5. /18 MAI 2023 - POEZIE
| Omar Haiām | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4]  Nișapur, Imperiul Selgiuc[6][7] |
| Decedat | (83 de ani)[1][2][3][4] Nișapur, Imperiul Selgiuc[6][7] |
| Religie | islam iudaism |
| Ocupație | matematician astronom poet textier filozof muzician astrolog[*] scriitor fizician |
| Limbi vorbite | limba tadjikă limba arabă limba persană[8] |
| Activitate | |
| Profesor pentru | Al-Isfizari[*], Al-Khazini[*] |
| Limbi | limba persană |
| Mișcare/curent literar | Poezia persană, Iranian philosophy[*] |
| Specie literară | Ruba'i[*] |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Omar Khayam sau Khayyam (persană غیاث الدین ابوالفتح عمر ابراهیم خیام نیشابورﻯ, Ghiās od-Dīn Abul-Fatah Omār ibn Ibrāhīm Haiām Nișābūrī) (n. 18 mai 1048 [9] la Nișapur, Persia - d. 4 decembrie 1131[10]) a fost un poet, matematician, filosof și astronom persan.
Viața[modificare | modificare sursă]
Izvoarele cu privire la viața lui Khayam se contrazic adeseori. Numele ar putea denota proveniența dintr-o familie de fabricanți de corturi, dar nici acest lucru nu se poate afirma cu certitudine. Deși supranumele Khayam îl desemnează pe meșteșugarul care face corturi, el este, în același timp, precum și alte denumiri de meșteșuguri, tipic pentru tradiția sufistă. Conform acestei tradiții, care interpretează denumirile cu ajutorul unei mistici a numerelor asemănătoare cabalei din tradiția iudaică, numită abșad, numele învățatului s-ar traduce cu ajutorul calculului poziției literelor prin Ghãqi, Risipitorul. Pentru un sufi acest supranume desemnează disprețul pentru bunurile lumești[11].
Și-a petrecut copilăria în orașul Balhi (în nordul Afghanistanului de azi), unde a studiat îndrumat de învățații Șeic Mohamed Mansuri și, apoi, Imam Mowaffaq de Nișapur.
A avut o viață extrem de agitată, ținând cont că a trăit în perioada formării Imperiului Selgiucizilor. Învățații se aflau într-o situație precară, fiind dependenți financiar de conducători sau de vreun mecena local. Însuși Khayam avea să scrie mai târziu că, în perioada tinereții, era „martor al nimicirii învățaților, din care nu a mai rămas decât o mână de oameni, chinuită și puțin numeroasă. Asprimea soartei din aceste vremuri i-a împiedicat să se dedice perfecționării și adâncirii științei lor”.
Ca învățăcel în Nișapur, l-a legat o prietenie strânsă de Hassan bin Sabah, întemeietorul de mai târziu al sectei asasinilor, și de viitorul vizir al Imperiului Selgiucizilor, Nesām ol-Molk. Legenda afirmă că cei trei și-ar fi jurat sprijinul în cazul în care unul dintre ei ar fi urcat scara ierarhiilor. Nesām ol-Molk uită de această promisiune, odată devenit vizir, în 1063, și îl neglijează, în special, pe bin Sabah. Unul dintre adepții acestuia îl va ucide pe vizir, în 1092, se pare că din această cauză. Învățatului Khayam i-a fost încredințată, probabil și prin intermediul lui Nesām ol-Molk, importanta reformă a calendarului, care este finalizată în 1079[12].
După asasinatul din 1092, Khayam întreprinde un pelerinaj la Mecca, datorită, probabil, într-o oarecare măsură, și ostilităților pe care le simțise din partea cercurilor sunnite, care-i imputaseră înlocuirea calendarului islamic, bazat pe fazele lunii, cu unul civil. În Nișapur domneau, la acea dată, neliniști provocate de cercuri religios-fundamentaliste. Doar dovedind, prin acest pelerinaj, dreapta sa credință, Khayam a putut activa ca profesor în orașul său natal[13].
A peregrinat prin diverse locuri: Samarkand, Ispahan, Merv.
Matematician[modificare | modificare sursă]
În lucrarea Discuții asupra unor probleme de algebră (1070) se ocupă de rezolvarea ecuațiilor cubice, fiind primul matematician care studiază acest subiect. Ajunge chiar la rezultate remarcabile, bazându-se pe metoda intersecției secțiunilor conice cu cercul. Khayam își pune problema rezolvării ecuației de gradul III în mod asemănător celei de gradul II (deci, prin radicali), dar nu reușește acest lucru. Totuși, el nu disperă și afirmă chiar că „acele forme” vor fi găsite de cei care îl vor urma.
A studiat și Elementele lui Euclid, fiind, cu precădere, atras de celebrul postulat al paralelelor, căruia încearcă să-i dea o demonstrație. Se ocupă și de problema coeficienților binomiali, care apar în triunghiul lui Pascal.
S-a ocupat și cu teoria fracțiilor analizând problema egalității a două rapoarte prin fracții continue[14].
Lucrările lui Khayam urmau să fie cunoscute în Europa abia peste șapte secole.
Astronom[modificare | modificare sursă]
În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască, împreună cu alți mari învățați ai vremii, un observator astronomic. Aceștia au determinat lungimea anului solar cu o precizie de șase zecimale (apreciabilă pentru acea epocă). Se obținea un calendar mult mai exact decât cel gregorian, adoptat în Europa patru secole mai târziu.[15]
Poet[modificare | modificare sursă]
Criticul literar român Tudor Vianu spunea că Omar Khayam „...dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecțiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii”. Iată câteva expresii ale pesimismului lui Khayam:
„Am venit, de unde? Unde duce drumul?Care-i rostul vieții ? Tainele sugrumu-l.Câte inimi pure — Roata de AzurArde-n scrum și pulberi! Spuneți, unde-i fumul?Noapte, stele... Tremuri. Ce ai? Te-nfiori,Când te-apleci genunea lumii s-o măsori!Fulgeră-n eternă goană-amețitoare —Trec pe lângă tine — aștrii rotitori...”
Se pare că a scris peste o mie de catrene (numite rubaiat). Acestea au un conținut mistic, legat de mistica islamică, adică de sufism.
Valoarea operei sale poetice eclipsează, în ziua de azi, faima sa de matematician și om de știință. Opera sa poetică a fost dată uitării timp de secole în cultura persană, doar sufiștii au prețuit mereu rubaiatele sale. Iraniștilor europeni le revine meritul de a-l fi redescoperit pe poet pentru patrimoniul cultural al lumii[16].
Elemente ale sufismului în opera poetică[modificare | modificare sursă]
Cercetarea filologică nu a căzut de acord în privința impactului curentului sufist asupra operei literare a lui Khayam. Există, însă, evidente puncte de tangență cu sufismul; astfel, în catrenele sale sunt des invocate figuri alegorice precum cea a „bătrânului hangiu” sau cea a unui „Rend”, adică băutor, care se referă la marele preot, respectiv la adeptul cultului zoroastric, figuri tipice pentru preluarea laturii esoterice a vechiului cult persan de către mistica islamică[17]. Cercetarea a încercat să stabilească o filiație a acestor idei prin intermediul teologului al-Ghazali, care preda, din 1105, la universitatea din Nișapur. Acesta se interesa, ca teolog consacrat, de posibilitatea apropierii de divinitate prin revelație și era, mai degrabă, critic față de ortodoxia islamică[18].
Traduceri în limba română[modificare | modificare sursă]
- Omar Khayyam, Catrene, în traducerea lui George Popa, Colecția Poesis, Editura Univers, București, 1979.
- Omar Khayyam, Catrene, în traducerea lui I.V. Siridon, Editura Cavallioti, 1998.
Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde-o mâna, înainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.
Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.
Nadejdile, - ascunse sa-ti stea de lumea toata,
în zâmbet sa te ferici de toti semenii tai,
Nebunilor nu spune durerea niciodata.
O, tânar fara prieteni mai vechi de doua zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i festile!
Pumnul sa-ti ajunga, si zavorât în tine,
Tacut contempla jocul umanelor destine.
Pe cei curati la suflet si luminati la minte
Neîncetat sa-i cauti. Si fugi de tonti si rai.
Daca-ti va da otrava un întelept, s-o bei -
Si-arunca antidotul, un prost de ti-l întinde.
Renume de-ai sa capeti, hulit vei fi de vulg.
Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?
Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.
Cei care are pâine de astazi pâna mâine
Si-un strop de apa rece în ciobul sau frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce sa fie sclavul unui egal cu sine?
Când zarile din suflet ni-s singura avere,
Pastreaza-le în taina, ascundele-n tacere.
Atât timp cât ti-s limpezi si vaz, si-auz, si grai
Nici ochi si nici ureche, nici limba sa nu ai.
Nu stie nimeni taina ascunsa Sus sau Jos.
Si nici un ochi nu vede dincolo de cortina.
Straini suntem oriunde. Ni-i casa în tarâna.
Bea - si termina-odata cu vorbe de prisos!
Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mâna cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis cainta si mintea îngereste.
Dar timpul, fara mila - si roza desfrunzeste..
Putina apa si putina pâine
Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.
Atâta duiosie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Si-acum
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?
Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcana.
Acum buzele tale îmi sunt si vin si cana.
Mi-ai umilit mândria si biata ratiune,
Mi-ai sfâsiat vestmântul cusut de-ntelepciune.
Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu stii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava.
Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde-o mâna, înainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.
Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.
Nadejdile, - ascunse sa-ti stea de lumea toata,
în zâmbet sa te ferici de toti semenii tai,
Nebunilor nu spune durerea niciodata.
O, tânar fara prieteni mai vechi de doua zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i festile!
Pumnul sa-ti ajunga, si zavorât în tine,
Tacut contempla jocul umanelor destine.
Pe cei curati la suflet si luminati la minte
Neîncetat sa-i cauti. Si fugi de tonti si rai.
Daca-ti va da otrava un întelept, s-o bei -
Si-arunca antidotul, un prost de ti-l întinde.
Renume de-ai sa capeti, hulit vei fi de vulg.
Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?
Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.
Cei care are pâine de astazi pâna mâine
Si-un strop de apa rece în ciobul sau frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce sa fie sclavul unui egal cu sine?
Când zarile din suflet ni-s singura avere,
Pastreaza-le în taina, ascundele-n tacere.
Atât timp cât ti-s limpezi si vaz, si-auz, si grai
Nici ochi si nici ureche, nici limba sa nu ai.
Nu stie nimeni taina ascunsa Sus sau Jos.
Si nici un ochi nu vede dincolo de cortina.
Straini suntem oriunde. Ni-i casa în tarâna.
Bea - si termina-odata cu vorbe de prisos!
Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mâna cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis cainta si mintea îngereste.
Dar timpul, fara mila - si roza desfrunzeste..
Putina apa si putina pâine
Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.
Atâta duiosie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Si-acum
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?
Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcana.
Acum buzele tale îmi sunt si vin si cana.
Mi-ai umilit mândria si biata ratiune,
Mi-ai sfâsiat vestmântul cusut de-ntelepciune.
Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu stii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava.
Se risipeste ceata ce-a fost sau ce-o sa vina.
Cad lanturile grele de rob întemnitat
Si într-un nimb de aur - renasc eliberat.
Acest vin în esenta-i sub zeci de forme-apare:
Când pasare, când planta, când stea, când nenufar
Sa nu crezi ca prin asta înseamna ca el moare.
Esenta sa-i eterna. Doar formele dispar.
Sa dam pe vin avutul ce n-a fost cheltuit,
'Nainte ca-n tarâna si-n noapte sa intram.
Caci (ama în tarâna, prieteni o sa stam,
Fara de vin si vise - si fara de sfârsit...
Ni-i vinul si prieten si aur si noroc.
De cer nu ne e frica, nu-i cerem îndurare.
Caci suflete si inimi si cupe si ulcioare
N-au teama de tarâna, de apa si de foc.
Traiesc iar anii tineri. Aprinsul tamâios
În flacari sa ma arda, caci - iata - vine ceata.
Vin! Nu importa care. Nu sunt pretentios.
Pe cel mai bun gasi-l-voi la fel de-amar ca viata.
Acum din fericire doar numele persista.
Iar cel mai vechi prieten tot vinul nou ramâne.
Mângâie cupa plina. E singurul tau bine
În ora asta goala, în ora asta trista.
De ai alaturea de tine doua masuri de vin si-o cupa,
Sa bei în orice adunare, si când esti singur iarasi bea!
Caci Cel ce face si reface tot ce-i în lume nu se-ocupa
Nici de musteti ca ale tale si nici de barbi cum e a mea.
De-i dam sa bea, si-un munte o sa danseze-n soare.
Dispretuirea cupei e cea mai grea smintire.
Tu-ai vrea sa schimbi paharul pe viata viitoare?
Dar vinul e un suflet ce da desavârsire.
În vin cel întelept gaseste extazul celora Alesi.
El ne reda si tineretea si ce-am pierdut si ce ni-i dor.
În flacari aurii ne arde într-un vârtej ametitor.
Dar si tristetea ne-o preschimba într-un izvor racoritor.
Imperiile toate pentru o cupa plina!
Toata stiinta noastra pe parfumatul vin.
Cântarile iubirii pe glasu-i cristalin
Si slava lumii pentru curata lui lumina!
Îneaca-n vin si teama si umbrele tristetii!
N-ai sa mai sovai Intre nenumarate secte.
Caci vinu-i filtrul magic al linistii perfecte.
E-un alchimist ce schimba în aur plumbul vietii.
Cei marginiti la minte si cei trufasi sustin
Ca între trup si suflet ar fi deosebire.
Eu stiu un singur lucru: tu vei afla în vin
Uitarea care-mpaca nemarginita fire.
Turnati-mi vin! Sa curga prin vine-n val, de-a-nnotul!
Fara ragaz sa fiarba în creierul obosit!
Umpleti-mi alta cupa! Ah! O minciuna-i totul!
Mai toarna-mi, hai, mai iute! Am si îmbatrânit!
Nu ma certati! Lasati-mi pe masa vinul bun!
Caci ascultati: atuncea când beau, aud ce spun
Narcisii, trandafirii si-aprinsele lalele.
Aud chiar si cuvântul nespus al dragei mele.
O, vin fara credinta! De mult m-ai dezbracat
De haina pietatii. Si, totusi, vrei sa-mi spui:
Cum poate podgoreanul sa-si vânda vinul lui?
Ce poti sa cumperi oare mai bun si mai curat?
Mâhnire, câta vreme vei da cu cenusiu
Pe trandafiri, pe buze, pe cerul de safir?
Umpleti-mi iarasi cupa, prieteni, caci nu stiu
De-am sa expir parfumul pe care n inspir.
Aud zicând ca vinul e singurul balsam.
Atunci - tot vinul lumii aduceti-mi! Caci am
Atâtea rani! Tot vinul din toate vranile!
Iar inima pastreze-si deschise ranile!
Secretul fericirii doar cupa ne învata.
Caci mintea cleveteste si deseori dezarma.
De mai cârteste înca, o voi scuipa în fata.
Mai da-mi o-nghititura de vin... ca sa adoarma.
Cunosc la chip Fiinta si stiu si Nefiinta.
Cunosc si Dinlauntru! a tot ce-i sus si jos.
Ce rusinata însa mi-ar ramânea stiinta,
De-as pune-un singur lucru de cupa mai presus!
La margini de ulcioare alesu-ne-am altarul
Si demni de a fi oameni, bând vinu-am devenit.
Sub boltile tavernei sorbind din plin nectarul
Am câstigat iar timpul în temple irosit.
Din nou în iarba, iata, un nour lacrameaza.
Ca sa traiesti bea vinul cu magice culori.
Azi eu contemplu roua ce-n iarba irizeaza.
Mâini, cine pe mormântu-mi o sa contemple flori?
Sub cerul îndaratnic bea vin, caci locuiesti
O lume a durerii. De la Principiu pâna
La ultima zi - tama e tot. Tu sa traiesti
Ca om care se afla deasupra, - nu sub tina.
O, roza, esti asemeni c-un chip ceresc de zâna!
O, vin - rubin cu raze ce-n suflet se desfac!
Capricioasa soarta! îmi pari tot mai straina
În orice ceas - si totusi, parca te-as sti din veac!
Beau precum bea apa o salcie din râu.
Alah, le stie toate, spui tu. Când m-a creat
Stia oare sa-mi placa sa beau. Daca m-abtiu
Eu i-as stirbi stiinta si-as face un pacat.
Bea vin, caci el da mintii suprema stralucire,
Credintelor lumina si inimii uimire.
De-ar fi baut si dracul un strop, s-ar fi-nchinat
Cu o mie de matanii la tot Adamul beat.
'Nainte ca al mortii pahar sa te îmbete
Si-a timpului rotire In neant sa te alunge,
Tu soarbe vin din cupa cât pentr-un ev de sete.
Sa nu ai mâna goala, în lut când vei ajunge.
De-un veac tot laud vinul. Mai sus de el nimic
Nu are pret. In cupa sta Firea si Nefirea.
Tu crezi ca-ntelepciunea te-nvata fericirea?
Ci afla: - acest maestru mi-e doar un ucenic.
Pe cei ce beau se spune ca Ceru-o sa-i condamne.
Cât adevar e-n asta, eu n-as putea sa stiu.
Dar daca bautorii si-ndragostitii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur ca raiul e pustiu.
Puterii lui Kai-Kaus prefer ulciorul plin.
Dau glorii si dau aur pe cupa mea de vin.
Respect pe-ndragostitul gemând de fericire,
Detest pe ipocritul scâncind în manastire.
Bea vin! Curând vei trece si tu supremul prag.
Si nu vei lua cu tine nimic din ce ti-i drag.
Aceasta-i marea taina: laleaua scuturata ;
Nu înfloreste iarasi, o. Saki, niciodata.
Coranul - cartea sfânta - citimu-l câteodata,
Dar cine se desfata cu el în orice ceas?
Pe cupa plina însa o maxima-i gravata
Pe care zi si noapte o soarbem cu nesat.
Cât tine-o zi? Doar spatul dintre inspir si-expir.
Bea vin, si intervalul sa-l umpli-asa deplin.
Când Lumea tot ruineaza si-ti frânge-al vietii fir,
Imit-o zi si noapte ruinându-te în vin.
| Eugeniu Sperantia | |
.jpg) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, România |
| Decedat | (83 de ani)[1] |
| Părinți | Theodor Speranția[2] |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | sociolog[*] biograf[*] poet filozof |
| Limbi vorbite | limba română |
| Activitate | |
| Studii | Universitatea din București |
| Patronaj | Universitatea Babeș-Bolyai |
| Modifică date / text | |
Eugeniu Speranția (n. , București, România – d. [1]) a fost un poet, estetician, eseist, sociolog și filozof român.
S-a născut la București și a fost fiul folcloristului Theodor Speranția și a soției Elena (născută Cruceanu), o rudă a poetului Mihail Cruceanu.
A urmat liceul primar și liceul în București, absolvind în 1906. În acel an, și-a făcut debutul publicat, în "Vieața Nouă" a lui Ovidiu Densușianu. Înainte de aceasta, frecventase cercul lui Alexandru Macedonski. În 1910, a absolvit facultatea de filozofie a Universității București. Doi ani mai târziu, își ia un doctorat în literatură și filozofie; teza sa s-a ocupat de apriorism pragmatic. A urmat cursuri de specialitate în Germania din 1913 până în 1914. Profesor de liceu din perioada în care era încă student, Speranția a fost expediat în noua achiziție a provinciei Transilvania, în urma Primului Război Mondial, ocupând funcția de director al învățământului superior pentru Cluj (1919-1921), profesor la academia de drept din Oradea (1929-1934) și profesor de sociologie și filozofie de drept la Universitatea Cluj (1934-1949).
A contribuit cu poezii și articole la Flacăra, Vieața Nouă, Cele trei Crișuri, Românul literar, Revista celorlalți, Farul, Revue Roumaine, Luceafărul, Gând românesc, Gândirea, Steaua și Familia, folosind uneori pseudonime Eugenius, Genică, Corina Lazzariny, Victor Olimp, Victor Spoială, Victor Talpă și Cerchez.[3]
Speranția a fost un participant timpuriu la mișcarea simbolistă locală, trăgând laude din partea lui Macedonski, Densusianu și Gheorghe Bogdan-Duică. Salutat, în același timp, de Constantin Rădulescu-Motru pentru contribuțiile sale la filozofie și sociologie, a fost un profesor format în spiritul școlii lui Titu Maiorescu. Cărțile sale publicate includ colecții de poezii simboliste (Zvonuri din necunoscut, 1921; Pasul umbrelor și al veciei, 1930, premiul Societății Scriitorilor din România; Sus, 1939), un roman (Casa cu nalbă, 1916), studii estetice (Frumosul ca poiă suferință, 1921; "Papillons" de Schumann, 1934, premiul Academiei Române), memorii (Figuri universitare, 1967; Amintiri din lumea literară, 1967), biografii scurte ale muzicienilor, eseuri filozofice, studii de psihologie (Psihologia gândirii, 1922) și de filozofie a dreptului (Principii fundamentale de filosofie juridică, 1936).
Membru al Societății Scriitorilor din România din 1916, precum și al asociațiilor internaționale pentru filozofii și sociologii juridici, a luat parte la numeroase congrese din străinătate. De asemenea, a întreprins o activitate culturală prodigioasă în Transilvania în primii ani de după război. Savant al mai multor discipline cu spirit enciclopedic, Speranția face parte din tradiția umanistă a României.[3]
A ajuns la vârsta de pensionare în 1949, la începutul regimului comunist. Aceasta a avut loc după ce a suferit o serie concertată de atacuri în câțiva ani precedenți, atât de la bolșevici dedicați, cât și de la oportuniștii care au apelat la marxism peste noapte.[4]
Născut în Bucureşti la 18 mai 1888, fiul folcloristului Th. Sperantia. Studii liceale, absolvite în 1906, doctor în litere şi filozofie în 1912. Participă de tânăr la mişcarea literară a epocii, mai întâi în grupul Analelor literare, apoi în cenaclul macedonskian (1905-1906), după care se alătură cercului Vieţei noi, condus de Ovid Densusianu. Carieră didactică de prestigiu după primul război mondial: profesor şi director de minister, Cluj (1919-1921), profesor la Academia de drept din Oradea (1921-1934), profesor de filozofia dreptului şi sociologie la Universitatea din Cluj (1934-1949). Pensionat în 1949. Publică numeroase lucrări de filozofia dreptului, sociologie şi filozofie. Face şi critică muzicală la revista Steaua, unde a publicat şi o istorie de amintiri literare şi universitare. În 1966 publică Medalioane muzicale, în 1967, Amintiri din lumea literară şi Figuri universitare iar în 1968 Iniţiere în poetică. Se stinge la vârsta de 84 de ani în ianuarie 1972, la Bucureşti.
OPERE (poezii):
Zvonuri din necunoscut, Buc., Casa şcoalelor, 1921;
Pasul umbrelor şi al veciei, Buc., Luceafărul, 1930;
Sus, Buc., Cugetarea, 1939;
Poezii, cu o prefaţă de Perpessicius, Buc., E.P.L., 1966.
COLABORĂRI:
Suplimentul literar pentru copii al "Adevărului", Revista literară (1904-1905); Românul literar (1904); Analele literare (1905); Revista idealistă (1906); Viaţa nouă (1907-1915); Revista celorlalţi (1908); Farul (1910); Sărbătoarea eroilor (1913); Flacăra (1913-1916); Cele trei Crişuri (1921-1941); Universul literar (1927); Salonul literar (1930); Îndreptar (1930); Gând românesc (1935); Luceafărul (1940-1944); Steaua, Tribuna etc.
Inelul cu safir în deget ti l-am pus
Si-am spus: „Sa te gândesti mereu
La cel ce ti l-a dat”.
Si-n raze aramii de-apus
Încet m-am dus.
Dar când departe, -n lupta, -nflacarat
Muindu-mi spada-n sânge de pagân,
Mi-am scris temutul nume-n cartea de eroi,
Tu... ai zvârlit inelul cu safir
În fundul lacului din parc.
Dar nimfa lacului l-a prins pe când cadea
Si ti l-a pus în sân
Pe când dormeai pe mal.
Apoi, târziu, când eu zaceam strapuns de lanci,
Strapuns de-nveninatele sageti,
Tu ai zvârlit inelul cu safir
În fundul râpei negre si adânci
Din care iese abur otravit,
În care si ecoul a murit.
Dar hidra fioroasa l-a gasit,
Si-ncet târându-se pe stânci,
T;i l-a adus, - si ti l-a pus în sân
Pe când dormeai într-un hamac de flori.
Dar tu ai azvârlit din nou,
Ai azvârlit inelul cu safir
În fundul unei gropi din cimitir...
Si-acum, când eu sunt mort si putrezit,
Si când tu dormi în caldul tau alcov,
Nu te trezi, caci spectru-mi a venit
Sa-ti puna-n sân inelul cu safir.
Scriu pe zapada un text, inspirat din secretele sortii.
Vântul citeste din zbor si presara deasupra zapada...
...Sigur ca-l tulbura greu marturiile pasarii negre.
Însa, purtând peste tot aceleasi îndemnuri sinistre
(Chiar daca nu se gasesc priviri sa culeaga izvodul),
Corbii alearga si scriu prin toate gradinile lumii.
...Semnele trec si se sterg, adevarul ramâne si doare.
Ratacesti pe culmi necunoscute
În privelisti nentinate de banal,
Nestiute, negândite, necrezute.
Unde aerul nerespirat vreodata,
Transparent ca diamantul pur,
Contureaza stânca neumblata
Cu taios si înghetat contur;
Unde plante noua, miros nou
Învestesc cu farmec nou padurea;
Unde spatiul rasuna de-un ecou
Altfel ca ecoul de pe-aiurea
Si-alergând cuceritor pe-o cale
Ce-o despica vigurosu-ti pas,
Plângi pe regii-ncatusati în zale
Ce pe malul cellalt au ramas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu