2. /29 IUNIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători
Astăzi prăznuim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel!
LA MULȚI ANI PURTĂTORILOR NUMELOR SFINȚILOR APOSTOLI PETRU ȘI PAVEL!
· 1520: A murit Moctezuma al II-lea, ultimul imparat aztec (n.1466). A condus Imperiul Aztec din anul 1502 pana la moartea sa. La 8 noiembrie 1519, conchistadorul spaniol Hernan Cortés si mica sa armata, au intrat in capitala Imperiului Aztec, Tenochtitlan si au fost gazduiti de imparatul Montezuma in palatul său timp de mai multe luni. Moctezuma a continuat să guverneze imperiul său şi a efectuat chiar cuceriri de noi teritorii, in timpul cand spaniolii se aflau in capitala Tenochtitlan. La un moment dat imparatul aztec a devenit prizonier al spaniolilor în propria sa casă. In ce imprejurari s-a petrecut acest lucru nu reiese cu claritate din sursele existente. Se pare ca nobilii azteci au devenit tot mai nemulţumiţi de armata spaniolă care isi prelungea sederea in Tenochtitlan. Moctezuma i-ar fi spus lui Cortez că ar fi mai bine sa plece si la scurt timp după aceea, acesta a fost luat ostatic de spanioli , fapt care a provocat revolta populatiei. În lucrarea sa Historia , Bernal Diaz del Castillo spune că la 1 iulie 1520, spaniolii l-au fortat pe Moctezuma să apară la balconul palatului său, si sa apeleze la conaţionalii săi care inconjurasera palatul, să se retragă. Complicitatea imparatului i-a revoltat si mai mult pe azteci, care l-au atacat cu pietre şi săgeţi. El a murit la scurt timp după aceea. Conchistadorul Hernan Cortes, confruntat cu revolta aztecilor a ordonat retragerea, dar va asedia şi după 75 de zile va distruge Tenochtitlan şi odata cu acesta, Imperiul Aztec.
* 1744: André Campra (botezat pe 4 decembrie 1660, Aix-en-Provence – d. 29 iunie 1744, Versailles) a fost un compozitor francez.Din punct de vedere cronologic în istoria muzicală este situat între Jean-Baptiste Lully și Jean-Philippe Rameau, participând la apariția unor forme noi în opera franceză.
După ce a fost format la catedrala Saint-Sauveur din Aix-en-Provence, accede în doar câțiva ani la postul de profesor muzician la Notre-Dame de Paris, după ce a fost în aceeași postură la Toulon, Arles (la catedrala Saint-Triomphe) și la catedrala Saint-Etienne din Toulouse. Va deveni astfel inspector general, dirijând de asemenea muzicienii și pajii Capelei regale (cu precădere cântăreți –cântăreți bisericești – adulți și tineri în curs de formare) fiind unul dintre cei doi compozitori „obișnuiți”, până ce se retrage în 1735 din motive de sănătate. Este autorul a numeroase opere profane mai ales în domeniul operei de balet (pentru care a fost un adevărat creator). Va compune un număr important de partituri religioase. Unele dintre marile sale motete au rămas celebre (mai ales Requiemul).
Culmea gloriei sale a fost în perioada Regentă (perioadă care are loc între 1715 și 1723), Campra fiind încă adulat în ultimii ani ai vieții sale.
Moare la Versaille în 29 iunie 1744, la vârsta de 83 de ani. Testamentul său ni-l arată, destul de curios, sărac, infirm, izolat în micul său apartament, în compania a doi servitori. Când a murit, opera sa, deși era încă vie difuzată în provincie se va menține în repertoriu pentru mai mult de douăzeci de ani.
| André Campra | |
 |
* 1840: Lucien Bonaparte, Prinț de Canino și Musignano (21 mai 1775 – 29 iunie 1840), născut Luciano Buonaparte, a fost al treilea fiu care a supraviețuit al lui Carlo Buonaparte și a soției lui, Letizia Ramolino.
Lucien a fost fratele mai mic al lui Joseph și Napoleon Bonaparte și fratele mai mare al Elisei, Louis, Pauline, Caroline și Jérôme Bonaparte. Lucien a avut puncte de vedere cu adevărat revoluționare, care au dus la o relație de multe ori abrazivă cu fratele său Napoleon, care a preluat controlul asupra guvernului francez în 1799, când Lucien avea 24 de ani
| Lucien Bonaparte | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Prinț de Canino și Musignano | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Lucien Bonaparte, portret de François-Xavier Fabre, după 1800
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
* 1841: Frederica de Mecklenburg-Strelitz (n. 3 martie 1778 – d. 29 iunie1841), Ducesă de Cumberland și mai târziu Regină a Hanovrei, a fost soția regelui Ernest Augustus I de Hanovra, al cincilea fiu și al optulea copil al regelui George al III-lea al Regatului Unit și a reginei Charlotte.
S-a născut la Palatul Alten din Hanovra ca a cincea fiică a lui Carol al II-lea, Mare Duce de Mecklenburg-Strelitz și a primei lui soții Friederike de Hesse-Darmstadt, fiica lui George William, Prinț de Hesse-Darmstadt. De la naștere până la prima căsătorie titlul ei a fost Alteța Sa Ducesa Frederica de Mecklenburg, Prințesă de Mecklenburg-Strelitz.
Mama Fredericăi a murit la 22 mai 1782 după nașterea celui de-al zecelea copil. Doi ani mai târziu (28 septembrie 1784), tatăl ei s-a recăsătorit cu sora mai mică a soției lui, Charlotte de Hesse-Darmstadt, însă mariajul s-a încheiat peste doar un an, când Charlotte a murit în urma complicațiilor unei nașteri, la 12 decembrie 1785. Văduvul Duce Charles nu putea da o educație corespunzătoare fiicelor sale, așa că a trimis-o pe Frederica și pe surorile sale Charlotte, Therese și Louise la bunica maternă, Maria Louise Albertine de Leiningen-Dagsburg-Falkenburg. Mai târziu, Ducele Charles și-a trimis și cei doi fii, Prințul George și Charles să fie crescuți de bunica lor.
La Frankfurt-am-Main la 14 martie 1793, Prințesa de Mecklenburg-Strelitz l-a întâlnit la Teatru Prusac pe regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, care a fost imediat captivat de grația și farmecul Fredericăi și al surori ei Luise. Câteva săptămâni mai târziu, tatăl Fredericăi a început negocierile de căsătorie cu regele Prusiei: Luise cu Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm și Frederica cu fratele lui mai mic Prințul Ludwig Karl.
Dubla logodnă a fost sărbătorită la Darmstadt la 24 aprilie. La 24 decembrie, Luise și Prințul Moștenitor s-au căsătorit la Palatul Regal din Berlin; la 26 decembrie Frederica și Prințul Ludwig s-au căsătorit în același loc. Din căsătorie au rezultat trei copii:
- Prințul Frederick al Prusiei (1794–1863)
- Prințul Karl al Prusiei (1795–1798)
- Ducesa Frederica Wilhelmina de Anhalt-Dessau (1796–1850)
În 1795 regele Frederic Wilhelm al II-lea l-a numit pe Ludwig comandant al regimentului nr. 1 de dragoni, care staționa la Schwedt. La 23 decembrie 1796, Ludwig a murit de difterie. Frederica împreună cu cei trei copii s-a mutat la Palatul Schönhausen în apropiere de Berlin.
În 1798 Frederica era însărcinată. Tatăl copilului era Frederic Wilhelm, Prinț de Solms-Braunfels (n. 22 octombrie 1770). Prințul a recunoscut paternitatea și, pentru a evita scandalul a cerut-o în căsătorie. În același an la 10 decembrie cei doi s-au căsătorit la Berlin și s-au mutat la Ansbach. În februarie 1799, Frederica a născut o fată care a trăit numai opt luni. În 1805 prințul de Solms-Braunfels a demisionat din postul său din armată din motive de sănătate și deci și-a pierdut venitul. Frederica a trebuit să întrețină familia cu propriile resurse după ce cumnatul ei, regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei a refuzat să-i mai acorde venitul anual pentru o fostă prințesă a Prusiei.
În mai 1813, în timpul unei vizite la unchiul său, Prințul Ernest Augustus, Duce de Cumberland, al cincilea fiu al regelui George al III-lea al Regatului Unit și al reginei Charlotte (mătușa paternă a Fredericăi), s-a îndrăgostit de Frederica.
În următoarele luni, Frederica s-a gândit la intențiile lui Ernest Augustus și la posibilele efecte asupra situației ei. Atunci când, după victoria aliaților în Bătălia de la Leipzig(1813), Ernest Augustus a petrecut câteva zile la Neustrelitz, el a fost primit cu entuziasm. Frederica a cerut regelui prusac aprobarea divorțului de prințul de Solms-Braunfels. Toate părțile au convenit, inclusiv prințul de Solms-Braunfels, a cărui moarte subită la 13 aprilie 1814 a fost considerată de unii ca un pic prea convenabilă; unii au suspectat-o pe Frederica că și-a otrăvit soțul.[1]
În august, logodna a fost anunțată oficial. După ce Parlamentul britanic și-a dat acordul pentru nuntă, Frederica și Ernest Augustus s-au căsătorit la 29 mai 1815 la biserica parohială din Neustrelitz . Mai târziu, cuplul a călătorit în Marea Britanie unde a avut loc a doua ceremonie la 29 august 1815 la Casa Carlton din Londra.
Din căsătoria cu Ernest Augustus, ea a avut trei copii dintre care doar unul a supraviețuit copilăriei: un fiu, care va deveni viitorul rege George al V-lea al Hanovrei.
La 20 iunie 1837 regele William al IV-lea al Regatului Unit și al Hanovrei a murit fără moștenitori legitimi. Succesorul lui a fost nepoata sa, Prințesa Victoria, singura fiică a fratelui său Prințul Eduard Augustus, Duce de Kent. Pentru că în Hanovra acționa Legea Salică încă din timpul Sfântului Imperiu Roman, Victoria nu putea moșteni tronul Hanovrei. Următorul descendent masculin al ultimului rege era Ducele de Cumberland, soțul Fredericăi, care a devenit regele Ernest Augustus I al Hanovrei.
După o boală scurtă, regina Frederica de Hanovra a murit în 1841 la Hanovra, la vârsta de 63 de ani.
| Frederica de Mecklenburg-Strelitz | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| Regină a Hanovrei | |||||||||||||||||||||||||||||||||
 Portret de Johann Tischbein, 1796.
| |||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1861: Elizabeth Barrett Browning (n. 6 martie 1806 - d. 29 iunie 1861) a fost o poetă engleză. A scris versuri de o deosebită sensibilitate dedicate soțului ei, poetul Robert Browning.
Opera:- 1847: Sonete unei portugheze ("Sonnets from the Portuguese"), traduse în limba română de Mărgărita Miller-Verghy
- 1851: Ferestrele casei Guidi ("Casa Guidi Window");
- 1860: Poeme înainte de Congres ("Poems Before Congress");
- 1857: Aurora Leigh ("Aurora Leigh").
| Elizabeth Barrett Browning | ||||||||||||||||||||||||||||||||
 Gravură din 1871 după o fotografie a scriitoarei din 1859
| ||||||||||||||||||||||||||||||||
Prin decretul imperial[4] din 17 martie 1854, Ioan Alexi a fost numit episcop al Diecezei[5] Gherlei, care fusese înființată de curând, prin bulla papală „Ad apostolicam Sedam”, din 26 noiembrie 1853. Această dieceză nou înființată cuprindea 540 de parohii în nord-vestul Transilvaniei, împreună cu alte 94 de parohii dezmembrate din Eparhia Greco-Catolică de Muncaci, azi în Ucraina Transcarpatică, împreună 634 parohii cu 410.000 suflete. Prin bula din 6 decembrie 1854, papa Pius al IX-lea l-a confirmat episcop pe Ioan Alexi. La 28 octombrie 1858, Mitropolitul Alexandru Sterca-Șuluțiu l-a consacrat episcop, în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, odată cu episcopul de Lugoj, Alexandru Dobra. La 7 septembrie 1856, a avut loc instalarea Episcopului Ioan Alexi, la Gherla, în prezența Mitropolitului Alexandru Sterca-Șuluțiu.[6]
În 1852, Ioan Alexi a înființat și a sfințit Școala capitală greco-catolică română din Târgu Lăpușului, care a devenit un focar de cultură românească, în zonă.
În anul 1858, episcopul Ioan Alexi a înființat „Preparandia” de la Năsăud, cu un curs de 2 ani, iar în anul 1859, a deschis Seminariul Teologic de la Gherla, avându-l pe vicarul foraneu al Năsăudului Macedon Pop ca proto-director. S-a preocupat, în mod permanent, de aprovizionarea cu cărți școlare a tuturor școlilor sătești din eparhia sa, care erau în număr de 592, cu circa 36.240 de elevi și eleve. („Sionul românesc”, Viena, 1863). Însuși episcopul distribuia premiile celor mai merituoși elevi.
Din contribuțiile credincioșilor, a înființat fondul școlastic, pe care l-a folosit la întreținerea tinerilor care studiau la universitățile străine, pentru ca și românii să aibă intelectualii lor.
În anul 1860 episcopul Ioan Alexi a vizitat o mare parte a parohiilor din Vicariatul Maramureșului.[7] Împreună cu mitropolitul Alexandru Sterca-Șuluțiu și cu episcopul Vasile Erdeli a protestat la cererea celor 58 de maramureșeni, pretinși români,[6]din 1860, de redactare în limba maghiară, a cărților funciare.
A dispus înlocuirea limbii slavone cu limba română în bisericile din Maramureș, iar pe preoți i-a obligat să-și cumpere și să folosească cărțile liturgice editate la Blaj.[8]
Pastoralele sale, transmise tuturor parohiilor din eparhia sa, constituiau și îndemnuri de iubire a limbii și națiunii române.
În calitate de membru al Comitetului național român din Sibiu, între anii 1861-1863, a apărat interesul românilor din Transilvania.
| Ioan Alexi | |||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||
* 1863: Frederic Ferdinand, Prinț Ereditar al Danemarcei (22 noiembrie 1792– 29 iunie 1863) a fost nepot al regelui Frederic al V-lea al Danemarcei și moștenitor prezumptiv la tron din 1848 până la moartea sa. Dacă ar mai fi trăit încă cinci luni, ar fi supraviețuit nepotului său regele Frederic al VII-lea și ar fi devenit rege al Danemarcei.
Prințul Ferdinand s-a născut la Palatul Christiansborg din Copenhaga la 22 noiembrie 1792 ca cel mai mic copil al Prințului Frederic al Danemarcei și Norvegiei (al doilea fiu al regelui Frederic al V-lea) și al Sophia Frederica de Mecklenburg-Schwerin.
Unchiul său, regele Christian al VII-lea, a devenit instabil mental și tatăl său a fost regent după căderea prim-ministrului Johann Friedrich Struensee în 1772. După lovitura de stat din 1784, când fiul regelui, Frederic al VI-lea a preluat puterea, tatăl său n-a mai avut influență la curte, deși era al doilea în linia de succesiune.
Când Palatul Christiansborg a fost distrus într-un incendiu în 1794, tânărul prinț și familia sa s-au mutat la Palatul Amalienborg și și-a petrecut verile la Palatul Sorgenfri.
Prințul Ferdinand s-a căsătorit la Palatul Frederiksberg la 1 august 1829 cu Prințesa Caroline a Danemarcei (1793–1881). Ea era fiica cea mare a regelui Frederic al VI-lea. Când regele a murit în 1839, din cauza Legii Salice Caroline nu putea succeda la tron; coroana a fost moștenită de cea mai apropiată rudă de sex masculin,fratele mai mare al prințului Ferdinand, Christian Frederic.
Numărul membrilor de sex masculin ai Casei Regale era atât de mic în acele vremuri încât Ferdinand însuși a fost întotdeauna foarte aproape de succesiune. După moartea fratelui său Christian al VIII-lea în 1848, Ferdinand a devenit moștenitor prezumptiv.
Ferdinand a murit fără să aibă copii, la vârsta de 70 de ani.
| Prințul Ferdinand | |||||||||||||||||||||||||||
| Prinț Ereditar al Danemarcei | |||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||
· 1890 - A murit Alexander Parkes, chimist si inventator care a fabricat, printre altele, un material durabil - Parkesine- care a ajutat la descoperirea celuloidului (n. 29.12.1813).
· 1895 - A murit naturalistul englez Thomas Huxley; în colaborare cu Ch. Darwin a studiat în domeniile zoologiei, anatomiei comparate, paleontologiei si teoriei evolutioniste.
· 1904 - A murit George Ionescu-Sion (Gheorghe Ionescu), istoric si publicist roman, vicepresedinte al Ateneului Roman, autor al lucrarii “Istoria Bucurestilor” (1899), membru corespondent al Academiei Romane.
· 1940: Paul Klee (n. 18 decembrie 1879, Münchenbuchsee lângă Berna, Elveția – d. 29 iunie 1940, Muralto, Elveția) a fost un pictor, desenator și teoretician al artei elvețian, de naționalitate germană.
A fost membru al grupărilor avangardiste germane, profesor la Bauhaus, îmbinând tendințele moderne în artă într–un desen sintetic, cu linii cromatice îndrăznețe.
Subiectele lui Klee acoperă o plajă vastă, mergând de la motive figurative (personaje, peisaje terestre, acvatice și celeste) la forme geometrice sobre și polimorfe (săgeți, cruci, stele, puncte) și la semne grafice (pictograme, hieroglife).
Operele sale, acuarele sau guașe, au un format adesea limitat la dimensiunea unei foi de scris. Uleiurile și pastelurile, pe pânză sau pe hârtie de ziar, sunt de dimensiuni medii și mari.
Originalitatea și extrema diversitate a limbajului tematic, varietatea surselor de inspirație, bogăția desenului și formelor, singularitatea expresiei cromatice, reflecțiile asupra formatului, nenumăratele tehnici mixte și de material indică un inventar artistic prolix.
Soția (din 1906) - pianista Lily Klee (nee Caroline Stumpf). Cuplul avea un fiu - Felix.
| Paul Klee | |
 |
Hugo Dingler a studiat matematica, filozofia și fizica la universitățile din Göttingen și München cu Felix Klein, Hermann Minkowski, David Hilbert, Edmund Husserl, Woldemar Voigt și Wilhem Roentgen. A absolvit Universitatea din München cu o teză sub supravegherea lui Aurel Voss. Dingler și-a câștigat doctoratul în matematică, fizică și astronomie în 1906. Consultantul său doctoral a fost Ferdinand von Lindemann. În 1910, prima încercare a lui Dingler de a câștiga statutul de Habilitat a eșuat. A doua încercare în 1912 a avut succes. Dingler a predat apoi ca Privat docent și a susținut cursuri de matematică, filozofie și istoria științei. A devenit profesor la Universitatea din München în 1920. Dingler a ocupat funcția de profesor ordinarius la Darmstadt în 1932.
În 1934, la un an după ce naziștii au preluat puterea, Dingler a fost demis din funcția de învățător din motive încă neclare. Dingler însuși a spus unor intervievatori că acest lucru se datorează scrierilor sale favorabile referitoare la evrei. De fapt, au fost remarcate atât declarațiile filosemice cât și antisemite ale lui Dingler.[2]
Din 1934 până în 1936 a ocupat din nou o poziție didactică.
În 1940, Dingler s-a alăturat partidului nazist și a primit din nou o funcție didactică.
* 1956: Mitty Goldin (născut Moise Goldin; n. 17 martie 1895. Focșani - d. 29 iunie 1956) a fost un impresar francez, producător și director de săli de music hall și varietăți și compozitor evreu originar din România.
După ce a urmat liceul la Focșani și la Iași, unde a fost tenor în corul Mitropoliei Moldovei [2], Goldin a făcut serviciul militar, fiind înrolat în armata română în primul război mondial. La 16 noiembrie 1916 a fost dat dispărut în luptele de la Călugăreni. La 5 mai1917 s-a întors din captivitate.[3] Apoi în 1918 a plecat pentru a studia dreptul la Paris.A devenit în cele din urmă ziarist, lucrând un timp, împreună cu Cincinat Pavelescu, la publicația „L'écho franco-roumain”. În România el a fost condamnat în contumacie ca dezertor în anul 1927, dar a fost amnistiat în 1934. A cântat ca pianist în câteva formații de muzica ușoară, lansându-se în cele din urmă ca impresar, posesor al unei agenții artistice proprii. A cumpărat la un moment dat sala Plaza din Paris, de pe Bulevardul Poissioniére, care se afla la marginea falimentului, și a transformat-o în 1934sala de musical-hall ABC. Afacerea era considerată riscantă la vremea respectivă din cauza concurenței serioase din partea cinematografiei. Numele "A.B.C." l-a ales intenționat, pentru a figura, după ordinea alfabetică, în fruntea programelor pariziene. A inovat un sistem de programe original, având afișul bazat numai pe artiști confirmați și care se reînnoia tot la 2-3 săptămâni. Acest concept a fost utilizat ulterior cu succes de către Bruno Coquatrix la sala "Olympia". Angajase o orchestră proprie și animatori, iar spectacolele de varietăți cuprindeau numere diverse, incluzând scheciuri umoristice, atracții, șansoane. Capul de afiș prezenta nu mai mult de 6-7 șansoane.
A contribuit la muzica operetei La Féerie blanche (1938, Teatrul Mogador) de Casimir Oberfeld, text: Louis Verneuil, Andre Hornez, la opereta Les chansons de Bilitis (Teatrul des Capucines) de Joseph Kosma (sub pseudonimul Pierre Cochereau), Jean Valmy (pseudonimul lui Edmond Roland) , Marc-Cab (pseudonimul lui Marcel Cabridens)
| Mitty Goldin | |
 |
* 1967:
· 1969: A murit la varsta de 49 de ani in urma unui atac de cord politicianul secesionist congolez Moise Tshombe. Moise Tshombe (1919-1969) a fost presedinte al statului secesionist Katanga si al Republicii Congo (fosta Congo belgian). Destituit din funcţie în 1965, el a trăit sub arest la domiciliu în Algeria. Autorităţile algeriene au respins cererea de extrădare inaintata către preşedintele congolez Mobutu, care intenţiona să-l trimita in judecata pe Tshombe pentru inalta trădare.
* 1970: Stefan Paul Andres (n. 26 iunie 1906 - d. 29 iunie 1970) a fost prozatorși poet german. În scrierile sale, a abordat teme existențiale.Roman
- 1932: Fratele Lucifer ("Bruder Luzifer");
- 1949: Animalul adâncurilor ("Das Tier aus der Tiefe");
- 1951: Arca ("Die Arche");
- 1959: Curcubeul cenușiu ("Der graue Regenbogen");
- 1963: Omul din pește ("Der Mann im Fisch").
Povestire[modificare | modificare sursă]
- 1943: Noi suntem Utopia ("Wir sind Utopia");
- 1943: Dionysos înghețat ("Der gefrorene Dionysos");
- 1943: Gratia de aur ("Das goldene Gitter");
- 1950: Casele din nori ("Die Häuser auf der Wolke");
- 1951: Chipul ("Das Antlitz").
Teatru
- 1936: Veșnicul curent ("Der ewige Strom");
- 1946: O inimă de care ai nevoie ("Ein Herz, wie man's braucht");
- 1949: Utopia divină ("Gottes Utopia");
- 1956: Fiii lui Platon ("Die Söhne Platons");
- 1956: Când sosesc zeii? ("Wann kommen die Götter?").
Poezie
- 1933: Catedra leilor ("Die Löwenkanzel");
- 1934: Zidul nevăzut ("Die unsichtbare Mauer");
- 1948: Recviem pemtru un copil ("Requiem für ein Kind");
- 1966: Poezii ("Gedichte").
Eseu
- 1946: Emigrație internă ("Innere Emigration");
- 1958: Toleranță. Puntea dintre adevăr și libertate ("Toleranz. Die Brücke zwischen Wahrheit und Freiheit");
- 1960: Nici o altă Hiroșimă ("Nie wieder Hiroshima").
Memorial de călătorie
- 1943: Italienii ("Italiener");
- 1960: Marile vinuri ale Germaniei ("Die großen Weine Deutschlands");
- 1967: Jurnal egiptean ("Ägyptisches Tagebuch").
* 1982: Henry King (n. , Virginia, SUA – d. , Toluca Lake[*], SUA) a fost un regizor și actor de film american.
| Henry King | |
_001.jpg) |
* 1977: Elena "Magda" Lupescu (n. ,[1] Iași, România – d. Estoril, Portugalia) a fost amanta și apoi soția regelui Carol al II-lea al României.
Elena Lupescu a fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grünberg (născut evreu, ulterior botezat creștin ortodox) și a Elizei Falk, născută evreică, botezată în religia catolică, fostă dansatoare la Viena[3]. În timpul primului război mondial, Elena Lupescu a fost căsătorită cu un locotenent de vânători de munte, de care a divorțat după scurt timp. În 1922 a devenit amanta prințului Carol. În 1923 au fugit împreună din România. Prințul Carol a fost încoronat în 1930 ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea Regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil. Pe 8 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu au ajuns cu propriul tren la Lugano, în Elveția.[4]. În octombrie 1940, guvernul legionar al României a cerut Spaniei extrădarea Elenei Lupescu, precum și cea a lui Ernest Urdăreanu, mareșalul Palatului, care, după părerea legionarilor, s-ar fi aflat alaturi de Regele Carol al II-lea, în spatele asasinării, la 30 noiembrie 1938, a lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul organizației „Garda de Fier”.[5]Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia și Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea și Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, Portugalia.
După moartea lui Carol al II-lea, în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până când s-a stins din viață.[6] Sicriul ei a fost depus la capela Regilor Portugaliei din mănăstirea São Vicente de Fora din Lisabona, alături de sicriul Regelui Carol al II-lea. În anul 2003 sicriile celor doi au fost aduse la mănăstirea Curtea de Argeș.
| Elena Lupescu | |||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
· 1987: A murit fizicianul Victor Mercea, autorul unor importante cercetări în diverse domenii ale fizicii moleculare, precum şi în mecanica fluidelor. A efectuat cercetări fundamentale în domeniul separării apei grele. A fost membru corespondent al Academiei Române din 1963; (n. 1924).
· 1990: A murit scriitorul american Irving Wallace ; (n. 1916).
· 1995: A murit actrita americana de film Lana Turner, una dintre cele mai populare actrite de cinema din anii ’49; (n. 1920). A fost nominalizata pentru premiul Oscar pentru cea mai buna actrita din filmul “Peyton Place”, în 1957.
* 1997: Gheorghe Ciobanu (n. 4 februarie 1909, Pădureni (fostă Gâștești), județul Ilfov (astăzi Giurgiu) - d. 20 aprilie 1997, București) a fost un etnomuzicolog, bizantinolog și profesor român.S-a născut la data de 4 februarie 1909 în localitatea Pădureni (Gâștești), județul Ilfov (astăzi Giurgiu).[1]
Studiile muzicale le-a început în 1923 la Seminarul Central din București[1] (absolvit în 1931), continuându-le la Conservatorul din București (1931-1938) cu Victor Gheorghiu (teorie-solfegiu), Ștefan Popescu (teorie-solfegiu, cor, dirijat coral), Mihail Jora (armonie și contrapunct), Dimitrie Cuclin (forme muzicale), Constantin Brăiloiu(folclor și istoria muzicii), George Breazul (enciclopedia și pedagogia muzicii).[2] S-a specializat între 1944-1946 cu Ioan D. Petrescu (paleografie bizantin și cânt gregorian).[3]
Între 1935-1943 este cântăreț bisericesc în București[4], iar între 1939-1952 este profesor de muzică bisericească la Seminarul Central din București.[3]
Între 1942-1946 activează ca profesor de teorie-solfegiu la Institutul Militar de Muzică din București.
În 1938 devine colaborator la Arhiva de Folklor a Societății Compozitorilor Români. Între 1949-1953 ajunge cercetător științific și apoi șef de sector (1954-1968) la Institutul de Etnografie și Folclor al Academiei R.P.R. din București.[3]
În 1970 devine doctor în muzicologie la Conservatorul din Cluj-Napoca cu teza Lăutarii din Clejani.[2]
A prezentat conferințe, comunicări științifice, concerte-lecții, emisiuni radio-televizate. A participat la numeroase sesiuni științifice interne și internaționale, la București, Cluj, Iași, la Moscova (1964), Celje (1965), Sofia (1966), Viena (1981), Haga(1988) etc.
A publicat articole, recenzii și studii în principalele reviste de specialitate din țară (Muzica, Revista de Folclor, Studii de muzicologie, Cercetări de muzicologie, Biserica Ortodoxă Română, Glasul Bisericii etc.) și din străinătate (Franța, Italia, Polonia, Bulgaria ș.a.).
Cărți
- Lăutarii din Clejani[6], București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., 1969, 220 p.
- Studii de etnomuzicologie și bizantinologie[7]vol. 1, București, Editura Muzicală, 1974, 439 p.vol. 2, București, Editura Muzicală, 1979, 378 p.vol. 3, București, Editura Muzicală, 1992, 224 p. ISBN 973-42-0128-X
- Etudes de musique ancienne roumaine[8], București, Editura Muzicală, 1984, 194 p.
Ediții critice
- Anton Pann. Cîntece de lume, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955, 365 p.
- Culegeri de folclor și cîntece de lume, seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. I, București, Editura Muzicală, 1976, 267 p.
- Muzică instrumentală, vocală și psaltică din secolele XVI-XIX, seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. II, București, Editura Muzicală, 1978, 248 p.
- „Școala muzicală de la Putna” (manuscrisul nr. 56/544/576 I), seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. III, București, Editura Muzicală, 1980, 446 p. (cu Titus Moisescu și Marin Ionescu)
- „Școala muzicală de la Putna” (manuscris nr. I-26/Iași), seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. IV, București, Editura Muzicală, 1981, 618 p. (cu Titus Moisescu și Marin Ionescu)
- Antologhionul lui Eustatie Protopsaltul Putnei, seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. V, București, Editura Muzicală, 1983, 510 p. (cu Marin Ionescu)
- „Școala muzicală de la Putna” (Ms. Nr. 56/544/576 I). „Stihirar”, seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. IIIB, București, Editura Muzicală, 1984, 276 p. (cu Titus Moisescu și Marin Ionescu)
- Cîntece de lume (secolele XVIII-XIX), seria „Izvoare ale muzicii românești”, vol. IX, București, Editura Muzicală, 1985, 288 p.
Culegeri de folclor
- 200 Cîntece și doine, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955 (în colaborare cu Vasile D. Nicolescu)ediția a II-a, București, Editura Muzicală, 1962, 193 g.
- Vechi cîntece de viteji, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, 132 p. (în colaborare cu Alexandru Amzulescu)
| Gheorghe Ciobanu | |
 Etnomuzicologul, bizantinologul și profesorul Gheorghe Ciobanu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  4 februarie 1909, Pădureni (fostă Gâștești), județul Ilfov (astăzi Giurgiu) |
| Decedat | 29 iunie 1995, București |
| Ocupație | etnomuzicolog, bizantinolog profesor universitar |
| Activitate | |
| Gen muzical | folclor, muzică bizantină |
· 2000: Vittorio Gassman, actor și regizor italian de film (n. 1922)
A jucat în numeroase producții italiene și americane, coproducții etc, nu o singură dată sub bagheta unor nume recunoscute din cinematografia mondială: Robert Altman, Ettore Scola, Philippe de Broca, Dino Risi, Richard Fleischer.
Connecticut, Statele Unite ale Americii — d. 29 iunie 2003, Old Saybrook, Connecticut) a fost o actriță americană de teatru, televiziune, voce și film, laureată a patru premii Oscar, record încă nedepășit.Hepburn este privită în general ca una dintre marile figuri ale istoriei filmului. Institutul American de Film a clasat-o pe locul I într-un top al celor mai mari actori de film ai secolului al XX-lea.
Anii ‘30
- Motiv de divorț (1932)
- Cele patru fiice ale doctorului March (1933)
- Morning Glory (1933) - Oscar
- Sylvia Scarlett (1935)
- Maria Stuart (1936)
- Pensiunea artistelor (1937)
- Leopardul Suzanei (1938)
- Vacanța (1938)
Anii ‘40
- Poveste din Philadelphia (1940)
- Disputa (1942)
- Marea de iarbă (1947)
- O poveste adevărată (1948)
- Coasta lui Adam (1949)
Anii ‘50
- Regina africană (1951)
- Perseverența (1952)
- Pat and Mike (1952)
- De-a lungul verii (1955)
- Banii nu contează! (1956)
- The Rainmaker (1956)
- Brusc,vara trecută (1959)
Anii ‘60
- Lungul drum al zilei către noapte (1962)
- Ghici cine vine la cină (1967)-Oscar
- Leul în iarnă (1968) - Oscar
- Nebuna din Chaillot (1969)
Anii ‘70
- Troienele (1971)
- Echilibru fragil (1973)
- Menajeria de sticlă (1973)
- Dragoste târzie (1975)
- Rooster Cogburn (1975)
Anii ‘80
- Pe lacul auriu (1981) - Oscar
- Grace Quigley (1985)
Anii ‘90
- Bărbatul din mansardă (1992)
- Crăciun cu tata (1994)
- Dragoste de o viață (1994)
- Poveste de dragoste (1994)
* 2007: Fred Thomas Saberhagen (n. ,[2][3][4][5][5][6] Chicago, SUA – d. ,[7][2][3][4][5][5][6] Albuquerque, SUA[8][9]) a fost un scriitor american de literatură științifico-fantastică și de fantezie. Este cel mai notabil pentru seria sa de povestiri și romane SF Berserker (în care apar sonde auto-replicatoare numite Berserker dotate cu oarecare inteligență artificială care distrug alte specii inteligente din univers la apariția acestora).[10]
Saberhagen a scris de asemenea o serie de romane cu vampiri ca protagoniști (printre care și bine-cunoscutul vampir Dracula) și o serie de romane mitologice magice postapocaliptice începând cu popularul său Empire of the East și continuând cu lunga serie de romane Swords și Lost Swords.
Saberhagen a murit de cancer, în Albuquerque, New Mexico.
| Fred Saberhagen | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 18 mai 1930 Chicago, Illinois |
| Decedat | (77 de ani) Albuquerque, New Mexico |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cancer de prostată)  |
| Naționalitate | American |
| Cetățenie |  SUA |
| Ocupație | scriitor |
| Limbi | limba engleză[1] |
| Studii | Lane Technical College Prep High School[*] |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | 1964–2005 |
| Specie literară | Fantasy, Horror, Science fiction |
| Opere semnificative | Seria Berserker Seria Book of Swords |
Sărbători
- În calendarul ortodox: (+) Sf Ap Petru și Pavel
- România: Ziua Penitenciarelor. Având în vedere că: - În penitenciare ajung oameni care ştiu foarte puţin despre Dumnezeu, deci trebuie propovăduită, cu timp şi fără timp, Evanghelia lui Hristos;- Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au greşit mult în faţa lui Hristos, Petru s-a lepădat de El, iar Pavel i-a prigonit pe creştini, dar după căinţă puternică au fost iertaţi, deci pot fi un exemplu de iertare şi încredere în bunătatea lui Dumnezeu pentru cei ce greşesc;- Amândoi au fost închişi, nu pentru că au făcut ceva rău, ci pentru vina de „a-L fi predicat pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitorul oamenilor”, Au fost consideraţi, a fi cei mai potriviţi ocrotitori ai sistemului penitenciar din România.Protocoalele semnate între Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei, privind desfăşurarea Asistenţei Religioase în sistemul penitenciar românesc, primul din anul 1993 – la articolul 15, iar al doilea din anul 1997 – la articolul 10, prevăd că „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel vor fi consideraţi ocrotitori ai sistemului penitenciar din România„, iar Legea 293 din 28 iunie 2004, privind Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor – la articolul 77 stipulează: „Ziua de 29 iunie se proclamă ca zi a personalului din sistemul administraţiei penitenciare„.
- Seychelles: Ziua Independenței. Seychelles sau Seișele, oficial Republica Seychelles, este o țară insulară formată din 115 de insule din Oceanul Indian, la 1,600 km est de Africa, în nordul insulei Madagascar. Alte regiuni și țări vecine sunt: Zanzibar la vest, Maurițius și Réunion la sud, Comore și Mayotte în sud-vest, iar Maldive la nord-est. Seychelles are cea mai mică populație dintre toate statele Africii.
- Ziua Internațională a Dunării. Pe 29 iunie 1994 a fost semnată, la Sofia, Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Manifestările dedicate acestei zile se desfăşoară în toate statele dunărene (19 la număr), pentru a marca dorinţa comună a acestora de a-şi uni forţele în sprijinul protejării acestui fluviu unic în Europa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu