu, şi am fost publicat nu de Călinescu, bineînţeles, ci de Ivaşcu, care făcea bucătăria revistei; şi în acelaşi timp la Viaţa Românească, ultimul număr din 1939, după care a fost desfiinţată.
24. Noi, poeţii care ne-am afirmat în timpul războiului sau imediat după război, şi care am cunoscut imediat după aceea o perioadă interzisă, începând după anii 1960 am reapărut cu toţii şi am reapărut cu volume publicate în edituri. Poezia a ieşit din nou la suprafaţă. Cultura a putut să se realizeze. Eu, de pildă, nu cunosc – poate că voi fi condamnat pentru aceste cuvinte – poet de autentică valoare care să nu fi izbutit până la urmă să se afirme ca atare în literatura română...
25. Am scris, de pildă, la moment dat o poezie care mi se părea ca e foarte tare împotriva regimului. Şi îl consult pe Negoiţescu, să dau poezia asta la Gazeta Literară? Nu risc nimic? Iar el o citeşte şi zice: "– Dar ce ţi s-a năzărit? Aici nu e nimic, poate fi publicată direct. – Păi cum, e cutare, cutare, cutare... – Numai în capul tău este! Textul nu este ceea ce crezi tu că ai pus în text". Ori textul devine la un moment dat independent de autor, de ceea ce a vrut autorul să spună. Textul vorbeşte singur, cuvintele au o anumită iniţiativă a lor. Ele duc cu ele o întreagă moştenire a lor, noi nu ne dăm seama în momentul în care lucrăm cu ele de toată rezonanţa pe care o au. Noi le luăm în sensul pe care vrem să îl fixăm atunci şi aşa îl transcriem, dar pentru un cititor, cuvântul acela poate să aibă o altă rezonanţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu