MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

8. /14 MAI 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP

DANTE ALIGHIERI

Dante Alighieri s-a născut la Florenţa, în anul 1265, cândva între 21 mai şi 20 iunie, într-o familie din mica nobilime.

Şi-a pierdut mama la o vârstă fragedă, iar în adolescenţă i-a murit şi tatăl.

Nu se cunosc foarte multe despre educaţia sa, însă cercetări ulterioare au scos în evidenţă o erudiţie deosebită faţă de cei din generaţia sa.

Dante a fost discipolul lui Brunetto Latini, important reprezentant al enciclopedismului medieval, care i-a deschis orizontul cultural şi care apare, ulterior, ca figură importantă în „Divina Comedie”.

El a cunoscut în profunzime opera lui Vergiliu, Ovidiu şi Horaţiu, îi citea pe Boethius, pe Cicerone, Homer şi Aristotel.

În anul 1274, pe când avea doar nouă ani, o cunoaşte pe Beatrice, fiica gentilomului Folco Portinari, de care se îndrăgosteşte şi care devine simbolul graţiei divine în operele sale „La Vita Nuova” şi, mai târziu, în „Divina Comedie”. A revăzut-o nouă ani mai târziu, în 1283, când abia au schimbat câteva cuvinte. Cu toate acestea, dragostea pe care i-a purtat-o a fost din ce în ce mai mare.

La Florenţa, a audiat prelegeri de filosofie şi de teologie la şcolile franciscane şi dominicane, iar în anul 1285, Dante se afla la Bologna, unde a studiat Dreptul la Universitatea din acest oraş.

La vârsta de 20 de ani, Dante s-a căsătorit cu Gemma Di Manetto Donati, cu care a avut patru copii: Giovanni, Pietro, Jacopo şi Antonia, iar Beatrice – iubita sa din totdeauna a devenit soţia bancherului florentin Simone dei Bardi.

Dante a fost devastat de vestea morţii iubitei sale din copilărie, la vârsta de doar 24 de ani, iar ulterior, va publica „La Vita Nuova” – de care deja am amintit – , operă în versuri şi în proză inspirată de iubirea pe care i-o purta acesteia, în care poetul descrie toate sentimentele prin care a trecut de când a văzut-o pentru întâia oară, amintirea primului salut, la care ea nu a răspuns, mijloacele prin care încerca să-şi ascundă dragostea ce i-o purta, apoi prevestirea şi moartea ei.

Dante se va implica, mai apoi, în viaţa politică turbulentă a Florenţei, care era pe atunci divizată între partizanii Papei şi cei ai Imperiului Roman, el opunându-se influenţei papei Bonifaciu al VIII-lea şi apărând independenţa Florenţei.

Va ocupa o serie de posturi importante, dar, din cauza divergenţelor dintre cele două părţi, care se adânceau, Dante a luat atitudine puternică împotriva influenţei papei în Florenţa. Drept consecinţă, în anul 1302, va fi exilat de către reprezentanţii guelfilor negri, din acest moment începând anii de pribegie ai poetului, care, însă, s-au suprapus, în mod strălucit, peste perioada cea mai productivă din creaţia sa.

Mai târziu, în acelaşi an, un judecător a ordonat ca Dante şi tovarăşii săi să fie arşi pe rug în cazul în care vor încerca să revină la Florenţa. Sentinţa a fost ulterior comutată la moarte prin decapitare.

Dante se va retrage din activitatea politică, va călători în regiunea Toscana şi la Paris şi a locuit o vreme la Verona.

În anul 1304, se pare că a mers la Bologna, unde a început tratatul latin „De Vulgari Eloquentia”, lucrare ce a rămas neterminată, dar care a avut un rol important în unificarea lingvistică a teritoriilor italiene.

De asemenea, tot în primii ani ai exilului, a scris „Convivio” („Banchetul”, 1304-1307), un tratat filosofic, şi acesta rămas neterminat.

În martie 1306, exilaţilor florentini nu li s-a mai permis şederea la Bologna, iar Dante s-a mutat la Padova.

În anul 1308, după ce Henric de Luxemburg a devenit împărat, sub numele de Henric al VII-lea, Dante speră că sosirea acestuia în Italia va rezolva rivalităţile dintre oraşele italiene. Astfel, scrie o faimoasă lucrare despre monarhie, „De Monarchia”, în trei volume, în care susţine că autoritatea împăratului nu depinde de papă, ci vine asupra lui direct de la Dumnezeu.

Doar că moartea bruscă a lui Henric al VII-lea, în 1313, duce la întreruperea restaurării puterii imperiale.

În anul 1318, Dante s-a mutat la Ravenna, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.

Dante Alighieri a scris numeroase tratate filosofice, literare şi politice, scrisori, dar cea mai importantă rămâne „Divina comedie”, poemul considerat opera literară monumentală a Evului Mediu. Lucrarea a fost începută cel mai probabil în anul 1306 şi a fost terminată cu puţin timp înainte de a muri.

Iniţial, Dante a intitulat-o „Commedia”, dar Boccaccio i-a adăugat adjectivul „Divina”, în lucrarea „Trattatello in laude di Dante”. Titlul „La Divina Commedia” („Divina comedie”) a apărut pentru prima dată pe coperta unei ediţii datate în 1555.

Lucrarea este împărţită în trei secţiuni distincte, care corespund celor trei stări unde poate ajunge sufletul după moarte, în accepţiunea Bisericii Romano-Catolice: Infernul, Purgatoriul şi Iadul. Astfel, Dante descrie o călătorie imaginară în aceste trei dimensiuni, unde se întâlneşte atât cu personaje mitologice sau istorice, cât şi cu cele contemporane lui, fiecare dintre ele simbolizând câte o virtute sau, dimpotrivă, câte un viciu.

Dacă în Infern şi în Purgatoriu, Dante este călăuzit de poetul Vergiliu, ca simbol al înţelepciunii, în Paradis este călăuzit de Beatrice, fiinţa pe care a iubit-o până la adoraţie şi care simbolizează graţia divină, ajutându-l să găsească drumul spre Dumnezeu. ”Divina comedie” sintetizează opiniile filosofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, dramatizând, totodată, teologia creştină medievală.

Dante Alighieri a murit la 13/14 septembrie 1321, pe drumul de întoarcere către Ravenna dintr-o misiune diplomatică întreprinsă la Veneţia. A fost înmormântat la biserica San Pier Maggiore, astăzi biserica San Francesco, deşi florentinii îi rezervaseră un loc special în biserica Santa Croce.

Portretul cel mai cunoscut al lui Dante Alighieri, realizat de pictorul renascentist toscan Andrea del Castagno şi păstrat la Galeria Uffizi din Florenţa, şi-a regăsit tinereţea pe care o pierduse în urma intervenţiilor succesive, graţie unor noi lucrări de restaurare care au fost prezentate recent, la împlinirea a 700 de ani de la moartea poetului italian. Portretul dezvăluie imaginea senină şi liniştită a lui Alighieri, foarte diferită de ceea ce se vedea până acum, un simbol legat de cultura şi de spiritul italienilor.

Dante Alighieri - Citate:

CAMIL PETRESCU

Camil Petrescu

Date personale

Născut

9/21 aprilie 1894^[1]

București, România^[2]

Decedat

14 mai 1957 (63 de ani)^[5]^[6]

București, România^[7]

Înmormântat

Cimitirul Bellu^[8]

Părinți

Camil Petrescu, Ana Cheler

Cetățenie

România

Ocupație

dramaturg
romancier[*]
filozof
poet
critic de teatru[*]

Limbi vorbite

limba română^[9]

Pseudonim

Raul D.

Studii

Universitatea din București
Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București

Activitatea literară

Activ ca scriitor

1914-1957

Limbi

limba română

Mișcare/curent literar

Realism, Modernism

Patronaj

Teatrul Național „Ion Luca Caragiale”^[3]
Revista Fundațiilor Regale^[4]

Operă de debut

Femeile și fetele de azi

Opere semnificative

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust, Un om între oameni, Jocul ielelor, Danton

Note

Este considerat un pionier al romanului modern.

Membru titular al Academiei Române

Prezență online

Internet Movie Database

Camil Petrescu (n. 9/21 aprilie 1894, București, România – d. un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern.14 mai 1957, București, România) a fost

Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”.^{[necesită citare]} Membru titular al Academiei Române (din 1948).

Biografie[modificare | modificare sursă]

S-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort la scurt timp după nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”.

Între 1916 - 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, a fost mobilizat și a plecat pe front, unde a fost rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămân vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 a fost eliberat din lagărul german și a revenit la București.

Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea este modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.

În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1948 este ales membru titular al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii noului regim comunist. O opinie diametral opusă asupra romanului Un om între oameni aparține profesorului și criticului literar Șerban Cioculescu, exprimată în volumul Varietăți critice (1966)^[10]: "Lucrare de vastă documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul [Un om între oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre epice".

Opera literară[modificare | modificare sursă]

Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de Versuri. Ideea. Ciclul morții, care are ca moto: Jocul ideilor e jocul ielelor:

Dar eu,

Eu am văzut idei...

(...)

Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,

Cu sufletul mărit

Căci am văzut idei.

Concepte estetice[modificare | modificare sursă]

Autenticitatea este esența noului în creația literară a lui Camil Petrescu, a cărui aspirație către autenticitate conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului și "momente autentice de simțire" în roman. Autenticitatea este ilustrarea realității prin propria conștiință, scriitorul însuși mărturisea: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic“.
Substanțialitatea (substanțialismul) este concepția conform căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții: iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“.
Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali analitici și introspectivi, hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral. Luciditatea „nu omoară voluptatea reală, ci o sporește“.
Narațiunea la persoana I folosește timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul înseamnă, așadar, experiență interioară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu, ... din mine însumi nu pot ieși (...), eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi“.
Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiași obiect, aceluiași concept, aceleiași norme morale.
Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată bătălie estetică pe care o duce scriitorul care susține formula literară a jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact, „ca într-un proces verbal“.

Teme și motive[modificare | modificare sursă]

Războiul - ca experiență de viață trăită, o experiență decisivă a intelectualului, războiul ca iminență a morții este tragic și absurd.

Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Introspecția psihologică se regăsește în majoritatea operelor sale, prin observarea vieții interioare, prin analiză psihologică a conștiinței personajelor.

Reprezentant: Patul lui Procust

Intelectualul - cu dramele lui de conștiință - este prezent într-un cadru de existență obiectiv-socială, dominat de setea de absolut.
Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevărate "monografii ale unor idei".

Personajele[modificare | modificare sursă]

Născute din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii lui Camil Petrescu sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment puternic („singura existență reală e aceea a conștiinței“).
Hipersensibile, amplificând semnificația unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporțiile unei catastrofe.
Inadaptate superior, intelectuali intransigenți într-o luptă continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind în nici un fel „geniul neînțeles“ eminescian).
Intelectuali lucizi, ei trăiesc pe drama inflexibilității conștiinței, a pasiunii analizate cu luciditate: „Câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune și deci atâta dramă.“
Sunt încătușați ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce trăiesc drame de conștiință, fiind însetați de absolut.
Eroii lui Camil Petrescu sunt învinși de propriul lor ideal, trăiesc drama destinului tragic.
Semnificația titlurilor reflectă starea interioară a personajelor, sugerând esența dramatică a conștiinței, a aspirației spre absolut.
Autorul se identifică cu personajul principal (narațiunea la persoana I) și, deseori, replicile altor personaje exprimă concepția și opiniile lui Camil Petrescu.

Stilul anticalofil[modificare | modificare sursă]

Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor sondare până în zonele cele mai adânci ale subconștientului.
Desăvârșit echilibru și simetrie a compoziției.
Maniera proustiană a fluxului memoriei, conștiința selecționând aceste fapte care vor duce la opțiunea finală.
Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenței lui individuale (afectul și intelectul sunt într-o luptă permanentă).
Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.
Figurile de stil se rezumă la comparații și epitete, dar „fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie“.
Scriitorul consideră scrisul ca pe un act de eliberare existențială, prin care spiritul se descoperă și se mărturisește: „Un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează cu atenția și răbdarea unui covor de preț.“ (Camil Petrescu – Teze și antiteze).

Studii[modificare | modificare sursă]

Teze și antiteze (1936), eseuri
Modalitatea estetică a teatrului (1937), teza de doctorat
Husserl – cu o introducere în filozofia fenomenologică, un capitol din Istoria filosofiei moderne (1938)
Doctrina substanței 1940, editată integral postum în 1988, vol. I-II, Ed. Științifică și Enciclopedică,eseu filosofic. Filozofia lui Camil Petrescu, dezvoltată în Doctrina substanței se revendică de la Husserl și Bergson^[11]

Romane[modificare | modificare sursă]

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930)
Patul lui Procust (1933)
Un om între oameni (1953 - 1957, neterminat)

O caracterizare cuprinzătoare și sintetică a romancierului Camil Petrescu este formulată de G. Călinescu în Istoria literaturii române. Compendiu (1968)^[12]: „Camil Petrescu este în roman un anticalofil, partizan al dicteului automat ... Bergsonian și proustian, înțelege să cultive fără stânjenire fluxul amintirilor și gidian, să respecte autenticul în jurnale în care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii ... .”

Nuvele[modificare | modificare sursă]

Poezie[modificare | modificare sursă]

Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923)
Un luminiș pentru Kicsikem (1925)
Transcendentalia (1931),
Din versurile lui Ladima (1932)

Dramaturgie[modificare | modificare sursă]

Jocul ielelor (1918)
Act venețian (1918-1946)
Suflete tari (1921)
Danton (1924-1925)
Mioara (1926)
Mitică Popescu (1925-1926)
Dona Diana, comedie în gustul Renașterii în zece tablouri după Moreto (1938)
Iată femeia pe care o iubesc (1943)
Prof. dr. Omu vindecă de dragoste (1946)
Bălcescu (1948)
Caragiale în vremea lui (1955)

Despre dramaturgia lui Camil Petrescu, G. Călinescu (Op.cit., p.292) scrie: "Cea mai profundă operă [în dramaturgie] este Danton..." Despre personajul Danton, construit de Camil, G. Călinescu afirmă: "Danton e un burghez bonom, soț bun, politician ferm, fără șovăiri sentimentale, disprețuind formalismele și paperaseria, suflet suav în intimitate, tată de familie fără puritanism...".

Camil Petrescu - Citate: