2. /27 IUNIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători
Decese
În 1421, regina Ioana a II-lea de Napoli care nu avea copii l-a adoptat și l-a numit moștenitorul regatului Napoli. În Napoli, el l-a angajat pe faimosul Condottiero Braccio da Montone cu sarcina de a reduce rezistența rivalului său, Ludovic al III-lea de Anjou și a forțelor sale, conduse de Muzio Attendolo Sforza. Papa Martin al V-lea îl sprijinea pe Sforza, iar Alfonso și-a schimbat loialitatea religioasă către antipapa aragonez Benedict al XIII-lea. Când Sforza a abandonat cauza lui Loudovic, Alfonso părea să aibă toate probleme rezolvate, cu toate acestea, relația sa cu Ioana s-a înrăutăți brusc și în mai 1423, l-a arestat pe iubitul ei, Gianni Caracciolo, o figură puternică în instanța de judecată napolitană.
După o încercare eșuată de a o aresta pe regină, Ioana l-a chemat pe Sforza, care a învins armata aragoneză lângă Castelul Capuano în Napoli. Alfonso a fugit la Castel Nuovo, dar ajutorul unei flote de 22 de galere conduse pe Giovanni da Cardona a îmbunatățit situația sa. Sforza și Ioana au răscumpărat Caracciolo și s-au retras la cetatea de Aversa. Aici, ea a respins adoptarea ei de mai devreme și cu sprijinul lui Martin al V-lea, l-a numit pe Ludovic al III-lea moștenitor al ei.
Alfonso a oferit cea mai impresionantă artilerie a timpului cu care a asediat din nou Napoli. Asediul a început pe 10 noiembrie 1441 și s-a sfârșit pe 2 iunie în anul următor. După întoarcerea de René la Provence, Alfonso a redus ușor rezistența rămasa și și-a făcut intrarea triumfală în Napoli, pe 26 februarie 1443, ca monarh al unui regat pacificat. În 1446, el a cucerit Sardinia.
Alfonso, prin depunerea în mod oficial a domniei sale papalității, a obținut acordul de la Papa Eugen al IV-lea cum că Regatul Napoli trebuie să mergă la fiul său nelegitim, Ferdinand. El a murit în Castel dell'Ovo, în 1458, în timp ce planifica cucerirea Genovei. La momentul respectiv, Alfonso a fost în contradicție cu Calixt al III-lea, care a murit la scurt timp după aceea.
| Alfonso al V-lea al Aragonului | |
 Portretul lui Alfonso al V-lea, atribuit lui Mino da Fiesole, Muzeul Luvru | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  Medina del Campo[*], Spania |
| Decedat | (62 de ani) Napoli, Regatul Neapolelui |
| Înmormântat | Poblet Monastery[*] |
| Părinți | Ferdinand I al Aragonului[1] Eleanor of Alburquerque[*][1] |
| Frați și surori | Sancho of Aragon[*] Eleanor de Aragon[1] Maria of Aragon[*] Infante Henry, Duke of Villena[*] Ioan al II-lea al Aragonului[1] Infante Peter, Count of Alburquerque[*] Maria of Aragon[*][1] |
| Căsătorit cu | Maria of Castile, Queen of Aragon[*][1] |
| Copii | Ferdinand I of Naples[*] Maria d'Aragona[*] Ferdinand of Aragon[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Coroana Castiliei |
| Religie | creștinism |
| Ocupație | monarch of Aragon |
| Activitate | |
| Partener(ă) | Margaret of Híjar[*] Giraldona Carlino[*] |
| Rude | Beatrice de Frangepan |
| Premii | Ordinul Lâna de Aur în grad de cavaler[*] Ordinul Jartierei |
_01.jpg)
· 1497: Conducatorii rascoalei din Cornwall, Michael Cornish și Thomas Flamank, sunt executati la Londra. Rebeliunea din 1497 din Cornwall fost o revoltă populară in care locuitoriiacestei națiuni celtice din sud-vestul Insulei Britanice s-au rasculat impotriva impunerii unor taxe de război de către regele Henric al VII – lea al Angliei,pentru o campanie militara in Scoția.
· 1574: Giorgio Vasari (n. 30 iulie 1511, Arezzo, Italia – d. 27 iunie 1574, Florența), pictor, arhitect și istoric de artă italian, devenit celebru prin lucrarea: "Viețile celor mai renumiți arhitecți, pictori și sculptori italiani, de la Cimabue până în timpurile noastre" ("Vite de' più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino a' tempi nostri", 1550 și 1568).
Giorgio Vasari se naște la 30 iulie 1511 în Arezzo (Toscana), fiu al lui Antonio Vasari și al Maddalenei Tacci. Își începe ucenicia artistică pe lângă pictorul francez Guillaume Marcillat, autorul compozițiilor pentru vitraliile Domului din Arezzo. În 1524 pleacă la Florența, unde lucrează în atelierul lui Andrea del Sarto și în academia de desen a lui Baccio Bandinelli. Începând cu anul 1529, frecventează împreună cu Francesco Salviati atelierul lui Raffaello da Brescia și ia lecții de oreficerie de la Vittore Ghiberti. Între anii 1536 și 1539 călătorește prin diverse orașe ale Italiei (Roma, Arezzo, Florența, Veneția), realizând o serie de picturi, printre care portretul ducelui Alessandro de' Medici, o compoziție cu Nașterea Domnului pentru schitul din Camaldoli, alegoria pe tema Concepției Imaculate pentru biserica "St. Apostoli" din Florența.
În anul 1550 apare prima ediție a operei de care este legat renumele lui Vasari: " Vite de' più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani da Cimabue insino a' tempi nostri", în care ordonează materialele culese încă din anul 1540 asupra vieții și operelor marilor artiști. În această perioadă face cunoștința lui Michelangelo, care îl sfătuiește să se ocupe și de arhitectură.
În anul 1554 se stabilește la Florența, invitat de ducele Cosimo I de' Medici, care îl angajează pentru lucrări urbanistice și de arhitectură. Începe cu restructurarea vechiului palat ("Palazzo Vecchio"), continuă apoi cu construcția clădirii administrative "Palazzo degli Uffizi", care va fi terminată abia în 1580, după moartea sa, și care va deveni mai târziu faimoasa galerie de arte. În 1563 începe grandioasele lucrări de frescă pentru decorarea salonului "di Cinquecento" din Palazzo Vecchio, iar în 1565trece la construirea așa zisului "Corridoio vasariano" ("Coridorul vasarian"), care unește Palazzo Vecchio cu Palazzo Pitti, traversând râul Arno peste Ponte Vecchio, și care trebuia să servească ca posibilitate de refugiu pentru familia ducală în caz de necesitate.
În 1568 apare a doua ediție a operei sale capitale de istorie a artei "Vite de' più eccellenti...", îmbogățită cu noi materiale și care constituie până în zilele noastre o sursă indispensabilă de documentare în acest domeniu.
În anul 1570 a fost chemat la Roma de papa Pius al V-lea, unde a pictat trei capele din palatul Vaticanului: Capella di San Michele, San Pietro Martire și Santo Stefano. În 1573, prepară desenele pentru decorarea cupolei Domului din Florența, realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi. În vârstă de 63 de ani, Giorgio Vasari moare în ziua de 27 iunie 1574 în Florența. Casa sa din Arezzo este astăzi un muzeu dedicat vieții și operei sale.
| Giorgio Vasari | |||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||
· 1793: Johann August Ephraim Goeze (n. 28 mai 1731 - d. 27 iunie 1793) a fost un zoolog german din Aschersleben.
| Johann August Ephraim Goeze | |
 |
* 1821: Louise Marie Adélaïde de Bourbon (n. 13 martie 1753; d. 23 iunie1821) a fost soția Ducelui de Orléans, Philippe d'Orléans mama ultimului rege al Franței, Louis-Philippe. La moartea fratelui ei, Louis Alexandre de Bourbon, prince de Lamballe, ea a devenit cea mai bogată moștenitoare a Franței înaintea Revoluției franceze. Era cumnata Prințesei Marie Louise de Savoia și era în relații bune cu Maria Antoneta. A fost Ducesă de Orléans prin căsătorie.
| Marie Adélaïde | |||||||||||||||||||||||||||||||
| Ducesă de Orléans | |||||||||||||||||||||||||||||||
 Louise Marie Adélaïde de Élisabeth-Louise Vigée-Le Brun
| |||||||||||||||||||||||||||||||
· 1829 - Joseph Smith, fondatorul și primul profet al Mormonismuliu, este asasinat în Carthage, Illinois, în timpul campaniei electorale pentru a devenit candidat la președinție din Statele Unite.
Joseph Smith, Jr. – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
La 27 iunie 1844, Joseph Smith, fondatorul sectei mormone ”Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă”, primul profet al cultului mormon şi fratele său Hyrum Smith, sunt asasinati în orasul Carthage, Illinois. Smith şi fratele său Hyrum se aflau în închisoarea din Carthage, sub acuzaţia de trădare.
La 27 iunie 1844, un grup înarmat a luat cu asalt închisoarea şi l-a ucis pe fratele sau Hyrum. Smith avea un pistol care ii fusese adus clandestin in inchisoare care a fost contrabandă în închisoare cu care a tras mai multe focuri in atacatori înainte de a fi impuscat de mai multe ori si a murit la scurt timp. Smith a fost îngropat în Nauvoo. Cinci oameni au fost judecaţi pentru uciderea lui, toti au fost achitaţi.
cititi mai multe despre Joseph Smith, Jr.
Înfiinţat cu 170 de ani în urmă cu scopul “de a creşte răspândirea cunoştinţelor omenirii”, Smithsonian Institution înglobează cel mai mare complex muzeal din lume. 19 muzee sunt în Statele Unite, 140 de muzee afiliate sunt în alte ţări. Tematica exponatelor acoperă mai toate domeniile artei, ştiinţei, literaturii din diverse continente. Institutul coordonează 9 centre de cercetare şi oferă numeroase burse de studii pentru studenţi şi doctoranzi (inclusiv în România).
· 1831: Sophie Germain, matematiciană franceză (n. 1776)
* 1831: Marele Duce Constantin Pavlovici Romanov (rusă Константи́н Па́влович Рома́нов; n. 27 aprilie 1779 – d. 27 iunie 1831) a fost al doilea fiu al Țarului Pavel I al Rusiei și al împărătesei Maria Feodorovna. A fost pregătit de bunica sa, Ecaterina a II-a, să devină împărat a Imperiului Bizantin.Deși nu a fost niciodată încoronat, uneori este considerat drept împărat al Rusiei Constantin I. Este cunoscut în special pentru abdicarea din 1825, care a condus un an mai târziu la rebeliunea decembristă. Constantin a evitat eticheta curții ruse și deseori s-a situat pe poziție adversă dorințelor fratelui său Alexandru I. Ca vicerege al Poloniei a fost un conducător nemilos
Constantin s-a născut la Țarskoe Selo la 27 aprilie 1779, ca al doilea fiu al Țareviciului Pavel Petrovici și a soției sale, Maria Feodorovna, fiica lui Friedrich al II-lea Eugen, Duce de Württemberg. Din toți copii lui Pavel, Constantin a semănat cel mai mult cu tatăl său atât fizic cât și psihic.
A fost crescut de bunica sa, împărăteasa Ecaterina a II-a. Ca și în cazul nepotului cel mare, viitorul împărat Alexandru I, țarina a organizat un program detaliat pentru educația sa fizică și mentală. Contele Nicolai Ivanovici Saltikov era tutorele lui Constantin însă acesta a transferat sarcina altcuiva intervenind numai în ocazii speciale și neexercitând nici o influență asupra caracterului pasionant, agitat și încăpățânat al băiatului. Singura persoană influentă asupra lui Constantin a fost Cesar La Harpe, tutore șef din 1783 până în mai 1795.
Ecaterina a aranjat căsătoria dintre Constantine și Juliane de Saxa-Coburg-Saalfeld. Ea avea 14 ani iar Constantin 16 când s-au căsătorit la 26 februarie 1796. Juliane a fost nefericită în mariaj și s-a separat de Constantin în 1799; s-a întors la casa ei din Germania în 1801. Încercarea din anul 1814 de a se împăca cu soțul ei a eșuat în fața refuzului lui ferm.
În timpul căsătoriei, a avut loc prima campanie a lui Constantin sub conducerea lui Suvorov. Bătălia de la Bassignano a fost pierdută din cauza lui Constantin însă la Novi s-a distins prin vitejie astfel încât împăratul Pavel i-a acordat titlul de țarevici care potrivit constituției aparținea moștenitorului tronului. Deși nu se poate dovedi că această acțiune a țarului denotă un plan de anvergură, arată însă că Pavel nu avea încredere în Marele Duce Alexandru.
După decesul tatălui său în 1801, Constantin a dus o viață dezorganizată de burlac. S-a abținut de la politică însă a rămas credincios înclinațiilor militare. Fiind la comanda gărzii imperiale în timpul campaniei din 1805, el are o paret din responsabilitate pentru înfrângerea Rusiei în bătălia de la Austerlitz.
După pacea de la Tilsit, Constantin a devenit un admirator fervent al lui Napoleon și un susținător al alianței ruso-franceze.
| Marele Duce Constantin Pavlovici | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||
S-a născut în 1778 în Lunenburg, Massachusetts, Statele Unite. Strălucit jurist bostoniam, William Austin a întreprins o călătorie în Anglia, la întoarcere a publicat impresiile sale despre sistemul legislativ britanic în volumul Letters from London din 1804.
A scris câteva povestiri, dar reputația sa literară se bizuie în exclusivitate pe povestirea intitulată Peter Rugg, dispărutul, o capodopera în genul ei. Autorul reușește admirabil să transpună motive europene într-un decor specific american. Elementul supranatural este cu atât mai puternic, cu cât apare într-o lume dominată de un acerb simț practic. Personajul Peter Rugg s-a născut în 1730, el a intrat într-o furtună în anul 1770când a avut loc Masacrul de la Boston, de atunci el a fost blestemat să călărească până la sfârșitul lumii.
| William Austin (autor) | |
.jpg) William Austin (autor) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][2][3] Lunenburg[*], Comitatul Worcester, Massachusetts, SUA |
| Decedat | (63 de ani)[1][2][2][3] Charlestown, SUA |
| Cetățenie |  SUA |
| Ocupație | politician scriitor avocat |
| Activitate | |
| Limbi | limba engleză |
| Studii | Universitatea Harvard |
· 1844: Joseph Smith, fondatorul sectei mormone ”Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă”, primul profet al cultului mormon şi fratele său Hyrum Smith, sunt asasinati în orasul Carthage, Illinois. Smith şi fratele său Hyrum se aflau în închisoarea din Carthage, sub acuzaţia de trădare. La 27 iunie 1844, un grup înarmat a luat cu asalt închisoarea şi l-a ucis pe fratele sau Hyrum. Smith avea un pistol care ii fusese adus clandestin in inchisoare care a fost contrabandă în închisoare cu care a tras mai multe focuri in atacatori înainte de a fi impuscat de mai multe ori si a murit la scurt timp. Smith a fost îngropat în Nauvoo. Cinci oameni au fost judecaţi pentru uciderea lui, toti au fost achitaţi. Joseph Smith, Jr. (n. 23 decembrie 1805 – d. 27 iunie 1844) a fost un lider religios american, care a fondat mişcarea Sfinţilor din Zilele cele din urmă, cunoscută şi drept „mormonism”. Adepţii lui Smith au afirmat despre el că ar fi primul profet din Zilele cele din urmă, a cărui misiune era să reînfiinţeze Biserica Creştină originară, considerată pierdută la scurt timp după moartea apostolilor, datorită unei apostazii. Această reînfiinţare a inclus şi fondarea Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, precum şi publicarea Cărţii lui Mormon şi a altor scripturi noi. Ca liderul unei comunităţi importante de colonizare, Smith a devenit şi un lider politic şi militar în Vestul mijlociu (SUA). Deşi învăţăturile restauraţioniste ale lui Smith au fost la început similare cu cele corespunzătoare altor mişcări din epoca sa, Joseph Smith a fost, şi încă este, un personaj controversat şi polarizant în cadrul creştinătăţii, datorită inovaţiilor sale religioase şi sociale, precum şi a urmaşilor săi, al căror număr continuă să crească şi în zilele noastre. Adepţii diferitelor confesiuni care au izvorât din învăţăturile lui Smith sunt astăzi în număr de treisprezece, până la paisprezece milioane. Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este cea mai mare confesiune, cu aproximativ 13 milioane de membri. A doua ca mărime este Comunitatea lui Hristos, numită iniţial Biserica Reorganizată a lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, cu aproximativ 250.000 de membri. Alte confesiuni ale Sfinţilor din Zilele din Urmă au un număr de membri de ordinul zecilor de mii.
| Joseph Smith | |
 Joseph Smith |
* 1876: Christian Gottfried Ehrenberg (n. 19 aprilie 1795 - d. 27 iunie 1876) a fost un zoolog, naturalist, anatomist comparativ, geolog și microscopistgerman, unul dintre cei mai faimoși și productivi savanți al perioadei sale. Ehrenberg a fost laureat al Medaliei Leeuwenhoek în 1877.
| Christian Gottfried Ehrenberg | |
 |
| Dimitrie Gianni | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (63 de ani) București, România |
| Ocupație | politician avocat |
| Membru al Camerei Deputaților a României | |
| Partid politic | PNL |
| Alma mater | Universitatea din Paris |
· 1916 - A murit, în noaptea de 27 spre 28 iunie, pictorul Ştefan Luchian. (picturi: "Marea Neagră la Tuzla", "Moara de la poduri", "Anemone", "Maci", "Safta florăreasa", "Un zugrav - Autoportret") (n. 1 februarie 1868). A fost membru de onoare post-mortem al Academiei Române si membru fondator al “Tinerimii artistice”, societate ce isi propunea dezvoltarea artei dincolo de conventiile academice. (n. 1 februarie 1868).
* 1923: Constantin C. Arion (n. 18 iunie 1855, București; d. 27 iunie 1923, București) a fost un politician și ministru de externe român, membru de onoare (din 1912) al Academiei Române.[1] Constantin C. Arion a fost ministru al cultelor și al instrucțiunii publice în perioada 7.7.1900 - 13.2.1901, în guvernul Petre P. Carp Membru de onoare al Academiei Române |
|---|
| Constantin C. Arion | |
 Constantin C. Arion | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, Țara Românească |
| Decedat | (68 de ani) București, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | politician diplomat avocat |
| Membru al Camerei Deputaților a României | |
| Senator al României | |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” |
| Partid politic | PNL |
| Alma mater | Universitatea din Paris Institut d'études politiques de Paris |
Ioan Suciu s-a născut în familia preotului unit Vasile Suciu și a Mariei Suciu, născută Coltor. A fost al patrulea, în ordine cronologică, dintre cei 9 copii, 5 băieți și 4 fete, ai familiei părintelui Vasile Suciu.
Unul din frații săi a fost academicianul Gheorghe Claudiu Suciu (1905-1990), cu merite în domeniul petrochimiei.
La 6 mai 1940 a fost numit episcop, iar la 20 iulie 1940, în ziua de Sfântul Ilie, a fost hirotonit episcop titular de Moglena(Slatina, Bulgaria) și auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frențiu de la Oradea, episcopi consacratori fiind Iuliu Hossu de la Cluj, Valeriu Traian Frențiu al Oradiei Mari și Ioan Bălan al Lugojului, în Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea.
Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al episcopului Iuliu Hossu, numit Administrator Apostolic. Episcopul Valeriu Traian Frențiu a revenit la Oradea doar în 1947.
Episcopul Ioan Suciu s-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii și prieten de suflet al tinerilor. De aceea, a fost cunoscut ca episcopul tineretului.
În urma Dictatului de la Viena, de la 30 august 1940, sub ocupația horthystă (1940 – 1944), a rămas la Oradea, fiind persecutat, arestat pentru câteva zile, dar a rămas activ în vizitațiile canonice și a încurajat poporul discriminat, dându-i speranța eliberării de sub jugul străin. În anul 1942, a mers cu pașaport la București, unde a avut o întrevedere cu mareșalul Ion Antonescu.
În octombrie 1944, în condițiile derutei în care se aflau trupele horthyste și hitleriste, ca urmare a avansării Armatelor Române și Sovietice, în Ardeal, pentru eliberarea teritoriului și poporului român de sub jugul străin, un grup de ofițeri horthyști au vrut să-i împuște pe episcopul Ioan Suciu, pe preotul Eugen Foișor, precum și pe alți preoți uniți români.[2] Un ofițer superior a fost de părere că execuția nu se poate face fără judecată, iar probele nu-s nici concludente, nici suficiente. Pe lângă aceasta, trupa trebuia să plece pentru operații militare mai urgente, așa încât ofițerii s-au retras, iar episcopul Suciu și secretarul său s-au întors în birourile lor, necrezându-și ochilor că au scăpat.
În anul 1947 episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcția de mare răspundere de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, până la clarificarea numirii, recunoașterii și instalării noului mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureșului, pentru care guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-și dea acordul.
Recunoașterea ca mitropolit a lui Alexandru Rusu nu a avut loc niciodată. Episcopul Suciu, în calitatea sa de administrator apostolic al Arhiedecezei de Alba Iulia și Făgăraș, a căutat să salveze școlile și celelalte instituții ale Bisericii Române Unite„naționalizate” de autoritățile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupație.
„Episcopul a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său: «astăzi și în zilele ce vor urma - spune el - există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viață care te îndepărtează de trădare, cel eroic. Numai pe această cale poți răscumpăra lumea» (Eroism). El obișnuia să le spună credincioșilor: «Bisericii Greco-Catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuția ne va putea oferi coroana martiriului și va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: Fii și apostoli adevărați ai Bisericii!» El a urmat această cale a martiriului. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite.
La 15 mai 1948 în organizarea guvernului a fost sărbătorit cu mare fast centenarul Adunării de la 15 mai 1848 de la Blaj, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza. Câmpia Libertății a fost decorată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Lenin, respectiv cu panouri purtând inscripția „Trăiască RPR!” În cadrul acestei manifestații mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a uniților la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului împotriva Bisericii Române Unite.[4] Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească. Episcopul ortodox Nicolae Popoviciu a refuzat să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestația fusese deturnată de autorități.[5]
La 3 septembrie 1948 episcopul Suciu a fost depus din funcție prin decret guvernamental, însă și-a continut activitatea pastorală cu și mai multă intensitate.”[6] În toamna anului 1948 a făcut peste 600 de vizitații canonice și a predicat în satele arhidiecezei sale. A fost arestat și aruncat într-un beci fără lumină, umed și rece, fără să i se dea apă și mâncare, timp de două zile, pentru a fi intimidat. Apoi a fost eliberat și obligat să nu mai predice.
În data de 27 octombrie 1948 conducerea Ministerului de Interne, în frunte cu miniștrii Teohari Georgescu și Stanciu Stoian, au luat decizia arestării episcopilor greco-catolici numiți drept „bandiți”. În procesul verbal al ședinței este menționat nominal doar episcopul Suciu. Între „focarele de agitație” Blajul este menționat pe primul loc.[7][8]
Preotul Gheorghe Radeș din Berivoi, Făgăraș, el însuși arestat și purtat prin mai multe închisori, martor al arestării episcopului Ioan Suciu a relatat: „La 28 octombrie 1948 episcopul Suciu a fost în vizită canonică la parohia Ileni, iar apoi a binecuvântat lăcașul bisericesc din Berivoii Mici. Anunțat de Pr. Andrei Radeș (fratele autorului relatării) că a văzut mai mulți preoți greco-catolici la Miliția din Făgăraș, Episcopul Suciu a spus: „Aceste momente grele de persecuție, prin care trece biserica noastră, sunt cele mai fericite momente din viața noastră creștină, dacă le vom ști folosi bine pentru apărarea credinței, sunt momente care ne vor servi sigur mai ușor la mântuirea sufletului. Episcopul Suciu a luat masa la preotul Gheorghe Radeș, unde urma să se odihnească peste noapte. La miezul nopții au ieșit amândoi să facă o vizită la Preasfântul Sacrament din biserică, după care s-au întors în casă. «După 1 noaptea o ceată de securiști ne-a devastat locuința. Doi dintre ei au intrat în dormitorul unde se afla canonicul Leon Sârbu și părintele Govoran... Între timp alți doi securiști au intrat în camera în care se odihnea Preasfințitul. L-au ridicat și, legându-l la ochi, l-au dus într-o mașină ce se afla în stradă». Astfel a început pentru el calvarul închisorilor, Ministerului de Interne, Văcărești etc., până la punctul final, temnița din Sighet.”[9] După arestare episcopul Ioan Suciu a fost dus la Securitatea de la Sibiu. După două zile, a fost dus la Ministerul de Interne de la București, unde a fost depus într-o celulă, în care se mai aflau episcopii Vasile Aftenie, Iuliu Hossu, și Alexandru Rusu. De la București a fost transportat la reședința patriarhală de vară de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldărușani, transformată în lagăr. „Pe când era la Căldărușani, a reușit să trimită câteva scrisori prin părintele Ciubotariu (călugăr ortodox convertit la greco-catolici), care a reușit să le ducă la Nunțiatură”.[10] De aici Ioan Suciu a fost ridicat în mai 1950, și dus, de acolo, din nou la București, în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor și unor groaznice torturi, iar apoi la închisoarea Văcărești și, de unde, în cele din urmă, în octombrie 1950, odată cu episcopul Ioan Ploscaru, luat de la Jilava[11], a fost transferat la penitenciarul la Sighetu-Marmației, unde a fost internat. Acolo au fost duși și ceilalți episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldărușani. La Sighet au fost adunați demnitarii vechii Românii (câteva mii), „de unde nu au mai ieșit decât pentru a ajunge în groapa comună a închisorii”.[12] Acolo, în închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949 și 27 iunie 1953.
Episcopul Ioan Suciu se afla închis, alături de alți episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet. „S-a purtat foarte dârz, dar iată cum i-a venit sfârșitul. Mi l-a relatat monseniorul Coriolan Tămăian, ordinarius de Oradea: «În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, episcop Ioan Cherteș, episcop Tit Liviu Chinezu și cu mine făceam de gardă (de câteva zile știam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalți ne-am culcat. Pe la miezul nopții (...) a venit la mine la pat Chinezu și mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacționat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalți din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ținut într-o mână pulsul și pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953”. Era vorba de ora 1 noaptea. „Episcopul Suciu fusese bolnav de stomac și i se refuzase orice îngrijire medicală, încât murise literalmente de foame. Trupul neînsuflețit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu... Un "cortegiu" compus dintr-un căruțaș, un sanitar și un gardian, l-a condus pe episcopul Suciu până la groapa comună”.[9]
A trăit și a murit ca un sfânt. Mormântul din cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaște locul. Nici astăzi nu se cunoaște locul exact al mormântului. Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.
În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.[13]
Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.
| Ioan Suciu | |
 Ioan Suciu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Blaj, Austro-Ungaria |
| Decedat | (45 de ani) Închisoarea Sighet, România |
| Înmormântat | Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației |
| Frați și surori | Gheorghe Claudiu Suciu |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Austro-Ungaria România |
| Religie | Biserica Română Unită cu Roma |
| Funcția episcopală | |
| Sediul | Blaj |
| Titlul | Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș |
| Perioada | 1947 - 1953 |
| Predecesor | Valeriu Traian Frențiu |
| Succesor | Alexandru Rusu |
| Cariera religioasă | |
| Hirotonire episcopală | 20 iulie 1940, Oradea |
| Episcop consacrator | Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Bălan |
| Titluri precedente | Episcop auxiliar de Oradea (până în 1947) |
| Alte funcții | Episcop titular de Moglena (1940) |
În ciuda pierderii tronului, Robert și familia sa s-au bucurat de o avere considerabilă. Dețineau castelul Schwarzau am Steinfeld în apropiere de Viena în Austria, Villa Pianore în apropiere de Viareggio în Italia și castelul Chambord în Franța.
La 25 mai 1903 la Viena, Elias s-a căsătorit cu Arhiducesa Maria Anna de Austria (1882–1940), fiica Arhiducelui Friedrich, Duce de Teschen și nepoată a reginei Maria Cristina a Spaniei. Elias și Maria Anna au avut opt copii:
- Prințesa Elisabetta (17 martie 1904 – 13 iunie 1983); necăsătorită.
- Prințul Carlo Luigi (22 septembrie 1905 – 26 septembrie 1912); a murit de poliomielită.
- Prințesa Maria Francesca (5 septembrie 1906 – 20 februarie 1994); necăsătorită.
- Robert Hugo de Bourbon-Parma (7 august 1909 – 25 noiembrie 1974); necăsătorit.
- Prince Francesco Alfonso (14 iunie 1913 – 29 mai 1959); necăsătorit.
- Prințesa Giovanna Isabella (8 iulie 1916 – 1 noiembrie 1949); necăsătorită; a fost ucisă dintr-un accident prin împușcare în La Toledana, Spania.
- Prințesa Alicia (n. 13 noiembrie 1917); s-a căsătorit cu Infantele Alfonso, Duce de Calabria. Au copii
- Prințesa Maria Cristina (7 iunie 1925 – 1 septembrie 2009); necăsătorită.
| Prințul Elias | |
 Elias de Bourbon-Parma (1910) | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 23 iulie 1880 Biarritz |
| Decedat | (78 de ani) Friedberg[*], Austria |
| Înmormântat | Mönichkirchen[*] |
| Părinți | Robert I, Duce de Parma Prințesa Maria Pia de Bourbon-Două Sicilii |
| Frați și surori | Zita de Bourbon-Parma Maria Antonia van Bourbon-Parma[*] Maria-Luiza de Bourbon-Parma Xavier, Duce de Parma Prințul Felix de Bourbon-Parma Gaetano de Bourbon-Parma[*] Prince Henry, Hereditary Duke of Parma[*] Joseph[*] Prințul René de Bourbon-Parma Prince Sixtus of Bourbon-Parma[*] |
| Căsătorit cu | Arhiducesa Maria Anna de Austria |
| Copii | Prințesa Elisabeta Prințul Carlo Prințesa Maria Francesca Prințul Robert Prințul Francesco Prințesa Giovanna Prințesa Alicia, Ducesă de Calabria Prințesa Maria Cristina |
| Cetățenie |  Austria |
| Religie | creștinism |
| Ocupație | personal militar[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon-Parma |
| Șeful Casei de Bourbon-Parma | |
| Domnie | 7 ianuary 1950 - 27 iunie 1959 (9 ani, 171 zile) |
| Predecesor | Joseph |
| Succesor | Robert Hugo |
* 1959: Giovanni Pastrone, cunoscut și după numele său artistic Piero Fosco(13 septembrie 1883 - 27 iunie 1959), a fost un pionier italian al filmului, regizor, scenarist, actor și tehnician.
Pastrone s-a născut în Montechiaro d'Asti. A lucrat în timpul perioadei filmului mut, dar de asemenea a influențat mulți alți regizori importanți ai cinematografiei internaționale, cum ar fi David Wark Griffith (Nașterea unei națiuni, 1915 și Intoleranță, 1916).
A murit la Torino la 27 iunie 1959.
| Giovanni Pastrone | |
 |
Aurelian Bentoiu – foto preluat de pe www.memorialsighet.ro
Aurelian Bentoiu (n. 29 iunie 1892, comuna Făcăeni, județul Ialomița; d. 27 iunie 1962, Jilava) a fost un celebru avocat și un om politic român, care a îndeplinit și funcții executive în Guvernul României. A fost combatant în primul război mondial, rănit la Turtucaia. În cel de-al doilea război mondial a fost concentrat ca magistrat militar. După instalarea guvernului comunist a fost întemnițat în două rânduri, prima dată timp de 8 ani, fără să fi fost condamnat. A doua întemnițare, după o scurtă perioadă de libertate, i-a adus și sfârșitul, după 5 ani, în penitenciarul Jilava. În 1996 a fost reabilitat din punct de vedere juridic, alături de alți fruntași liberali condamnați pe nedrept, în urma recursului în anulare introdus la Curtea Supremă de Justiție.
· 1976: Ion Dumitrescu, istoric literar român (n. 1914)
* 1980: Walter Robert Dornberger (n. 6 septembrie 1895 - d. 27 iunie 1980) a fost un ofițer de artilerie al Armatei Germane (general maior), cariera căruia s-a întins pe durata primului și celui de-al doilea război mondial. El a fost conducătorul programului de rachete V-2 al Germaniei și a altor proiecte de la Centrul de Cercetare al Armatei din Peenemünde.Dornberger s-a născut în Gießen și a fost înrolat în 1914.[1] În octombrie 1918, ca locotenent de artilerie Dornberger a fost capturat de Marina Statelor Unite și a petrecut doi ani într-un lagăr francez de prizonieri de război (cea mai mare parte în arest izolat, din cauza tentativelor repetate de evadare).[1] La sfârșitul anilor 1920, Dornberger a absolvit cu distincții un curs de inginerie la Institutul Tehnic din Berlin,[2] și în primăvara anului 1930,[3] după cinci ani de studii, Dornberger a absolvit cu grad de magistru în știință (en) în inginerie mecanică de la Technische Hochschule Charlottenburg din Berlin.[1][4] În 1935, Dornberger a primit un doctorat onorific, pe care colonelul Karl Emil Becker i l-a prilejuit ca decan al noii Facultății de Tehnologie Militară a universității TH Berlin
Dr. Walter Dornberger în 1945
* 1989: Michele Lupo (n. 4 decembrie 1932 – d. 27 iunie 1989) a fost un regizor de film italian.[1] A regizat 23 de filme între 1962 - 1982.
· 1992: Corneliu Sturzu (n. 26 ianuarie 1935, Pașcani – d. 27 iunie 1992, Iași) a fost un poet, prozator si eseist român.
Corneliu Sturzu s-a născut în Pașcani ca fiu al Aureliei (n. Popovici), învățătoare și al lui Vasile Sturzu, contabil.[1] A urmat în Pașcani Scoala elementara (194l-l945) și Liceul „Mihail Sadoveanu” (1945-l953), unde îl are profesor pe Constantin Ciopraga[2], apoi a absolvit, în 1963, Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași.[1]
După absolvirea studiilor superioare a lucrat ca reporter la Studioul de Radio Iași (1957-1968), lector de estetică și teorie literară la Facultatea de Filologie a Universității din Iași (1963-1977), redactor-șef adjunct la revista ieșeană „Cronica”(1965-1968), director al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași (1968-1972), redactor-șef al Editurii „Junimea” (1972-1979), apoi redactor-șef al revistei Convorbiri literare (1977-1989).
Debutează cu versuri în 1954, la „Iașul literar”, iar editorial în 1964 cu volum Arcade peste anotimp. A publicat zece volume de poezie și două romane.
Poezii:
- Arcade peste anotimp, 1964;
- Autoportret pe nisip, 1966;
- Restituirea jocului, 1969;
- Cantilene, 1970;
- Duhul pietrelor, 1970;
- Camera de recuzită, 1973;
- Anotimpul încrederii, 1974;
- Vântul din oglinzi, 1978;
- Zigurat, 1979;
- Arhipelagul altor umbre, 1985;
- Necontenita veghe; 1989.
Romane:
- Vatra legendelor, 1970;
- lanus, 1980.
Eseuri:
- Artă și sensibilitate, 1975.
Corneliu Sturzu Date personale Născut 26 ianuarie 1935
Pașcani, județul IașiDecedat (57 de ani)
IașiNaționalitate 
românăOcupație poet, prozator, eseist, director al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iasi (1968-l972) Activitatea literară Specie literară poezie
· 2001: John Uhler Lemmon al III–lea (n. 8 februarie 1925 - d. 27 iunie 2001), cunoscut sub numele de Jack Lemmon, a fost un popular actor de filme american, câștigător a numeroase premii cinematografice.
Jack Lemmon s-a născut într-un lift din orașul Newton statulMassachusetts, o suburbie a Bostonului, unde tatăl său era președintele unei companii de gogoși. După ce a urmat Academia Phillips și Universitatea Harvard, Lemmon s-a înrolat în Marina Militară a Statelor Unite. După terminarea stagiului militar, a început să lucreze ca actor în teatru, radio și televiziune.
Debutul pe marele ecran l-a avut într-un rol episodic în filmul din 1949 The Lady Takes a Sailor, dar nu a fost remarcat până la debutul oficial alături de Judy Holliday în It Should Happen to You din 1954.
A devenit unul din actorii preferați ai regizorului Billy Wilder, jucând în filmele sale Unora le place jazz-ul (Some Like It Hot), Apartamentul (The Apartment), Irma La Douce și Avanti.
Lemmon a fost primul actor care a obținut premiul Oscar atât pentru "Cel mai bun actor în rol principal" cât și pentru "Cel mai bun actor în rol secundar". A primit Oscarul pentru rol secundar în filmul Mister Roberts(1955), iar pentru rol principal în filmul Salvați tigrul (Save The Tiger) din (1973). A fost de asemenea nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolurile sale din Unora le place jazz-ul (1959) (Some Like It Hot), The Apartment (1960) (Apartamentul), Days of Wine and Roses (1962) (Vin și trandafiri), The China Syndrome (1979) (Sindromul), Tribute(1980) (Tributul) și controversatul Missing(Disparut)1982. În 1988 a fost distins cu "Lifetime Achievement Award" (Premiul pentru întreaga carieră) din partea AFI (American Film Institute -- Institutul American de Film).
Ultimul film în care a jucat Jack Lemmon a fost The Legend of Bagger Vance (Legenda lui Bagger Vance), regizat de Robert Redford și prezentat in cinematografe în anul 2000.
| Jack Lemmon | |
 1968 |
pronunțare (ajutor·info); n. 9 august 1914 – d. 27 iunie 2001) a fost o scriitoare, pictoriță, ilustratoare și autoare de benzi desenate finlandeză de limbă suedeză. Este cunoscută mai ales pentru cărțile cu Mumini, o familie de spiriduși nordici, albi și rotofei, cu bot mare, care seamănă cu niște mici hipopotami. Diverse alte personaje au fost introduse în decursul timpului.| Tove Marika Jansson | |
 |
· 2002 - A murit Constantin Rădulescu, paleontolog şi speolog, director al Institutului de Speologie"Emil Racoviţă". (n. 23 februarie 1932)
* 2003: Carl Gustaf Oscar Fredrik Christian, Prinț Bernadotte (10 ianuarie1911 – 27 iunie 2003), a fost cel mai mic copil al Prințului Carl, Duce de Västergötland și a Prințesei Ingeborg a Danemarcei. Pentru a-l distinge de tatăl său în familie i s-a spus Mulle.| Carl | |||||||||||||||||||||||||||||||
| Prinț Bernadotte | |||||||||||||||||||||||||||||||
_1931.jpg) Prințul Carl în 1931
| |||||||||||||||||||||||||||||||
* 2004: Boris Holban (n. 1908, Atachi, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – d. 27 iunie 2004, Étampes, Franța), născut Baruch Bruhman și cunoscut și sub numele conspirative de Roger și Olivier, a fost un comunistromân de origine evreiască[1], organizatorul și conducătorul militar al grupului de rezistenți FTP-MOI (Francs-tireurs et partisans – Main-d'Oeuvre Immigrée(fr) care a activat în Paris în perioada 1942-1944.
Baruch Bruhman s-a născut în 1908 în Atachi, sat aflat atunci în regiunea Cernăuți a guberniei Basarabia din Imperiul Rus.
În 1929 a aderat la Partidul Comunist Român, regiunea Hotin aflându-se în componența României ca urmare a Unirii Basarabiei cu România. Pentru acțiunile desfășurate a fost arestat și condamnat la 6 ani de închisoare, fiind însă amnistiat în 1932. A părăsit România în 1937 cu intenția de a se angaja în Brigăzile Internaționale pentru a lupta în Spania, trecând mai întâi prin Cehoslovacia și ajungând în vara lui 1938 în Franța. Datorită hotărârii guvernului spaniol din septembrie 1938 de a retrage Brigăzile Internaționale de la câmpurile de luptă, a rămas la Paris unde a militat în grupul de limbă română al organizației Main-d’œuvre immigrée (MOI). În 1939 s-a angajat în armata franceză, fiind repartizat la un regiment de voluntari străini. A fost luat prizonier de germani fiind închis în fortăreața de la Metz de unde a evadat cu ajutorul unei călugărițe, Hélène Studler(fr), care organizase o rețea pentru a ajuta evadarea și refugierea în Franța a prizonierilor de război.[2]
Ajuns la Paris, Bruhman a recrutat luptători antifasciști organizând în martie 1942 grupul parizian FTP-MOI, prin fuziunea cu Organizația Specială a Mâinii de lucru Imigrante (Organisation Spéciale – OS-MOI) condusă de Joseph Boczor(fr).[2]Acest grup a desfășurat numeroase acțiuni împotriva ocupanților germani precum sabotaje și atacuri împotriva militarilor germani izolați sau în grupuri. Fiind în dezacord cu direcția Partidului Comunist Francez(fr) care cerea intensficarea acțiunilor, Bruhman a fost demis de la condurea grupului în iulie 1943, fiind înlocuit de Missak Manuchian(fr).
Ca urmare a asasinării, pe 28 septembrie 1943, a generalului SS Julius Ritter(fr), șeful biroului pentru Franța al Serviciului de Muncă Obligatorie(fr) (în franceză STO, Service du Travail Obligatoire), acțiunile realizate de Poliția franceză pentru identificare rezistenților s-au intensificat, astfel încât până la mijlocul lunii noiembrie au fost arestați 68 de membri ai organizației (printre care și cei cunoscuți sub numele de grupul Afișul roșu(fr).
Ca urmare a acestor arestări Bruhman a revenit la conducerea militară a grupului, din noiembrie 1943 până la eliberarea Parisului, în august 1944, când a fost numit comandant al Batalionului 51/22 format din voluntari străini. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, la sugestia conducătorilor Partidului Comunist Francez, s-a întors în România, unde a fost ridicat la gradul de general și a ocupat diferite funcții în armată. În această perioadă și-a schimbă numele în Boris Holban. În 1950, în perioada epurărilor, a fost demis din armată și trimis ca inginer într-o fabrica de textile, domeniu în care a lucrat până la ieșirea la pensie în 1970.
În 1979 a obținut o viză turistică pentru SUA pentru a-și vizita frații care erau stabiliți acolo, cu care ocazie a vizitat și Franța. În 1984 s-a instalat definitiv în Franța, obținând naturalizarea zece ani mai târziu. După reîntoarcerea sa în Franța o polemică a agitat istoricii care studiau rezistența franceză, polemică la care a participat și Meliné Manuchian,[3][4] privind responsabilitatea lui Holban în capturarea și executarea grupului Manuchian, acuzații pe care acesta le-a respins în cartea de memorii Testament publicată în 1989. În 1999 a publicat o altă carte dedicată sorei Hélène.[2]
A publicat:
- Boris Holban, Testament, Calmann-Lévy, Paris, 1989, ISBN 978-2702117781, 324 pagini
- Boris Holban, Hélène Studler, la passeuse de liberté; la vie héroïque d'une religieuse, grande patriote et grande résistante messine, Gérard Klopp Editeur, 1999, ISBN 9782911992353, 95 pagini
| Boris Holban | |||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||
* 2007: Géza Domokos (n. 18 mai 1928, Brașov - d. 27 iunie 2007, Târgu Mureș)[1] a fost un scriitor și om politic maghiar transilvănean. Géza Domokos a fost decorat de trei ori pentru activitatea sa în timpul regimului comunist. A fost primul președinte al UDMR, deputat în legislatura 1990-1992,[2] ales în județul Covasna pe listele formațiunii pe care a prezidat-o.
A fost membru al Biroului Comitetului Central al UTC (1956-1966), consilier la Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, apoi membru supleant al CC al PCR (1969-1984). Din 1971 a fost vicepreședintele Consiliului Național al Radio-Televiziunii, iar între anii 1969-1990 director fondator al Editurii Kriterion din București.[2] În urma revoluției din 1989, în 22 decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale.
A fost decorat cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Ofițer (2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii”.[3]
Pentru talentul său literar, în 2004 a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Ofițer.[2]
„De scris a scris ca vechii ardeleni: fără înflorituri, sobru, exact, clar, inteligibil. Ca scriitor a fost continuator al memorialiștilor transilvăneni, în rând cu Apor Péter și Mikes Kelemen. La o primă lectură, frazele sale pot părea seci, dar sunt doar ferme. După mai mulți ani, am recitit memorialistica sa, și în timp ce metaforele frumoase și colorate ale altora s-au dovedit repede alterabile, scrierile sale parcă cresc în consistență, parcă este tot mai valabil și ceea ce a așternut pe hârtie despre dilemele politicii cotidiene. Își critică, dar nu-și insultă adversarii, încearcă să-și înțeleagă inclusiv dușmanii.”—Din discursul comemorativ rostit de Béla Markó la înmormântarea lui Géza Domokos
| Géza Domokos | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
* 2012: Valeria Grosu (n. , Sofia, raionul Drochia, URSS – d. ) a fost o poetă și eseistă din Republica Moldova. A fost autoare a mai multor poezii, eseuri, traduceri și proză pentru copii.[1]
A studiat la Facultatea de Jurnalistică a Universității de Stat din Moldovaîn 1968–1971, după care și-a continuat studiile la Institutul de Literatură „Maxim Gorki”(d) din Moscova din 1974. După 1979, a rămas la aceeași universitate să facă doctorantura.[2] La Moscova, primește titlul de Magister Scientiarum în literatură.[1]
A colaborat la revistele Sud-Est, Basarabia, Columna, Glasul[3] și la publicația Curierul românesc. A fost corespondentă la ziarul Tinerimea Moldovei. De asemenea, a fost coordonator de programe la Fundația Soros din Moldova, cât și membră și secretar al filialei moldovenești a asociației internaționale de scriitori PEN International(d).[2] A lucrat ca șef adjunct al Departamentului pentru Relații Internationale și Imagine la Ministerul Culturii.[1]
Valeria Grosu a debutat în 1975 în culegerea Dintre sute de catarge. În 1991 scoate la editura «Советский писатель» volumul de poezie Капканы памяти (din rusă Capcanele memoriei). Alte volume scrise de ea includ:[2][3]
- Chip și suflet (poezie, 1979)
- Căsuța de miere (poezie pentru copii, 1982)
- Ninsori cu privighetori (poezie, 1988)
- Mărul de aur
- Schimbarea la față (poezie, 1990)
- Miere eretică (2002[4])
Valeria Grosu este considerată o reprezentantă notorie a generației „optzeciste”, cultivând o poezie meditativ-raționalistă, oscilând între vizionarism și consemnarea narativă. Atingea teme existențiale general-valabile.[2] Despre creația sa, poetul Emilian Galaicu-Păun remarca următoarele:[4]
„Deliberat ascetică, dar înzestrată cu o imaginație înflăcărată, poezia Valeriei Grosu seamănă izbitor cu une religieuse care visează să fie arsă pe rug pentru erezie în timp ce-și face rugăciunea de seară. Spectacolul textului începe în momentul în care autodafeul autoimpus s-a consumat — fire delicată, poeta cruță sensibilitatea cititorului, deși fiecare gest al său trădează o „caznă nouă” (cu câteva excepții notorii, cum ar fi acest început de Ars poetica: „Dând cu capul în zid, pentru a ne trezi/ Într-un vis înșelător ca mâna caldă a unui asasin...”) —; cenușa poemului („Miercurea îmi ard manuscrisele...”, chiar așa debutează „Îngerul de miercuri”), caldă încă de temperatura corpului uman, constituie dovada supremă a arderii de tot a creatorului.”
A fost membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova, din 1985.[2] În 2002, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor.[3]
A decedat subit la 27 iunie 2012 și a fost înmormântată în satul său natal, Sofia
| Valeria Grosu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | Sofia, raionul Drochia, URSS |
| Decedată | (62 de ani) |
| Înmormântată | Sofia |
| Cetățenie |  Moldova |
| Ocupație | poetă scriitoare traducătoare |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea de Stat din Moldova Institutul de Literatură Maxim Gorki[* |
* 2012: Iurie Miterev (28 februarie 1975 – 27 iunie 2012[1]) a fost un fotbalist din Republica Moldova, care a jucat cea mai mare parte din cariera sa la clubul Zimbru Chișinău.
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sf Cuv Samson, primitorul de străini; Sf Mironosiță Ioana
Sfantul Cuvios Samson, primitorul de straini – foto – crestinortodox.ro
Ziua Mondială a Pescuitului
La 27 iunie, este marcată ziua mondială a pescuitului. Iniţiativa unei asemenea sărbători a fost lansată, în 1984, la Conferinţa Internaţională pentru Reglementare şi Dezvoltare a Pescuitului găzuduită de Roma. Momentul este un prilej pentru dezbateri despre pescuitul responsabil. Peştele şi alte vietăţi marine au fost hrană sănătoasă pentru om din vremuri străvechi. Cu timpul, pescuitul a devenit o industrie de care economiile multor ţări depind. Vânate excesiv, însă, unele specii marine au ajuns pe cale de dispariţie. În numeroase ţări, la această dată, se organizează concursuri de pescuit, un hobby care este practicat – în ultimii ani – de tot mai multe femei.
Ziua întreprinderilor micro, mici şi mijlocii
Conform Rezoluţiei 71/279 adoptată de Adunarea Generală a ONU la 6 aprilie 2017, ziua de 27 iunie este dedicată, anual, întreprinderilor micro, mici şi mijlocii. Prin această iniţiativă, ONU a dorit să sublinieze importanţa avută de întreprinderile micro, mici şi mijlocii pentru întreaga societate. Conform unor statistici ale Comitetului Internaţional pentru Afaceri Mici, aceste întreprinderi reprezintă peste 90% din totalul firmelor din lume, fiind răspunzătoare pentru aproximativ 60-70% din numărul total de angajaţi şi contribuind cu aproximativ 50% din PIB, potrivit http://www.un.org.
Ziua Națională a Republicii Djibouti (Estul Africii)
Amplasarea Djiboutiului (verde) în Africa de Est – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Primele înregistrări apar în cântecele şi poeziile nomazilor, despre triburile somaleze şi afare de pe vremea când aceştia se ocupau cu comerţul de blănuri şi piei în Egipt, India şi China cu mii de ani în urmă. În prima jumătate a secolului XIX, ca răspuns al activităţii britanice în Egipt, Franta îşi manifestă interesul în Cornul Africii. Aceştia îşi extind protectoratul asupra unei părţi din Somalia şi instalează un guvernator formând astfel Somalia Franceză. În 1896 oraşul-port Djibouti devine noua capitală administrativă luând locul oraşului Obock.
Republica Djibouti şi-a câştigat independenţa în 27 iunie 1977, prin votul electoratului la un referendum pentru independenţă. Hassan Gouled Aptidon devine primul preşedinte al tării.
Un război civil a început în 1991 între guvern şi grupul rebel predominant Afar, Frontul de Restaurare a Unităţii şi Democraţiei (FRUD). Conflictul a încetat în Decembrie 1994 când FRUD a semnat un acord de pace cu guvernul.
Hassan Gouled Aptidon a demisionat din funcţia de preşedinte în 1999, la vârsta de 83 ani. Succesorul său a fost nepotul său Ismail Omar Guelleh. La alegerile prezidenţiale ce au avut loc în 8 Aprilie 2005, Ismail Omar Guelleh a fost reales preşedinte pentru al doilea mandat de 6 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu