7. /9 MAI 2023 - POEZIE

Lucian Blaga

Biografie

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”).

Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj. Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da. Şi în vreme ce clasa-şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935.

În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru.

În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului(1938), Nebănuitele trepte (1943).

Poeziile nepublicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei  şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930),Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann(1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică(1933), Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.   

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

"Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…”

(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.)

"Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.”

(Nicolae Balotă, Lucian Blaga, poet orfic) 

De Profundis

Inca un an, o zi, un ceas -
si drumurile toate s-au retras
de sub picioare, de sub pas.
Inca un an si-un vis, si-un somn -
si-oi fi pe sub pamanturi domn
al oaselor ce drepte dorm. 

Ecce Homo

Din ce mi-am plamadit nestavilita sete de-a trai
Si dulcea nebunie de-a juca,
Cînd din pamînt sorb numai - fiere?...

Cînd vad cum iedera se-ntinde pe morminte
Ca lauri pe fruntea unor neîndurati învingatori, -
Din ce-mi hranesc scînteia de avînt,
Din ce-mi hranesc scînteia mea de rîs, de nu se stinge.

Si cînd cutreier blestematele ogoare, ce minune
Ma-mbata de visez ca eu pasesc pe bolta unui cer?
Si ce venin ma face s-aiurez si sa aud
Cum glia - neagra de pacate -

Rasuna - sfînta ca un clopot -
Sub pasii mei de plumb?...

Nu stiu. Atîta doara pot sa strig cutezator în vînt:
"De ziua de apoi nu ma-nspaimînt -
De coltul meu din iad, prevad, o sa ma bucur
Ca de un rai întreg!..." 

Focuri de primăvară

Îngînînd prin vai taria
suna ramul, suna glia.
Focuri ard, albastre ruguri.
Pomii simt dureri de muguri.

Prinsi de duhul înverzirii
prin gradini ne-nsufletim.
Pe masura-nalta-a firii
gîndul ni-l dezmarginim.

Ce-am uitat, aprindem iara.
Sub vesminte ne ghicim.
Cautam în primavara
un tarîm ce-l banuim.

Cautam pamîntul unde
mitic sa ne-alcatuim,
ochi ca oameni sa deschidem,
dar ca pomii sa-nflorim. 

Friedrich von Schiller

Biografie

(Friedrich Schiller sau Federico, Marbach, Germania, 1759 - Weimar, id, 1805.) Poet și dramaturg german. Fiul unui chirurg militar, a studiat medicina și dreptul la Școala Militară din Stuttgart, mai degrabă decât teologia, așa cum a fost dorința lui.Indiferent interdicțiile de disciplina militară, el a devenit interesat în literatura de protorromántica "Sturm und Drang" , iar în 1781 a lansat primul său joc, tâlharii,dramă antiauthoritarian care a dus la îndepărtarea din funcție de chirurg Senior și interzicerea scrierii de lucrări care ar putea submina ordinea socială.

Forțat să plece din Stuttgart, a plecat mai întâi la Mannheim (1782), unde a reprezentat lucrări de conținut republican lăudând libertatea și puterea spiritului; mai târziu, temându-se de represalii suplimentare, sa mutat la Leipzig. Pe parcursul acestei perioade de ratacire, a fondat o revista si sa imprietenit cu o femeie influentă, Charlotte von Kalb, care ia dat o protecție.

În cele din urmă, sa mutat la Dresda și a rămas acasă jurist Korner, admirator, care la îndrumat spre o ideologie și o estetică mai puțin înălțat. Sub această influență a terminat lui Don Carlos (1787), o lucrare care marchează granița dintre prima fază revoluționară și clasicist, caracterizat prin aceea , cu toate acestea, printr - o clasicism mai aproape de Shakespeare decât greco - cultura romană.

Potrivit criticilor, lucrarea sa cea mai realizat este trilogia în versetul Wallenstein(1776-1799), o dramă în care evenimentele istorice iau pe o dimensiune ideologică a personajelor acea stea. In timp ce sunteti cazat la domiciliu Korner a scris , de asemenea , oda bucuriei (1775), încorporată de Beethoven în Simfonia a IX - , în care își exprimă idealismul său generos și unflappable.

În 1787 sa dus la Weimar, cu scopul de a întâlni Herder și Goethe Wielan. Apoi, el sa dedicat cercetării istorice, iar în 1789 a devenit profesor de istorie la Universitatea din Jena. El a scris unele lucrări în care a explicat concepția idealistă a istoriei și filosofice poeme Zeii Greciei (1788) și artiști (1789).

În 1790 sa căsătorit cu Charlotte von Lengefeld, iar un an mai târziu , a câștigat o pensie de la Ducele de Holstein-Augustenburg, datorită căreia nu putea să se dedice studiul lui Kant , a cărui filozofie sa refugiat de consecințele reale ale Revoluției Franceze, ardoare el a apărat teoretic. Rezultatul studiului filozofiei kantiene, a publicat unele tratate estetice care, la idealul său de perfecțiune morală, s-au alăturat căutarea frumuseții, potrivit lui, cele două valori asumate individual, determină evoluția și schimbările în societate .

Lăsând la o parte investigațiile lor istorice și filozofice, în anul 1794 a fondat revista Die Hören și a început o colaborare fructuoasă cu Goethe . Prietenia lor a fost întărită după reședința la Weimar (1799), când au fondat (1797) o altă revistă, Musenalmanach (Almanah muzelor), care a lucrat, de asemenea, Wilhelm von Humboldt. În ea, Schiller și Goethe publicat în colecția de colaborare de epigrame (1797) , Xenia și un an mai târziu, fiecare separat publicat balade, inspirate mai ales în antichitate și Evul Mediu.

Schiller a petrecut ultimii ani ai vieții sale la teatru, genul în care a strălucit talentele sale mai mult. În 1804 a văzut lumina cea mai populară dintre lucrările sale, William Tell, în care iubirea și glorificarea de libertate, scriitor ideal dacă constantă, manifestă în modul cel mai armonios și eficient. A murit un an mai târziu , fără să fi fost în măsură să finalizeze tragedie cel mai ambițios, Dimitrie, despre fiul lui Ivan cel Groaznic, și care părea un preludiu la o schimbare de direcție în lucrarea sa.

Copila din străini

Într-un cătun, pe la Florii, 
Venea în orice primăvară, 
Cu cele dintîi ciocîrlii, 
O mîndră, tainică fecioară.

Ea nu era născută-n plai, 
Nu se ştia de unde este, 
Şi urmele i le pierdeai
La despărţire, făr' de veste.

În sfînta ei apropiere
Era atîta-nsufleţire, 
Dar o nobleţă, o putere
O-ndepărta de iscodire.

Venea cu fructe şi cu flori, 
Le aducea din depărtare, 
Din cîmpii cei mai roditori, 
De rouă plini şi plini de soare, 

Cu drag le împărţea apoi, 
Unuia fructe — altuia flori:
Bătrîni în cîrji şi juni vioi
Mergeau spre casă zîmbitori.

Şi toţi erau bineveniţi, 
Dar cînd să plece din cătun, 
Ea dete darul cel mai bun
Unei perechi de-ndrăgostiţi.

Cuvintele credinței

Eu ştiu trei cuvinte — şi rostul li-i sfânt
Trec ele din gură în gură,
Nici răul, nici jalea acestui pământ
Sfinţenia lor nu le fură;
Şi cel ce în ele mai mult n-a crezut,
Credinţa şi cinstea de mult şi-a vândut.
Voinţa ni-i slobodă, — aşa ne-a zidit
Cel sfânt, — şi în neagra robie,
Şi cel ce dreptatea pe lumea-a iubit
Aceasta prea bine o ştie.
De vrei să-l urmezi — apoi fugi de păcat
Şi sufletul tău îl păstrează curat.
Dreptatea pe lume nu-i sunet deşert,
Îşi are ea rost în viaţă:
Cei drepţi şi-n robie norocul nu-şi pierd,
Viaţa aşa ne învaţă.
Acest adevăr pentru noi îi ascuns,
Dar pruncii cei mici mai demult l-au pătruns.
Căci Unu îi Domnul — Preasfântă voinţă
În toate voinţele noastre,
Şi una-i în toate Preasfânta Fiinţă
Mai sus de-nălţările-albastre;
Pe rând trec schimbările-n vecinic lanţuh,
Acelaşi rămâne în veci Sfântul Duh.
Păziţi trei cuvinte, şi rostul lor sfânt
Îl treceţi din gură în gură,
Căci răul şi jalea acestui pământ
Sfinţenia lor nu le fură,
Şi cel ce-n sfinţenia lor a crezut
Credinţa şi cinstea nu şi-a pierdut. 

Manusa

Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă,
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă.
Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună.
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne
Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
Mult se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
Muge tare,
Coada roată o-nvârteşte,
Scoate limba,
Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
Sforăie înverşunat,
Apoi mormăind se-ntinde
Lângă el.
Regele mai face-un semn,
Şi pe două porţi deschise
Se azvârl doi leoparzi,
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
Peste tigru.
Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare ­
Leul muge,
Se ridică în picioare,
Fiarele se-nfiorează,
Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,
Se aşează.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,
Cavalerului Delorges:
, , Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
Să te văz,
Mergi, mănuşa de-mi ridică!"
Cavaleru-aleargă, iute se coboară
În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Din mijlocu-acelor monştri,
Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică.
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Însă foarte liniştit
El mănuşa o aduce înapoi.
De-a lui laudă răsună orice gură,
Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Ce-i promite că norocu-i e aproape. ­
Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:
, , Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi!"
Şi-o lăsă numaidecât. 

George Coșbuc

Biografie

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania. S-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui preot greco-catolic. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise “că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.

Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri dinRückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă.. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj.

Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti”. 

În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publică la revista din GherlaCărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa.

Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii.

În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: “De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român.

Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: “Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori …”.

Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 – 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem – spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu.

Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.

Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cușbuc publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).

Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra(1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.

La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907).

În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. “O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide”, scria N. Iorga în toamna acestui an.

Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: “Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale.”

La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896.

“La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru …” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că “poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: “Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”

În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: “Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii … A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”

Sosirea rândunicii

Rindunica a sosit,
Primavara vine,
Iata mugurii-nverzesc,
Gradinitele-nfloresc
Tot e viu si-ntinerit
Caci e cald- si bine.


Ger, zapada, tot s-a dus,
Primavara vine!
Rasarit-a ti mindre fiori,
Si prin zari se vad cocori,
Verde-i jos, senin e sus
Caci e cald si bine. 

Oltenii lui Tudor

Vine-un chiot dinspre munte,
Vine freamat din paduri -
Tudor domnul vine-n frunte,
Cu multimea de panduri!
Iar din Jiu, din apa sfânta,
Iese cântec vitejesc,
Si cu glas de surle cânta
Tot poporul românesc.

Lasí sa-i sune surle-n tara,
Sa-si adune-olteni destui,
T;ara s-o vedem noi iara
Vesela pe urma lui -
Mândra patrie româna
Nu sub brat de oameni slabi,
Ci voinica si stapâna
Cum a fost sub Basarabi.

Zboara corbi pe sus, baiete,
Cârduri negre se-nvârtesc,
Si se zbat de-atâta sete
Si de foame se izbesc:
N-au s-astepte-oltenii ruga
Sa le dea de hrana-n vai -
Oh, ciocoi, te-ajung în fuga
Toti razbunatorii tai!

Cine vrea partas sa fie
Dreptului pe-acest pamânt
Dupa Tudorin sa vie!
Ca-i trimis de Domnul sfânt
Sa ne scape-acum odata
De ciocoi, caci Dumnezeu
Însusi s-a pornit sa-i bata,
Cum ne bat si ei mereu.

Ridicati, români, Dreptatii
Steag cu sfântul George-acum
Sfintei Legi si libertatii
Faceti-i odata drum!
Cine nu-i cu voi, sa stie
Ca izbit va fi de voi,
De cei strasnici în mânie
Si din leagan de eroi.

Domnul Tudor sa traiasca!
Sus cu totii, pui de lei,
Pentru tara Româneasca,
Pentru drepturile ei!
A-mbracat camasa mortii
Domnul Tudor, ca Hristos,
Dar schimba-va pasul sortii,
Va trânti dranii jos! 

Tricolorul

Albastru, romane, ti-e steagul,
Dar stii tu de ce? Sa te-nvat.
Albastru-nsemneaza ciocoii,
Si tot ce-ti aduni tu cu boii
Din mila caldurii si-a ploii
Al lor e, si-acum si de-a pururi,
Si-al tau, cersetorule, -un bat.
Dar rabda, c-o fac din iubire:
Sa tem ca te duce-n pierire
Belsugul prin trai cu rasfat.
Si galben, romane, ti-e steagul.
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, taranii,
Voi galbeni de foame sarmanii,
De boale purtate cu anii
La scara, si dracul va duca!
Stapanii au scumpe nevoi:
Va banque si dineuri si pasuri
Si-amante cu cai si matasuri,
Si toata nadejdea-i la voi!
Si rosu, romane, ti-e steagul.
Si-un geniu e talcul, s-o stii.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E rosu de-o trista rusine,
Ca vremea-ndreptarii nu vine,
Ca tot mai cu multe manii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisu-ntre galben si-albastru
Satano, de unde ne vii?