5. /10 MAI 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP
REGELE CAROL I
.svg){kind=small}
.svg){kind=small}
 Membru de onoare al Academiei Române |
|---|
Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. ,[1][2][3][4] Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. ,[1][2][3][5] Sinaia, Prahova, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată[7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza în urma unei lovituri de stat.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei)[9], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani.[10] După urcarea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios[11], pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii.[12] Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune[13][14][15], fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate[16] explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la 1907. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.[17][18]
TINEREȚEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen (ramura catolică a familiei Hohenzollern) și al soției sale, prințesa Josephine. Prințul Karl Anton, tatăl lui Carol, servise ca ministru-prezident al Prusiei în anii 1858-1862.
După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de cadeți din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine, devenind sublocotenent de dragoni. La 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. În 1857 a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin iar în anul 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului, mai ales la asaltul citadelelor Fredericia și Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.
Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon al III-lea a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.
În 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu ajuns la putere după alungarea lui Cuza de către coaliția formată din liberalii radicali și conservatori, a declarat că va organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl von Hohenzollern-Sigmaringen ca principe ("domn", sau "gospodar") al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România). Plebiscitul a avut loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99.9% dintre electori sprijineau propunerea. Termenul "plebiscit" trebuie, firește, înțeles în sensul acordat acestuia în epocă, anume de consultare a populației cu drept de vot (boieri și anumite segmente ale populației urbane), ceea ce în cazul dat reprezenta mai puțin de 16% din populația totală a Principatelor Dunărene (686.193 electori[19] din aproximativ 4.400.000 locuitori).
Franța a susținut suirea pe tron a domnitorului Carol, Marea Britanie a oscilat între temerile că Rusia s-ar vedea invitată să intervină pentru a recaptura sudul Basarabiei (și a avansa astfel în Balcani), dacă românii continuă să agite apele politice de abia liniștite după războiul Crimeii și o neutralitate bine-voitoare, Prusia - țara de origine a prințului - a fost, firește de acord, în timp ce dușmanii păstrării unității administrative și politice a Principatelor au fost Imperiul Habsburgic (Austria), care constata cu îngrijorare cum românii de la sud de Carpați avansează pe drumul spre neatârnare, și, cum era de așteptat, Imperiul Otoman, care înțelegea foarte bine că gestul românilor înseamnă un pas în plus în direcția destrămării imperiului lor colonial în Europa.[19] Turcii considerau că prințul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, acceptând cererile aristocraților români, s-a pus în fruntea unei insurecții armate contra Imperiului Otoman, drept pentru ca trupele sultanului vor invada provincia pentru a-l alunga.[19] Noul domn român, știindu-se amenințat de Înalta Poartă, se va grăbi, de altfel, de îndată ce a ajuns în România, să îmbarce armata într-o serie de reforme modernizatoare inspirate, care doar într-un deceniu distanță se vor fi dovedit salvatoare pentru națiune și dinastie.
Obiecțiile adversarilor întronării prințului de Hohenzollern s-au materializat prin reclamarea respectării articolului XII din Convenția semnată în 9 august 1858, care cerea ca deputații moldoveni și valahi, în adunare, să fie cei care aleg conducătorul.[19] Elitele românești n-au întârziat să îndeplinească această cerere, astfel încât la 10 mai 1866, cu unanimitate de voturi ale deputaților din Camera Deputaților, prințul prusac a fost ales domn al Principatelor. După sosirea sa la București, la 22 mai 1866 Carol a depus în fața Camerei jurământul că va domni pe baze constituționale, va numi ,imediat, un guvern de coaliție avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Lascăr Catargiu.
La presiunile Franței și Marii Britanii, Imperiul Otoman a acceptat păstrarea unității Principatelor, cu condiția însă ca principele străin să recunoască statutul de vasalitate în fața Înaltei Porți, ceea ce acesta a și făcut: în 23 octombrie 1866 a fost emis un firman imperial prin care Carol a fost recunoscut domn ereditar al Pincipatelor Unite sub suzeranitatea sultanului.[19]
INTRAREA ÎN ROMÂNIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern provizoriu, puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor. Ion Ghica, pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru și ministru de Externe. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu, călătorește în Germania și se întâlnește la Düsseldorf cu Carol și cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui Carol.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pământ românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin la 1/12 mai 1866 (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de la Turnu Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic CAROL I (editat în 1906 de Paul Lindenberg după jurnalul regelui) se menționează cu lux de amănunte alt traseu parcurs uneori direct peste câmpuri, spre București cu opriri foarte scurte și schimbări ale cailor, respectiv Turnu Severin - Craiova - Slatina - Pitești, cu înnoptare numai la moșia boierilor Golești și pornire în dimineața următoare spre București. Alte surse confirmă semnarea chiar la Golești a primului act de grațiere a Mitropolitului Moldovei, judecat pentru revolta sa împotriva unirii principatelor.
Pe 10/22 mai 1866[20] Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei[21] care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.
Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în traducere franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în românește, cu voce fermă: Jur[22].
Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de 10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în data de 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.
PRIMA CONSTITUȚIE A ROMÂNIEI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, iar noua Adunare și-a început lucrările la 10 mai 1866. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României.
Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării cu votul unanim al celor 91 de deputați din Adunarea Electivă,[23] una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Constituția din 1866 îi conferă domnului României dreptul de a numi titularii tuturor funcțiilor publice, de a conferi gradele militare, de a comanda armata, de a bate monedă, de a sancționa legile sau de a le refuza semnarea, de a amnistia condamnați sau de a le comuta pedepsele.[24] Aceasta era liberală, însă nu și democratică.[25] Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiune care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.Prin Constituție s-a oficializat schimbarea denumirii din "Principatele Unite" în "România".
Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.
Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele domnește fără a guverna.
Caracterul autocratic[26][27][28] al lui Carol I, ca și realitățile românești (practicile politice și sociale ale unei populații balcanice, fără experiență în autoguvernare, compusă în cvasitotalitate din țărani analfabeți, și tarată in materie de instituții și practici de dominația multiseculară otomană) au făcut totuși literă moartă de lege, din acest înalt principiu constituțional, ca și din prevederile democratice care făceau din Constituția bazată pe modelul occidental, o lege fundamentală avansată.[29] În România din perioada de domnie a regelui Carol I, ca și în perioada de domnie a regelui Ferdinand I și cu atât mai mult în perioada de domnie a lui Carol al II-lea[30], deși formal exista un regim de monarhie constituțională în care se organizau alegeri limitate, nu populația (fie ea si doar aceea selectată pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în ultimă instanță, ci suveranul.[31][32][33] Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile postbelice din noiembrie 1919, n-au alterat caracterul trucat, formal[34] și nedemocratic al sistemului politic și electoral românesc.[35]
UN REGE DEVOTAT[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.[36][37]
În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben.[38] Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie când Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan care a fost cucerit la 12/24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost,și acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în obținerea recunoașterii independenței. Astfel, mai întâi, negociatorul român desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie), motivul invocat fiind că România nu este o țară independentă. Prin tratatul respectiv, României i-a fost impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare ruse.[39] Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C. Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior. Lucrările congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși independența a fost recunoscută definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.
De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.
Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” încheiat la 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, murind la 4 ani), prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul (viitoarele județe Durostor și Caliacra) de la Bulgaria.
VIAȚA POLITICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În anul 1868, guvernul liberalilor radicali a fost silit să se retragă de la putere din cauza diferendelor puternice cu Domnitorul Carol. Radicalii își manifestaseră opoziția față de planurile lui Carol de reorganizare a armatei și de construcție a căilor ferate și aveau intenția de a transforma tronul într-un simplu instrument al politicii lor interne.
Relațiile dintre Carol și conducătorii radicali și moderați s-au deteriorat atât de mult încât spre toamna anului 1870, acesta intenționa să abdice. (Keith Hitchins, 2013, op. cit. p. 42). Într-o scrisoare publicată anonim în Ausburger Zeitung din 27 ianuarie 1871, Domnitorul îi acuza pe liberali care, consemna el, fuseseră educați în străinătate, de faptul că aplicau acasă, fără discernământ, ideile politice și sociale, aflate în Europa Occidentală.
La 22 martie 1871, Carol a îndepărtat guvernul liberal condus de Ion Ghica și a numit un guvern conservator condus de Lascăr Catargiu. Venirea conservatorilor la putere a condus la sfârșitul instabilității guvernamentale, iar Carol și-a recăpătat încrederea în capacitatea sa de a domni și a renunțat la gândurile de abdicare. Sub președinția lui Lascăr Catargiu, conservatorii au condus neîntrerupt între 1871 și 1876, cea mai lungă perioadă de guvernare de până atunci. Guvernul conservator al lui Titu Maiorescu a dus România în cel de al doilea război balcanic, iar prin pacea semnată la București la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligată să renunțe la majoritatea teritoriilor pe care le dobândise în primul război balcanic și a cedat Dobrogea de Sud României, recunoscând linia Turtucaia-Balcic drept noua frontieră între cele două țări.
Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ (categorie din care, începând cu 1884, făcea parte și familia regală[40]), organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor mai importante, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 (care a cuprins 27 din cele 32 de județe ale țării[41]) și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul țării până în martie. Răscoala a început la 21 februarie 1907 în satul Flămânzi din nordul Moldovei, ca o răzmeriță pur locală, însă s-a extins în următoarele săptămâni în toată țara, cunoscând formele cele mai violente în Muntenia și Oltenia. Aceste convulsii sociale majore au fost provocate de faptul ca țăranii nu posedau pământul pe care-l lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau supuși de către coroană și clasa feudală (boierească)[42] asociată acesteia, precum și de spolierea sistematică la care țărănimea era supusă din partea clasei comerciale străine active în domeniul comerțului agricol.[43] Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros, fiind folosite armata și chiar artileria[44] împotriva țăranilor revoltați. Represiunile s-au soldat cu aproximativ 10.000 de victime, după unele surse[45][46][47][48].[49][50][51] Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9000 de țărani.[52] Perpetuarea relațiilor feudale în agricultură au dat naștere din acea epocă începând la tendințe republicane, partizanii acestor idei acuzându-l pe rege pentru faptul că era cel mai mare proprietar de pământ (boier) din țară.[53]
Regele a promis țăranilor în toiul răscoalei din 1907 că va înfăptui o reformă agrară, în urma căreia țăranii să fie împroprietăriți, însă suveranul - care în termeni practici era cel mai mare boier al țării[40][54] - va uita repede de promisiunea făcută în proclamație, de îndată ce criza va fi soluționată o dată cu trimiterea armatei contra țăranilor, prin masacru, conform uzanțelor monarhice ale vremii[55]
Regelui Carol I îi vor scăpa semnificațiile importante ale campaniei românești din Bulgaria din timpul celui de-al doilea război balcanic, când trupele românești, formate în covărșitoare majoritate din țărani, vor constata în timpul ocupării teritoriilor bulgărești de la sud de Dunăre că vecinii lor bulgari trăiesc decent și prosperi, fără feudalismul și exploatarea la care erau ei supuși ei de către regimul feudal-monarhic românesc.[15][56]
În timpul domniei regelui Carol I a avut loc un complot împotriva regelui, pus la cale, în anul 1870, de Candiano Popescu, care intenționa declanșarea unei revolte în 13 capitale de județ. Republica de la Ploiești a durat doar câteva ore, complotul fiind curmat în aceeași zi, când Candiano s-a predat autorităților. (Cristian Preda, op. cit. p. 122). Candiano Popescu a fost grațiat de rege, apoi a intrat în armată și ca maior, a luat parte la războiul de independență ca șef al batalionului 4 vânători. A participat la asaltul redutei Grivița din 30 august 1877.
INTERESUL PENTRU CULTURĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Regele s-a implicat în consolidarea și în promovarea culturii și educației. Acesta a vizitat expoziții de pictură în Occident în state precum Viena sau Munchen. În plan intern, a finanțat Fundația Universitară „Carol I”. Alături de scriitoarea germană Mite Kremnitz, a scris și a publicat propriile memorii.[57]
SFÂRȘITUL DOMNIEI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Statul însuși însă – sub domnia lui Carol s-a dezvoltat într-un mod în care administrația era una coruptă și ineficientă, iar puterea marilor proprietari de pământ – care-l siliseră să abdice pe Alexandru Ioan Cuza rămăsese intactă.[58][59]
Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, Regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție fermă din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.
VIAȚA DE FAMILIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Înainte de a deveni Principe al României, Carol a fost trimis de tatăl său, Carl-Anton să facă un voiaj de studii în Franța și Algeria în ianuarie 1862, însoțit de locotenentul von Schrötter.[60] În Algeria a stat două luni.
Când a fost ales Principe al României, Carol nu era căsătorit și, conform constituției române, aprobată de el însuși, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a inițiat o călătorie în Europa și mai ales în Germania, pentru a-și găsi o mireasă.
A întâlnit-o pe Elisabeta, principesă de Wied, pe care a văzut-o „harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată”. După o convorbire care nu a ținut mai mult de o oră, prințul a cerut-o de soție și în aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei. În final, s-a căsătorit cu Elisabeta de Neuwied la 3 noiembrie 1869.
Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puțin potrivite[61], el fiind un bărbat rece și calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august/8 septembrie 1870 și decedată pe 28 martie/9 aprilie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereușind să-și revină complet din trauma pierderii unicului copil.
Spre sfârșitul vieții lor, Carol și Elisabeta au reușit să găsească o modalitate de a se înțelege reciproc și au fost descriși ca fiind buni prieteni, deși regina considera, de manieră evident naivă, ca o formă republicană de guvernare, îndepărtând regii și împărații de la putere, ar scuti națiunile de indolența și corupția conductorilor.[62].
Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni Principe de România, moștenitor al tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soția lui, Elisabeta a încercat să-l influențeze pe prinț ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Conform constituției române, însă, nu avea voie să ia de soție o româncă. Pentru a clarifica incidentul, Elena a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soție pe Maria.
MOȘTENIREA LUI CAROL I ÎN ISTORIA MODERNĂ A ROMÂNIEI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
După detronarea lui Cuza, Carol de Hohenzollern ajunge cu mare dificultate la conducerea românilor. În urma unui plebiscit, Carol este ales domn în anul 1866, sub numele de Carol I. Avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn constituțional.
Carol I provine dintr-o familie germană cu vechi tradiții. El a fost fiul Iosefinei și al lui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Era un model de ordine și de punctualitate. Firea prințului era în contrast cu țara ce i-a fost dat s-o conducă, „țară lipsită de măsură și mereu în schimbare”. El a reușit să conducă țara nu prin îngâmfare ci prin multă înțelepciune și obiectivitate.
Domnii români au fost aleși până atunci din rândul boierilor, de aceea unii dintre acestia se considerau pe aceeași treaptă socială cu prințul Carol I. El a trebuit să-i facă să înțeleagă că tocmai prin nașterea sa, el stă mai presus de supușii săi. Principalul scop al prințului a fost să pună pe picioare țara, care întâmpina dificultăți în mai toate domeniile. În acest demers el a urmărit să fie nepărtinitor și să realizeze ce este mai bine pentru țară, deși uneori ceea ce considera monarhul că este "binele" țării nu pare să fi fost și ceea ce românii înșiși considerau ca atare, un astfel de exemplu fiind angajarea țării în octombrie 1883 într-o alianță secretă cu Austria (la care ulterior au aderat și Germania cu Italia), pe care suveranul a încheiat-o și despre care au aflat în deceniile următoare doar un număr restrâns de miniștri români. Această alianță a făcut-o pentru a se asigura contra Rusiei de care avea, pe bună dreptate, mult mai mare teamă[63]
Pe plan politic, Carol I a fost obligat să urmărească foarte atent situația politică internă. El consulta frecvent opoziția și urmărea presiunile exercitate cu ajutorul gazetelor asupra opiniei publice, pentru a afla când trebuie să schimbe un premier și când poate să mai aștepte.
ANECDOTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
La 15/27 mai 1877, regele Carol I a vizitat bateriile regale române de la Calafat. Ajuns acolo, regele a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. La ora 19:30 a fost deschis focul de către primul tun din bateria Carol, după care a executat focul din primul tun din bateria Mircea, urmat de primul tun din bateria Elisabeta. Forțele otomane au răspuns cu foc de artilerie după a doua lovitură românească de tun, iar schimbul de focuri a durat o oră. La prima lovitură românească de tun, regele Carol I a rostit celebra propoziție: „Asta-i muzica ce-mi place!”. Bateria Carol s-a aflat sub comanda directă a locotenentului Ștefan Stoika, decorat de rege cu Ordinul Steaua României și ulterior avansat până la gradul de general.[64]
Coroana regilor României era fabricată dintr-o țeavă de tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol I. Poetul George Coșbuc a descris-o în volumul „Coroana de Oțel”.
MONUMENTE ȘI OBIECTIVE NUMITE ÎN CINSTEA LUI CAROL I[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În Pordim, Bulgaria, există un muzeu dedicat regelui Carol I al României.[65]
Statuia ecvestră[modificare | modificare sursă]
Sculptorul croat, Ivan Meštrović, a executat statuia ecvestră a lui Carol I din București, care a fost amplasată în fața Bibliotecii Universitare Române. Din notațiile contemporanilor se pare că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa. Statuia a fost demontată de comuniști. Deși se cunoaște că, după demolare, statuia a fost topită, iar din bronzul ei, a fost turnată Statuia lui Lenin din București [66], realizată de sculptorul Boris Caragea, care a stat în parcul din fața Casei Scânteii din 21 septembrie 1960 până în 3 martie 1990[67], când clădirea fusese deja rebotezată Casa Presei Libere, totuși unii istorici susțin că statuia ar fi fost îngropată în pământ dar până în prezent nu a fost descoperită. Au existat planuri ca ea să fie reconstituită după macheta rămasă în proprietatea urmașilor lui Meštrović, dar, în final, a fost făcută o nouă statuie, de sculptorul Florin Codre, care a fost inaugurată în 6 decembrie 2010, fiind prezenți principesa Margareta a României, principele Radu al României Duda și primarul Capitalei, Sorin Oprescu.
ECRANIZĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Cele mai importante ecranizări ale domniei lui Carol privesc Războiul de independență (1877-1878). Există două transpuneri celebre pe ecran, Independența României (1912, regia Aristide Demetriade și Războiul Independenței (Pentru Patrie) (1977, regia Sergiu Nicolaescu). Prima peliculă reprezintă totodată și primul film istoric realizat în România. În rolul lui Carol joacă regizorul Aristide Demetriade. Celebra replică de pe front a regelui („Asta-i muzica care-mi place!”) a fost inserată într-un titlu de la începutul filmului. Casa Regală a sprijinit producția cu fonduri și cu participarea armatei. A doua producție, realizată la centenarul Războiului, reprezintă primul film creat în perioada comunistă care îl arată pe regele Carol într-o lumină pozitivă. Rolul său a fost jucat tot de către regizorul filmului, de data aceasta Sergiu Nicolaescu. La 8 mai 2009, a avut loc premiera filmului Carol I - Un destin pentru România, tot în regia lui Sergiu Nicolaescu.
JURNAL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Jurnalul intim al regelui, tradus după manuscrisul original scris cu caractere gotice, a fost restituit recent (25 iunie 2007) cititorului român de către Editura Polirom, sub ingrijirea istoricului Vasile Docea.[68][69]
Jurnalul include planurile pentru țară cât și planurile sale personale.
GALERIE DE IMAGINI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
NELSON MANDELA
.jpg)
Nelson Rolihlahla Mandela (n. 18 iulie 1918 – d. 5 decembrie 2013) a fost un om politic sud-african, care a deținut funcția de președinte al Africii de Sud în intervalul 1994-1999. Adversar al apartheidului, a fost primul președinte al Africii de Sud ales prin vot universal, într-un scrutin larg reprezentativ și cu participare multirasială. Guvernarea lui Mandela s-a axat pe dezmembrarea moștenirii apartheidului, prin combaterea rasismului instituționalizat, a sărăciei și a inegalității și promovarea reconcilierii rasiale. Un susținător al pan-africanismului și al socialismului democratic, el a fost președinte al partidului Congresul Național African din 1991 până în 1997. Pe plan internațional, Mandela a fost secretar general al organizației interguvernamentale Mișcarea de Nealiniere, între 1998 și 1999.
Vorbitor al limbii xhosa, trăgându-se din familia regală a tribului Thembu, Mandela a urmat cursurile Universității Fort Hare și ale Universității din Witwatersrand, unde a studiat dreptul. Trăind în Johannesburg, el s-a implicat în politica anti-colonialistă, devenind membru al Congresului Național African și fiind unul dintre întemeietorii African National Congress Youth League, organizația de tineret a partidului. Anul 1948 a marcat venirea la putere a Partidului Național, care a început aplicarea apartheidului. Mandela a dobândit notorietate în 1952, în cadrul așa-numitei Defiance Campaign against Unjust Laws (română Campania de nerespectare a legilor injuste), o inițiativă pașnică de nesupunere civilă. În 1953 a devenit conducătorul organizației partidului în regiunea Transvaal, funcție în care a supervizat conferința Congress of the People din 1955, în cadrul căreia s-a format o coaliție de partide opuse apartheidului, cu ANC-ul în frunte. Lucrând între timp ca avocat, a fost arestat de mai multe ori pentru incitare la revoltă. Alături de conducerea partidului, a fost judecat între 1956 și 1961 pentru trădare, însă nu a fost condamnat. Deși fusese inițial un adept al opoziției pașnice, și-a revizuit poziția, devenind cofondator Umkhonto we Sizwe, facțiunea armată a Congresului Național African, care este responsabilă pentru un număr de atacuri cu bombă împotriva guvernului. Arestat în 1962, a fost condamnat pe viață la 12 iunie 1964, fiind eliberat după 26 de ani de închisoare, la 11 februarie 1990, în urma unei campanii internaționale de lobby pentru cauza sa.
Devenind președintele Congresului Național African, Nelson Mandela și-a publicat autobiografia și a condus negocierile cu președintele țării, F.W. de Klerk pentru abolirea politicii opresive a apartheidului și organizarea de alegeri universale. Acestea au adus în 1994 victoria partidului său, fiind format un guvern de unitate națională. Ca președinte de stat (conducător de jure și de facto al guvernului), a inițiat o nouă constituție și a format o comisie pentru cercetarea abuzurilor împotriva drepturilor omului din trecut. A introdus politici menite să încurajeze reforma agrară, extinderea serviciilor de sănătate publică și combaterea sărăciei. Pe plan internațional și-a asumat responsabilitatea pentru invazia din 1998 a statului Lesotho și a acționat ca mediator între Libia și Marea Britanie, pe fundalul procesului privitor la atentatul terorist asupra zborului Pan Am 103. Nu a mai candidat pentru un al doilea mandat, fiind urmat în funcție de către Thabo Mbeki. S-a concentrat pe activități caritative în combaterea sărăciei și a epidemiei HIV/SIDA, prin Fundația Nelson Mandela.
O figură controversată de-a lungul întregii sale vieți, criticii de dreapta l-au denunțat drept terorist și simpatizant comunist. Totuși a primit o multitudine de premii internaționale pentru poziția sa în privința colonialismului și discriminării: între ele Premiul Nobel pentru Pace (1993), Presidential Medal of Freedom și Ordinul Lenin. Respectat în țara sa, a fost descris drept „părinte al națiunii”. Se face adesea referire la el pe numele său tribal, Madiba.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Copilăria (1918-1936)[modificare | modificare sursă]
Mandela s-a născut la 18 iulie 1918 în satul Mvezo în Umtatu, pe atunci parte a provinciei Cape a Africii de Sud.[5] Având prenumele Rolihlahla, un termen din limba xhosa cu sensul colocvial de "necazuri",[5] mai târziu a devenit cunoscut pe numele său tribal, Madiba.[6] Străbunicul lui pe linie paternă, Ngubengcuka, era conducătorul poporului Thembu în teritoriile Transkeian din provincia Eastern Cape a Africii de Sud.[7] Unul din fiii acestui rege, numit Mandela, a fost bunicul lui Nelson, de la care se trage numele de familie al politicianului.[8] Pentru că Mandela a fost copilul regelui dintr-o uniune morganatică cu o soție din clanul Ixhiba, descendenții acestei ramuri inferioare a familiei regale erau excluși de la moștenirea tronului, dar recunoscuți drept consilieri regali ereditari.[8]
Tatăl său, Gadla Henry Mphakanyiswa, a fost un șef de trib local și consilier al monarhului, a fost numit în funcție în 1915, după ce predecesorul său fusese acuzat de corupție de către un magistrat alb din partidul aflat la guvernare.[9] În 1926, Gadla a fost de asemenea demis pentru corupție, dar lui Nelson i s-a spus că tatăl își pierduse locul de muncă pentru că s-ar fi opus cererilor nerezonabile ale magistratului.[10] Un adept al lui zeului Qamata,[11] Gadla a fost un poligam, având patru neveste, patru fii si nouă fiice, care trăiau în sate diferite. Mama lui Nelson a fost a treia soție a lui Gadla, Nosekeni Fanny, care era fiica Nkedama, un membru al clanului amaMpemvu al Xhosa.[12]
„Nimeni din familia mea nu mersese la școală [...] În prima zi de școală, domnișoara Mdingane, profesoara mea, ne-a dat fiecăruia dintre noi un nume englezesc. Acesta era obiceiul printre africani în acea vreme și se datora fără dubiu influenței britanice asupra educației noastre. În acea zi, domnișoara Mdingane mi-a spus că noul meu nume este Nelson. De ce anume Nelson, nu știu.”
Mandela a crescut împreună cu două surori în Qunu, satul mamei sale, unde avea grijă de turmele de vite și petrecea mult timp afară cu alți băieți.[14] Mai târziu avea să afirme că viața sa timpurie fusese dominată de „tradiție, ritualuri și tabuuri”.[15] Ambii săi părinți erau analfabeți, dar fiind creștină devotată, mama lui l-a trimis la o școală locală metodistă, la vârsta de șapte ani. Când a fost botezat în cultul metodist, lui Mandela i-a fost dat prenumele englez „Nelson” de către profesoara sa, care nu dorea să rețină toate numele tribale ale elevilor ei.[16] Când Mandela avea nouă ani, tatăl său a venit să la Qunu în mod neașteptat, unde a murit de o boală nediagonisticată, despre care viitorul politician credea că era pulmonară.[17] Mandela scria că s-a simțit dezrădăcinat de acest deces și că a moștenit de la tatăl său mândria și spiritul de rebeliune, cât și încăpățânarea pentru echitate.[18]
După o scurtă perioadă de doliu, mama lui l-a dus pe Mandela la palatul Great Place din Mqhekezweni, capitala provizorie a Thembuland, unde l-a încredințat tutelei lui Chief Jongintaba Dalindyebo, regentul tribului Thembu și rudă a sa. Nu avea să își vadă mama pentru mult timp, însă a fost tratat de Jongintaba și soția lui Noengland ca propriul lor copil, fiind crescut alături de fiul lor Justice și fiica Nomafu.[19] Cum Mandela mergea la slujbele bisericești în fiecare duminică, creștinismul a devenit o parte semnificativă a vieții sale.[20] A urmat o școală misionară metodistă din apropierea palatului, unde a studiat engleza, xhosa, istoria și geografia.[21] A prins dragoste de istoria africană, ascultând poveștile oaspeților în vârstă ai palatului și fiind influențat de retorica anti-imperialistă a lui Chief Joyi.[22] Totuși, la acel moment Mandela îi considera pe colonialiștii europeni binefăcători, nu opresori.[23] La vârsta de 16 ani, a mers împreună cu Justice și alți băieți la Tyhalarha, unde au fost supuși ritualului circumciziei, care marca simbolic tranziția de la copilărie la maturitate; cu această ocazie a primit numele Dalibunga.[24]
Clarkebury, Healdtown și Fort Hare (1936–1940)[modificare | modificare sursă]
Având intenția de a dobândi cunoștințele pentru a deveni consilier al casei regale a tribului Thembu, Nelson Mandela a început educația secundară la Clarkebury Boarding Institute din Engcobo, o instituție organizată după modelul vestic, cea mai mare școală pentru negri din Thembuland.[25] El scria că datorită faptului că trebuia să socializeze cu alți elevi de pe o poziție de egalitate, și-a pierdut infatuarea, împrietenindu-se pentru prima dată cu o fată, Mathona; aici a început să joace sporturi și a debândit iubirea sa de o viață petru grădinărit.[26] A obținut în doi ani diploma de absolvire a studiilor secundare inferioare (în engleză Junior Certificate).[27] În 1937 s-a mutat la Healdtown Comprehensive School, un colegiu metodist din Fort Beaufort, unde învăța ce mai mare parte a nobilimii Thembu, inclusiv „fratele” său Justice.[28] În timp ce directorul Arthur Wellington era un preopinent al superiorității culturii și sistemului politic englez, Mandela devenea tot mai interesat de cultura nativilor africani, făcându-și primul prieten vorbitor al limbii sotho (și nevorbitor de xhosa) și fiind influențat de profesorul Frank Lebentlele, un xhosa care înfruntase tabuul și se căsătorise cu o fată sotho. Această uniune reușise - după propria lui mărturie - să îl miște dinspre tribalismul parohial în care credea înspre ideea unei identități africane comune.[29] Petrecându-și mare parte a timpului liber cu alergări pe distanțe lungi și boxul, în al doilea an Mandela a ajuns „prefect”, un elev însărcinat cu diferite responsabilități.[30]
Cu susținerea lui Jongintaba, Mandela a început studiile universitare de licență (engleză Bachelor of Arts) la Universitatea din Fort Hare, o instituție de elită pentru negri, cu aproximativ 150 de studenți. Acolo a urmat cursuri de engleză, antropolgie, administrație și drept roman-olandez, dorind în primul an să devină traducător sau funcționar în Departamentul de afaceri native.[31] Locuia în căminul Wesley House, unde s-a împrietenit cu Oliver Tambo și K.D. Matanzima.[32] Păstrându-și interesul pentru sporturi, Mandela s-a apucat de dansuri[33] și actorie, jucând într-o piesă despre Abraham Lincoln.[34] Ca membru al asociației studenților creștini, a predat religia în comunitatea locală.[35] Tot atunci a devenit un susținător vocal al taberei engleze în cel de-al Doilea Război Mondial.[36] Deși avea prieteni cu legături în partidul African National Congress și în mișcarea anti-imperialistă, Mandela a evitat orice implicare în politică.[37] A co-fondat un comitet al studenților din primul an, care se opunea dominației studenților din cel de-al doilea an,[38] iar la sfârșitul primului său an a participat la un boicot al studenților împotriva calității proaste a mâncării, ceea ce i-a adus suspendarea temporară de la cursuri. A părăsit universitatea fără să obțină diploma de absolvire.[39]
În Johannesburg (1941–1943)[modificare | modificare sursă]
Reîntors la Mqhekezweni în decembrie 1940, Mandela aflat că Jongintaba aranjase căsătorii pentru el și Justice; descurajați, cei doi tineri au fugit via Queenstown la Johannesburg, unde au ajuns în aprilie 1941.[40] Mandela și-a găsit un loc de muncă la minele Crown, ca paznic, „prima experiență proprie cu capitalismul sud-african în acțiune”, însă a fost concediat după ce șeful (induna) a aflat că era fugar.[41] Locuind la un văr al său în George Goch Township, Mandela a făcut cunoștință cu vânzătorul de locuințe și activist al ANC Walter Sisulu, care i-a aranjat un post de funcționar la firma de avocatură Witkin, Sidelsky and Edelman. Aceasta era condusă de către un evreu liberal, Lazar Sidelsky, care avea simpatii pentru cauza ANC.[42] În firmă, Mandela s-a împrietenit cu Gaur Redebe, un xhosa care era membru al ANC și al Partidul Comunist Sud-African, precum și cu Nat Bregman, o comunist evreu care a devenit primul său prieten alb.[43] Participând la întâlniri și la petreceri ale comuniștilor, Mandela a fost impresionat că albii, africanii, indienii și alți etnici interacționau ca egali. Totuși, mai târziu a scris că nu s-a alăturat partidului comunist întrucât nu putea să împace creștinismul său cu ateismul acestuia și pentru că vedea chestiunea sud-africană drept un conflict etnic, nu de clasă.[44] Devenind tot mai interesat de politică, în august 1943 a participat la un marș de protest încununat de succes împotriva măririi prețurilor la transportul în comun.[45] Pentru a-și continua educația superioară, Mandela s-a înscris la cursuri prin corespondență la University of South Africa, lucrând noaptea pentru licență.[46]
Cu salariul său mic, Mandela a închiriat o cameră în casa familiei Xhoma în localitatea suburbană (engleză township) Alexandra; deși locul era sărăcăcios, poluat și afectat de o criminalitate mare, el a rămas mereu pentru Mandela un loc drag.[47] Deși era rușinat de sărăcia sa, el a făcut curte unei femei swazi, înainte de a încerca – fără succes – să îi facă curte fiicei chiriașilor săi.[48] Pentru a strânge bani și a fi mai aproape de centrul Johannesburgului, Mandela s-a mutat în zona Witwatersrand Native Labour Association, trăind printre mineri din diferite triburi; cum ea era un loc de popas pentru șefii tribali aflați în trecere, cu o ocazie a întâlnit-o chiar pe Mantsebo Moshweshwe, regina ținutului Basutoland.[49] Către sfârșitul lui 1941, regentul Jongintaba l-a vizitat, iertându-l pe Mandela pentru că fugise. După ce s-a întors în Thembuland, regentul a mai trăit până în iarna lui 1942, Mandela și Justice ajungând cu o zi prea târziu pentru înmormântare.[50] După ce a trecut examenul de licență în 1943, Nelson Mandela s-a întors în Johannesburg pentru a urma ca avocat o carieră politică, în loc de-a se întoarce drept consilier regal în Thembuland.[51] În autobiografie el scria că nu a trăit o epifanie, ci pur și simplu „a acționat așa cu a simțit, neputând să facă altfel”.[52]
PREȘEDINȚIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Ceremonia de inaugurare în funcția de președinte a avut loc la Pretoria, pe data de 10 mai 1994; a fost televizată, fiind urmărită de un public de cca. un miliard de telespectatori, la nivel global. La eveniment au participat 4000 de persoane, inclusiv lideri mondiali cu animozități reciproce.[53] Nelson Mandela, primul președinte de culoare al Africii de Sud, a devenit șeful unui guvern de uniune națională dominat de ANC – care nu avea experiență de guvernare - dar care conținea și reprezentanți din Partidul Național și Inkatha. În conformitate cu înțelegerile anterioare, de Klerk a devenit primul președinte adjunct, în timp ce Thabo Mbeki a fost numit al doilea președinte adjunct.[54] Deși Mbeki nu fusese prima sa alegere pentru funcție, Mandela avea să ajungă să se bazeze foarte mult pe el de-a lungul președinției sale, permițându-i să organizeze chestiunile politice în detaliu.[55] Mutându-și administrația în reședința prezidențială din casa De Tuynhuys în Cape Town și alegând conacul Westbrooke[56] din apropiere drept reședință personală, Mandela i-a permis de Klerk să-și păstreze reședința prezidențială din Schuur Estate Groote.[57] Păstrându-și casa din Houghton, el a construit de asemenea o casă în satul natal Qunu, unde mergea regulat, plimbându-se prin împrejurimi, întâlnind localnicii și judecând disputele tribale.[58]
DECESUL ȘI FUNERALIILE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
După ce a suferit un timp îndelungat de infecții respiratorii, Nelson Mandela a murit pe 5 decembrie 2013, la vârsta de 95 de ani. Moartea sa a survenit la ora 20:50 local time (UTC+2), în casa sa din Houghton, Johannesburg, înconjurat de familia sa.[59] Decesul său a fost anunțat public prin intermediul televiziunii de către Președintele Jacob Zuma.[59][60] Pe 6 decembrie 2013, Președintele Zuma a anunțat doliu național de 10 zile. Pe 10 decembrie, a avut loc o ceremonie omagială comemorativă destinată fostului președinte sud-african. Ea s-a ținut pe stadionul Soccer City, cu participarea a aproape 100 de oficiali din întreaga lume, și a circa 50.000 de persoane.[61] Între 11–13 decembrie, corpul neînsuflețit al lui Mandela a fost depus la Union Buildings în Pretoria, iar înhumarea a avut loc 15 decembrie 2013 în Qunu, Africa de Sud.[62][63] satul său natal, situat la peste 900 de kilometri de Johannesburg, în provincia Eastern Cape.
O zi după înmormântare, de Ziua Reconcilierii, președintele Africii de Sud, Jacob Zuma, a dezvelit în Pretoria o statuie de bronz înaltă de 9 metri ce îl reprezintă pe Nelson Mandela zâmbitor, cu brațele întinse lateral[64], ca pentru a îmbrățișa întreaga națiune. Statuia cântărește 3,5 tone. Distanța dintre vârfurile degetelor este de 8 metri. Statuia, comandată la mijlocul lunii iulie 2013 a fost terminată în doar 4 luni de sculptorii sudafricani André Prinsloo și Ruhan Janse van Vuuren[65].
APRECIERE ȘI RECUNOȘTINȚĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În noiembrie 2009, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a proclamat ziua de 18 iulie (ziua lui de naștere) drept Ziua Mandela.[66]
Statuie la Oradea[modificare | modificare sursă]
La 17 iulie 2015, în ajunul sărbătoririi Zilei Internaționale Mandela, la Primăria din Oradea a fost dezvelit un bust al lui Nelson Mandela. Această primă statuie a lui Mandela din România a fost creată de sculptorița maghiară Gerő Katalin, membră a Clubului Rotary din Budapesta. Sculptura a fost dezvelită de Excelența Sa doamna Tenjiwe Mtintso, ambasador al Republicii Africa de Sud în România, viceprimarul municipiului Oradea, Mircea Mălan, și de sculptorița Gerő Katalin.[67]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu