7. /31 MAI 2023 - POEZIE

WALT WHITMANN

Biografie Walt Whitman
Walter Whitman (n. 31 mai 1819 - d. 26 martie 1892) a fost un poet, eseist, jurnalist și umanist american. Considerat „cel mai mare poet american” de către mulți pe când trecuseră doar patru ani de la moartea sa, Whitman este văzut ca primul poet urban. El a fost unul dintre reprezentanții tranziției de la transcendentalism la realism, opera sa arătându-se influențată de ambele curente. Opera sa a fost tradusă în mai mult de douăzeci și cinci de limbi străine. Walt Whitman este unul din cei mai influenți și controversați poeți din canonul american. Scrierile sale au fost caracterizate drept un „rude shock” („șoc puternic”) și drept „the most audacious and debatable contribution yet made to American literature” (cea mai îndrăzneață și discutabilă contribuție adusă până acum literaturii americane). Așa cum scrie Walt Whitman în „Leaves of Grass (By Blue Ontario's Shore)”, „Rimele și versificatorii pier... America își va justifica existența, dați-i timp...”

Walter Whitman s-a născut pe 31 mai 1819 în West Hills, Long Island, într-o familie de quakeri (persoane aparținând „Religious Society of Friends”, sectă formată în secolul XVII), avându-i ca părinți pe Walter și pe Louisa Van Velsor Whitman. A fost al doilea copil din nouă. Fratele său mai mare nu a supraviețuit dincolo de copilărie. Mama lui, de origine olandeză, era aproape analfabetă, în timp ce tatăl său era un dulgher quaker. În 1823 familia s-a mutat în Brooklyn, unde timp de șase ani Walt a studiat în școli publice. Avea să fie singura educație oficială primită de poet. Mama sa l-a învățat despre valorile familiale, iar, după moartea tatălui său, Walt s-a ocupat de protejarea familiei sale. Walt Whitman a moștenit atitudinea de gânditor liber, bazată pe principiile de libertate intelectuală și politică, din partea tatălui său, care l-a familiarizat cu ideile socialiștilor Frances Wright și Robert Dale Owen, precum și ale quaker-ului liberal Elias Hicks, și ale teistului conte Volney.

Unul dintre avantajele locuirii în Brooklyn a fost ocazia lui Whitman de a vedea oameni faimoși în zilele în care aceștia vizitau New York City. Astfel, el i-a văzut pe președintele Andrew Jackson sau pe marchizul de Lafayette. Acesta din urmă a ajuns personajul principal al uneia din poveștile legate de copilăria lui Whitman, deoarece, în timpul vizitei sale la New York l-a ales pe micuțul Walt (avea pe-atunci doar șase ani) din mulțime și l-a ridicat pe umerii săi. Whitman avea să interpreteze acest eveniment ca un fel de predare de ștafetă : eroul francez al Revoluției Americane, arătându-l pe viitorul poet al democrației, imigranților din energeticul oraș în care o națiune se inventa cu fiecare zi.


*** 


Walter "Walt" Whitman (May 31, 1819 – March 26, 1892) was an American poet, essayist and journalist. A humanist, he was a part of the transition between transcendentalism and realism, incorporating both views in his works. Whitman is among the most influential poets in the American canon, often called the father of free verse. His work was very controversial in its time, particularly his poetry collection Leaves of Grass, which was described as obscene for its overt sexuality.

Born on Long Island, Whitman worked as a journalist, a teacher, a government clerk, and–in addition to publishing his poetry–was a volunteer nurse during the American Civil War. Early in his career, he also produced a temperance novel, Franklin Evans (1842). Whitman's major work, Leaves of Grass, was first published in 1855 with his own money. The work was an attempt at reaching out to the common person with an American epic. He continued expanding and revising it until his death in 1892. After a stroke towards the end of his life, he moved to Camden, New Jersey, where his health further declined. He died at age 72 and his funeral became a public spectacle.

Whitman's sexuality is often discussed alongside his poetry. Though biographers continue to debate his sexuality, he is usually described as either homosexual or bisexual in his feelings and attractions. However, there is disagreement among biographers as to whether Whitman had actual sexual experiences with men. Whitman was concerned with politics throughout his life. He supported the Wilmot Proviso and opposed the extension of slavery generally. His poetry presented an egalitarian view of the races, and at one point he called for the abolition of slavery, but later he saw the abolitionist movement as a threat to democracy

WorksFranklin Evans (1842)
Leaves Of Grass (1855)
Drum-Taps (1865)
Memoranda During the War
Specimen Days

Zile senine

Nu printr-o mare iubire,
Nu prin bogăţie, prin onoruri din anii maturităţii, prin victorii în politică sau în război,
Vei avea zile senine.
Dar, pe măsură ce viaţa se duce şi toate furtunoasele pasiuni se potolesc,
Pe măsură ce splendide, vaporoase, tăcute culori acoperă cerul de seară,
Pe măsură ce blândeţea, liniştea şi bogăţia spiritului, ca un aer proaspăt şi îmbălsămat, îţi umplu viaţa,
Pe măsură ce zilele se îmbracă în lumini patinate şi merele coapte atârnă, obosite şi leneşe, pe crengi,
Sosesc cele mai liniştite şi mai fericite zile dintre toate,
Liniştitele şi fericitele zile senine.

Certitudini

Nu am nevoie de certitudini; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii sunt ascunse
în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.

Tu eşti cea nouă?

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?
Ca să încep, te previn că, în mod sigur, sunt foarte diferit de ceea ce presupui;
Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?
Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?
Crezi că prietenia mea îţi va da deplină satisfacţie?
Crezi că sunt statornic şi credincios?
Nu vezi nimic altceva decât această înfăţisare, acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?
Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către un adevărat ecou?
O, visătoareo, nu te-ai gândit că aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?

MAX BLECHER

Max BLECHER - biografie - (opera si scrierile)

n. 8 sept. 1909, Botosani - m. 31 mai 1938.

Roman. Prozator si poet.

Fiul unui negustor.

Gimnaziul "Roman-Voda" din Roman.

Urmeaza medicina la Paris; in 1928 se imbolnaveste de tuberculoza osoasa (morbul lui Pott). Internat in diferite sanatorii din Franta, Elvetia si Romania, dar tratamentele sunt ineficiente. Spre sfarsit, se retrage la Roman unde se stinge din viata. Debuteaza cu schite in Bilete de papagal (1930). Simpatizeaza cu suprarealismul, fara sa adere la vreo grupare anume, si cu filosofia existentialista. Corespondeaza, printre altii, cu Geo Bogza, M. Sebastian, Andre Gide, M. Heidegger, I. Voronca. Bolnav fiind, a fost ajutat de Geo Bogza si S. Pana. Colaboreaza sporadic si nesistematic la rev. pariziene Le Surrealisme au service de la revolution, Les Feuilles inutiles si la Bilete de papagal, Adam, Azi, Frize, Vremea, Viata Romaneasca s. a. cu proza scurta, cronici plastice, recenzii si trad. Semneaza si cu pseud. Mihail Bera, In-Interim. in proza sa {Intamplari in irealitatea imediata, 1936; Inimi cicatrizate, 1937), BLECHER amplifica un accident clinic personal la rang de experienta ontologica, ridicand sentimentul la viziune, fiziologia la filosofic in cele trei romane ale sale, BLECHER e preocupat in esenta de configurarea unui destin tragic, in latura lui strict existentiala, surprins intre caderea in teratologic si apelul la fictiunea abisala compensatoare. Coerenta viziunii sugerate vine din coerenta filosofiei justificatoare. Drama adevarata a personajului blecherian (naratorul din intamplari in irealitatea imediata si Vizuina luminata, Emanuel din Inimi cicatrizate) nu incepe la sanatoriul de tuberculosi din Berck, ci in momentele de contemplatie din tinerete. Ea se numeste "lipsa identitatii", sentimentul dualitatii si instrainarii de sine, si e provocata de un fapt banal, privirea insistenta asupra unui "punct fix". Cu aceasta neliniste se deschid, de altfel, "intamplarile in irealitatea imediata", neliniste ce va recidiva adesea, chiar daca uneori momentele de suprema incordare vor fi inlocuite cu clipe de relativa liniste si delicatete conservatoare ca acelea in care Walter il initiaza pe narator in tehnica "japoneza" a desprinderii unei flori de corola. Starile alterneaza in proza blecheriana, urmand intotdeauna o linie opozitiva, care face imposibila orice conciliere a lor. Asadar, criza esentiala nu provine din re-simtirea unui anume handicap fiziologic, ci din constiinta "indeterminarii", dintr-un sentiment al depersonalizarii care rapeste fiintei autenticitatea, obligand-o la disperare ori la acceptarea unei ipostaze umile. Intre absenta si efortul compensator, intre iluzia potentata si imposibilitatea integrarii, personajul traieste deziluzia vietii si iminenta mortii. Mai mult decat un caz de "pierdere a personalitatii in intelesul ei pragmatic", cum banuia P. Con-stantinescu, e aici o "criza ontologica" profunda, remarcata foarte exact de Al. Protopopescu. Efortul suprem al lui Emanuel ori al naratorului consta in recuperarea unei ipostaze originare, dupa ce s-a consumat contemplarea lucida a celei degradate. Insinuandu-se insa un sambure tragic in constiinta, revenirea nu va mai fi posibila, in pofida tuturor demersurilor, iar nostalgia se va preface insesizabil intr-o criza. Conflictul esential din intamplari in irealitatea imediata (1936), care va genera degringolada personajului, se naste subit, si el circumscrie o sciziune a fiintei. "Personagiul abstract" si "persoana (mea) reala" devin doua euri distincte in jurul carora se configureaza doua demersuri epice opuse, care nu pot triumfa definitiv niciodata. Spre a accede la un "echilibru fericit", - cum il defineste J.-P. Richard -, bazat pe perceperea frusta a materiei, naratorul cauta contactul direct cu organicul, fuziunea cu realul, in care rolul primordial il joaca senzatia. Transa halucinanta, ameteala ori lesinul, senzatia cufundarii in materie sunt resimtite cu precadere in acele "spatii blestemate", prezente si la Bruno Schultz, bunaoara. Un astfel de loc se afla la capatul orasului, un fel de groapa insalubra dar fascinanta prin senzatia germinativa, prin emanatia organica a materiei aflate in descompunere. Simturile se exacerbeaza pana la pierderea nuantelor, senzatiile se multiplica producand o stare oximoronica, "un lesin placut si ametitor", care grabeste infrangerea definitiva. BLECHER amplifica aceasta fuziune cu realul, ridicand senzatia la rang de viziune, astfel incat contactul epidermic sugereaza de indata un sentiment vital. Sub proliferarea agresiva a materiei, personajul simte o legatura secreta cu obiectele, "anastomoze invizibile" care reduc fiinta la aspectul ei pur fenomenal. Iluzia organicitatii se transforma intr-o noua criza, sesizabila in absenta substantialitatii, in insinuarea ipostazei mecanomorfe. Lipsit de existenta autentica, personajul traieste, intr-un fel, metamorfoza lui Jakub, dintr-o povestire de Bruno Schultz. Tentativele organiciste ale personajului blecherian vin din resimtirea unei unitati initiale; acesta stie ca a evita refacerea ei inseamna a suporta "greata" inevitabila. Cand intrezareste posibilitatea integrarii (organicismul are aici o nuanta pur "empirica") personajul traieste si iluzia triumfului; cand aceasta dispare, i se infatiseaza sentimentul "profundei inutilitati a lumii" si i se reveleaza acea .inconsistenta a lucrurilor", pe care o va sesiza si personajul lui Sartre. Suferinta devine implacabila (infatisandu-se doctorului, naratologul afla ca sufera de "paludism"), nemaiputand fi eliminata nici prin fuziunea exaltata cu noroiul, astfel incat in Inimi cicatrizate (1937) prozatorul va proba noi modalitati de redobandire a identitatii pierdute. Din "irealitatea imediata", scriitorul va cobori in "realitatea imediata" a sanatoriului de la Berck-sur-mer. "Paludismul" e inlocuit acum cu "morbul lui Pott", iar framantarile spiritului vor fi dedublate de suferinta fizica. "intamplarile" deschid o criza, "inimile" declanseaza o drama. Emanuel din Inimi cicatrizate, dupa intrevederea cu doctorul Bertrand, se afla dintr-o data trecut in statu degradationis. Simte un sentiment al pudorii si confuziei provocat de umilinta suferintei, incercand sa exorcizeze boala, s-o alunge din constiinta, personajul afla in eros una din posibilele cai de a se integra in lume, de a recupera unitatea initiala. E macinat de ..cumplite pofte", face avansuri dactilografei Solange careia ii marturiseste optiunea sa pentru "amorul aspru savarsit", spre deosebire de dragostea "higienica". Cu Solange, Emanuel comunica "prin sange si prin fierbinteala", regasindu-si pulsul in bataile inimii ei. Printr-o asemenea experienta "psihosensibila", cum o defineste Kierkegaard, personajul realizeaza simbioza dintre "substanta" si "emotie", prin care sinele poate fi recuperat, iar eul repersonalizat. Actul erotic joaca pentru Emanuel acelasi rol pe care il juca in intamplari fuziunea cu noroiul. Diferenta intre intamplari si Inimi consta in inlocuirea unei "profunzimi" organice, limitat senzoriale, cu o alta de natura psihosensibila. "Zilnicele rituri de dragoste" isi dovedesc insa insuficienta, "amorul cel mai suav din lume" il agaseaza, febra erotica se transforma in apatie, iar echilibrul sufletesc intr-o degringolada. Dezacordul erotic accentueaza absenta comunicarii, lipsa imediatetii. Poate fi identificata si aici acea metafora a "trupului interzis", pe care J.-P. Richard o descoperea in opera lui Proust. Ajunsa in acest impas, dar refuzand totusi sfarsitul deliberat, fiintei nu-i mai ramane decat orgoliul de a-si trai cu o tenacitate pascaliana propria-i disperare. In Vizuina luminata (publicata fragmentar in periodice in perioada 1947-1970), BLECHER probeaza ultima posibilitate de regenerare a fiintei mutilate, si anume visul. Efortul introspectiv e insa subminat de la inceput, caci naratorul are de pe acum presimtirea inconsistentei propriei fiinte. Aflandu-se in lumea comuna "ca o eroare", existenta sa va fi "o bizara aventura", caci ceea ce i s-a refuzat in "realitatea imediata" i se va interzice si in "irealitatea indepartata", "intunecimea nesigura" pe care o sesizeaza in interiori-tatea absconsa reprezinta un spatiu la fel de ostil ca si realul. Contactul cu "vizuina" sa marcheaza, in ciuda unei atractii inselatoare, imposibilitatea trairii pure. Asadar, nu doar realitatea exterioara e culpabila prin ostilitatea sa, ci insasi fiinta lipsita de posibilitatea trairii autentice. Credinta naratorului din Vizuina ca realitatea si visul sunt doua lumi interferente pana la coincidenta lor totala apare explicita inca de la inceputul cartii: "Este cred acelasi lucru a trai sau a visa o intamplare". Retras in "vizuina (sa) luminata", personajul isi reduce existenta la o traire ambigua, care marcheaza o reductie a realului pana la eliminarea lui aproape totala. La aceasta rascruce dintre doua lumi, personajul traieste dublul sentiment al dezamagirii concrete si al iluziei neverificate, al ostilitatii realului si al imprevizibilului, oniric. Neantizarea era resimtita inca din "realitatea imediata", deci nu repeta o experienta cunoscuta, neavand voluptatea crestina a suferintei. Cauta visul sau incearca sa inlocuiasca realitatea cu visul tocmai spre a epuiza un demers si a da sens totalitar unei experiente. in vis se prefigureaza o lume bulversata ("revolta" cainilor amintind de "ciuma" camusiana), ostila, inconsistenta, "searbada, dezolanta si uscata"; intruziunile thanatice prevestesc vidul, inconsistenta fiintei, moartea definitiva. Cel de-al treilea esec marcheaza infrangerea totala, neputinta verificata de a reunifica constiinta scindata in acest ultim punct, iluzia fuzioneaza cu luciditatea, exorcismul cu suferinta, certitudinea cu indoiala. Scriitorul ajunge sa traiasca tocmai ceea ce repudia intr-o scrisoare catre Sasa Pana: "assister a sa propre degringolade".

OPERA

Corp transparent, Bucuresti, 1934; intamplari in irealitatea imediata, Bucuresti, 1936; Inimi cicatrizate. Bucuresti, 1937; intamplari in irealitatea imediata. Inimi cicatrizate, antologie si pref. de D. Pillat, Bucuresti, 1970; Vizuina luminata (Poezii. Prose. Publicistica. Arhiva), ed. intocmita si cuvant introductiv de S. Pana, Bucuresti, 1971; Inimi cicatrizate. intamplari in irealitatea imediata, ed. ingrijita, pref. si curriculum vitae de T. Vargolici, Bucuresti, 1995

Menajerie

Iată-mă-s câinele tău cu blană de franjuri
Şi dinţi de săbii ca să te muşc, să te latru
Iată-mă-s şarpele tău ca să te ispitesc
Cu mărul soarelui să te otrăvesc
Iată-mă-s rinocerul tău în tunică de clown
Jonglând cu popice ca să te fac să râzi
Iată-mă-s girafa ta. Majusculă
În textul zilei, citeşte-mă A
Iată-mă-s vulturul din asfinţit
Cu inima în cioc aprinsă ca un lampion.

Corp transparent

I

Privirea ta-nlăuntru poartă o luntre şi mi-o trimite încărcată cu catifea de ochi negri şi diamante mărunte a câtor visuri câtor abisuri ieri pe înserat s-a spânzurat un înger într-un moment de fericire şi aripile lui căzute scârţâie sub picioarele tale pe zăpadă ce de flori ce de ramuri ce de degete.

II

Rochia mării în scoica safirului păşeşti sau luneci corabie sau acrobat, tu fluviu vertical cu diadema părului albastru cascadă de ferigi sau de ţipăt şi iată un geam se înclină, îţi schimbă transparenţele şi eşti o femeie moartă o fantomă cu rochia mării în scoica safirului, palmierul întinde braţul şi te salută, vapoarele îţi călătoresc umbletul şi norii spre crepuscul frumuseţea.

Eternitate

Paşii ne cunosc abisul
Trupul ne plimbă cerul
Furtuna pierde bucăţi de carne
Tot mai vagă tot mai slabă
Este un început albastru
În acest peisaj terestru
Şi altul răzbunător
Ca un deget tăiat
Vezi doar ce femeia se rostogoleşte
Ca un fus
Şi copiază delta ei
Pe delta apelor.

ADRIANA ILIESCU

Sari la navigareSari la căutare

Adriana Iliescu
Date personale
Născută	31 mai 1938 (82 de ani)  Craiova, România
Număr de copii	1
Cetățenie	România
Ocupație	filologă[*] scriitoare de literatură pentru copii[*] profesoară universitară[*] eseistă
Activitate
Limbi	limba română
Modifică date / text

Adriana Iliescu (n. 31 mai 1938, Craiova, România) este un fost profesor universitar de literatură română și autoare de povești pentru copii, cunoscută mai ales pentru faptul că a fost până la 29 decembrie 2006^[1] cea mai vârstnică femeie din lume care a dat naștere unui copil, la vârsta de 66 de ani și 320 zile.^[2] Ea a născut-o pe Eliza Maria Bogdana la 16 ianuarie 2005, la Maternitatea Giulești din București, România. Eliza Maria a primit și prenumele Bogdana, nume care era destinat surorii sale gemene, care nu a supraviețuit sarcinii. Fetița nu este, totuși, copilul său biologic, deoarece ovulul și sperma au provenit de la donatori anonimi, Adriana Iliescu fiind mai degrabă o mamă purtătoare.^[3]

SARCINĂ

Adriana Iliescu a primit pentru prima dată tratament hormonal pentru a îndepărta menopauza în 1995, iar fertilizarea în vitro (trei zigoți cu spermă și ovul de la donatori anonimi) i-a fost făcută în 2004 de doctorul Bogdan Marinescu,^[4] ea rămânând însărcinată cu tripleți. După trei săptămâni, unul dintre embrioni și-a încetat dezvoltarea și a murit. Feții rămași, ambii de gen feminin, au cântărit doar 1,45 și respectiv 0,69 kg după 33 de săptămâni de sarcină, însă după complicații ulterioare, cel mic a murit. Deși doctorii doreau să realizeze o naștere prin cezariană la scurt timp după a 34-a săptămână, moartea unuia dintre gemeni a dus la nașterea prematură. Bebelușul supraviețuitor a rămas în spital încă șase săptămâni.

Interes internațional

Legislația românească referitoare la procesul de fertilizare in vitro este în proces de revizuire și adaptare la legislația europeană, lucru care ar putea să interzică un asemenea tratament după vârsta de 50 de ani.

Povestea a devenit știre în întreaga lume și a iscat o serie de controverse referitoare la corectitudinea din punct de vedere etic a aplicării unui tratament de fertilizare după o anumită vârstă.

ADRIANA BITTEL

Adriana Bittel
Date personale
Născută	31 mai 1946 (74 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar[*] jurnalistă
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Modifică date / text

Adriana Bittel (n. 31 mai 1946, București), prozatoare și publicistă română, absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București în 1970. În calitatea de publicistă, contribuie cu cronică la revista România Literară,^[1] prozatoarea, critica și istorica literară Ioana Pârvulescu numind-o „Cronicarul en titre al ultimei pagini, căreia i-a impus un stil și o directețe”.^[2] Gabriel Dimisianu scrie că s-a vorbit cu dreptate „despre duhul cehovian al prozei sale, care unește empatia cu observația lucidă, lirismul cu notația realistă cât se poate de exactă, incisivă”.^[3] De altfel, Bittel a fost descrisă drept unul dintre prozatorii de marcă ai generației ’80.^[4] În portretul Adrianei Bittel, Gabriel Dimisianu apreciază că „spiritul critic, inteligența și competența literară se întâlnesc cu generozitatea”.^[3] În „Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă” (1993), Radu G. Țeposu o include pe Adriana Bittel în categoria scriitorilor analiști, adică a scriitorilor neinteresați de construcții epice de mari dimensiuni.^[5]

Este prezentă în antologiile: „Generația 80 în proza scurtă“, alcătuită de Gheorghe Crăciun și Viorel Marineasa (Editura Paralela 45, 1998) și „Romanian Fiction of the 80s and 90s“ (Editura Paralela 45, 1999). Figurează cu texte de proză în antologii publicate în SUA, Austria, Germania, Iugoslavia.

AFILIERI

A fost, din 1970, corector și apoi redactor la revista „România literară” unde lucrează și în prezent. Este și consilier editorial la Editura Universal Dalsi.

În perioada studenției a frecventat cenaclul „Junimea” al Universității din București, condus de criticul George Ivașcu.

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN-Clubului Român

În 2003, a făcut parte, alături de Ioana Pârvulescu, Marina Constantinescu, Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Alex. Ștefănescu si Tudorel Urian dintr-un juriu care a acordat premiul „Cartea anului” cărții „Jurnal 1990-1993”, a Monicăi Lovinescu.^[6]

VOLUME PUBLICATE

• "Lucruri într-un pod albastru" (Editura Cartea Românească, 1980)
• "Somnul după naștere" (Editura Cartea Românească, 1984)
• "Iulia în iulie" (Editura Eminescu, 1986)
• "Fototeca (Ed. Cartea Românească, 1989)
• "Întâlnire la Paris (Ed. Compania, 2000) – Premiul Asociației Scriitorilor din București și Premiul ASPRO
• "Cum încărunțește o blondă (Ed. Compania, 2006)

VOLUME COLECTIVE

• Cartea cu bunici, coord. de Marius Chivu - Gabriela Adameșteanu, Radu Afrim, Iulia Alexa, Adriana Babeți, Anamaria Beligan, Adriana Bittel, Ana Blandiana, T.O. Bobe, Lidia Bodea, Emil Brumaru, Alin Buzărin, Alexandru Călinescu, Matei Călinescu, Daniela Chirion, Livius Ciocârlie, Adrian Cioroianu]], Alexandru Cizek, Andrei Codrescu, Denisa Comănescu, Radu Cosașu, Dana Deac, Florin Dumitrescu, B. Elvin, Cătălin Dorian Florescu, Filip Florian, Matei Florian, Șerban Foarță, Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneț, Cristian Geambașu, Dragoș Ghițulete, Cristian Ghinea, Bogdan Ghiu, Stela Giurgeanu, Adela Greceanu, Bogdan Iancu, Nora Iuga, Doina Jela, Alexandra Jivan, Ioan Lăcustă, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Anca Manolescu, Angela Marinescu, Virgil Mihaiu, Mircea Mihăieș, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan C. Mihăilescu, Vintilă Mihăilescu, Ruxandra Mihăilă, Lucian Mîndruță, Adriana Mocca, Cristina Modreanu, Ioan T. Morar, Ioana Morpurgo, Radu Naum, Ioana Nicolaie, Tudor Octavian, Andrei Oișteanu, Radu Paraschivescu, H.-R. Patapievici, Dora Pavel, Irina Petraș, Cipriana Petre, Răzvan Petrescu, Marta Petreu, Andrei Pleșu, Ioan Es. Pop, Adina Popescu, Simona Popescu, Radu Pavel Gheo, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Ana Maria Sandu, Mircea-Horia Simionescu, Sorin Stoica, Alex Leo Șerban, Robert Șerban, Tia Șerbănescu, Cătălin Ștefănescu, Pavel Șușară, Iulian Tănase, Antoaneta Tănăsescu, Cristian Teodorescu, Lucian Dan Teodorovici, Călin Torsan, Traian Ungureanu, Constanța Vintilă-Ghițulescu, Ciprian Voicilă, Sever Voinescu; Ed. Humanitas, 2007;
• Povești de dragoste la prima vedere - Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Ana Blandiana, Adriana Bittel; Ed. Humanitas, 2008;
• Intelectuali la cratiță. Amintiri culinare și 50 de rețete - Gabriel Liiceanu, Adriana Babeți, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Marius Chivu, Livius Ciocârlie, Neagu Djuvara, Dan C. Mihăilescu, Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, Oana Pellea, Monica Pillat, Andrei Pleșu, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Grete Tartler, Vlad Zografi; Ed. Humanitas, 2012;
• Casele vieților noastre - Gabriel Liiceanu, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghițescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiță; Ed. Humanitas, 2014;
• Cartea simțurilor, coord. de Dan C. Mihăilescu; Gabriel Liiceanu, Mihai Măniuțiu, Dan C. Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Horia-Roman Patapievici, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Cătălin Ștefănescu, Ana Barton, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, Constantin Coman, Horea Paștină, Monica Pillat, Andrei Pleșu, Mihai Sârbulescu, Victor Ieronim Stoichiță; Ed. Humanitas, 2015;
• Cum să fii fericit în România, coord. de Oana Bârna, texte de Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smigelschi, Andrei Pleșu, Adriana Bittel, Dan Tăpălagă, Jean A. Harris, Vlad Zografi, Clotilde Armand, Ariana Rosser Macarie, Andreea Răsuceanu, Andrei Cornea, Monica Pillat, Mihaela Coman, Horia-Roman Patapievici; Ed. Humanitas, 2017;

VASILE NICOLESCU

Vasile Nicolescu (n. 1 noiembrie 1929, Podenii Vechi, jud. Prahova – d. 31 mai 1990, București) a fost un poet, eseist și traducător român.

BIOGRAFIE

S-a născut în 1929 ca fiu al agricultorului și factorului poștal Ioan I. Nicolescu și al soției sale, Florica (n. Mihăilescu).^[1] A urmat studii la liceul „Spiru Haret” din Ploiești (absolvite în 1949) și la Facultatea de Filosofie a Universității din București (absolvite în 1953).^[2] A obținut licența abia în 1961.^[1] A obținut ulterior o bursă de specializare editorială la Paris (1966-1967) și a urmat un stagiu de cercetare la Universitatea din Poitiers și la Institutul de studii franceze din La Rochelle (1968).^[1]

După absolvirea facultății a lucrat ca lector la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (1953-1961), redactor responsabil al secției de poezie, critică, istorie literară și teatru la Editura pentru Literatură (1961-1968);^[2] director al Editurii pentru Literatură Universală (1968-1969), redactor la Cahiers roumains d’études littéraires, apoi director al Direcției literaturii și publicațiilor literare din Consiliul Culturii și Educației Socialiste (1969-1983). S-a pensionat în 1983 pe motiv de boală.^[1]

Funcțiile deținute i-au oferit puterea de a cenzura publicarea unor cărți, care nu se încadrau în ideologia culturală a regimului comunist.^[3][4]

Vasile Nicolescu a fost considerat de contemporani un om duplicitar și aservit regimului comunist, care a susținut protocronismul și i-a criticat pe cei care încercau să demonstreze incompatibilitatea dintre comunism și cultură.^[5] L-a acuzat pe poetul Ștefan Augustin Doinaș cu prilejul Colocviului Național de Poezie de la Iași (18-20 octombrie 1978) că a trecut deliberat sub tăcere „libertatea reală a poeziei noastre, [...] lărgirea orizontului filosofic, [...] profunzimile și adevărurile poeziei de azi, expresie a adevărurilor lumii noastre”^[6] și că susținea aceleași teze antipatriotice precum Monica Lovinescu și Virgil Ierunca,^[7] învinuindu-l indirect de cosmopolitism și de trădare de țară pentru că respingea tendințele protocroniste și patriotarde din cultura română.^[8] Scena este istorisită pe 10 august 1979 de Monica Lovinescu astfel: „Cert este că, la Colocviul de Poezie de la Iași de anul trecut, Vasile Nicolescu a acuzat pe Ștefan Augustin Doinaș de a susține aceleași teze împotriva poeziei patriotarde ca un domn și o doamnă de la «Europa Liberă»”.^[9] Atitudinea protocronistă și duplicitară a lui Vasile Nicolescu a fost criticată în emisiunea postului de radio Europa Liberă din 13 ianuarie 1981.^[5]

Au existat și opinii diferite cu privire la activitatea lui Vasile Nicolescu. Traducătoarea Antoaneta Ralian îl considera un om „sensibil, cultivat, manierat”, care ar fi „apărat mulți scriitori de biciul cenzurii și al urmăririi politice”.^[10]

ACTIVITATEA LITERARĂ

Vasile Nicolescu face parte din aceeași generația poetică cu Alexandru Andrițoiu, Ion Horea, Ion Brad, Aurel Gurghianu și Aurel Rău.^[11] A debutat ca poet în anul 1946, publicând versuri în ziarul Națiunea, condus de George Călinescu, apoi în revistele Contemporanul, România literară, Luceafărul, Secolul 20 etc.^[1] Poezia lui Vasile Nicolescu exprimă sentimente esențiale în forme intelectualizate, considera criticul Emil Manu.^[12]

Volumul său de debut, Liturghii negre (1946), conține poeme de atmosferă bacoviană care, în opinia lui Eugen Simion, „evocă „poeții descompuși de suferință”, delirul stihiilor, plînsul clopotelor și clavirul”.^[13] Poeziile din volumele de tinerețe Enescu. Suită lirică (1958), Poeme (1963) și Parabola focului (1967) sunt o sărbătoare a focului,^[14] o expresie unui temperament romantic, care cutreieră spațiul și timpul în căutarea înțelesurilor universale. Poetul este călăuzit de virtuțile umanistice ale miturilor,^[15] redând dramatismul interior în zborul renascentist către absolut.^[16] Volumele Secțiunea de aur (1973), Lumea diafană (1977) și Întâlnire în oglindă (1978) marchează o maturizare stilistică a poetului, interesat de obținerea unei perfecțiuni formale.^[1] Ultimele volume (O grădină pentru Orfeu, 1982; Semnătura fulgerului, 1983; Fugato, 1987) se caracterizează printr-o estetizare a materialului poetic, ce se realizează potrivit criticului Dumitru Micu „prin fuzionarea modurilor clasic și romantic sub semnul barocului”.^[17]

În afară de activitatea poetică, Vasile Nicolescu s-a remarcat ca un comentator avizat al operei unor artiști plastici universali precum Joseph Mallord William Turner, Claude Monet, John Constable, James Abbott McNeill Whistler, Caravaggio sau Johannes Vermeer. A mai alcătuit două antologii tematice de poezie: Din lirica mării (1964) și Cântecul iubirii (1966) și a publicat volumul de eseuri Starea lirică (1975) despre scriitori români și străini. De asemenea, a tradus din scrierile lui Robert Desnos (1969), Henri Michaux (1970), Max Jacob (1974), Ezra Pound (1975), Ted Hughes (1977), Sylvia Plath (1980).^[18] Traducerea volumului Din cântecele lui Kra de Ted Hughes a fost realizată într-o formă brută de Antoaneta Ralian, iar poetul Vasile Nicolescu i-a imprimat ritmul și forma poetică; această colaborare i-a facilitat Antoanetei Ralian o excursie de două săptămâni în Anglia.^[10] Traducerile realizate de Vasile Nicolescu din poezia franceză contemporană nu urmăresc reproducerea textului original, ci redarea esenței poetice a ideilor.^[19]

PREMII ȘI DISTINCȚII

Vasile Nicolescu a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor (1970, 1971), Premiul Asociației Scriitorilor din București (1978) și Premiul Academiei Române (1985).^[18]

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[20]

SCRIERI

• Liturghii negre, versuri, Ploiești, 1946;
• Enescu. Suită lirică, ESPLA, București, 1958;
• Poeme, Editura pentru Literatură, București, 1963;
• Parabola focului, versuri, Editura pentru Literatură, București, 1967;
• Clopotul nins, versuri, Editura Eminescu, București, 1971;
• Secțiunea de aur - Nopțile albionului, versuri, Editura Eminescu, București, 1973;
• Turner, album de artă, București, 1974 (ed. a II-a, 1976; ed. a III-a, 1979);
• Poeme, pref. de P. Georgescu, Colecția Cele mai frumoase poezii, Editura Albatros, București, 1974;
• Starea lirică, vol. I-II, Editura Eminescu, București, 1975-1984;
• Transfigurare – Remise en ręve, Editura Eminescu, București, 1976 (traducere în franceză de Sorina Bercescu);
• Monet, album de artă, București, 1976;
• Lumea diafană, versuri, Editura Eminescu, București, 1977;
• Constable, album de artă, Editura Meridiane, București, 1977;
• Întâlnire în oglindă, versuri, Editura Eminescu, București, 1978;
• Salonul olandez, versuri, Editura Cartea Românească, București, 1979;
• Whistler, album de artă, Editura Meridiane, București, 1981;
• Corabia de sunete, versuri, Colecția „Poeți români contemporani”, Editura Eminescu, București, 1981;
• O grădină pentru Orfeu, versuri, Editura Eminescu, București, 1982;
• Semnătura fulgerului, versuri, Editura Eminescu, București, 1983;
• Caravaggio, București, 1983;
• Vermeer din Delft, București, 1985;
• Magnolii și fum, pref. de Eugen Simion, Editura Minerva, București, 1986;
• Fugato, versuri, Editura Eminescu, București, 1987.

TRADUCERI

• Robert Desnos, Noaptea nopților fară iubire, București, 1969 (în colab. cu T. Gheorghiu);
• Henri Michaux, Spațiul dinlăuntru, București, 1970;
• Max Jacob, Cornetul de zaruri, București, 1974;
• Ted Hughes, Din cântecele lui Kra, București, 1977;
• Antologia poeziei americane, în colab., București, 1979;
• Sylvia Plath, Ariel și alte poeme, București, 1980;
• Lirică universală, București, 1996.