3. /9 IUNIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ

 Sf Ier Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, Harți

    

Sfântul Chirii, marele între dascalii Bisericii, era din Alexan­dria, nascut din parinti dreptcredinciosi si de neam bun, nepot de sora al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Si fiind crescut cu îngrijire, s-a facut foarte iscusit în filosof ie si în fapte bune. El era desavârsit învatat si deprins cu cartile elinesti si latinesti, atât în întelepciunea cea dinafara, cât si în cea dinauntru si duhovniceasca. El se îndelet­nicea totdeauna cu citirea si cugetarea dumnezeiestilor Scripturi.

    

Pentru aceea si Teofil, unchiul lui, vazând în el atâta întelepciu­ne si fapte bune, 1-a numarat în rândul clericilor Bisericii, hirotonin-du-1 arhidiacon. De atunci Sfântul Chirii era sadit în gradina Bisericii lui Hristos întocmai ca un crin binemirositor si frumos, care înflorea cu curatia si cu faptele bune, si care umplea pe credinciosi cu mirosul dumnezeiestii lui întelepciuni.

    

Iar dupa ce a murit Teofil, toti clericii de obste si mirenii au ales ca patriarh al Alexandriei pe dumnezeiescul Chirii, care, îndata ce s-a suit pe scaun, a izgonit din Alexandria pe eretici si pe dez­binatii cei care se numeau novatieni. Iar novatienii acestia asema-nându-se cu fariseii, se numeau pe sine curati si drepti; si purtau haine albe, poate ca sa se arate prin aceasta curatia petrecerii lor. Ei ziceau ca cel ce dupa botez va cadea în pacat de moarte, acela nu se cade sa se primeasca în biserica; caci pacatul cel de moarte nu se spala, de nu se va boteza omul a doua oara. Ei nu îngaduiau a doua nunta, numind-o pe ea preadesfrânare, si botezau a doua oara pe cei ce erau bine botezati, dupa dreapta credinta. Mai aveau înca si alte socoteli ereticesti unii ca acestia.

    

Si s-au numit ei novatieni de la un oarecare Novat, începator al acestei erezii, care era preot în Roma pe vremea împaratului Decie si care dorea sa se faca papa al Romei. Dar, fiindca dupa moartea lui Favin, papa care a marturisit pentru Hristos, nu Novat a fost facut papa, dupa cum poftea si nadajduia, ci s-a facut fericitul Cornelie, pentru aceasta pricina s-a despartit de la soborniceasca Biserica si s-a facut întru toate vrajmas al dumnezeiescului Cornelie si al întregii Biserici sobornicesti. Caci episcopul Cornelie primea iarasi în Biserica pe crestinii care, de frica muncilor, se lepadasera de Hristos pe vremea tiranului Decie, iar pe urma, pocaindu-se cu lacrimi, s-au întors iarasi la credinta în Hristos; asa precum si Hristos a primit pe Apostolul Petru, care s-a lepadat de Dânsul mai înainte, dar pe urma s-a pocait cu lacrimi.

    

Iar dezbinatul si trufasul Novat, nu numai ca nu primea întru pocainta pe cei ce se lepadau de Hristos, dar si pe Cornelie îl prihanea, numindu-1 pe el partas si tovaras al închinatorilor de idoli. Astfel despartindu-se de dânsul, a câstigat si pe altii de un cuget cu el, facându-se ca un alt papa în Roma. De acolo s-a întins eresul si dezbinarea aceasta pâna la Alexandria. Deci - dupa cum am zis - pe niste eretici ca acestia si pe episcopul lor, Teopempt, i-a gonit Sfântul Chirii, îndata ce s-a facut patriarh.

    

Dupa aceea s-a înarmat sa goneasca si pe draci din locasul lor de acolo, caci aproape de Alexandria, ca la douasprezece stadii, se afla un loc ce se numeste Canovos si aproape de acela este un alt loc ce se numeste Manutin, în care era o capiste veche locuita de draci. Deci tot locul acela era foarte înfricosator din pricina multimii duhurilor necurate ce locuiau acolo. Iar pe când traia patriarhul Teofil, de multe ori a voit el sa curateasca acel loc de draci si sa-1 faca locas sfânt, spre a se preamari Dumnezeu; dar n-a putut, pe de o parte pentru ca a avut multe împiedicari, iar pe de alta, pentru ca i-a urmatului aproape moartea.

    

Insa urmatorul lui Teofil, de trei ori fericitul Chirii, s-a îngrijit de aceasta si s-a rugat cu osârdie lui Dumnezeu, ca sa-i dea ajutor si putere sa izgoneasca din acel loc duhurile cele necurate. Deci i s-a aratat lui în vis îngerul Domnului si i-a zis sa aduca în locul acela cinstitele moaste ale sfintilor doctori fara de arginti Chir si Ioan, si astfel va fugi de acolo puterea diavolilor. Iar Sfântul Chirii a îndeplinit porunca îngerului fara de întârziere si a adus în acel loc moastele sfintilor doctori fara de arginti, zidind acolo o biserica în numele lor, dupa care, o, minune! îndata au fugit de acolo duhurile cele necurate si s-a facut locul acela izvor de tamaduiri, prin darul sfintilor fara de arginti.

    

Iar dupa ce sfântul a gonit din locul Alexandriei pe necuratii si gânditii diavoli, a luat purtare de grija sa goneasca si pe vazutii si smintitii diavoli, care erau uratorii de Hristos evrei. Aceia locuiau de demult în Alexandria, din vremea în care s-a zidit cetatea aceasta de marele Alexandru, si cu vremea s-au înmultit foarte mult si nu încetau - dupa obiceiul ce-1 are acest neam iubitor de tulburare - de a bântui într-ascuns si la aratare pe crestini, pentru ura cea neîmpacata ce o au asupra lui Hristos si a crestinilor. Si pricinuiau multe amestecari, si tulburari, înca si varsari de sânge si ucideri. Deci, chemând sfântul pe cei mai de capetenie ai adunarii lor, i-a sfatuit sa opreasca pe neamul lor de la aceste fapte pângarite si sa-i întelepteasca, dar blestematii aceia nu numai ca nu s-au înteleptit, dar s-au facut si mai rai.

    

In Alexandria era o biserica foarte mare si foarte frumoasa, care se numea „biserica lui Alexandru", fiind zidita de episcopul Alexandru. Deci pierzatorii evreii, voind sa faca rau crestinilor, s-au înarmat toti si, într-o noapte, au facut un zgomot mare, alergând pe drumuri si strigând printre casele crestinilor: „Arde biserica lui Alexandru". Iar crestinii, auzind, au alergat îndata cu sârguinta sa stinga focul. Deci evreii, vazând aceasta, au sarit asupra crestinilor, începând a-i taia pe unul cu sabia, pe altul cu cutitul, pe altul îl ucideau cu sulita, iar pe altul îl omorau cu orice apucau în mâna; încât au ucis mare multime de crestini în acea noapte.

    

Iar Sfântul Chirii, aflând dimineata de întâmplarea aceea, s-a mâhnit foarte tare si cauta judecata asupra evreilor de la eparhul cetatii, care se numea Orest. Dar eparhul, desi era crestin, însa, fiindca avea oarecare vrajba asupra sfântului, era de partea evreilor ucigasi si îi ajuta. Atunci dumnezeiescul Chirii, umplându-se de râvna dumnezeiasca, a luat cu el multime de crestini si au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuintele lor le-au surpat si le-au ars împreuna cu sinagoga lor. Si aflând eparhul de aceasta, s-a umplut de mânie asupra patriarhului si a început a face rau rudeniilor si prietenilor sfântului; încât si pe gramaticul Ierax, barbat renumit si cinstit, 1-a batut fara de mila si 1-a dezbracat în priveliste. De atunci se afla între sfânt si între eparh mare neîntelegere si neunire, pentru ca sfântul partinea pe crestini, iar eparhul pe evrei. De aceea au scris fiecare împaratului Teodosie cel tânar, despre pricina aceasta, pâna a venit porunca de acolo, ca sa nu mai locuiasca evreii în cetate.

    

Dupa aceasta, a urmat în Alexandria si o alta întâmplare rea, care s-a facut pricina de ucideri si de mare tulburare. Iata care este:

    

In cetatea Alexandria era o fecioara filosoafa care se numea Ipatia, binecredincioasa si îmbunatatita, fiica lui Teona filosoful. Ea învatase filosofia din tânara vârsta de la tatal sau, sporind atât de mult încât întrecea cu întelepciunea pe toti filosofii vremii de atunci, dupa cum scrie despre dânsa si înteleptul Sinesie, episcopul Chirinei, laudând-o cu cuvinte alese. Ea îsi pazea fecioria curata si n-a voit sa se însoteasca cu barbat; mai întâi si mai ales pentru dragostea lui Iisus Hristos, iar apoi si ca sa poata fara de tulburare sa se îndeletniceasca cu cartile filosof iei.

    

Pentru aceea, barbatii cei râvnitori de întelepciune alergau în Alexandria din toate partile, ca sa auda întelepciunea filosoafei Ipatia. Si toti clericii si boierii si întreg poporul o cinsteau si ascultau cu dragoste sfaturile si dojenile ei cele folositoare de suflet. Deci aceasta filosoafa, voind sa faca pace între patriarh si eparh, se ducea cu multa blândete si smerenie, uneori la unul, alteori la celalalt si, cu cuvintele ei cele întelepte si pricepute, i-a înduplecat pe amândoi sa se împace, desi preasfintitul patriarh cauta si mai înainte de aceasta sa se împace cu eparhul; dar acela, fiind rau la narav si pomenitor de rau, nici nu voia sa auda de pace.

    

Acestea fiind asa, într-una din zile, pe când Ipatia filosoafa se întorcea cu careta la casa sa, niste zurbagii, care urau pacea eparhului si a patriarhului, au navalit asupra ei fara de veste si, tragând-o cu sila afara din careta, i-au sfâsiat hainele si au batut-o fara de mila, pâna ce au omorât-o. Si nu s-au saturat numai cu acea rautate a lor, ci, cu neomenia si cu nemilostivirea lor de fiara, au navalit asupra trupului celui mort al fecioarei, l-au taiat bucati si l-au ars în locul ce se numea Chinar.

    

Instiintându-se toti alexandrinii de aceasta jalnica ucidere si rea întâmplare, s-au mâhnit foarte mult, mai ales cei iubitori de învatatura si întelepti. S-au mai înstiintat înca de tulburarea aceasta si monahii care locuiau în muntele Nitriei si, umplându-se de râvna, s-au adunat ca la cinci sute. Deci, pogorându-se în Alexandria, în ajutorul si apararea patriarhului, au gasit pe drum din întâmplare pe eparhul în careta si îndata au început a striga, ocarându-1 si numindu-1 pagân si slujitor de idoli, de vreme ce fiind mai înainte pagân, luase de putina vreme botezul în cetatea lui Constantin.

    

Iar unul din monahii aceia, cel mai mânios, a aruncat o piatra asupra eparhului si 1-a lovit în cap. Dupa aceea, adunându-se multime de popor, au alungat pe acel monah si au scapat pe eparh, iar slujitorii eparhului au prins pe un monah cu numele Amonie si l-au dus la eparh, care, socotind ca sfântul a pornit pe acei monahi asupra lui, s-a aprins de mânie si atât de mult a muncit pe Amonie în mijlocul cetatii, încât 1-a omorât. Iar sfântul, înstiintându-se de acest lucru, s-a mâhnit si a trimis de a luat trupul monahului si 1-a îngropat cu cinste.

    

Toate acestea au dat îndrazneala evreilor, pe care îi izgonise sfântul din Alexandria, dupa cum am zis. Ei si-au facut mai întâi o noua sinagoga acolo unde se aflau, apoi ucigasii de Hristos si ucigasii de Dumnezeu au îndraznit de au facut si acest lucru prea fara de lege, spre ocara si rusinea lui Hristos si a crestinilor. Ei au facut o cruce lunga, au prins un copil al unui crestin oarecare, pe care, dezbra-cându-1, l-au rastignit pe cruce, nu cu piroane, ci cu frânghii subtiri. Apoi, dupa ce au râs mult de dânsul, au scuipat în fata lui si l-au batjocorit întocmai cum parintii lor au batjocorit pe Domnul; iar mai pe urma de toate l-au batut atât de mult pâna ce l-au omorât. Astfel acest copil binecuvântat s-a facut partas si urmator al patimilor Domnului.

    

De toate acestea înstiintându-se dumnezeiescul Chirii, s-a plâns împaratului; care, desi cu întârziere, însa a judecat cu dreptate si a poruncit ca pe cei mai mari ai evreilor sa-i munceasca foarte tare, iar pe eparhul Orest 1-a scos din dregatoria sa. Deci scapându-se sfântul de tulburarile cele mai de sus si de smintelile acestea, îsi pastorea turma lui cea cuvântatoare cu sârguinta si cu placere de Dumnezeu, ca un pastor adevarat, având pace câtava vreme.

    

Insa diavolul, vrajmasul pacii si al adevarului si izvorul tuturor rautatilor, n-a lasat pe Sfântul Chirii si pe ceilalti crestini sa se bucure multa vreme de aceasta pace, ci a pornit razboi mare si tulburare în toata Sfânta Biserica a lui Hristos, cu hulitorul eres al raucredincio-sului Nestorie, asupra caruia se cuvenea sa se nevoiasca dumneze­iescul Chirii, aparatorul dreptei credinte. Acest raucredincios Nestorie, dupa ce a fost adus din Antiohia la Constantinopol si ales patriarh dupa Sisinie, la începutul patriarhiei lui se arata pe dinafara dreptcredincios în credinta si nimic nu zicea împotriva acesteia; însa ticalosul era eretic în inima sa, numind pe Stapânul Hristos „numai om, nu si Dumnezeu", iar pe Nascatoarea de Dumnezeu numind-o nu Nascatoare de Dumnezeu, ci „Nascatoare de Hristos".

    

Iar cei de un cuget cu Nestorie, adica episcopul Dorotei, cel care locuia împreuna cu el, si preotul Anastasie, acestia au început mai întâi sa semene eresul acesta ca niste neghina printre grâu. Episcopul Dorotei, învatând pe popor la un praznic în biserica soborniceasca a cetatii lui Constantin, a strigat si a zis acest cuvânt hulitor: „Care va numi pe Maria, Nascatoare de Dumnezeu, sa fie anatema". Iar Anastasie iarasi, propovaduind în popor, a zis: „Sa nu numeasca cineva pe Maria Nascatoare de Dumnezeu, pentru ca Maria era om de parte femeiasca. Si cum este cu putinta sa se nasca Dumnezeu din trupul omului?" Aceste cuvinte hulitoare daca le-a auzit poporul, a început sa se tulbure; si, pentru ca sa se încredinteze mai bine, au întrebat si pe patriarhul Nestorie despre acestea. Atunci spurcatul acela si cel de un cuget cu iudeii n-a mai putut sa ascunda în inima sa otrava eresului si a început a aduce la aratare hulele acestea împotriva lui Hristos si a Nascatoarei de Dumnezeu, zicând: „Eu nu voi numi Dumnezeu pe Acela care s-a zamislit în pântece de femeie si a asteptat un numar de zile si de luni, pâna sa se nasca; nici nu voi numi Nascatoare de Dumnezeu pe femeia care a nascut om cu trup din firea sa".

    

De atunci înainte au început sa se nasca prigoniri si certuri pentru aceasta în popor, caci unii se împotriveau eresului lui Nestorie si-1 urau, iar altii se împartaseau cu el si primeau pagânatatea lui. Aceste certuri se faceau nu numai în cetatea lui Constantin, ci mai în toata lumea si la fiecare adunare a dreptcredinciosilor, fiindca acel eretic, Nestorie, împreuna cu urmatorii lui, au scris carti si le-au trimis pretutindeni, chiar si pâna în pustiuri, pe unde locuiau monahii. Deci acel blestemat a atras la ratacirea lui atât de multi clerici, monahi si mireni, încât dupa cum mai înainte Arie a sfâsiat haina lui Hristos cea tesuta de sus, tot asa si Nestorie a sfâsiat toata plinirea Bisericii în multe parti.

    

Instiintându-se de toate acestea, Sfântul Chirii al Alexandriei s-a mâhnit foarte tare, si ca un rob credincios al lui Hristos si al Nascatoarei de Dumnezeu ce era, s-a înarmat ca sa dea razboi pentru cinstea lor si s-a pregatit, ca un pastor adevarat, sa izgoneasca lupul cel gândit din staulul oilor celor cuvântatoare. Iar mai întâi Sfântul Chirii a scris scrisori sfatuitoare catre Nestorie, în care îl sfatuia, cu dragoste frateasca, sa lepede niste socoteli ereticesti ca acestea si, cu schimbarea lui în dreapta credinta, sa îndrepteze pe aceia pe care i-a atras mai înainte la reaua credinta. Iar raucredinciosul Nestorie, luând scrisorile Sfântului Chirii, nu numai ca nu s-a îndreptat, ci mai rau s-a facut, sârguindu-se sa întinda si mai mult eresul sau. Deci pe cei ce se împotriveau ratacirii lui, clerici si monahi, îi muncea cu felurite munci. Iar asupra dumnezeiescului Chirii se mânia cu multa mândrie, numindu-1 eretic, si graia asupra lui multe clevetiri minci­noase si nedrepte, pe care le semana în popor.

    

Deci Sfântul Chirii, vazând pe Nestorie neîndreptat, i-a scris cu asprime, vadind eresul lui. El a mai scris înca si clerului din Constantinopol si împaratului; apoi a mai scris si lui Celestin, papa Romei, si celorlalti patriarhi; de asemenea, a scris si la felurite cetati si laturi, catre episcopi, la dregatori si la boieri. Chiar si la multi pustnici si monahi nu s-a lenevit de trei ori fericitul a scrie, aratându-le din dumnezeiestile Scripturi cât este de pierzatoare si vatamatoare de suflete ratacirea lui Nestorie si îndemnându-i pe toti sa se pazeasca de eresul acela ca de niste otravuri aducatoare de moarte. Mai pe urma de tot, fiindca eresul lui Nestorie crestea din zi în zi tot mai mult si sporea din ce în ce mai rau, iar dezbinarea Bisericii se facea mai mare si multi din episcopi se vatamau de eres; pentru aceasta, Teodosie cel Tânar, dreptcredinciosul împarat, vrând sa îndrepteze aceste sminteli si sa curete Biserica lui Hristos si grâul credintei de maracinii si neghinele ratacirii lui Nestorie, a poruncit sa se adune la Efes al treilea Sinod a toata lumea, în anul 431.

    

Deci s-au adunat doua sute si mai bine de episcopi din toata lumea; iar câti nu puteau sa mearga singuri pentru vreo împiedicare de nevoie, acestia si-au trimis înlocuitorii lor. De aceea si Celestin, papa de atunci al Romei, fiindca nu putea sa mearga la Efes de batrânete si slabiciune, a scris Sfântului Chirii sa tina locul lui în sinod. Deci cei mai mari ai acestui Sfânt Sinod erau: întâi, Sfântul Chirii, ca un pazitor de loc al papei si ca un patriarh al Alexandriei; al doilea, Iuvenalie al Ierusalimului, si al treilea, Memnon al Efesului. Deci fericitul Chirii, aflându-se cel dintâi sezator pe scaun în sinodul acesta a toata lumea, a propovaduit împreuna cu ceilalti parinti si a dogmatisit ca Domnul nostru Iisus Hristos este unul dupa ipostas, Dumnezeu desavârsit si Om desavârsit, iar Preacurata Fecioara Maria, care L-a nascut pe El cu trup, este cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu. Pentru aceea s-a facut mare bucurie la toti dreptcredinciosii si tot poporul cetatii batea din palme de bucurie si zicea într-un glas: „Nu este mare Artemida efesenilor, dupa cum s-a zis de demult, ci este mare Preasfânta Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu". Iar pe spurcatul Nestorie, Sfintii Parintii ai acestui sinod l-au anatemizat si l-au caterisit ca pe un eretic si hulitor. Dar fiindca el nici asa nu se linistea, ci propovaduia eresul mai departe, pentru aceea l-au surghiunit întâi în Tason - dupa cum zice Sfântul Teofan -, apoi în Oasinul Arabiei, caruia pe turceste îi zice Iprim.

    

Si acolo aflându-se pierzatorul Nestorie, si-a luat dumnezeiestile pedepse, pentru ca limba lui cea hulitoare a putrezit si a fost mâncata de viermi, tot asemenea a putrezit tot trupul lui - dupa cum scriu Chedrinos, Nichifor si Evagrie. Iar în Tebaida cea de sus, ticalosul Nestorie a suferit moarte înfricosata si prea dureroasa, asemenea cu a lui Arie; fiindca, mergând la umblatoare, a început a huli împotriva lui Hristos si împotriva Nascatoarei de Dumnezeu. Pentru aceasta, îngerul Domnului 1-a lovit si s-au varsat toate maruntaiele lui tocmai în vasul necurateniei lui; si acolo si-a dat sufletul acel om rau, dupa cum povesteste Sfântul Gherman al cetatii lui Constantin.

    

O necinste si o pedeapsa ca aceasta a luat ereticul Nestorie, cel de un gând cu iudeii; iar Sfântul Chirii a luat mare cinste de la Sfântul al treilea Sinod a toata lumea, pentru ca, dupa cum povesteste Ioan Zonara în cuvântul de lauda pe care îl împleteste Sfântului Chirii si care se gaseste în cartile cele scrise cu mâna, parintii celui de-al treilea Sinod au daruit dumnezeiescului Chirii aceste privilegii: sa se numeasca judecator al lumii si sa poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subtire ca o basma. Iar numele de judecator al lumii arata judecata cea minunata a toata lumea pe care a facut-o sfântul, unind prin dreapta credinta toata lumea, care era în acel timp împartita de eresul lui Nestorie. Giulgiul cel subtire arata subtiratatea mintii si a socotelilor sfântului cu care a întarit si a dogmatisit unirea cea dupa ipostas; fiindca prin hotarul acesta, se arata împreuna si o fata a lui Hristos si doua firi ale Lui. Dumnezeiescul Chirii s-a numit înca si papa, poate pentru ca avea locul lui Celestin papa la cel de-al treilea sinod, macar ca altii tâlcuiesc într-alt fel privilegiile de mai sus. Pentru care si toti patriarhii Alexandriei, urmasii Sfântului Chirii, au apucat si ei sa se numeasca papi si judecatori ai lumii, si sa poarte, când slujesc Sfânta Liturghie, doua coroane si doua epitrahile, poate pentru aratarea acelui giulgiu subtire, pe care sinodul 1-a daruit Sfântului Chirii.

    

Acestea le-am povestit pe scurt si cu putine cuvinte, dar n-a fost numai asa; pentru ca, pâna sa adune sinodul cel mai sus zis, ca prin el sa întareasca si sa întemeieze adevarata credinta, Sfântul Chirii a patimit multa necinste si osteneala. Caci a luat multe clevetiri nedrepte si prigoniri de la ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru ca ei, fiind ajutati de dregatorii cei lumesti, au facut adunarea lor si au propovaduit cu minciuna ca dumnezeiescul Chirii este eretic si de un gând cu Apolinarie, cel care se lepadase de adevarata înomenire a lui Hristos si zicea ca Hristos nu are minte, ci dumnezeirea a împlinit locul mintii. Deci ei au osândit pe Chirii ca pe un eretic, clevetindu-1 la împarat cu scrisorile lor. Si atât de mult au putut pârele si prihanirile lor, încât au întarâtat si pe împarat cu urgie asupra sfântului, din care pricina a fost aruncat în temnita din Efes si a purtat fiare, nevoindu-se pentru adevar împreuna cu Memnon al Efesului.

    

Dupa aceea împaratul, cercetând cu de-amanuntul si gasind ca toate acele pâri au fost mincinoase si aflând nevinovatia Sfântului, i-a smerit pe eretici si i-a izgonit, iar pe Sfântul Chirii împreuna cu cei de un gând cu dânsul i-a pus iarasi în scaunele lor si a fericit cu laude rabdarea si blândetea lor.

    

Si pentru ca sa înteleaga fiecare cât de urât a fost Maicii lui Dumnezeu eresul lui Nestorie, împotriva caruia s-a luptat atât de mult dumnezeiescul Chirii, este bine sa spunem aici si istoria pe care o povestesc parintii Limonariului, Sofronie si Ioan, care scriu astfel: „Am mers la avva Chiriac, preotul lavrei Calamonului, care este lânga Iordan, si ne-a spus noua acestea: Ťîntr-una din zile am vazut în somn pe Sfânta Nascatoare de Dumnezeu, cu fata luminata si stralucita, îmbracata cu haina rosie, si împreuna cu dânsa doi barbati cu sfintita cuviinta, care stateau afara de chilia mea. Iar eu am cunoscut ca este Stapâna Nascatoare de Dumnezeu si ca cei doi barbati care erau cu dânsa erau Sfântul Ioan Botezatorul si Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu. De aceea, am iesit din chilia mea si, închinându-ma Nascatoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea sa intre înauntru, ca sa-mi binecuvânteze chilia. Iar Nascatoarea de Dumnezeu n-a voit nicidecum si, fiindca eu am rugat-o cu staruinta, zicând: „Sa nu se întoarca robul tau rusinat si defaimat de la tine", si alte asemenea; ea, cautând spre mine, mi-a spus: „Cum ma rogi sa intru în chilia ta, când tu ai pe vrajmasul meu într-însa?-"

    

Acestea zicând, s-a facut nevazuta; iar eu, desteptându-ma, am început a plânge si a ma mâhni pentru cuvântul acesta al Nascatoarei de Dumnezeu. Deci, nefiind altcineva în chilia mea, afara de mine singur, ma gândeam ca nu cumva sa fi gresit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul catre Nascatoarea de Dumnezeu si de aceea s-a întors de la mine; însa nu gaseam nimic cu care sa-i fi gresit întru ceva. Deci, aflându-ma întru nedumerire si mâhnire, am luat o carte ca sa citesc si sa ma mai mângâi în supararea aceea. Iar acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odata de la dânsul. Si citind în ea, am aflat la sfârsitul cartii doua cuvinte hulitoare ale raucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut ca el este vrajmasul Nascatoarei de Dumnezeu, pe care îl aveam în chilia mea.

    

Si îndata am dat cartea înapoi la acela care mi-o daduse, zicându-i: „Ia-ti cartea ta, frate, ca din ea mai mult m-am pagubit decât m-am folosit". Iar acela, întrebându-ma si aflând pricina acelei pagube - fiindca i-am povestit eu vedenia -, s-a umplut de râvna dumnezeiasca si îndata a taiat din carte acele doua cuvinte hulitoare si le-a ars în foc, ca sa nu se mai afle în chilia lui vrajmasul Stapânei noastre Nascatoare de Dumnezeuť".

    

Nu se cuvine sa tacem si aceasta: Sfântul Chirii, cel atât de desavârsit prieten al lui Hristos si atât de mare întru sfintenie, avea înca si o oarecare prihana într-însul, nu din rautate si cunostinta, ci din oarecare prindere în minte si din necunostinta adevarului. Ca numai unul Dumnezeu este fara de pacat si singur este cu totul neprins de orice patima, precum zice Grigorie Cuvântatorul de Dumnezeu. Iar sfintii, oricât de sfinti ar fi ei, cu toate acestea sunt supusi, ca niste oameni, sub neputinta omeneasca, si cad sub oarecare patimi omenesti. Caci se apuca prihana nu numai de cei multi, ci si de cei prea buni, încât numai Dumnezeu este cu totul fara de greseala si neprins de patimi. De aceea si Sfântul Chirii, ca un om ce era, avea oarecare patima omeneasca, însa a îndreptat-o pe aceasta într-un chip minunat.

    

Si care era patima si care a fost îndreptarea ei? Ascultati: Marele Chirii, având rudenie si unchi pe patriarhul Teofil, vrajmasul Sfântului Ioan Hrisostom, credea de adevarate mincinoasele prihaniri pe care le graia Teofil împotriva lui Hrisostom, vrajmasul sau, nu din rautate, precum s-a zis mai sus, ci din nestiinta si din nerautate, precum este scris: Barbatul cel fara de rautate crede tot cuvântul. Deci din aceste doua pricini a luat dumnezeiescul Chirii prepus rau asupra preasfintitului si dumnezeiescului parintelui nostru Ioan Hrisostom, de unde se mânia asupra lui, nu numai când traia acesta, ci si dupa ce s-a savârsit. Pentru aceasta, nici numele lui nu voia sa-1 pomeneasca în pomelnice împreuna cu ale celorlalti binecredinciosi patriarhi, precum era obiceiul.

    

Deci Apotic, cel ce a fost dupa Arsachie patriarh al Constanti -nopolului, a scris catre dumnezeiescul Chirii aratând ca si el a fost unul din vrajmasii lui Hrisostom; dar mai pe urma, socotind nevino­vatia si curatia acestui sfânt barbat, s-a pocait de greseala sa de mai înainte si a numarat si a pomenit numele Sfântului Ioan Hrisostom, împreuna cu ale celorlalti sfinti; deci, sfatuindu-1 pe Sfântul Chirii frateste, 1-a rugat sa faca si el asemenea, sa scrie numele lui Hrisos­tom în pomelnice si sa-1 pomeneasca. însa dumnezeiescul Chirii nu 1-a ascultat, poate nevoind sa prihaneasca sinodul ce s-a tinut împotriva lui Hrisostom pe vremea lui Teofil.

    

A mai scris dupa aceasta catre dumnezeiescul Chirii si Sfântul Isidor Pelusiotul, ca unul ce era ruda cu el si mai batrân cu vârsta. Acela îl sfatuia cu îndrazneala si cu multa cutezare, cum ca nedrept si fara de socoteala se mânie împotriva Sfântului Ioan Hrisostom si cum ca nu se cuvine sa judece pe cineva din oameni, mai înainte de a nu fi cercetat pricina si greseala omului cu de-amanuntul. Caci si Dumnezeu, cu toate ca stie toate mai înainte de a se face si vede mai înainte cele ce au sa fie ca si cum ar fi de fata, însa Sfânta Scriptura zice ca S-a pogorât din cer El însusi la cetatile dimprejurul Sodomei, ca sa vada daca sodomitenii cu adevarat au pacatuit asa dupa cum strigarea Sodomei se suie înaintea Lui; iar de nu, sa stie: Strigarea Sodomei si a Gomorei s-a înmultit catre Mine si pacatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Ma, voi vedea de se savârsesc dupa strigarea lor care vine catre Mine; iar de nu, sa stiu. Aceasta a facut-o Domnul Cel a toate vazator ca sa ne dea pilda sa nu credem îndata cuvintele prihanitorilor, ci noi însine sa cercetam mai înainte pâna ce ne vom încredinta desavârsit de este adevarat, asa dupa cum auzim.

    

„Deci si tie - zicea catre dumnezeiescul Chirii -, ti se cuvine sa socotesti mai întâi si apoi sa te mânii, dupa ce vei afla pricina binecuvântata de mânie, ca multi din cei ce au fost împreuna cu tine la sinodul din Efes te spun pe fata cum ca te mânii cu nedreptate asupra nevinovatului Ioan si, fiindca esti nepot al lui Teofil, urmezi în toate asezarii aceluia. Deci precum acela si-a aratat nebunia pe fata, izgonind din scaunul sau pe Ioan cel fara de greseala, sfânt si iubit al lui Dumnezeu, asa faci si tu, prihanind si gonind slava celui gonit, cu toate ca acum el este mort".

    

Si iarasi acelasi Sfânt Isidor a scris alta epistola, catre acelasi dumnezeiesc Chirii, în care zicea acestea: „Ma înfricoseaza pildele care se afla în dumnezeiasca Scriptura si ma silesc sa-ti scriu cele ce îti sunt de trebuinta. Daca eu îti sunt parintele tau - precum ma numesti -, ma tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, ca nu a pedepsit precum se cadea pe fiii sai care au pacatuit. Iar daca eu sunt fiul tau, precum o stiu eu însumi, ma înfricosez sa nu ma ajunga pedeapsa aceea pe care a luat-o Ionatan, fiul lui Saul; caci, putând sa opreasca pe tatal sau sa nu caute vraji, nu 1-a împiedicat de la pacat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în razboi. Deci, ca sa nu fiu eu osândit, îti zic tie acelea care îti sunt spre folosul tau. Asculta-ma pe mine, ca sa nu te osândesti si tu de la Dreptul Judecator si Cel necautator în fata. Leapada-ti mânia care o ai asupra celui mort si sa nu tulburi Biserica celor vii, pricinuindu-i neliniste".

    

Apoi iarasi, în alt loc al epistolei sale zice: „Ma întrebi pentru ce si cum s-a izgonit Ioan? însa eu nu voiesc sa-ti raspund cu de-a­manuntul, ca sa nu ma arat ca osândesc si prihanesc pe ceilalti. Aceasta numai îti zic tie, cum ca multi din cei fara de lege si-au savârsit rautatea lor cu nedreptate asupra dreptului acela. Deci, în putine cuvinte, îti arat starea Egiptului cu care te învecinezi. Egiptul s-a lepadat de Moise si a slujit lui Faraon. Pe cei smeriti i-a batut cu bice; pe israilitenii care se osteneau i-a muncit. Ei zideau cetati Egiptului si el n-a platit plata lucratorilor. în niste lucruri ca acestea Egiptul îndeletnicindu-se, a odraslit pe Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. împreuna cu cei de un gând cu dânsul, el a urât si a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu si propovaduitorul Domnului. Dar casa lui David creste si se întareste mai mult; iar casa lui Saul se micsoreaza si se împutineaza precum vezi".

    

Dumnezeiescul Chirii, citind scrisorile acestea ale Sfântului Isidor, a început a-si cunoaste greseala si a se îndrepta, însa atunci a cunoscut adevarul si atunci s-a îndreptat desavârsit, când a vazut vedenia care urmeaza: Sfântului Chirii i s-a aratat odata într-un vis, ca se afla într-un loc foarte frumos, plin de bucurie negraita. Acolo vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov si pe alti minunati si slaviti barbati ai Vechiului Testament. Asemenea vedea într-însul si pe multi sfinti ai darului celui nou al Sfintei Evanghelii. în locul acela vedea si o biserica minunata, a carei frumusete era neîntrecuta; iar înauntrul bisericii se auzea o multime multa de popor, care cânta o cântare cu viersuire prea dulce. Si intrând si sfântul în biserica, cu totul s-a înspaimântat cu mintea de vederea celor de acolo si s-a umplut cu totul de bucurie si de dulceata în inima sa. Caci vedea acolo si pe Doamna noastra Nascatoare de Dumnezeu înconjurata de multime de sfinti îngeri si stralucita cu slava negraita de jur împrejur. Mai vedea si pe Sfântul Ioan Hrisostom stând aproape de Nascatoarea de Dumnezeu cu mare cinste si stralucind cu lumina minunata, ca un înger al lui Dumnezeu, tinând în mâini cartea învataturilor sale. împreuna cu Sfântul Ioan Hrisostom mai erau si multi alti barbati slaviti, care stateau lânga dânsul ca niste slujitori, toti înarmati si ca si cum ar fi fost pregatiti sa faca o izbânda oarecare.

    

Acestea vazând Dumnezeiescul Chirii, dorea a merge sa se închine Stapânei noastre Nascatoarei de Dumnezeu. Chiar a si alergat la ea ca sa i se închine, dar îndata Sfântul Ioan, împreuna cu purtatorii sai de sulite, au alergat împotriva lui cu mânie si nu numai ca l-au oprit de a se apropia de Nascatoarea de Dumnezeu, dar si din biserica aceea l-au izgonit. Iar Sfântul Chirii, în vremea când statea cutremurat si se socotea în sine cum se mânia Sfântul Ioan Hrisostom împotriva lui si cum 1-a izgonit din biserica, iata a auzit pe Stapâna noastra, Nascatoarea de Dumnezeu, mijlocind si zicând catre Sfântul Ioan sa-1 ierte si sa nu-1 goneasca din biserica aceea; caci nu din rautate, ci din nestiinta a luat prepus rau împotriva lui: „Iarta pe Chirii - a zis Nascatoarea de Dumnezeu catre Sfântul loan -, caci din necunostinta a luat prepusul cel rau pentru tine si va arata ca din nestiinta a câstigat acest prepus rau, dupa ce îl va cunoaste". Dar Ioan se arata ca nu primea sa-l ierte.

    

Atunci Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu a zis catre Sfântul Ioan: „Iarta-1 pentru dragostea mea, caci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, rusinând si înfruntând pe Nestorie, ocarâtorul meu; iar pe mine, Nascatoarea de Dumnezeu, propovaduindu-ma oamenilor! Iarta-1 pentru mine, caci mult s-a ostenit pentru mine, pe ocarâtorul Nestorie rusinându-i si pe mine, Nascatoarea de Dumnezeu, propova­duindu-ma!" Acestea auzindu-le Hrisostom de la Nascatoarea de Dumnezeu, îndata s-a îmblânzit si, chemându-1 înauntru pe Sfântul Chirii, 1-a îmbratisat ca un prieten pe prietenul sau, si de dragoste îl saruta cu iubire frateasca si cu mare bucurie. Astfel s-au împacat si s-au împrietenit amândoi sfintii între ei, în vedenia aceea, prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu.

    

Deci desteptându-se Sfântul Chirii si socotind cu de-amanuntul aceasta vedenie, s-a pocait foarte mult si singur se prihanea pe sine; caci atâta vreme a avut patima desarta si nesocotita împotriva unui barbat preasfânt si bineplacut lui Dumnezeu. Pentru aceea, adunând îndata pe toti episcopii Egiptului, a facut praznic si sarbatoare mare Sfântului loan Hrisostom, a scris numele lui în diptice si-1 pomenea împreuna cu sfintii cei mari, iar în fiecare an îl fericea pe el cu cuvinte de lauda. Apoi i-a scris viata lui, din care Gheorghe, patriarhul Alexandriei, a scris si a alcatuit mai pe urma Viata Sfântului loan de Aur, care se afla în tomurile Hrisostomului. Astfel s-a ridicat prihana aceasta de pe sfintenia dumnezeiescului Chirii.

    

De atunci, fericitul Chirii si-a petrecut cealalta vreme a vietii sale cu petrecere minunata, pastorind turma sa cea cuvântatoare la pasunea cea aducatoare de viata, povatuindu-i pe toti la calea mântu­irii cu mare întelepciune si cu stiinta duhovniceasca, întorcând din ratacirea diavolului pe cei rataciti. Dovada învederata a întelepciunii si a stiintei sale este povestirea care urmeaza, pe care voim sa o adaugim aici ca pe o îndulcire a ascultatorilor si astfel vom da sfârsit povestirii.

    

Avva Daniil ne spune în Pateric, cum ca în partile cele mai de jos ale Egiptului era un batrân cuvios, adica cu petrecerea sfânt, dar simplu si greoi la minte. Pentru aceea, din simplitatea lui, socotea si zicea ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chirii, care, chemând la sine pe barbatul acela si înstiintându-se ca face semne si minuni si orice va cere de la Dumnezeu îi arata lui, a uneltit o întelepciune ca aceasta. El a zis cu blândete catre batrân: „Parinte, un gând îmi zice mie ca Melchisedec este fiul lui Dumnezeu si alt gând iarasi îmi zice ca nu este fiul lui Dumnezeu, ci este om si arhiereu al lui Dumnezeu; deci am îndoiala pentru aceasta. Pentru aceea te-am chemat, ca sa-ti spun ca sa te rogi lui Dumnezeu, sa-ti descopere adevarul, ca sa mi-1 arati si mie". Iar batrânul, auzind aceasta si bizuindu-se pe nevointa sa, a raspuns cu cutezare si cu îndrazneala: „Lasa-ma, stapâne, sa ma rog lui Dumnezeu trei zile pentru aceasta, si orice-mi va descoperi, voi arata-o si marii tale sfintenii".

    

Deci, ducându-se batrânul în chilia lui, s-a închis trei zile si a rugat cu caldura pe Dumnezeu ca sa-i arate cele pentru Melchisedec. Si descoperindu-i-se adevarul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chirii si i-a zis: „Stapâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu". Iar sfântul i-a zis: „Si de unde stii, parinte?" Batrânul i-a raspuns: „Dumnezeu mi-a aratat pe toti patriarhii, unul dupa altul, de la Adam pâna la Melchisedec. Pe toti aceia i-am vazut trecând pe dinaintea mea si când a venit sa treaca Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: ŤIata, acesta este Melchisedec!ť Deci m-am încredintat cu adevarat, stapâne, ca desavârsit este asa". Atunci Sfântul Chirii, multumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte tare ca a izbavit pe acel batrân din ratacire si 1-a eliberat cu pace. Deci batrânul, ducându-se, a marturisit tuturor ca Melchisedec este om, iar nu Fiul lui Dumnezeu. Cu o întelepciune ca aceasta si cu astfel de mestesug duhovnicesc al sfântului, a fost povatuit batrânul cel simplu la cunostinta adevarului.

    

Sfântul Chirii a trait pe scaunul Alexandriei 32 de ani, scriind multe carti folositoare de suflet si dreptcredincioase, dintre care cele mai alese sunt: Comorile si Glafira la Sfânta Scriptura cea Veche. Si curatind în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, si-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie, zi în care se praznuieste adevarata lui pomenire, caci în 18 zile ale lunii lui ianuarie nu este pomenirea sfârsitului sau, ci pomenirea fugii lui, adica a suirii lui din Alexandria la Efes. Aceasta fuga a lui a fost socotita vrednica de praznic; caci a fost pricina de multe bunatati pentru Biserica lui Hristos, fiindca prin ea s-a adunat Sfântul Sinod al treilea a toata lumea, a fost izgonit eresul cel hulitor al lui Nestorie si dreapta credinta a fost propovaduita lumii. Astfel, Sfântul Chirii nevoindu-se cu buna nevointa, credinta cea prea dreapta întarind-o la sinod, împacând lumea si linistind-o de tulburari, curatind turma sa de eresuri si viata sa împodobind-o cu mari fapte bune, s-a dus sa-si ia cununa pregatita lui de puitorul de nevointe Hristos si plata pentru osteneli.

    

Iar la moartea Sfântului Chirii, a stat lânga el însasi Doamna si Stapâna Nascatoare de Dumnezeu si a cercetat pe robul sau cu sârguinta; caci si el, în viata sa, a slujit ei cu credinta si mult s-a nevoit de trei ori fericitul pentru cinstea ei. Si acum se afla în ceruri si se bucura împreuna cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii si cu apostolii, cu ierarhii si cu toti sfintii cei din veac, iar mai ales cu cel desavârsit si iubit prieten al sau, cu dumnezeiescul Ioan Gura de Aur; si sta fara mijlocire înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru si înaintea Preacuratei Maicii Sale, pentru care s-a luptat si a patimit rau. Si neîncetat roaga pe Preasfânta si cea de o fiinta Treime pentru toti crestinii, ca sa dobândeasca si ei împaratia cerurilor. Pe care, dea Dumnezeu ca sa o dobândim si noi toti, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine toata slava împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

• • 

La moartea Sfântului Chiril a stat lângă el însăși Doamna și Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și a cercetat pe robul său cu sârguință; căci și el, în viața sa, a slujit ei cu credință și mult s-a nevoit, de trei ori fericitul, pentru cinstea ei.

Pe 9 iunie, Sfânta Biserică face pomenirea celui între Sfinți Părintele nostru CHIRIL, Patriarhul Alexandriei[1]

(traducere de Dragoș Dâscă în Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Luna iunie, Editura Doxologia)

Chiril, marele învățător al Bisericii, s-a născut în 378, la Mahalla, în Egipt[2]. Era fiul unui părinte nobil și credincios. Tatăl său era dinTheodosiou. Mama sa era originară din orașul politeist Memphis, străvechea capitală. Bunicii după mamă ai Sfântului erau creștini. Aceștia au murit, lăsând în urmă pe fiul adolescent Teofil și pe sora sa mai tânără (mama lui Chiril). În 362/363, în timpul domniei împăratului Iulian, Teofil avea în jur de 16 sau 17 ani. El și-a luat sora mai mică și a părăsit Memphisul, ducându-se în Alexandria. Teofil s-a înrolat în catehumenat. A intrat în atenția Arhiepiscopului Atanasie. Marele Arhiepiscop nu numai că i-a botezat pe cei doi orfani, dar i-a și luat sub protecția sa. Copila a fost încredințată unei comunități de fecioare, unde a rămas până ce a atins vârsta măritișului și s-a căsătorit cu tatăl lui Chiril. Cât despre inteligentul Teofil, Atanasie l-a luat în casa sa. Sub supravegherea lui Atanasie, Teofil și-a încheiat studiile și a intrat în rândul clerului. În ultimii trei ani ai Sfântului Atanasie, Teofil i-a slujit ca secretar. Avansând pe treptele ierarhice, într-un târziu, Teofil a urcat pe tronul Sfântului Marcu, pe 20 iulie 385. Nepotul său, micul Chiril, avea doar șapte ani, dar era pregătit pentru școală. Trebuie să amintim și faptul că Chiril avea mai multe surori; pe una dintre ele o chema Isidora[3].

Teofil l-a chemat pe fiul surorii sale, Chiril al nostru, la Alexandria, pentru ca să înainteze cu studiile și să-l inițieze în treburile Bisericii. Chiril a intrat sub tutela unchiului său de la vârsta de 12 ani. A primit o educație liberală, devenind foarte priceput și apreciat în filosofie și virtute. Era deplin versat în cărțile grecești și latinești. Încheindu-și școala primară, adolescentul Chiril și-a continuat studiile gimnaziale cu un grămătic. Programul materiilor cuprindea: studiul detaliat al literaturii clasice, incluzând și matematicile, muzica și astronomia. După această perioadă, a studiat retorica și filologia, așa cum o demonstrează greaca sa atică elaborată cu care își împodobește discursurile. Dar, în afara studiilor profane, el era dedicat și învățăturii duhovnicești. După studierea gramaticii și a retoricii la școala din Alexandria, sub faimosul exeget Didim cel Orb (†. 398), a început ciclul de studii avansate în dogma creștină. Stăpânea foarte bine Sfânta Scriptură. A dobândit o cunoaștere profundă a tradiției Bisericii primare, fiind el însuși un tutore al unei asemenea moșteniri. A fost printre primii care au inițiat metoda teologică creștină de a cita scriitori patristici anteriori[4]. Își dedica mare parte din timp cititului și meditației la cele dumnezeiești[5].

Sfântul Chiril la muntele Nitria

Timp de cinci ani Chiril a locuit în muntele Nitria, unde a practicat asceza și s-a curățitde patimi[6]. În cartea intitulată Everghetinos, este dată următoarea povestire despre ava Chiril: „Un frate, fiind bântuit de gândurile curviei, a întrebat pe ava Chiril, zicând: «Ce să fac, părinte?». și i-a răspuns Sfântul Chiril: «Dacă gânduri nu ai, ai faptă, adică dacă nu stai împotriva gândurilor, este dovedit că le faci pe dânsele, și nu te mai superi cu dânsele. Că cel ce împlinește cele ce-l sfătuiesc gândurile, cum va fi supărat de dânsele?». și a zis bătrânul Chiril către fratele: «Nu cumva obișnuiești să vorbești cu femeile?». și a răspuns fratele: «Nu, dar gândurile mele sunt vechi și noi, adică sunt amintiri care mă supără și idoli ai gândurilor». și i-a zis Sfântul: «Nu te teme de gândurile cele moarte, ci fugi de cele vii, și străduiește-te mai vârtos la rugăciune; prin cele moarte să înțelegi amintirile cele vechi, iar prin cele vii, vorbele cele de față»”[7].

Sfântul Chiril ca arhidiacon

Unchiul său, Teofil, intuind gradul de înțelepciune și virtute al nepotului, a decis să-l introducă în clerul Bisericii. A fost sfințit arhidiacon. Prin urmare, Sfântul a fost sădit în pășunea Bisericii lui Hristos ca un preafrumos și foarte parfumat crin, loc în care a înflorit prin curăție și toate celelalte virtuți. El revărsa către toți credincioșii dulce mirositorul parfum al înțelepciunii dumnezeiești.

Sfântul Chiril ca papă și patriarh

Când a adormit Teofil pe 15 octombrie 412, tot clerul și poporul, după trei zile de deliberări, cu o singură voce l-au socotit vrednic de scaunul episcopal pe Chiril, care era în vârstă de treizeci și patru de ani. El a fost alegerea lor bine cumpănită pentru noul patriarh al Alexandriei. Însă administrația Bizanțului a încercat să împiedice alegerea lui Chiril. Aceasta îl sprijinea pe arhidiaconul Timotei, în timp ce Chiril se baza pe sprijinul larg al Bisericii locale. În ciuda faptului că Timotei era susținut de garnizoana locală, cel ales a fost Chiril. Pe data de 18 octombrie 412, Sfântul Chiril a fost sfințit patriarh. Socrate Scolasticul scrie în Istoria bisericească: „O crâncenă luptă s-a ivit în privința numirii succesorului: unii doreau să-l așeze pe scaunul arhiepiscopal pe Timotei arhidiaconul; alții îl doreau pe Chiril, care era nepotul lui Teofil. Izbucnind o revoltă în rândul poporului din această cauză, Abundantius, comandantul armatei din Egipt, s-a alăturat lui Timotei. Cu toate acestea, au triumfat susținătorii lui Chiril. Așadar, în a treia zi de la moartea lui Teofil, Chiril a devenit episcop, beneficiind de o susținere mai mare decât avusese unchiul său vreodată. Începând de atunci, tronul episcopal al Alexandriei și-a depășit limitele îndatoririlor sacerdotale: și-a asumat administrarea treburilor lumești”[8].

Imediat după înscăunare, Chiril, urmând linia unchiului său, i-a alungat din Alexandria pe supărătorii eretici și schismatici novațieni. Teofil însuși evacuase templul lui Mithra și a dezvăluit misteriile sale sângeroase[9]. Statuia lui Serapis a fost și ea distrusă cu un topor, iar fortăreața păgânilor disperați a fost ocupată cu forța. Adeseori, partizanii idolatriei din Alexandria săvârșeau atacuri violente asupra cartierelor creștine, capturând creștini și supunându-i la torturi dacă nu vroiau să sacrifice. Astfel, Chiril a închis clădirea novațienilor, le-a confiscat tezaurul nelegiuit și l-a deposedat de proprietăți pe episcopul lor, Teopempt. Novațienii pot fi asemănați cu fariseii. și ei se dădeau pilde de conduită și se intitulau cei puri și drepți. În mod ostentativ, purtau veșminte albe care reprezentau puritatea vieții lor. Printre preceptele lor eretice, era și dogma potrivit căreia dacă cineva a căzut într-un păcat de moarte, un astfel de om nu ar trebui să mai vină la biserică. Ei susțineau că un păcat de moarte nu poate fi iertat decât printr-un botez nou. Nu permiteau a doua căsătorie, considerând-o adulter. De asemenea, săvârșeau din nou botezul celor care părăseau Ortodoxia și doreau să se alăture sectei lor.

Ereticul Novațian

Numele de novațian derivă de la Novațian șNovatianosț (m. 257/258), conducătorul schismei lor, un fost preot din Roma, din timpul domniei lui Decius (249-251). După moar-tea martirică a Papei Fabian în 250, Novațian a jinduit la tronul arhieresc al Romei. A fost rănit mortal de invidie atunci când a fost ales Cornelius în 251. Unul dintre impedimen-tele candidaturii lui Novațian era faptul că în tinerețe, când se lepădase de credință, el pri-mise doar un botez clinic[10], care nu i-a fost confirmat mai târziu. Deși aceasta era una dintre principalele acuzații la adresa lui aduse de Cornelius, Novațian a reușit totuși să fie primit în rândul clericilor. Atât de mare a fost dezamăgirea lui Novațian că nu a fost făcut Papă, încât s-a desprins de Biserica cea adevărată și a devenit dușman al lui Cornelius și al credin-cioșilor. Apoi, s-a alăturat partidului rigorist, care condamna atitudinea binevoitoare arătată față de acei creștini care făcuseră compromisuri cu păgânismul. Alianța lui Novațian cu această facțiune a dus la înălțarea lui ca pretendent la episcopia Romei. Fericitul Papă Cornelius adoptase politica reprimirii celor căzuți, dar care se pocăiseră, la sânul Bisericii. Erau creștini care, din cauza fricii și a caznelor, se lepădaseră de Hristos în timpul persecuției lui Decius. Dar simțind remușcare și regretând această lepădare, ei cereau să fie reprimiți în Biserică, precum Însuși Hristos îl reprimise pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de El de trei ori, dar s-a pocăit cu lacrimi fierbinți. Pe de altă parte, Novațian, acest schismatic mândru, nu doar că a refuzat să-i reprimească pe lepădații care se pocăiau, dar, totodată, îl critica pe Cornelius. Novațian îl acuza că se află în comuniune și este prieten cu idolatrii. Am redat astfel câteva dintre ori-ginile fatale ale schismei și ereziei sale, care s-a răspândit în întreg imperiul[11].

Moaștele Sfinților doctori fără de arginți Chir și Ioan

După ce Patriarhul Chiril i-a alungat pe novațieni, a chemat ajutorul lui Dumnezeu pentru a alunga demonii care își făcuseră sălaș la Canopis, care se afla la câteva mile distanță de Alexandria. În apropiere de Canopis, era o așezare numită Menuthis (Manouthis)[12],locul unui altar păgân din vechime. Locuitorii din jurul lui Menuthis erau neliniștiți din cauza mulțimii de spirite necurate care împânzeau locul. De multe ori, când era încă în viață, Patriarhul Teofil se referea la Menuthis exprimându-și îndoita dorință: de a curăța locul de demoni și de a ridica un lăcaș în cinstea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu și-a putut concretiza intenția, fiindcă a întâmpinat multe obstacole.

Sfântul Chiril, succesorul cel de trei ori binecuvântat, a preluat proiectul lui pe cont propriu. și el, la rândul său, era conștient de influența puternică pe care încă o avea păgâ-nismul asupra poporului de rând, în special vrăjile cultului zeiței Isis. Cu râvnă înfocată, el L-a rugat pe Dumnezeu să-și reverse ajutorul și puterea dumnezeiască pentru a alunga spiritele necurate. Prin urmare, un înger al Domnului i-a apărut într-o viziune. El i-a spus patriarhului să ducă în acel loc cinstitele moaște ale Sfinților doctori fără de arginți Chir și Ioan[13] și, prin prezența acestora, puterea demonilor asupra acelui loc va fi îndepărtată. Sfântul bărbat nu a ezitat, ci a ascultat imediat de porunca îngerului. Numaidecât s-a pus pe treabă; a mutat moaștele Sfinților la Menuthis. A construit o sfântă biserică în cinstea lor. Așa cum am spus mai sus, exista la Menuthis un mare templu al lui Isis, unde se săvâr-șeau slujbe idolești celor devotați. După ce Sfântul Chiril a adus moaștele în micuța bi-serică din apropiere – o, minune! – duhurile necurate au părăsit acel loc. Drept urmare, acel loc a devenit o fântână care izvora lucrări de vindecare prin puterea și revărsarea dumneze-iescului har încredințat Sfinților fără de arginți. Mai mult, Chiril a compus rugăciuni de vindecare pentru a împiedica pe creștini să cadă în înșelare și să caute tămăduire la păgâni. Templul păgân de la Menuthis fusese un loc în care se aflau vindecători. Așadar, în acest nou altar creștin, Chiril a adus monahi. Era scopul patriarhului ca Biserica nu doar să supli-nească lipsa celor oferite de păgâni, ci să dăruiască ceva mult mai bun. Această atitudine a avut o mare influență asupra strategiei misionare creștine[14].

Evreii din Alexandria și prefectul Oreste

Prin harul lui Dumnezeu, bărbatul cel sfânt a alungat demonii cei nevăzuți și inteligi-bili din teritoriul său și s-a îngrijit de expulzarea dușmanilor vizibili și trupești ai lui Hristos și ai Bisericii Sale. Încă din ziua fondării orașului de către Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.), evreii se așezaseră în acest loc. Cu timpul au devenit numeroși. Aveau o adevărată istorie de atacuri ascunse și pe față îndreptate împotriva comunității creștine. Neîmpăcatul lor resentiment față de Hristos și față de creștini i-a incitat la săvârșirea mul-tor tulburări și violențe în oraș, care au dus la vărsări de sânge și chiar crime. Mai întâi, Chiril a hotărât să invite la el adunarea bătrânilor de frunte ai comunității iudaice. Pro-cedând astfel, el i-a sfătuit să-și împiedice oamenii de la comiterea faptelor rele și să adopte o judecată sănătoasă. Prea pătimași pentru chibzuință, acei membri de trei ori blestemați ai adunării s-au arătat încăpățânați. În loc să fie deșteptați de avertizarea sinceră a patriar-hului, ei s-au simțit iritați de recomandarea sa și situația s-a agravat. Ascultați cum au de-generat lucrurile.

În Alexandria se afla o biserică uriașă și foarte frumoasă, construită de Patriarhul Ale-xandru (313-328)[15]. Lăcașul era cunoscut sub numele de Biserica lui Alexandru. Cei mai josnici dintre iudei, extrem de nestăpâniți, au pus la cale să provoace haos în sânul co-munității creștine și într-o noapte, s-au înarmat. Îndemnați de demoni, ei s-au răspândit în oraș și au pornit să ridice străzile unde locuiau creștinii, strigând tare: „Biserica lui Ale-xandru arde!”. Auzind aceasta, creștinii s-au grăbit să stingă flăcările. Evreii le-au întins o cursă, așteptându-i pentru a-i ucide – unii au fost uciși cu sabia, alții împunși de sulițe, alții, tăiați de cuțite sau omorâți cu tot felul de arme; astfel, în nebunia din acea noapte, mulți creștini și-au pierdut viața.

Socrate Scolasticul descrie acel masacru nocturn: „Iudeii au convenit ca fiecare dintre ei să poarte pe deget un inel făcut din scoarță de palmier, pentru a se recunoaște între dânșii. Au stabilit să săvârșească în timpul nopții un atac împotriva creștinilor. Prin urmare, au trimis oameni pe străzi care să strige cum că biserica numită după Alexandru era cuprinsă de flăcări. Astfel, mulți creștini, auzind aceasta, s-au năpustit afară; unii se grăbeau într-o direcție, alții, într-alta, cuprinși de o mare neliniște, dornici de a salva biserica. Iudeii au nă-vălit asupra lor, ucigându-i, căci ei se recunoșteau deja unii pe alții datorită inelelor. În zori, autorii acestei atrocități nu au putut fi tăinuiți”[16].

Dimineața, când Sfântul Chiril a aflat despre îngrozitoarea faptă din acea noapte, a jelit cu amar. A cerut lui Oreste, prefectul orașului, pedepsirea evreilor. Deși prefectul era creștin,totuși avea dușmănie împotriva Sfântului. El nu a dat nici o pedeapsă, ba chiar i-a și ajutat pe evrei să-și acopere crimele. Dumnezeiescul Chiril, plin de sfântă râvnă, a luat cu sine o mulțime uriașă de creștini și a pătruns în cartierul unde locuiau evreii. Împreună au alungat pe mulți dintre aceștia din Alexandria. Casele lor au fost dărâmate, iar sinagoga a fost incendiată[17]. Mulțimea i-a izgonit pe evrei afară din oraș, iar unii chiar le-au jefuit bunu-rile. Astfel, evreii care locuiseră în oraș încă din timpul lui Alexandru Macedon au fost alungați din el, deposedați de orice bunuri și răspândiți în toate zările. După ce prefectul a aflat despre ceea ce s-a întâmplat, a fost cuprins de mânie împotriva patriarhului. Din acel moment, Oreste a început să le facă rău rudelor și prietenilor Sfântului.

Socrate consemnează: „Oreste era plin de o mare indignare în privința acestor lucruri și a fost peste măsură de mâhnit că un oraș de o asemenea întindere a fost părăsit deodată de o mare parte din populația sa. Prin urmare, a comunicat întreaga problemă împăratului. Chiril a scris și el împăratului, descriind purtarea strigătoare la cer a iudeilor. Între timp, Chiril a trimis anumite persoane la Oreste pentru a media o posibilă împăcare; căci acest lucru îl îndemnaseră și oamenii să facă. Atunci când Oreste a refuzat să asculte de sfaturile prietenești, Chiril a crezut că respectul față de religie îl va face pe Oreste să renunțe la dușmănie. Însă când nici aceasta nu a avut vreun efect împăciuitor asupra prefectului, ci a insistat într-o neîmpăcată ostilitate față de episcop, s-a petrecut următorul fapt”[18].

Unul dintre cei prigoniți de Oreste era grămăticul Hierax, un om cinstit și respectabil,pe care autoritățile l-au bătut fără de milă și l-au abandonat în amfiteatru. Socrate Scolasticul vorbește despre acest incident și de ușurătatea populației Alexandriei:

„Publicul alexandrin este foarte bucuros de zarvă, mai mult decât oricare alți oameni. Oricând apare vreun pretext, populația izbucnește în cele mai intolerabile excese; căci nicodată nu pune capăt turbulenței sale fără să verse sânge. S-a întâmplat de data asta că a apărut o nemulțumire în rândul poporului. Nu era ceva de importanță, ci un rău care devenise popular în aproape toate orașele, și anume, plăcerea pentru dansuri. Așadar, fiindcă evreilor le era interzis lucrul în sabat, ei și-au petrecut timpul nu prin ascultarea legii lui Moise, ci prin distracții specifice teatrului. Dansatoarele au adunat lume multă în jurul lor și, inevitabil, dezordinea s-a produs. Deși controlul asupra mulțimii a fost în bună măsură menținut de prefectul Alexandriei, Oreste, evreii au continuat să se opună acestor măsuri. și deși ei erau mereu potrivnici creștinilor, au fost stârniți la o mai mare ostilitate împotriva lor din cauza dansatoarelor. Oreste a făcut public în teatru un edict referitor la frecventarea spectacolelor. Oreste privea de mult timp cu nemulțumire puterea crescândă a episcopilor, fiindcă aceștia încălcau autoritatea încredințată lor de împărat.

Drept urmare, Oreste a poruncit ca Hierax ((un ucenic râvnitor al Sfântului Chiril), care era atunci prezent în teatru, să fie arestat deoarece evreii îl acuzau că ar fi incitat la răz-vrătire. Oreste l-a supus la cazne pe Hierax în mod public, chiar în teatru. Chiril, după ce a fost informat despre aceasta, a trimis după conducătorului iudeilor. I-a amenințat cu cele mai severe măsuri dacă nu se vor opri din molestarea creștinilor. Populația evreiască, la auzul acestor amenințări, în loc să pună capăt violențelor, a devenit mai furioasă. Au pus la cale comploturi pentru exterminarea creștinilor.”[19]

Astfel, de atunci a apărut o mare animozitate între Sfânt și prefect: arunci când Sfântul lua apărarea creștinilor, prefectul îi ajuta pe evrei. Drept rezultat, amândoi au trimis scrisori, care se refereau la această chestiune, împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450)[20], așteptând hotărârea împărătească. Între timp, o altă tulburare publică s-a petrecut în Alexandria, care a provocat morți și o mare revoltă. Faptele s-au petrecut după cum urmează.

Filosoafa Hypatia

În acea vreme trăia o fecioară frumoasă și înțeleaptă, pe nume Hypatia, care preda filo-sofia neoplatonică în Alexandria. Ea era fiica lui Teonas filosoful, de la care învățase filosofie încă din anii copilăriei. A progresat atât de mult, încât i-a depășit în înțelepciune pe toți filosofii acelui timp, după cum se atestă în scrierile înțeleptului Sinesie, Episcopul din Cirene, care îi laudă erudiția, deși ea nu se număra printre creștini. Își păstrase fecioria neîntinată și nu dorea să se căsătorească, pentru a se ocupa în principal de cărțile de filosofie, fără să fie distrasă de alte lucruri. Așadar, veneau studenți serioși și oameni de prestigiu din numeroase părți pentru a o vedea și auzi pe filosoafa Hypatia. Într-adevăr, atât clerul, cât și conducătorii și poporul o cinsteau pe aceasta. Ascultau cu dragoste sfaturile ei folositoare și mustrările. Socrate Scolasticul comentează: „Urmând școlilor lui Platon și Plotin, ea explica principiile filosofiei auditorilor săi, dintre care mulți veniseră de departe pentru a-i asculta învățăturile. Datorită stăpânirii de sine și felului de viață liniștit pe care le dobândise ca urmare a cultivării minții, ea nu de puține ori apărea în public în prezența magistra-ților. Nu se simțea timorată nici în fața unei adunări de bărbați. Fiindcă toți bărbații, datorită extraordinarei sale demnități și virtuți, o admirau și mai mult”[21].

Acum, ea nutrea dorința de a-i împăca pe patriarh și pe prefect. Cu smerenie și umi-lință, s-a dus să vorbească cu fiecare în parte. Patriarhul încercase și în alte dăți să se împace cu Oreste. Prefectul, fiind nestăpânit și purtând ranchiună, a refuzat chiar și numai să audă de împăcare. Însă Hypatia, hotărâtă și netemătoare, a grăit cuvinte înțelepte și chibzuite, care l-au convins pe Oreste să se împace.

Aceasta a fost, așadar, relația Hypatiei cu Patriarhul Chiril și prefectul Oreste. Însă, pe când se întorcea acasă în trăsura sa, niște răzvrătiți, care nu doreau pacea obținută dintre patriarh și prefect, s-au năpustit deodată asupra ei și au răsturnat trăsura, trăgând-o afară pe Hypatia. Socrate Scolasticul scrie că ea „a căzut victimă geloziei politice care a triumfat în acea vreme. Fiindcă avusese numeroase discuții cu Oreste, a fost calomniată în rândul populației creștine cum că ea încerca să-l împiedice pe Oreste de la o împăcare cu episcopul. În consecință, unii dintre ei, înfierbântați de o cruntă râvnă habotnică (conducătorul lor fiind un anume Petru), i-au întins o cursă pe când se întorcea acasă. Au tras-o afară din trăsură și au dus-o în biserica numită Caesareum”.

Cuprinși de dușmănie lipsită de orice temei rațional, mișeii i-au smuls veșmintele și au lovit-o barbar și inuman cu țigle, provocându-i moartea. Dar ei nu s-au mulțumit cu diavoleasca faptă. O, iată barbaria și lipsa lor de milă! Pierzându-și mințile, ei i-au luat trupul și l-au tăiat în bucăți. Apoi, i-au ars membrele într-un loc numit Kynaro (Cinaron). Când această faptă a ajuns la cunoștința alexandrinilor, cu toții au jelit-o, și mai mult decât toți, studenții și filosofii. Zvonul alarmant a fost răspândit peste tot, provocând o mare disensiune între ale-xandrini, Biserică și patriarh. Nimic nu poate fi mai străin spiritului creștinismului decât în-găduirea masacrelor, a luptelor sau a faptelor de acest gen. Aceasta s-a petrecut în luna martie, în timpul Postului Mare, în al patrulea an din episcopatul lui Chiril, sub al zecelea consulat al lui Honorius și în al șaselea al lui Teodosie. Era anul 415[22].

Monahul Amonius și prefectul Oreste

Vestea despre această dezordine de neiertat a ajuns și la Nitria, un loc populat de monahi. Cinci sute dintre ei, cuprinși de râvnă, au intrat în Alexandria pentru a-l ajuta și sprijini pe patriarh. În timp ce se aflau în drum spre cetate, ei s-au întâlnit cu prefectul care stătea în trăsură. Imediat monahii au adresat acestuia invective și epitete jignitoare, numindu-l pe Oreste elin păgân și idolatru. Oreste a presupus că această ambuscadă fusese pregătită de Chiril. Răspunzând abuzurilor lor, Oreste a zis: „Eu sunt creștin. Am fost botezat de Atikos, Episcopul Constantinopolului”. Cu toate acestea, monahii nu au dat atenție vorbelor sale. Unul dintre ei, pe nume Amonius, a aruncat cu o piatră în Oreste. A lovit capul acestuia cu putere și l-a umplut de sânge pe prefect. Toate gărzile, cu câteva excepții, au luat-o la fugă. Unii s-au aruncat în mulțime, fugind într-o direcție sau alta, te-mându-se să nu fie uciși cu pietrele. În acest timp, populația din Alexandria a alergat în apărarea guvernatorului Oreste, alungându-i pe călugări. Mulțimea l-a prins pe Amonius și l-a înfățișat lui Oreste. Adus în fața scaunului de judecată, a fost pe loc condamnat la pe-deapsă publică, în interiorul orașului. Gravitatea rănilor a provocat moartea monahului.

Nu a trecut mult timp și Oreste a făcut un raport împăratului despre cele petrecute. Când Patriarhul Chiril a aflat de această crimă, s-a întristat și a trimis să fie ridicat trupul mona-hului pe care l-a îngropat cu cinstea cuvenită. Chiril a făcut ca trupul acestuia să fie depus într-o biserică anume. De vreme ce a fost îngropat cu cinste, animozitatea dintre Chiril și Oreste nu a slăbit. De asemenea, patriarhul a trimis raportul său către împărat[23]. În scurt timp, neîncrederea a izbucnit ca urmare a unei alte întâmplări.

Evreii răstignesc un băiat creștin

Toate aceste împrejurări au dat încredere iudeilor, care fuseseră expulzați din Alexandria de către sfântul bărbat. În noua lor așezare, ei au construit o altă sinagogă. Aceste crime, atât de pline de ură față de Hristos și Dumnezeu, au încurajat următoarea faptă nelegiuită făcută pentru a batjocori și rușina pe Hristos și pe creștini. Dar fapta lor pizmașă a atras asupra lor pedeapsa meritată. Într-un loc numit Inmestar, așezat între Chalcis și Antiohia Siriei, evreii se amuzau în timpul unui eveniment sportiv. Se complăceau în beție și în tot felul de fapte necugetate. Îl batjocoreau într-una pe Hristos și pe creștini. Pentru a insulta Crucea și pe creștini, au pus mâna pe un băiat creștin. După ce au înălțat o cruce, copilul a fost dezbrăcat de haine și răstignit gol pe cruce. Ei nu l-au bătut în cuie, ci l-au legat cu frân-ghii. După ce l-au supus batjocurii și după ce l-au scuipat în față – așa cum făcuseră și părinții lor Domnului nostru, l-au bătut atât de tare încât a murit în mâinile lor. Într-adevăr, acel fericit copil a devenit un părtaș și imitator al Patimii Domnului. Nu a trecut mult timp până ce au aflat toți de acest incident șocant, care a provocat un conflict violent între evrei și creș-tini. Patriarhul Chiril a trimis un raport împăratului. Deși împăratul a întârziat să acționeze, el a judecat cu dreptate. A poruncit guvernatorului provinciei să-i găsească și să-i pedep-sească pe făptași. Astfel, iudeii din acea așezare au plătit pentru distracția lor nelegiuită și ticăloasă[24]. Mai mult, prefectul Oreste a fost depus din funcția sa. Prin urmare, tulbură-rile și scandalurile menționate mai sus s-au potolit. Sfântul, într-un chip plăcut lui Dum-nezeu, ca un păstor adevărat, a continuat să-și conducă turma cugetătoare cu chibzuință. Pentru scurtă vreme, Biserica a rămas în pace și netulburată.

Patriarhul Nestorie al Constantinopolului

Apoi, diavolul, dușmanul păcii, al adevărului și a tot ceea ce este bine, nu a lăsat pen-tru mult timp ca Sfântul sau restul creștinilor să se bucure în pace. O controversă violentă și de amploare a fost stârnită în 428, din cauza ereziei blasfemiatorului și necucernicului Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, urmașul lui Sisinie I (426/427)[25]. Era necesar ca dumnezeiescul Chiril să apere credința împotriva lui Nestorie, care venise din Antiohia. La început, Nestorie părea devotat Ortodoxiei și neurzind nimic împotriva credinței. Dar, în inima sa, acest nefericit era un eretic. Nestorie și școala antiohiană batjocoreau titlul de Theotokos, adică „Născătoare de Dumnezeu”. Ei îl considerau drept un compromis făcut mitologiei păgâne și o blasfemie la adresa Dumnezeirii. Preferau expresia Hristotokos, adică „Născătoare de Hristos”. Cuvântul Theotokos a devenit astfel o piatră de încercare pentru hristologia ortodoxă.

Această erezie a fost propovăduită mai întâi de cei de un cuget cu Nestorie: cei mai importanți, Episcopul Dorotei, care a locuit împreună cu Nestorie, și preotul Anastasie. Ei au fost primii care au semănat semințele ereziei ca neghină în grâu. Încetul cu încetul, amă-nunte ale teologiei lor au fost dezvăluite. În timpul unei sărbători, în marea biserică din Constantinopol, Episcopul Dorotei vorbea poporului. Fără să roșească, el a rostit această blasfemie, spunând: „Cel care o va numi pe Maria drept Theotokos să fie anatema”. În acest timp, părintele Anastasie predica mulțimii,afirmând: „Să nu o numim pe Maria Thetokos, fiindcă Maria a fost o femeie din neamul omenesc, dintr-un trup de bărbat. Deci cum a putut ea să dea naștere lui Dumnezeu?” Când au ajuns la urechea popo-rului alexandrin, aceste cuvinte au stârnit tulburare. Oamenii erau și uimiți, și mâhniți. Într-adevăr, chiar și foștii lor Patriarhi, Alexandru (†. 328) și succesorul său, Atanasie cel Mare (cca 296-373), s-au referit la Fecioara Maria cu titlul de Theotokos. Astfel, dorind să fie mai lămuriți în privința acestui subiect, ei au înaintat problema Patriarhului Nestorie. Atunci, acest om lumesc, viclean și cu minte de iudeu, nu și-a mai putut ascunde otrava ereziei în inima sa. El și-a vărsat credința greșită pentru a-și atinge întunecatul scop. A rostit deschis blasfemia la adresa lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu, spunând: „Eu nu vreau să-L numesc Dumnezeu pe Cel care a fost conceput în pântece de femeie și a lo-cuit acolo un anumit număr de zile și de luni, până ce a trebuit să fie născut. Nici nu vreau să numesc vreo femeie Theotokos, pe cea care a dat naștere unui Om cu același trup și fire ca a noastră”. S-a născut o dispută mare în tot Constantinopolul. Numirea a născut întrebarea dacă termenul synaphia, însemnând „legătură” ori „adunare”, sau termenul enosis, însemnând „unire”, ar fi mai potrivit pentru a descrie natura relației dintre Dumnezeirea și Omenitatea din Hristos. Nestorienii înclinau spre prima, alexandrinii spre ultima.

Din acel moment a luat naștere o mare rivalitate și dezbinare în popor. Unii erau îm-potriva ereziei lui Nestorie și i-au întors spatele, alții erau de acord cu el și i-au primit necu-viința. Afișe au fost puse pe zidurile bisericilor din oraș și predici au fost rostite împotriva Patriarhului Nestorie ca defăimătoral Născătoarei de Dumnezeu – Maria. Diviziunea aceasta nu s-a limitat doar la Constantinopol, ci s-a răspândit în întreg imperiul și a avut reper-cusiuni asupra fiecărei stări și clase sociale a ortodocșilor creștini, fiindcă Nestorie – cel închinător la om – și adepții săi și-au scris erezia în cărți și le-au semănat peste tot, chiar și în lăcașurile monahale din deșerturi. Omul acesta de trei ori blestemat, care și-a luat în râs mântuirea, i-a ademenit pe mulți alții, incluzând cler, monahi și mireni. Nestorie și-a continuat această crimă de sfâșiere a plinătății Bisericii, așa cum odată Arie a provocat confuzie în privința unității Bisericii. Nestorie a devenit promotorul a numeroase facțiuni.

Când a aflat de urmările îndepărtate ale ereziei, Sfântul Chiril s-a îngrijorat peste măsură. Ca rob credincios al lui Hristos și al Născătoarei de Dumnezeu, având o minte împodobită cu înțelegere, s-a pregătit pentru luptă, întocmai ca atleții înainte de a intra în arenă[26]. El și-a asumat provocarea și a ținut scutul ridicat pentru credință. Fără să primească vreo răsplată, Chiril a fost cu adevărat păstorul care s-a pregătit pe sine să alunge lupul cel gânditor (înțelegător) din mijlocul turmei sale cuvântătoare. Pentru Chiril, Fecioara Maria este podul între Dumnezeu și omenire. Ea este ghergheful prin care Duhul Sfânt a țesut veșmântul nesfâșiat al unirii. Prin ea, Hristos, Care este și Dumnezeu, și Om, a intrat în lume fără a-i nimici fecioria[27].

După cum îi cerea datoria, el a trimis mai întâi o scrisoare lui Nestorie. Cuprindea sfatul înțelept, potrivit căruia el trebuia să se lepede de concepțiile sale eretice, pentru că, prin revenirea sa la credință, s-ar fi îndreptat toți cei pe care i-a atras la necredință. Necinstitul Nestorie a primit epistola patriarhală. El nu numai că nu a vrut să se corecteze, ci, nepă-sător față de mântuirea sa, s-a învârtoșat și mai mult; atât de nepăsător s-a arătat față de scrisoarea Sfântului, încât s-a ocupat cu și mai multă grijă de răspândirea ereziei sale cât mai departe. Mai mult, pe cei din ceata clericală sau monahală care nu erau de acord cu erezia sa îi tortura în diferite chipuri. În mândria și barbaria sa, el considera că tradiția este un nimic. Îl considera eretic pe Sfântul Chiril și continua să semene în popor alte min-ciuni și calomnii. Oponentul de frunte cel mai apropiat de eparhia lui Nestorie era Proclu, Episcopul Cizicului[28], care o cinstea pe Născătoarea de Dumnezeu. Dar un luptător mai aprig avea să răsară în persoana Patriarhului Chiril, care nu dorea să audă vreun cuvânt rostit în detrimentul Născătoarei de Dumnezeu[29].

Istoricul Sfântul Teofan Mărturisitorul spune: „Când Chiril a aflat de blasfemiile lui Nestorie, i-a scris învățându-l și povățuindu-l ca pe un frate, să se abțină de la părerile sale greșite și să se agațe de dreapta credință. Dar Nestorie i-a răspuns într-un mod batjo-coritor și blasfemiator. Atunci, Chiril i-a scris lui Celestin, Papa Romei, despre Nestorie și i-a făcut cunoscute afirmațiile blasfemiatoare pe care i le scrisese Nestorie. Apoi, Ce-lestin i-a scris lui Nestorie, dându-i un termen limită de zece zile pentru a-și schimba părerile și pentru a se pocăi; dacă stăruia în erezia sa, el, ca preot, nu se va mai afla în comuniune cu ceilalți. Asemenea lui Celestin, și Chiril i-a scris lui Ioan, Arhiepiscopul Antiohiei, și lui Iuvenalie al Ierusalimului în privința lui Nestorie și a ereziei sale. Ioan i-a scris lui Nestorie, sfătuindu-l să-și abandoneze erezia, amintindu-i de afirmația Apostolului: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Gal. 4, 4)[30].

Dându-și seama de încăpățânarea lui Nestorie, Sfântul Chiril i-a scris o altă epis-tolă, una dură de data aceasta, dorind să-i ia în zeflemea erezia. El scria: „Logosul, unindu-se pe Sine Însuși, într-un mod personal mai presus de înțelegere și de cuvânt, cu trup însuflețit și cu suflet viu, a devenit om și a fost numit Fiul Omului, și aceasta nu pur și simplu ca o favoare sau voință, și din nou, nici printr-o simplă asumare de către sine a persoanei umane; căci în timp ce firile care au fost aduse împreună în această adevărată unitate sunt deosebite, pentru amândouă a fost un singur Hristos și Fiu. Aceasta nu înseamnă că deosebirea firilor a fost înlăturată de această unire, ci mai de-grabă dumnezeirea și firea umană, prin negrăita și negrăita lor conlucrare întru unire, se complinesc într-Unul Domn, Hristos și Fiu”. Patriarhul a trimis scrisori clerului și curții împărătești[31]. Apoi a scris Papei Celestin I (422-432)[32] și celorlalți patriarhi despre cum Nestorie înfățișa Logosul ca două ființe separate strâns legate împreună[33]. Mai mult, el a trimis scrisori în diferite orașe și regiuni, s-a adresat episcopilor, guvernatorilor și con-ducătorilor. A scris pustnicilor și monahilor. După ce a alcătuit două tratate despre contro-versă, a trimis unul împăratului Teodosie și împărătesei Evdochia și un altul Pulcheriei, care manifesta un viu interes față de treburile Bisericii, și celorlalte surori ale împăratului.

Nu, cel de trei ori binecuvântat nu a fost nepăsător în privința datoriei sale de a scrie. În scrisorile sale, el demonstra din Sfânta Scriptură cât de stricăcioasă și vătămătoare de suflet era greșeala lui Nestorie[34]. I-a îndemnat pe toți să se păzească de această erezie ca de o otravă mortală. Chiril a înțeles autenticitatea trăirilor omenești ale lui Hristos. Deși Logosul și-a asumat limitele condiției Sale umane, El a făcut aceasta ca pe un act de putere, care nu Îi nega dumnezeirea Sa nemărginită. Chiril folosește cuvântul „iconomic” (oikonomikos) când vorbește de viața/trăirea lui Hristos. Hristos face unele lucruri dum-nezeiește și altele omenește, dar niciodată intermitent. Picioarele Sale omenești au pășit pe apă. Lazăr a ascultat de omeneasca voce a lui Hristos. Unirea este precum cea dintre crin și parfumul său. „El, Care singur a fost mai vrednic decât toți ceilalți, și-a pus viața Sa pentru noi toți și, pentru scurtă vreme, după o anume iconomie, a îngăduit morții să-I în-robească trupul. Dar apoi, fiindcă El este Viața, a nimicit moartea, refuzând să pătimească ceva potrivnic firii Sale proprii, și a făcut aceasta pentru ca stricăciunea să fie slăbită în trupurile tuturor ca, și astfel, stăpânirea morții să fie distrusă”[35]. Chiar și în limitele Sale ome-nești, Logosul era recognoscibil ca Dumnezeu. „Când El vorbește despre Sine Însuși într-un fel adecvat lui Dumnezeu: «Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (In 14,9), ne lasă să întrevedem firea Sa dumnezeiască și de negrăit... Pe de altă parte, când, fără a disprețui hotarele omenității, El le vorbește iudeilor: «Dar voi căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul Care v-am spus adevărul» (In 8,40), noi, cu toate acestea, Îl recunoaștem pe El ca Dum-nezeu Logosul, în pofida hotarelor omenității Sale. Pentru că este necesar să credem că El, Care este Dumnezeu prin fire, S-a întrupat sau a devenit om însuflețit de un suflet rațional... ”[36] Logosul dorește să transfigureze și să ridice firea umană dincolo de stricăciunea în care a fost aruncată. „Atunci când El a devenit asemenea nouă, deși a rămas ceea ce era și înainte, El nu a osândit condiția noastră. Nu. De dragul iconomiei, El a primit, îm-preună cu limitările omenescului, toate aceste lucruri care țin de condiția umană. și nu a considerat aceasta ca pe ceva nevrednic de slava sau de firea Sa; căci, chiar și așa, El este Dumnezeu și Domn a toate.”[37] În alt loc el scrie: „El a primit ca povara noastră să fie a Lui și noi vedem în Hristos paradoxul ciudat și neîntâlnit al Stăpânului în chip de rob, al sla-vei dumnezeiești în nimicnicia omenească. Ceea ce era sub jug, în sensul de limitări ale omenescului, a fost încoronat cu cinste împărătească, și ceea ce era umil a fost înălțat la cea mai mare cinste. și totuși, Cel Unul născut nu a devenit om doar pentru a rămâne în li-mitele golirii (kenosis). Adevărul e că Cel care era Dumnezeu prin fire a trebuit să-și asume tot ceea ce a luat cu El prin actul golirii de Sine. În acest mod El a înnobilat firea omului în Sine Însuși, făcând-o părtașă la cinstea Sa dumnezeiască”[38].

Nestorie a fost declarat eretic de două sinoade: unul ținut la Roma, iar altul la Alexandria în 430. Papa Celestin i-a cerut lui Nestorie să semneze o retractare scrisă sau să se aștepte la depunere. Patriarhul Ioan al Antiohiei s-a oferit să mijlocească, dar el îl simpatiza pe Nestorie. El l-a încurajat pe Teodoret al Cirului să scrie împotriva lui Chiril.

Între timp, Sfântul Chiril a redactat cele Douăsprezece anatematisme[39] (Douăsprezece capitole) împotriva învățăturii eretice a Patriarhului Nestorie. Nestorie le-a tratat cu dispreț și s-a opus lui Chiril răspunzându-i cu douăsprezece contraanatematisme, țintind să lovească Ortodoxia cea adevărată. Erezia lui Nestorie se răspândea în fiecare zi tot mai mult și situația se agrava. Certuri aspre au făcut ca schisma în Biserică să se lărgească și mulți episcopi au fost seduși și nimiciți de stricăciunea ereziei.

Într-un sfârșit, împăratul Teodosie cel Tânăr a pus lucrurile la punct. El a decis să pună capăt scandalurilor din Biserica lui Hristos. Venise timpul ca grâul credinței să fie des-părțit de neghina greșelii lui Nestorie. Astfel, el a convocat un Sinod Ecumenic la Efes. Data a fost fixată pentru praznicul Cincizecimii din 431. Întâlnirea a fost rezervată doar mitro-poliților celor mai importante scaune.

Sfântul Teofan afirmă: „Nestorie, înțelegând că patriarhii nu vor trece peste aceasta în tăcere, de vreme ce Bisericile erau atât de tulburate, l-a convins pe împărat să trimită o scri-soare lui Chiril în care îl certa cu severitate. Deși Nestorie credea că prin aceasta îl va lovi pe Chiril, de fapt, el l-a stârnit mai mult. Uimit, Chiril i-a scris împăratului și surorilor aces-tuia despre credința adevărată și despre erezia lui Nestorie. Concomitent, a cerut să se țină un sinod ecumenic pentru examinarea canonică a problemei lui Nestorie. Prin urmare, Împăratul Teodosie a scris tuturor episcopilor de sub jurisdicția sa să se prezinte la Efes, fără întârziere, după Paște, afirmând că cel care nu se va înfățișa la sinodul de la Efes în sfânta zi a Cincizecimii nu va avea nici o scuză în fața lui Dumnezeu sau a noastră. Celestin al Romei i-a cerut lui Chiril al Alexandriei să-i țină locul în sinod, pentru că nu se putea prezenta din cauza dificilei călătorii pe mare din acea vreme”[40].

Sfântul Sinod al III-lea Ecumenic

La Sinodul al III-lea Ecumenic, Nestorie a sosit cu șaisprezece episcopi și o escortă bineînarmată. Majoritatea episcopilor însă, împreună cu efesenii și cea mai mare parte a Con-stantinopolului, erau împotriva lui. Împăratul nu a putut participa, așa că l-a trimis pe co-mandantul trupelor de gardă, contele Candidian. Sfântul Chiril, podoaba cea mai strălucitoare a sinodului, s-a înfățișat însoțit de cincizeci de episcopi, cu un grup de clerici de rang mai mic, împreună cu monahi, servitori, marinari, toți sub stindardul Maicii Domnului și al Evan-ghelistului Marcu. A participat și Arhiepiscopul Memnon al Efesului[41], însoțit de patru-zeci de episcopi sufragani și doisprezece episcopi din Pamfilia. Poporul din Asia Mică era în asentiment cu Patriarhul Chiril și Arhiepiscopul Memnon. Patriarhul Iuvenalie al Ie-rusalimului a sosit împreună cu cincisprezece episcopi, care s-au alăturat pe loc facțiunii lui Chiril. Patriarhul Ioan și patruzeci de episcopi sirieni au fost reținuți de inundații, foamete și de revoltele iscate de această problemă. Din cauza bolii și a neputinței, Papa Celestin nu a putut fi prezent în persoană; i-a scris Patriarhului Chiril să-l reprezinte la întâlnirea sino-dală. De asemenea, a mai fost reprezentat de doi episcopi și un preot, care erau de partea lui Chiril: deși ei nu s-au amestecat în dezbatere, totuși au încercat să judece între partidele care se confruntau. Așadar, păstrându-și importanța rangului, Sfântul Chiril a deținut locul de frunte la întâlnirea sinodală atât ca Patriarh al Alexandriei, cât și ca reprezentant al Papei. Al doilea după el venea Patriarhul Iuvenalie, iar al treilea era Memnon al Efesului[42].

Sfântul Teofan, în Cronografia sa, ne informează: „Ioan al Antiohiei și episcopii răsă-riteni nu au luat în seamă limita de timp stabilită. Într-a șaisprezecea zi de la termen, când Ioan încă nu venise, a sosit Nestorie. În ziua de 20 iunie, a fost convocat sinodul cu Nes-torie, Chiril și prezidat de Iuvenal. Chiril reprezenta și pe Papa Celestin. În timp ce discutau despre Dumnezeu, Nestorie a zis cu mare îndrăzneală: Eu nu L-aș numi dumnezeiesc pe Cel care poate fi în vârstă de doi sau trei ani. și din acest motiv sunt nevinovat de sângele vostru. Din acest moment nu mă mai întorc la voi. Spunând aceasta, el a plecat însoțit de șase episcopi care îi urmau doctrina”[43].

Nestorie căuta să amâne deschiderea dezbaterilor, fiindcă aștepta contingentul sirian care simpatiza cu el. Sfântul Chiril a acționat rapid și, sprijinit fiind de episcopul Memnon, a anunțat că va deschide ședința sinodală pe 21 iunie, în fața a două sute de episcopi. Nestorie și Candidian au protestat și au sesizat fericiți posibilitatea de a pleca. Dar luni, pe 22 iunie, sinodul a fost inaugurat în biserica Sfintei Fecioare Maria. Nestorie a fost rugat pentru a doua și a treia oară să participe, dar a refuzat. Discuțiile au debutat fără el. Socrate scrie: „Partizanii lui Chiril, așadar, au început examinarea discur-surilor publice ale lui Nestorie pe care le rostise despre subiectul în cauză. După ce au de-cis, în urma unei repetate examinări, că documentele conțin blasfemii clare la adresa Fiului lui Dumnezeu, ei l-au depus pe Nestorie”[44]. Astfel, deținând rolul principal, Sfântul Chiril, împreună cu ceilalți părinți, l-au condamnat și l-au depus pe Nestorie în absența episcopilor sirieni. Depunerea lui a fost afișată pe clădirile publice și proclamată de crainici. Efesenii au fost încântați de hotărâre și au sărbătorit. Ei nu mai strigau ca în vechime: „Mare este Artemisa efesenilor!” (Fapte 19,28), ci: „Mare este Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu!”.

Sfântul Teofan vorbește, de asemenea, despre aceste proceduri, afirmând că, după ce Nestorie a părăsit sinodul, „Partida lui Chiril s-a întrunit în ziua următoare și a trimis trei episcopi să-l cheme pe Nestorie, dar acesta a refuzat. De asemenea, când a fost chemat pentru a treia și a patra oară, el nu numai că nu a venit, ci a și poruncit ca emisarii să fie insul-tați și batjocoriți. Apoi, Sfântul și Ecumenicul Sinod, primind emisarii, adică episcopii care fuseseră batjocoriți, a hotărât împotriva lui ca să fie deposedat de toată cinstea preoțească. S-a dispus ca această depunere să-i fie anunțată personal”[45].

O sută nouăzeci și șapte de episcopi au semnat documentul, declarându-l pe Nestorie „exclus de la cinstea episcopiei și a oricărei slujiri preoțești”. Nestorie a fost ferm înștiințat: „Către Nestorie, noul Iuda: Află că din cauza învățăturilor tale lipsite de evlavie și din cauza neascultării tale față de canoane, în ziua de 22 a lunii iunie, în conformitate cu legile Bisericii, tu ai fost depus de sfântul sinod și nu mai deții nici un rang în Biserică”.

Câteva zile mai târziu, a sosit Patriarhul Ioan al Antiohiei cu episcopii sirieni. După cea fost informați despre cele petrecute, el l-a dezaprobat pe Chiril fiindcă s-a grăbit cu de-punerea lui Nestorie. Indignați și răniți de propria erezie, Ioan și cei din partida lui și-au convocat propriul sinod în hanul la care trăseseră. Patruzeci și trei dintre ei au semnat un act prin care îi excomunicau pe Chiril, Memnon și pe adepții acestora. Sfântul Teofan adaugă: „La trei zile după depunerea lui Nestorie, Ioan, Episcopul Antiohiei, a sosit însoțit de două-zeci și șase de episcopi care, aflând de depunerea lui Nestorie, s-au separat de sfântul sinod. Ei s-au întrunit împreună cu Nestorie. Ei chiar i-au depus, așa cum credeau, atât pe Chiril, cât și pe Memnon al Efesului. Într-adevăr, Teodoret, tunând împotriva lui Chiril, fiindcă in-terpretase greșit cele Douăsprezece capitole, a vărsat otrava lui Nestorie. Dar sfințitul Chiril a stat curajos și a apărat aceleași Douăsprezece capitole, interpretându-le și dezvăluind comoara doctrinei Bisericii aflată în ele, făcând clare tuturor intențiile sale cucernice. Atunci când Ioan al Antiohiei a fost chemat de sfântul sinod pentru a treia și a patra oară, iar el a refuzat, a primit verdictul potrivit căruia el și susținătorii săi erau îndepărtați de la comuniunea bisericească, până când aveau să se pocăiască și să-și recunoască greșeala. Sfântul sinod a mai decis ca acele hotărâri ilegale și necanonice adoptate de răsăriteni prin care insultau pe prea- sfințiții conducători ai Bisericii, Chiril și Memnon, să fie lipsite de orice validitate”[46].

Socrate afirmă: „Atunci când lucrurile au ajuns în această confuzie, Nestorie a văzut că cearta care s-a iscat ducea la nimicirea comuniunii și în mare amar a numit-o pe Maria «Theotokos» și a strigat: «Dacă doriți, puteți să o numiți Theotokos pe Maria, și astfel să se încheie orice ceartă». Dar deși el a făcut această retractare, ea nu a fost luată în seamă, căci depunerea sa nu a fost ridicată și a fost exilat în Oasis, unde a și rămas. Acesta a fost sfârșitul sinodului efesan. Aceste lucruri s-au săvârșit pe 28 iunie, sub consulatul lui Bassus și Antiochus”[47].

Ioan și Nestorie, așadar, au avut îndrăzneala arogantă de a trimite actele lor împăratului de la Constantinopol. Pe 29 iunie a sosit răvașul împărătesc. Nu numai că anula sinodul lui Chiril, dar interzicea și plecarea vreunui episcop. Era totodată trimis un înalt funcționar imperial pentru a pune lucrurile în ordine.

O a doua ședință a fost stabilită pentru 10 iulie, la reședința episcopală a lui Memnon.La a cincea și a șasea ședință, prezidate de Chiril și legații papali, lucrările sinodului lui Ioan al Antiohiei nu au fost luate în considerație. Clerul care ținea cu Nestorie, public sau în taină, a fost depus. Cei depuși de Nestorie și aderenții lor reveneau în funcții. La înce-putul lui august a sosit trimisul imperial. Implicându-se fără informare în problemă, el nu a făcut nici o diferență între sinoadele lui Chiril și cele ale lui Ioan, ci și-a îndeplinit mi-siunea greșit. I-a pus în arest la domiciliu pe Chiril, Memnon și Ioan, până ce avea să pri-mească actul imperial de validare a deciziilor lor[48]. Nestorie l-a trimis pe contele Irineu ca să-l sprijine în fața împăratului. Totodată, medicul patriarhului i-a încărcat cu daruri bo-gate pe cei din anturajul împăratului. Între timp, un grup de monahi – printre care chiar și ava Dalmatie, retras în pustie de patruzeci și opt de ani, – s-a ridicat în apărarea lui Chiril, cerând o întrevedere cu Teodosie. Le-a fost îngăduită intrarea, iar Teodosie a ascultat cu-vintele lor. După ce părinții monahi i-au solicitat bunăvoința, împăratul i-a lăsat să plece, cerându-le sfintele lor rugăciuni. Însă în oraș au izbucnit numeroase revolte și mulți oa-meni au fost răniți.

Delegatul imperial, Paladie, a notat evenimentele și a trimis raportul său cancelariei imperiale. Împăratul Teodosie a studiat raportul și a luat decizia surprinzătoare de a suspenda deciziile ambelor partide! El a poruncit ca Nestorie să rămână depus, dar Chiril și Memnon la fel. A ordonat ca episcopii să plece din Efes, dorind probabil să țină o mică anchetă ju-diciară în Constantinopol. Împăratul l-a trimis pe contele Ioan. Episcopii au fost extrem de intimidați de Ioan, mai ales prin arestarea lui Nestorie, Chiril și Memnon, dar au refuzat să abandoneze lucrările în mâinile unui sinod bisericesc atât de supus controlului imperial. Ioan al Antiohiei s-a conformat deciziei imperiale, spre dezgustul mai multora din contin-gentul său. Dar cei două sute de episcopi care făceau parte din tabăra lui Chiril au refuzat să-și părăsească stăpânul. Au insistat ca el să fie eliberat, cerând ca hotărârea lor sinodală să fie recunoscută drept singura decizie legitimă și canonică[49].

Atunci când contele Ioan s-a înapoiat la Constantinopol, iar veștile anunțau că Nes-torie a fost depus, a izbucnit o veselie generală. Însă, în momentul în care crainicii im-periali au adăugat și faptul că Chiril și Memnon fuseseră arestați, iar sinodul desființat, în capitală a izbucnit revolta. Chiar și împăratul a fost uimit de popularitatea și sprijinul de care se bucura Chiril[50].

Sfântul Chiril a fost ținut în arest într-o casă la Efes. Audierea a durat mai multe săp-tămâni. Cu trecerea timpului, Teodosie era din ce în ce mai favorabil poziției adoptate de Chiril. Mai mult, aproape două sute de episcopi erau în așteptare la Efes. În acea vară, ei au locuit în condiții precare până ce a fost eliberat Chiril. Teodosie a fost impresionat de fidelitatea lor[51].

Urmările sinodului efesan

Împăratul a convocat o întrunire la care au participat câte opt delegați din fiecare fac-țiune. Sfântul Teofan, în Cronografia sa, spune: „După ce toate chestiunile aflate în dezba-tere au fost cuprinse într-un memorandum înaintat împăratului Teodosie, au fost chemați la Constantinopol episcopi din ambele partide. Cu ajutorul lui Dumnezeu, au fost victo-rioși episcopii de la acel sfânt sinod. Confirmându-se depunerea lui Nestorie, a fost numit ca Episcop al Constantinopolului Maximian, un prezbiter din aceeași biserică”[52].

Chestiunea numirii Sfintei Fecioare „Theotokos” fusese lămurită chiar înainte de în-tâlnirea convocată de împărat. Nestorie a acceptat termenul cu rezervă, deși avea să-i înșele mai târziu. Pe moment, el fu întâmpinat cu o oarecare bunăvoință, deși nu pe deplin ab-solvit de greșeală. Avându-se în vedere declarația lui, a fost exilat într-o mănăstire dincolo de porțile Antiohiei, dar nu s-a străduit să merite această păsuială. În 435 a fost decretată exilarea sa în Petra, Arabia, dar a fost dus în Egipt. Niște barbari libieni au asaltat locul său de reședință și l-au luat cu ei. A fost eliberat și a ajuns în Tebaida. Prefectul din acele părți nu l-a privit cu bunăvoință și a refuzat să-i acorde protecție. A fost târât din loc în loc, slăbit de vârstă, boală și greutăți. A murit în Tebaida de Sus unde, conform scrierilor lui Evagrie (346-399), în mormântul său, i-a fost găsită limba în stare de putreziciune și mâncată de viermi. Conform altora (Kedrynon și Nichifor), întregul său corp a putrezit de viu, cu răni urât mirositoare[53]. Ar trebui menționat că moartea sa a semănat foarte mult cu cea a lui Arie. Până la sfârșit purtarea i-a fost vulgară și dusă la extrem. Când Nestorie s-a dus la toaletă, buzele sale au început să-L batjocorească pe Hristos și pe Născătoarea de Dumnezeu. Un înger al lui Dumnezeu l-a lovit, iar el și-a vărsat intestinele chiar în locul necurăției lui. Astfel, după cum citim în istorisirile Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului (cca 634 – cca 733), acel om a sfârșit groaznic drept pedeapsă pentru încăpățânarea sa. Teodosie s-a întors împotriva lui Nestorie și a poruncit arderea tuturor scrierilor acestuia. Discipolii lui Nestorie, care sorbeau din apa necucerniciei sale, au fost numiți după Simon Magul și stigmatizați cu numele de simonieni.

Să ne întoarcem la evenimentele din jurul întâlnirii dintre împărat și episcopii din ambele partide. Între timp, Chiril și Memnon se aflau încă în arest la domiciliu. În fața împăratului, răscolindu-și scrierile lor, ereticii l-au acuzat pe Chiril că L-a înzestrat pe Hristos cu o umanitate exagerată. Atât de puternice au fost manevrele și înșelăciunea lor, încât împăratul și-a schimbat atitudinea în mânie împotriva Sfântului. Împreună cu Epis-copul Memnon, Sfântul a fost întemnițat și pus în lanțuri la Efes. Unindu-se în duh, sfinții bărbați nu au dat înapoi, nici nu au șovăit în credință. Ei au sorbit paharul amar al suferinței și greutăților în timpul întemnițării lor, dar aceasta nu le-a fost spre rușine. Chiril a reușit să se întoarcă în Alexandria în toamna lui 431.

După aceasta, împăratul a făcut o investigație detaliată. Au fost dezvăluite acuzațiile false, interpretările eronate și înșelăciunea ereticilor. Drept rezultat, împăratul nu a privit în urmă la deciziile sale cu satisfacție, în special în privința relelor tratamente aplicate ierarhilor. Prin urmare, fiindcă Sfântul era nevinovat, Teodosie i-a umilit pe eretici și i-a expulzat. A făcut dreptate prin reinstalarea lui Chiril și a aderenților acestuia, sprijinindu-i în episcopiile lor. A preamărit în elogii smerenia și răbdarea Sfântului; și nici una dintre laude nu era exagerată.

Papa Romei a fost informat despre deciziile sinodului chirilian. Împăratul i-a repus pe Memnon și pe Chiril în scaunele lor. Patriarhul Maximian nu a trăit mult. În locul său a fost instalat Proclu (cca 434-446), un apărător al Născătoarei de Dumnezeu (Theotokos). Dar controversa stăruia încă. De fapt, deplina recunoaștere a strădaniilor lui Chiril de la Si-nodul al III-lea Ecumenic de la Efes nu s-a produs până la Sinodul de la Calcedon, în 451, care a reconfirmat Crezul de la Niceea și a doua epistolă către Nestorie a Sfântului Chiril.

Distincție pentru Sfântul Chiril[54]

O astfel de necinste și pedeapsă a luat ereticul Nestorie, cel întocmai la gând cu iudeii; iar Sfântul Chiril a primit  mare cinste la al III-lea Sfânt Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zonara în cuvântul de laudă pe care l-a compus pentru Sfântul Chiril și care se găsește în cărțile cele scrise cu mâna lui, Părinții celui de-al III-lea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească „judecător al lumii” și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subțire ca un mandelion. Iar numele de „judecător al lumii” arată judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind prin dreapta credință toată lumea, care era în acel timp împărțită de eresul lui Nes-torie. Giulgiul cel subțire arată subtilitatea minții și a cugetărilor Sfântului cu care a întărit și a dogmatisit unirea cea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta se arată împreună și o față a lui Hristos, și două firi ale Lui. De asemenea, a fost numit și Papă, lucru care a in-trat în tradiția succesorilor săi. Totodată, au adoptat obiceiul purtării a două mitre, deși nu erau două mitre distincte: era una singură, împodobită cu două vârfuri[55]. De asemenea, i-au dăruit două epitrahile, deși nu separate, ci precum unul singur: unite la mijloc și separate jos, dând impresia că ar fi două[56].

Dorim să atragem atenția că, până să adune sinodul cel mai sus zis, ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credință, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală. Fiindcă a fost foarte mult nedreptățit și prigonit de ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutați de dregătorii lumești, au făcut propriul sinod și au propovăduit minciuna că dumnezeiescul Chiril este eretic și de un gând cu Apolinarie cel Tânăr, care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Acest eretic I-a atribuit lui Hristos un trup uman și un suflet uman, dar nu și o minte rațională, așezând în locul acesteia Logosul dumnezeiesc. În locul unei înțelegeri corecte a Dumnezeului-Om, dumnezeul lui Apolinarie a purtat trup, iar dumnezeul lui Nestorie era un om care L-a purtat pe Dumnezeu. Uma-nitatea lui Hristos mutilată de Apolinarie implica doar o mântuire parțială. El nu a putut înțelege că, pentru a fi un Mântuitor absolut, era necesar ca Hristos să fie nu doar un Dumnezeu deplin, ci și Om deplin. Această erezie a fost combătută de Sfinții Atanasie, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare și Epifanie.

Apropierea dintre Alexandria și Antiohia

Patriarhul Ioan al Antiohiei, atunci când a revenit în episcopia sa, adunându-se cu mai mulți episcopi, l-a depus pe Chiril care revenise, la rândul lui, pe tronul patriarhal. După afișarea acestei ostilități, ce pași trebuiau făcuți pentru împăcare? Fiindcă, după numirea lui Maximian pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, sirienii încă îl mai considerau pe Nestorie ca fiind pe nedrept condamnat. Ei negau legitimitatea noului Arhiepiscop Maximian. Așadar, Roma, Alexandria și Constantinopolul nu se aflau în comuniune cu Biserica siriană. În ianuarie 432, împăratul Teodosie a inițiat reconcilierea dintre Chiril și Ioan al Antiohiei. Procesul a durat doi ani. În 433, apropierea dintre cei doi a fost împlinită prin schimbul de declarații de credință dintre Alexandria și Antiohia (Symbolum Ephesinum, cunoscut mai târziu drept „Formula de reunire”[57]). Chiril a dat înapoi în ceea ce privește vocabularul, dar nu a făcut nici un pas înapoi în privința principiilor. Extremiștii sirieni și cei alexandrini au mers pe propriul lor drum, precum așa-zisa Biserică nestoriană (asiriană) și, respectiv, monofiziții[58].

Sfântul Teofan descrie, de asemenea, ce s-a întâmplat după ce episcopii s-au înfățișat împăratului, la Constantinopol: „Răsăritenii l-au luat pe Nestorie cu ei în răsărit. În al pa-trulea an de la depunerea lui Nestorie, Episcopul Ioan al Antiohiei, cuprins de frica de Dum-nezeu și văzând că mulți erau rătăciți de Nestorie, a scris împăratului, cerându-i să-l alunge din părțile răsăritene pe Nestorie. Împăratul l-a surghiunit pe Nestorie la Oasis și a trimis instrucțiuni lui Chiril și Ioan, spunându-le să se unească fără amânare, pentru a elibera bisericile de orice dispută. Ioan s-a supus decretului și i-a scris lui Chiril o declarație de credință, acceptând mărturisirea Părinților de la Niceea și pe cea din 150 de la Constantinopol și acțiunile întreprinse la Efes”[59]. Sfântul Chiril s-a arătat încântat de acest demers și a trimis o scrisoare lui Ioan și episcopilor răsăriteni, care începea astfel: „Să se facă voia Cerului, iar pământul să se bucure!”. În această scrisoare către Episcopul Ioan, Sfântul Chiril scria:

„Toată lupta noastră pentru credință a avut ca temei faptul că Sfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu. Însă, dacă noi spunem că Sfântul Trup al lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor, este din cer și nu de pe pământ, atunci cum ar mai putea fi considerată ca Maica lui Dumnezeu? Pe cine altul a purtat, dacă nu L-a născut după trup pe Emanuel?

Fericitul Prooroc Isaia nu a mințit când a spus: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel (Is. 7,14), care înseamnă Dumnezeu este cu noi. Ceea ce Sfântul Gabriel a zis Fecioarei, este, de asemenea, cu totul adevărat: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. și iată, vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema nu-mele Lui Iisus (Lc. 1,30-31)... căci El va mântui poporul Său de păcatele lor (Mt. 1,21).

Astfel că, atunci când spunem că Domnul nostru Iisus Hristos este din cerul cel de sus,noi nu spunem că Sfântul Său Trup a fost adus de sus, din cer. Nu, noi îl urmăm pe dum-nezeiescul Pavel, care a zis atât de limpede: «Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer» (I Cor. 15,47), și noi, de asemenea, ne amintim de Mân-tuitorul Însuși, Care a spus: «și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In 3,13), deși El a fost născut după trup din Sfânta Fecioară, așa cum am spus mai înainte. Dumnezeu-Logosul S-a coborât de sus, din cer, «ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând» (Fil. 2,7), și a fost numit Fiul Omului, în timp ce a rămas ceea ce El era, adică Dumnezeu – pentru că El este fără de schimbare și nestri-căcios prin fire, și din această cauză El a zis că «S-a coborât din cer», și s-a înțeles acum că este una cu trupul Său și este numit «omul din cer»[60]. Același om este desăvârșit în dum-nezeire și perfect în umanitate, și noi Îl înțelegem a fi un prosopon, pentru că există «un singur Domn Iisus Hristos» (I Cor. 8,6), deși noi suntem conștienți de diferența dintre firile din care s-a format negrăita unire.

Acelora care spun că a existat un amestec, sau o confuzie, sau o îmbinare între Dum-nezeu-Logosul și trup, să le fie oprite gurile de dumnezeiasca cugetare, pentru că asemenea oameni sunt cei care răspândesc astfel de calomnii despre mine, cum că eu aș fi spus aceasta. Dar departe de mine a gândi așa ceva, fiindcă eu consider că cel care ar gândi astfel, cum că există vreo umbră de schimbare[61] în dumnezeiasca fire a Logosului, trebuie să fie com-plet nebun. Căci El rămâne ceea ce este și nu se schimbă și nici nu suferă alterarea. Mai mult, cu toții mărturisim că dumnezeiescul Logos este nestricăcios, chiar dacă, în a Sa prea-înțeleaptă iconomie a tainei, El este văzut cum Își atribuie suferințele ce vin odată cu trupul. Preaînțeleptul Petru spune: «fiindcă Hristos a pătimit cu trupul» (I Pt. 4, 1), și nu în firea dumnezeirii Sale de necuprins. El poartă suferințele propriului trup printr-o iconomică asumare de Sine, așa cum am spus, pentru ca noi să credem că El este Mântuitorul tuturor, lucru care a fost prezis de vocea profetului care grăiește în locul Lui: «Spatele l-am dat spre bătăi și obrajii mei spre pălmuiri, și fața Mea nu am ferit-o de rușinea scuipărilor» (Is. 50,6).

Să fie Sfinția Voastră încredințată că noi urmăm părerile alor noștri Sfinți Părinți, în special pe cea a fericitului și renumitului Părinte Atanasie. Noi refuzăm să fim diferiți față de ei în vreun lucru; să nu se îndoiască nimeni de aceasta. Aș fi redat multe paragrafe din Părinți care confirmă cuvintele mele cu ale lor, dacă nu m-aș fi temut că scrisoarea ar fi putut deveni obositoare din cauza lungimii. Noi nu vom îngădui ca credința, sau mai degrabă Simbolul de Credință (Crezul niceean), care a fost formulat de Sfinții noștri Părinți, care s-au adunat mai înainte la Niceea, să fie modificat de cineva. Nu ne vom permite nouă înșine și nimănui altcuiva a schimba un singur cuvânt din ceea ce s-a scris aici, sau de a păși peste vreo singură silabă; căci noi ne amintim de cel care a zis: «Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinți tăi» (Pilde 22,28). Căci cine altul a vorbit prin ei decât numai Duhul lui Dumnezeu Tatăl, Care purcede din El și totuși nu este străin Fiului în ceea ce privește firea? Cuvintele sfinților tâlcuitori ne confirmă acest punct de vedere, căci... dumnezeiescul Pavel scrie: «Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui» (Rom. 8,8-9).”[62]

Ceea ce Sfântul Chiril a prezentat mai sus se află în deplin acord cu formula de mai târziu de la Calcedon[63]. Apoi, odată ce Chiril și Ioan au căzut de acord în privința acele-iași mărturisiri, Bisericile lor au fost din nou unite în pace și armonie.

Răspunsul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu la erezia nestoriană

Pentru ca cititorii noștri să înțeleagă cât de respingătoare a fost erezia nestoriană pen-tru Născătoarea de Dumnezeu, vom aminti în cele ce urmează o povestire edificatoare în acest sens, povestită de Părinții Ioan și Sofronie, în Pășunea duhovnicească: „Am mers la ava Chiriac, preotul lavrei Calamonului, care este lângă Iordan, și ne-a spus nouă acestea: într-una din zile am văzut în somn pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu fața luminată și strălucitoare, îmbrăcată cu un veșmânt roșu, și împreună cu dânsa doi bărbați cu sfințita cuviință, care stăteau în afara chiliei mele. Iar eu am cunoscut că este Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și că cei doi bărbați împreună cu dânsa erau Sfântul Ioan Botezătorul și Sfân-tul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De aceea, am ieșit din chilia mea și, închinându-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvânteze chilia. Iar Născătoarea de Dumnezeu nu a voit nicidecum și fiindcă eu am rugat-o cu stăruință, zicând: «Să nu se întoarcă robul tău rușinat și defăimat de la tine», și alte asemenea; ea, căutând spre mine, mi-a spus: «Cum mă rogi să intru în chilia ta, când tu ai pe vrăjmașul meu într-însa?». Acestea zicând, s-a făcut nevăzută; iar eu, deșteptându-mă, am început să plâng și să mă mâhnesc pentru cuvântul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci nefiind altcineva în chilia mea afară de mine singur, mă gândeam ca nu cumva să fi greșit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul către Născătoarea de Dumnezeu și de aceea să se fi întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greșit întru ceva. Deci, aflându-mă întru nedumerire și mâhnire, am luat o carte ca să citesc și să mă mai mângâi în supărarea aceea. Iar acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odată de la dânsul. și ci-tind în ea, am aflat la sfârșitul cărții a doua cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmașul Născătoarei de Dumnezeu pe care îl aveam în chilia mea. și îndată am dat cartea înapoi aceluia care mi-o dăduse, zicându-i: «Ia-ți car-tea, frate, că din ea mai mult m-am păgubit decât m-am folosit». Iar acela, întrebându-mă și aflând pricina acelei pagube – fiindcă i-am povestit vedenia –, s-a umplut de râvna dum-nezeiască și îndată a tăiat din carte acele două cuvinte hulitoare și le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmașul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu”.

Sfârșitul unui război între frați

Să ne întoarcem acum la viața Sfântului Chiril. Există o chestiune în privința căreia noi nu vom păstra tăcerea. Sfântul Chiril, cel atât de desăvârșit prieten al lui Hristos și atât de mare întru sfințenie, avea încă și o oarecare prihană într-însul, nu din răutate și cunoștință, ci din oarecare prindere în minte și din necunoștința adevărului. Pentru că numai unul Dumnezeu este fără de păcat și singur este cu totul neprins de orice patimă. Aceasta nu s-a întâmplat din răutate sau cu bună știință, ci dintr-o părere preconcepută și necunoaștere a adevărului. Deși era sfânt, el, ca bărbat, putea fi supus patimii și neputinței omenești, deși acestea erau mici într-însul. Însă și-a îndreptat greșeala într-un chip minunat. Ascultați: așa cum am spus mai înainte, marele Chiril era nepot al Patriarhului Teofil, vrăj-mașul Sfântului Ioan Gură de Aur. Chiril credea ca fiind adevărate acuzațiile pe care le gră-iau dușmanii Sfântului Ioan Gură de Aur[64]. Dar el făcea aceasta nu din răutate, ci din necunoaștere, precum este scris: „Bărbatul cel fără de răutate crede tot cuvântul” (Pilde 14, 15). Din aceste motive, avea dumnezeiescul Chiril suspiciuni în privința preasfințitului și dumnezeiescului Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, păstrându-le nu numai în timpul vieții acestuia, ci și după ce s-a săvârșit. Nici numele lui nu voia să-l pomenească în pomelnice împreună cu ale celorlalți binecredincioși patriarhi, precum era obiceiul. În 405, Aticos, succesorul lui Arsachie ca Patriarh al Constantinopolului, a scris către dum-nezeiescul Chiril, arătând că și el a fost unul din vrăjmașii Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar, dându-și seama, ulterior,  de nevinovăția și curăția acestui sfânt bărbat, s-a pocăit de greșeala sa de mai înainte și a numărat și a pomenit numele Sfântului Ioan Gură de Aur împreună cu ale celorlalți sfinți. Aticos l-a rugat și l-a sfătuit frățește pe Sfântul Chiril, să facă și el la fel. L-a îndemnat pe Chiril: „Scrie numele Sfântului Ioan Gură de Aur în pomelnice și pomenește-l”. Însă dumnezeiescul Chiril nu l-a ascultat, fiindcă nu dorea să-și acuze unchiul, care prezidase Sinodul de la Stejar, de lângă Calcedon și care l-a condamnat pe Sfântul Ioan Gură de Aur în 403, pe baza a douăzeci și nouă de capete de acuzare, cele mai grave fiind acuzațiile de origenism și comentariile necuvenite făcute la adresa împărătesei.

Patriarhul Aticos nu a fost singurul care l-a sfătuit pe Chiril în această privință; i s-a adăugat și o rudă: sfințitul părinte Isidor Pelusiotul[65]. El l-a sfătuit cu multă îndrăzneală și sinceritate, spunând că mânia împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur, mânie care nu se veștejise, era nu doar nedreaptă, ci și lipsită de orice rațiune. Isidor l-a mustrat pe Chril spunându-i că nu se cuvine să judece pe cineva din oameni mai înainte de a fi cercetat pricina și greșeala omului cu de-amănuntul. „Căci și Domnul Dumnezeu, cu toate că știe toate mai înainte de a se face și vede mai înainte cele ce au să fie, ca și cum ar fi de față, a spus: «Strigarea Sodomei și a Gomorei s-a înmulțit către Mine și păcatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Mă, voi vedea de se săvârșesc după strigarea lor, care vine către Mine; iar de nu, să știu» (Fc. 18,20-21). Sfântul Isidor a citat aceste paragrafe Sfântului Chiril, spunând că aceasta a făcut-o Domnul, ca să ne dea pildă, să nu credem imediat cuvintele acuzatorilor, ci noi înșine să cercetăm pentru a ne confirma dacă ele sunt ade-vărate. Isidor i-a mai spus lui Chiril: „Deci și tu trebuie să socotești mai întâi și apoi să te mânii, după ce vei afla pricină binecuvântată de mânie. Ar trebui să știi că mulți din cei ce au fost împreună cu tine la Sinodul din Efes te acuză pe față cum că te mânii cu nedrep-tate asupra nevinovatului Ioan. Motivul pentru aceasta este faptul că tu ești nepot al lui Teofil și urmezi în grabă în toate aceluia. De vreme ce Ioan a dovedit nebunia lui Teofil, izgonindu-l acesta din scaun pe Ioan cel fără de greșeală, sfânt și iubit al lui Dumnezeu. Cu toate că acum el este mort, așa faci și tu, discreditând slava celui persecutat”.

Sfântul Isidor a scris altă epistolă, către Sfântul Chiril, spunând: „Mă înfricoșează pil-dele care se află în dumnezeiasca Scriptură și mă silesc să ți le scriu. Dacă eu îți sunt pă-rinte –precum mă numești, mă tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, fiindcă nu a pedepsit precum se cădea pe fiii săi, care au păcătuit[66]. Din nou, dacă eu sunt fiul tău, precum o știu eu însumi, mă înfricoșez de pedeapsa pe care a primit-o Io-natan, fiul lui Saul[67]; căci, putând să oprească pe tatăl lui să nu caute un vrăjitor necro-mant[68], nu l-a împiedicat de la păcat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în război. Deci, ca să nu fiu eu osândit, iți zic ție acelea care sunt spre folosul tău. Ascultă-mă, ca să nu fii osândit de Dreptul Judecător, Cel care nu caută la față. Alungă mânia pe care o ai asupra celui adormit și să nu tulburi Biserica celor vii, devenind o pricină de ceartă”.

Într-un alt loc al epistolei sale zice: „Mă întrebi pentru ce și cum a fost exilat Ioan. Eu nu voiesc să-ți răspund cu de-amănuntul, ca să nu mă arăt că osândesc și fac reproșuri altora. Aceasta îți zic numai: că mulți nelegiuiți și-au aruncat relele semințe cu nedreptate asupra  acelui drept. și, în puține cuvinte, îți arăt starea Egiptului cu care te asemeni. Egiptul s-a lepădat de Moise și a slujit lui Faraon. Pe cei smeriți i-a bătut cu bice; pe israelitenii care se osteneau i-a supus la munci și chinuri. Ei zideau cetăți Egiptului și acesta n-a plătit plata lucrătorilor. Într-adevăr, Egiptul se îndeletnicea cu astfel de fapte și altele asemenea. Într-un astfel de loc s-a născut Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. Împreună cu cei de un gând cu dânsul, el a urât și l-a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu și predica-torul Domnului. Cu toate acestea, casa lui David crește și se întărește mai mult, iar casa lui Saul se micșorează și se împuținează”.

Acesta a fost tonul scrisorilor trimise patriarhului de Sfântul Isidor. Chiril, conștienti-zându-și greșeala, a început să se îndrepte. Însă, s-a îndreptat desăvârșit atunci când a avut vedenia următoare. Odată, în timp ce dormea, Sfântul Chiril a visat că se află într-un loc frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo îi vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov și pe alți minunați și slăviți bărbați ai Vechiului Testament. De asemenea, vedea acolo și pe mulți sfinți ai harului Sfintei Evanghelii. În locul acela a văzut și o biserică minunată, a cărei frumusețe era cu neputință de descris. Înăuntrul bisericii se auzea o mulțime mare care intona o preadulce cântare. Sfântul a intrat în biserică și a fost cu totul uluit de vederea celor de acolo. S-a umplut cu totul de bucurie și de dulceață în inima sa, căci vedea acolo și pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, înconjurată de mulțime de sfinți îngeri și stră-lucind cu slavă negrăită. A mai văzut și pe Sfântul Ioan Gură de Aur stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu, cu mare cinste și strălucind cu lumină minunată, ca un înger al lui Dumnezeu. El ținea în mâini cartea învățăturilor sale. Împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur mai erau și mulți alți bărbați slăviți, care stăteau lângă el precum niște slujitori. Dar erau înarmați, ca și cum ar fi fost pregătiți pentru o anumită luptă.

Dumnezeiescul Chiril, văzând acestea, a dorit să meargă să se închine Stăpânei noas-tre Născătoarei de Dumnezeu, alergând spre ea. Dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu cei ce-i slujeau, s-au ridicat împotriva lui cu mult avânt și nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezeu, dar l-au și izgonit din acea biserică. Iar Sfântul Chiril era consternat și se gândea din ce motiv s-a mâniat Sfântul Ioan Gură de Aur pe el și de ce l-a izgonit din biserică. Atunci a auzit-o pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind și zicând către Sfântul Ioan să-l ierte și să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neștiință a gândit necuviincios împotriva lui. Dar Ioan a răspuns că nu dorea să-l ierte. Atunci, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către Ioan: „Iartă-l pentru dragostea mea, căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, rușinând și înfruntând pe Nestorie, batjocoritorul meu. Chiril m-a propovăduit oamenilor ca Născătoarea de Dum-nezeu. Iartă-l, căci mult s-a ostenit pentru mine, rușinându-l pe cel ce m-a ponegrit, și pe mine Născătoare de Dumnezeu propovăduindu-mă!” Acestea auzindu-le Sfântul Ioan Gură de Aur de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit. El l-a chemat înăuntru pe Sfântul Chiril și l-a îmbrățisat ca pe un prieten drag. Ioan l-a întâmpinat cu dragoste și l-a sărutat cu iubire frățească și cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat cei doi sfinți, împrietenindu-se amândoi în acea vedenie, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Când Sfântul Chiril s-a trezit, adunându-și gândurile și cercetând această vedenie, s-a pocăit foarte mult și singur s-a osândit pe sine. Se gândea că atâta vreme a ținut ranchiună în deșert, patimă lipsită de vreo rațiune împotriva unui bărbat preasfânt atât de bineplăcut lui Dumnezeu și un asemenea prieten al Născătoarei de Dumnezeu. De îndată a adunat pe toți episcopii Egiptului. A făcut praznic și sărbătoare în cinstea marelui Gură de Aur. A scris numele Sfântului Ioan în diptice și-l pomenea împreună cu sfinții cei mari, iar în fiecare an îl lăuda cu cuvinte de laudă și dădea pilde din viața acestuia. Din acestea a fost scrisă viața lui, care se găsește în Hrysostomica lui Gheorghe al Alexandriei. Această pată de pe sfințenia dumnezeiescului Chiril a fost astfel ridicată. Fericitul Chiril și-a pe-trecut restul zilelor cu o pilduitoare purtare. Conștiinciosul Chiril și-a păstorit turma cea rațională prin legi dătătoare de viață și a ajutat cu prisosință pe oricine se afla în nevoie. A povățuit pe fiecare pe calea mântuirii. Cu mare înțelepciune și cu știință duhovnicească, el i-a întors din înșelăciunea diavolului pe cei rătăciți. Dovadă a înțelepciunii și a științei sale este povestirea ce urmează, pe care dorim să o adăugăm aici spre îndulcirea ascultăto-rilor și apoi vom sfârși povestirea noastră.

Dreptul Melchisedec

Ava Daniil ne spune în Pateric cum că, în părțile cele mai de jos ale Egiptului, era un bătrân cuvios cu o viață sfântă, dar simplu și greoi la minte. În consecință, datorită sim-plității lui, gândea și zicea că „Melchisedec este fiul lui Dumnezeu”[69]. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chiril, care, chemându-l pe bărbatul acela și văzând că face semne și minuni și că orice cere de la Dumnezeu Domnul îi arată lui, a meșteșugit cu iscusință următorul plan. El a zis cu blândețe către bătrân: „Părinte, un gând îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu și alt gând, iarăși, îmi zice că nu este fiul lui Dumnezeu, ci este om și arhiereu al lui Dumnezeu; deci am îndoială în această privință. Din acest motiv te-am chemat, ca să-ți spun ca să te rogi lui Dumnezeu să-ți descopere adevărul, ca să mi-l arăți și mie”. Iar bătrânul, auzind aceasta, a răspuns vesel și cu îndrăzneală: „Lasă-mă, stăpâne, să mă rog lui Dumnezeu trei zile pentru aceasta, și orice îmi va descoperi, eu o voi arăta și preasfinției tale”. Deci, ducându-se bătrânul în chilia lui, s-a închis trei zile și a rugat cu căldură pe Dumnezeu ca să-i descopere adevărul în privința lui Melchisedec. Într-adevăr, descoperindu-i-se bătrânului adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chiril și i-a zis: „Stăpâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul i-a zis: „și de unde știi, părinte?” Bătrânul i-a răspuns: „Dumnezeu mi-a arătat pe toți patriarhii, unul după altul, de la Adam până la Melchisedec. Pe toți aceia i-am văzut trecând pe dinaintea mea și când a trecut Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: «Iată, acesta este Melchisedec!» Așadar, m-am încredințat cu adevărat, stăpâne (despota)”. Atunci Sfântul Chiril, mulțumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte tare că bătrânul s-a vindecat de înșelare și l-a eliberat cu pace. Așadar bătrânul plecând, a mărturisit tuturor: „Melchisedec este om, iar nu Fiul lui Dum-nezeu”. Cu o astfel de înțelepciune și cu o astfel de iscusință a povățuit Sfântul Chiril pe bătrânul cel simplu la cunoașterea adevărului.

Adormirea Sfântului Chiril

Sfântul Chiril a slujit pe scaunul Alexandriei timp de 32 de ani. El a scris multe cărți folositoare de suflet și ortodoxe, dintre care cele mai alese sunt comorile din Glafira la Vechiul Testament[70]. După ce a curățit în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, apărătorul și protectorul Născătoarei de Dumnezeu și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie[71]. Victoriosul apărător al credinței și cel de trei ori binecuvântat se află acum în ceruri și se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii și cu apostolii, cu ierarhii și cu toți sfinții cei din veac, dar mai ales cu prietenul său iubit și desăvârșit, cu Ioan Gură de Aur cel dumnezeiesc. Sfântul Chiril al Alexandriei stă înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru și înaintea Preacuratei Maicii Sale, și neîncetat roagă pe Preasfânta și Cea de o ființă Treime pentru toți creștinii, ca să dobândească și ei Împărăția cerurilor. Pe care să o dobândim și noi toți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

[1]Viața Sfântului Chiril, care a înflorit în secolul al V-lea d.Hr. (420), a fost alcătuită de istoricii Nichifor și Sozomen, ca și de alți istorici bisericești ale căror scrieri au fost adunate de Nicodim Aghioritul. Ultimul, a transcris aceste texte în greaca nouă, lucrare pe care a publicat-o în al său Neon Eklogion. Această versiune a fost luată și încorporatăîn Sinaxarul mare. Sursele adiționale sunt citate în text. Notele includ citate din Socrate Scolasticul, născut în 380 la Constantinopol, consilier juridic, care ne-a lăsat cronicile sale despre istoria bisericeascădin perioada patristică a secolelor al IV-lea și al V-lea d.Hr., și de la domnia lui Constantin I (324-337) la Teodosie al II-lea (408-450).

Un elogiu elegant în cinstea marelui Chiril a fost scris de Zonaras (sec. XII), un canonist și istoric bizantin faimos, care își începe laudele comparându-l pe Sfânt cu fluviul Nil, care udă Egiptul și lumea. Textul se păstrează la Marea Lavră, ca și în textele in-quarto praznicale (panegiricul) de la Mănăstirile athonite Vatopedu și Dionisiu. Un exemplar se găsește și la Iviron. O slujbă completă, cu canon îndoit, a fost scrisă de părintele Gherasim Micraiananitul. Sfântul Chiril este pomenit pentru dârza apărare a credinței la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), unde a apărat titlul de Theotokos al Maicii Domnului. Acest sinod a denunțat blasfemiile lui Nestorie și a dezbătut problemele hristologice. De asemenea, Sfântul a îndurat multe suferințe pentru Ortodoxie.

Sfântul Chiril mai este prăznuit pe 18 ianuarie, deși nu aceasta este ziua adormirii sale. El este sărbătorit împreună cu un alt mare ierarh alexandrin, Sfântul Atanasie cel Mare. Cupletul de versete introductive(distihul) pentru ziua de 18 ianuarie spune: „Data surghiunului lui Chiril se păstrează scrisă, dar nu și cea a adormirii sale”. În distihul autentificat al Patriarhului Cristofor de Mitilene aflăm că data când Sfântul a părăsit aceastălume a fost 9 iunie.

[2]Satul actual Mahalla el Kobra se află la 120 de kilometri est de Alexandria.

[3]Norman Russel, „The Making of a Bishop”, în Cyril of Alexandria (London/NY: Routledge, 2000), pp. 4, 209 (9).

[4]Armele pe care le-a oferit această moștenire, cugetul Părinților și Sfinții, l-au ajutat pe Chiril să formuleze în ce anume consta tradiția ortodoxă. În special, cita pe Sfinții Grigorie Teologul și Atanasie cel Mare. Ibidem, 5, 6.

Referitor la citarea Sfântului Atanasie, Chiril a făcut următoarea confuzie. Expresia „o singurăfire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul”, care aparține de fapt ereticului Apolinarie (înaintemergătorul monofiziților), în a sa „Scrisoare către Jovian”, a fost atribuită în mod eronat Sfântului Atanasie. Sfântul Chiril a fost indus în eroare crezând că această formulă dogmatică aparține Sfântului Atanasie. De vreme ce Sfântul Chiril nu putea concepe că ar putea fi posibil ca Sfântul Atanasie să acrediteze vreo erezie, el a interpretat această expresie într-un mod ortodox! Sfântul Chiril a socotit că această expresie învață că „în ipostasul unic sau în persoana cea una a lui Dumnezeu-Logosul este unită firea umană cu cea dumnezeiască”, ceea ce este în întregime ortodox. În acest fel, fraza a ajuns să aibă două înțelesuri. Pe buzele ereticilor avea un înțeles eretic, în timp ce pe buzele ortodocșilor avea un înțeles ortodox. Oameni ca Dioscor (Dioscorus, †. 454, Patriarhul Alexandriei) s-au ascuns în spatele acestei expresii dogmatice ambigue. Vezi „The Union with the Monophysites”, în The Circle of Ecumenism, de Kalliopios,Mitropolitul Pentapolei.

[5]Mai târziu, atunci când ortodoxia sa a fost atacată la Sinodul efesian (431), el și-a evidențiat educația ecleziastică și a afirmat: „Noi niciodată nu am susținut ideile lui Apolinarie, ori Arie, ori Eunomie, ci de la o vârstă fragedă am studiat Sfintele Scripturi și ne-am hrănit din mâinile Sfinților Părinți ortodocși”. Acta Conciliorum Oecumenicorum, ed. E. Schwartz (Berlin), I, 1, 3, pp. 22.7-9.

[6]Nitria se află, probabil, sub orașul modern el-Barnudj, în delta superioară de est. La sfârșitul secolului al IV-lea, un autor anonim spune că Nitria, la vreo 64 km de Alexandria, era cea mai renumită dintre toate mănăstirile din Egipt. Își datoreazănumele de la un oraș din apropiere, al căror locuitori strâng azotatul de potasiu. În acest loc se aflau vreo 50 de chilii, așezate una lângă alta și sub ascultare a unui singur părinte. În unele, locuiesc mai mulți, în altele, mai puțini, iar unii dintre frați și locuiesc singuri. Deși sunt despărțiți prin locuințele lor, rămân uniți împreună, nedespărțiți în credință și iubire.

Istoricul monastic Paladie (cca 364-425), care a scris Istoria Lausiacă(Historia Lausiaca), afirmă: „...am venit în muntele Nitriei. Între muntele acesta și Alexandria se află un lac numit Maria, întins pe vreo 112 de kilometri. Străbătându-l într-o zi și jumătate, am ajuns la munte, în partea de mijloc a lui. De la acest munte se întinde o mare pustie până în Etiopia, în țara Mazichilor și a Mauritaniei. În acest munte locuiesc cinci mii de bărbați, cu diferite moduri de viețuire, fiecare precum poate și voiește, trăind pe cât le e cu putință câte unul, sau câte doi, sau mai mulți. În acest munte se servește pâinea în șapte feluri, atât lor, cât și celor șase sute câți sunt retrași în pustia deplină... În acest munte al Nitriei se înalță o biserică mare...Lângă biserică se află o casă de oaspeți, în care e primit orice străin tot timpul, până ce pleacă de bună-voie, chiar de rămâne doi sau trei ani. O săptămână i se îngăduie să rămână fără să lucreze, celelalte zile este pus să lucreze fie în grădină, fie la cuptorul de pâine, fie în bucătărie. Dacă e vrednic de atenție, i se dă vreo carte, dar nu i se îngăduie să se întrețină cu altul până la o oră. În acest munte se află și doctori și țesători. Se folosește și vin și se și vinde vin. Toți aceștia fac pâine cu mâinile lor, încât nu depind de alții. Pe la ceasul al treilea se aud răspândindu-se din fiecare chilie psalmodieri, de parcă te înalță în rai. Iar în biserică intră numai sâmbăta și duminica. În biserică sunt opt preoți. Cât timp se află în viață întâiul preot, nici unul nu slujește sau nu vorbește sau nu judecă, ci stau numai alături de el, în liniște”.

[7]Nota 1, p. 96, Sinaxarul mare grec, „9 iunie”, text inițial inclus în Everghetinos, Cartea a II-a, Pricina a douăzeci și opta, Învățătura a 7-a.

[8]Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, Cartea a VII-a, Cap. VII, Nicene and Post-Nicene Fathers, 2nd Ser., vol. II (Oak Harbour, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997).

[9]Teofil s-a folosit de autoritatea scaunului pentru a pune în aplicare legile imperiale privind distrugerea templelor păgâne. Aceasta a provocat în Alexandria revolte civile de mare amploare. Teofil însă a pus în acțiune bande de călugări fanatici. Prin asemenea mijloace, în 391, a distrus templele păgâne străvechi ale orașului, precum Serapionul. Pe acestea le-a transformat în biserici. John Anthony McGuckin, On the Unity of Christ, (Crestwood, NY: Saint Vladimir's Seminary Press, 1995), p.10.

[10]Dacăo persoană nebotezată se află pe patul de moarte și este necesară săvârșirea unui botez în caz de urgență, un preot ortodox poate săvâr și un botez clinic (din grecescul klinee pentru „pat”), prin stropire sau udare atunci când nu este posibilă scufundarea întreită. Dacă în acea localitate nu poate fi găsit nici un preot, iar copilul se află în pericol, orice monah sau orice diacon poate săvârși botezul, sau orice laic, ba chiar și tatăl copilului – dar el trebuie să fie creștin ortodox, care va trebui sărecite formula: „Robul lui Dumnezeu (numele) se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”. În Pidalion, Balsamon și Vlastaris spun pentru copilul de mai sus căacesta trebuie apoi botezat de un preot, dacăsupraviețuiește. A se vedea lunga notăde la Canonul apostolic XLVII.

[11]Novațian împărtășea cu Sfântul Ciprian o atitudine moderatăîn privința apostaților (lapsi), dar, atuncicând Corneliu a fost ales papăîn 251, Novațian a devenit campionul rigorismului. În timp ce majoritatea îl susținea pe Corneliu pentru scaunul papal, o minoritate s-a declarat de partea lui Novațian. Ultimul a devenit antipapă. Novațian și partizanii săi au fost excomunicați în cadrul unui sinod convocat de Cor-nelius în 251. Deși Ciprian și Cornelius și-au unit puterile împotriva lui Novațian, schisma s-a dezvoltat într-o sectăcare s-a răspândit în întreg imperiul și a durat câteva secole. În ciuda opoziției, Novațian a reușit săîși formeze propria bisericăcu propriii episcopi, în toatăcreștinătatea.

[12]Menuthis sau Herakleion din Egiptul de Nord sunt acum ascunse sub un strat de jumătate de metro de nisip și de apă nămoloasă. Aceste orașe, fuseseră prospere mai demult, datorită comerțului făcut la gura de vărsare a Nilului în Marea Mediterană. Dar prosperitatea își găsise sfârșitul brusc și misterios cu douăsprezece secole în urmă. Din ruinele acoperite de Marea Mediterană arheologii au tras concluzia că locuitorii din Menuthis au plecat în mare grabă și nu s-au mai întors vreodată. Cel puțin două catastrofe au nivelat orașele și le-au împins sub Marea Mediterană în timpul secolului al VIII-lea. Zonele de coastă actuale nu sunt aceleași cu cele străvechi. Golful Aboukir este acum plin cu aluviuni, iar canalul Canopic al Nilului nu mai este utilizabil. Cum de au ajuns sub ape aceste orașe? Se crede căun cutremur a provocat mișcarea în jos a terenului, aceasta fiind ceea ce arheologii numesc tasare. Oamenii de știință sunt de acord cu faptul că orașele au coborât cu cel puțin 5 metri în Golful Aboukir.

[13]Sfinții Chir și Ioan sunt pomeniți de Sfânta Biserică pe 31 ianuarie.

[14]  J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 12.

[15]Sfântul Alexandru este pomenit de Sfânta Biserică pe 29 mai.

[16]  Socrate, Istoria bisericească, loc. cit.

[17]Ioan din Nikiu, un scriitor copt din secolul al XVII-lea, remarcă faptul că „evreii au fost deposedați de bunuri în totalitate. Prefectul Oreste nu i-a putut ajuta cu nimic”. Cronica, trad. Charles (1916), 84.99.

[18]Socrate, Istoria bisericească, loc. cit. Sfântul Teofan, în a sa Cronografie, descrie această întâmplare despre cum „evreii din Alexandria au făcut mult rău creștinilor. Căci după ce s-au înțeles să poarte un inel din lemn de palmier, ei au trimis vestitori care săstrige în acea noapte căbiserica a luat foc. Când creștinii s-au adunat la un loc, evreii i-au măcelărit. Când s-a aflat aceasta, magistrații creștini i-au expulzat pe evrei din Alexandria și le-au confiscat bunurile”. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, ed. de C. Mango și R. Scott (Clarendon's Press Oxford, 1997), AM 5905, 412/413, p. 127.

[19]Socrate, Istoria bisericească, Cartea a VII-a, Cap. al XIII-lea.

[20]Sfântul Teodosie este pomenit de Sfânta Biserică pe 29 iulie.

[21]Socrate, op. cit., Cartea a VII-a, Cap. al XV-lea.

[22]Ibidem. Sfântul Teofan, în Cronografia sa, datează această „moarte violentă a filosoafei Hypatia” în 413/414. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5906, 413/414, p.128.

[23]Socrate scrie: „Unii dintre monahii care locuiau în munții Nitriei  și care aveau un temperament înflăcărat, pe care Teofil îi asmuțise mai înainte împotriva lui Dioscor și a fraților săi, au fost din nou aduși, plini de râvnă arzătoare, pentru a decide cearta în favoarea lui Chiril. În jur de cinci sute dintre ei au părăsit mănăstirile și au venit în Alexandria. Ei s-au întâlnit cu prefectul Oreste, care se afla în trăsura sa... Unul dintre monahi, Amonius, a aruncat o piatră. Efectele pedepsei date lui Amonius de către oamenii prefectului au provocat moartea lui. După aceasta, Chiril a poruncit ca Amonius să fie socotit mucenic, de vreme ce apărase evlavia. Totuși unii nu au fost de acord cu cinstirea acordatălui Amonius”. Ibidem, Cartea a VII-a, Cap. XIV. Sinaxarul mare plasează povestirea nitrienilor și a lui Amonius înainte de uciderea brutală a Hypatiei.

[24]Socrate, Istoria bisericească, cartea a VII-a, cap. al XVI-lea. Teofan Mărturisitorul, istoric și sfânt, confirmă acest incident în a sa Cronografie, care s-ar fi petrecut în 415/416, când „la Immon, evreii, în batjocurăși pentru a insulta Crucea, au spânzurat un băiat creștin de o bucată de lemn, l-au torturat și l-au ucis. Atunci când împăratul a aflat de aceasta, i-a pedepsit pe evrei cum se cuvine”. Cronica lui TeofanMărturisitorul, AM 5908, 415/416, p.129.

[25]Nestorie, un călugăr sirian, a fost chemat de împăratul Teodosie al II-lea, pentru a ocupa scaunul vacant al Constantinopolului. El fusese recomandat de nou numitul Episcop al Antiohiei, Ioan (427). Se credea căun om din afară, precum Nestorie, era necesar pentru a soluționa anumite disensiuni ale facțiunilor din capitală. Nu au fost mulți în capitală care să creadă că el reprezenta alegerea potrivită. Aproape imediat, Nestorie s-a apucat să reformeze ceea ce el considera a fi indolenta Biserică a Constantinopolului. J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 16.

[26]Sfântul Chiril spunea: „Maria este grădina duhovnicească a celui de-al doilea Adam, atelierul unirii firilor, sărbătoarea schimbului mântuitor, camera de nuntă în care Logosul (Cuvântul) s-a căsătorit cu trupul, rugul însuflețit pe care focul nașterii dumnezeiești nu l-a ars (Ieș. 3,2), adevăratul nor ușor care L-a sprijinit trupește pe Cel care călătorește pe heruvimi (Is.19,1), lâna cea mai curată, plină de roua dumnezeiască (Jud. 6,37-38), cu care Păstorul a îmbrăcat mioara”. Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, I, pp. 103. 14-17, citat în N. Russel, „The Nestorial Controversy”, în Cyril of Alexandria, p. 34.

[27]Sfântul Chiril scria: „Emanuel, ca Om, a deschis porțile firii; dar ca Dumnezeu, El nu a rupt porțile fecioriei. El a ieșit din pântece într-un chip asemănător cu cel prin care pătrunde prin facultatea auzului (Lc. 1,38). El a pătruns fărăa fi simțit. A ieșit într-un chip mai presus de cuvinte, conform Proorocului Iezechiel, care spune: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă» (Iez. 44,2-3). Aici este dovada clară că Sfânta Fecioară Maria este Theotokos. Să înceteze orice alte certuri și să ne luminăm prin învățătura Scripturilor, ca să dobândim Împărăția cerurilor în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin”. Ibidem, I, 1, 1, pp. 107. 17-22.

[28]Sfântul Proclu este pomenit de Sfânta Biserică pe 20 noiembrie.

[29]Sfântul Chiril considera că tradiția siriacă, adică cea a lui Diodor din Tars și Teodor al Mopsuestiei, pe care o susținea și Nestorie, nu era o tradiție ortodoxă autentică. Chiril i-a scris lui Nestorie făcând referire la greșelile tradiției sale. De asemenea, Chiril a trimis un dosar cu predicile lui Nestorie la Roma, cerând părerea Papei Celestin. Mai târziu, Sfântul Chiril a scris tratate prin care îi ataca pe Diodor și pe Teodor ca învățători și izvoare ale ereziei lui Nestorie. În 533, la al doilea Sinod de la Constantinopol, Iustinian l-a urmat pe Chiril, eliminând definitiv scrierile acelora din canonul Ortodoxiei. Atât Diodor, cât și Teodor au fost anatemizați.

[30]Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5924, 431/432, p. 139.

[31]Sfântul Chiril susține că Logosul nici nu S-a schimbat în trup, nici nu S-a transformat într-o ființă umană. El S-a unit ipostatic (kath hypostasin) cu trupul înzestrat cu rațiune și suflet. „Scriptura, la urma urmei, nu a afirmat că Logosul a unit persoana (prosopon) omului cu El Însuși, ci că El S-a făcut trup. Dar Logosul «întrupat» înseamnă că El a devenit părtaș, ca și noi, sângelui și trupului. El a făcut ca trupul nostru să fie al Lui și a ieșit precum un om dintr-o femeie, fără să se lepede de firea Sa dumnezeiască, de Sine, Cel născut din Dumnezeu-Tatăl. Ci a rămas ceea ce era când și-a asumat trupul. Aceasta este o prezentare simplă a unei teologii atent formulate. Aceasta este cheia cugetului Sfinților Părinți. Din acest motiv ei îndrăznesc să o numească Theotokos pe Sfânta Fecioară– nu din cauza firii Logosului, a dumnezeirii Sale, ci fiindcă Sfântul Său Trup, înzestrat cu viață și rațiune, s-a născut din ea și Logosul S-a «născut» în trup, fiindcăEl era unit cu trupul după ipostas (kath hypostasin)”. Ep. 4.7, Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, pp. 28. 12-22.

[32]Ep. 11, Scrisoarea lui Chiril către Papa Celestin, PG 77:80, 85. Traducerea engleză în John McGuckin,Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy (Crestwood, NY: Saint Vladimir's Press, 2004), pp. 276-279. Sfântul Celestin este pomenit de Sfânta Biserică pe 8 aprilie.

[33]Sfântul Chiril, în „Scrisoarea a treia către Nestorie”, îi spune cătoate citatele din Evanghelie trebuie raportate la un singur prosopon, ipostasul întrupat al Logosului. Sfântul Chiril a folosit prosopon la singular, ceea ce pentru el însemna „ipostas”. Nestorie prefera săvorbească despre două prosopa, la plural, însemnând „funcții”. Câțiva ani mai târziu, Sfântul Chiril a explicat concepția sa despre unirea prosopică. El spune că în Hristos sunt două firi, Hristos fiind un singur prosopon sau ipostas. „Tu nu ar fi trebuit să mă acuzi și să mă calomniezi, ... ca și cum eu aș separa firile prin despărțire și diviziune, ca și cum ele ar fi separate într-un sens spațial și departe una de cealaltă. Căci eu, într-adevăr, l-am numit «locuitor» pe cel care locuiește în fire. Locuitorul este cel care locuiește în cel ce îi slujește lui ca locuință și el își are al său prosopon, în timp ce cel care slujește ca locuință are prosoponul celui care locuiește. Astfel, folosindu-se de ale lor prosopa, ca și cum s-ar folosi de proprietățile lor într-un mod voluntar, primul este ultimul și ultimul este primul, primul și cu ultimul locuind așa cum sunt în firile lor. Dacă El este cu adevărat Dumnezeu, noi mărturisim că El este de asemenea cu adevărat Dumnezeu în firea Sa și că El este desăvârșit, nelipsindu-I nimic din firea Tatălui; și noi mărturisim că Omul este cu adevărat om, desăvârșit în firea Sa, nelipsindu-I nimic din firea omului, nici din trup, nici din suflet, nici din cunoaștere. El este întru totul asemenea nouă, însă fără de păcat. El nu este imobil în firea Sa proprie. Căci deși Dumnezeu Se folosește de aceste lucruri în al Său prosopon, El Se folo-sește de acestea ca de unele ce aparțin omului, în același mod în care umanitatea se folosește de dumnezeire în cele ce aparțin dumnezeirii. Căci ele sunt în unire în privința prosopon-ului și nu în privința ousiei (ființei)”. Cartea despre Heraclides 2.1, 324, 325, citat în N. Russel, Cyril of Alexandria, pp. 43-44.

[34]Dificultatea problemei lui Chiril este aceasta: „Dacă(Logosul) nu S-a născut după trup, precum noi, dacă nu ar fi fost părtaș acelorași elemente ca și noi, El nu ar fi putut elibera firea umană de păcatul pe care noi l-am moștenit prin Adam, nici nu ar fi apărat trupurile noastre de stricăciune, nici nu ar fi nimicit puterea blestemului despre care noi spunem căs -a abătut asupra primei femei”. În Cinci tomuri, vezi „Împotriva lui Nestorie” 1, proem. Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, 6, p. 17.24-27, citat în N. Russel, Cyril of Alexandria, pp. 44, 130 și urm.

Întruparea a transformat întru totul firea umană. Logosul a înnoit-o în trupul Său. Logosul S-a pogorât pe pământ pentru a înălța firea umană la viața în Dumnezeu. Participarea la viața dumnezeiască este scopul Tainelor. Fără puterea îndumnezeitoare a Cuvântului, ele nu sunt lucrătoare. Prin urmare, el zice: „Dacă desparți Cuvântul cel de viață dătător al lui Dumnezeu de unirea tainică și adevărată cu trupul și le separi în întregime, cum poți să demonstrezi că mai este dătător de viață?” (Ibidem, p. 84.33-35). Dacă trupul lui Hristos nu este plin de viață dumnezeiască, noi nu ne putem schimba: „Însuși trupul Logosului este de viață dătător, de vreme ce El și l-a făcut al Său printr-o unire reală care depășește puterea noastră de înțelegere și de exprimare. Într-un chip asemănător, dacă noi devenim părtași la Sfântul Său Trup și Sânge, devenim deplin și desăvârșit înzestrați cu viață, fiindcă Logosul sălășluiește întru noi, atât într-un mod dumnezeiesc prin Duhul Sfânt, cât și omenește, prin Preasfântul și Preacinstitul Trup și Sânge” (Ibidem, p. 85.27-31).  Părtășia la Duhul Sfânt este, de asemenea, necesară, alături de părtășia la Trupul euharistic al Fiului: „Așadar, Fiul nu schimbă nimic în dumnezeirea Sa prin faptul că locuiește și în ordinul creat. Dar, în cei care devin părtași la firea dumnezeiască prin participarea la Duhul Sfânt, este într-un fel imprimată o asemănare spirituală cu El, iar frumusețea Dumnezeirii necuprinse strălucește în sufletele sfinților”. (Ibidem, p. 60. 16-20). Prin urmare, în acest fel devin creștinii dumnezei prin înfiere și participă la dumnezeiasca viață.

[35]„Scrisoare către monahi”, 25, citată în lucrarea lui McGuckin, „The Christology of Cyril”, în Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy, p. 219. Când spune că Hristos a refuzat să pătimească ceva contrar firii Sale, Sfântul Chiril se referă la firea dumnezeiască. Umanitatea este firea asumată de Hristos.

[36]„Scrisoarea a treia către Nestorie”, cap. 8.

[37]Explicarea celor douăsprezece capitole, 2, 9.

[38]Sfântul Chiril, Cum căHristos este Unul, PG 75:1377.

[39]I: Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu și că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupește pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, Care S-a făcut trup: să fie anatema.

II: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip ipostatic și că unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său, Același adică Dumnezeu și om laolaltă: să fie anatema.

III: Dacă cineva, în Hristos Care este Unul, împarte ipostasurile după unire, legându-le între ele numai cu legătura cea după merit, adică după autoritate și putere, și nu cu găsirea laolaltă printr-o unire naturală: să fie anatema.

IV: Dacă cineva atribuie la douăpersoane, sau ipostasuri, expresiile din Evanghelii și scrierile apostolice,fie cele rostite de sfinți asupra lui Hristos, fie cele rostite de El Însuși cu privire la Sine, și pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înțelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, iar pe altele ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu, numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.

V: Dacă cineva îndrăznește să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu și nu că este Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul și prin natură, întrucât Cuvântul S-a făcut trup și a fost părtaș la fel cu noi sângelui și trupului: să fie anatema.

VI: Dacă cineva îndrăznește să spună că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul și Stăpânul lui Hristos și nu mărturisește că El este Dumnezeu și om laolaltă, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi: să fie anatema.

VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în mișcare întocmai ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, și că bunăvoirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a existat lângă El: să fie anatema.

VIII: Dacă cineva îndrăznește să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat cu Dumnezeu Cuvântul și dimpreună preamărit și căel este dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit față de altceva deosebit (căci cuvântul „dimpreună” adăugat continuu ne silește să înțelegem aceasta) și nu cinstește pe Emanuel cu o singură închinare și nici nu-I înalță o singură preamărire, întrucât Cuvântul S-a făcut trup: să fie anatema.

IX: Dacă cineva zice că unul Domn Iisus Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de o putere străină și căde la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate și de a săvârși minuni între oameni și nu zice dimpotrivă că și Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui: să fie anatema.

X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut arhiereu și apostol al mărturisirii noastre și că S-a adus pe Sine pentru noi întru miros de bunămireasmă lui Dumnezeu și Tatălui. Deci dacă cineva zice că arhiereu și apostol al nostru nu S-a născut Însuși Cuvântul cel din Dumnezeu, atunci când S-a făcut trup și om la fel ca noi, ci un altul, în afarăd e El și mai ales un om născut din femeie, sau dacă cineva zice că El a adus jertfă și pentru Sine Însuși, iar nu numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoștea păcatul: să fie anatema.

XI: Dacă cineva nu mărturisește că trupul Domnului este făcător de viață și căEl este propriu Cuvântului celui din Dumnezeu Tatăl, ci zice că este al altcuiva de El alături, unit la un loc cu El după merit, adică având numai o locuință dumnezeiască, și nu că este făcător de viață, după cum am zis, întrucât el a fost propriu Cuvântului Care are putere de a face vii toate: să fie anatema.

XII: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup și că a fost răstignit în trup,și că a gustat în trup moartea, fiind Cel Întâi Născut din morți, întrucât Dumnezeu este viață, și de viață făcător: să fie anatema [traducere de Olimp N. Căciulă, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei, București, 1937].

[40]Cronica lui Teofan Mărturisitorul, loc. cit.

[41]Sfântul Memnon este pomenit de Sfânta Biserică pe 16 decembrie.

[42]Sfântul Chiril a obținut o majoritate suficientă(aproape douăsute de episcopi) și a declarat căsinodul nu va fi amânat mai mult. A pretins aceasta din postura de ierarh senior care prezida sinodul, el acționând și din partea Papei Celestin.

[43]Cronica lui Teofan Mărturisitorul,AM 5925, 432/433, p. 140.

[44]  Socrate, Istoria bisericească, Cartea VII, cap. XXXIV.

[45]Cronica lui Teofan Mărturisitorul,AM 5925, 432/433, pp. 140-141.

[46]  Ibidem, AM 5925, 432/433, p. 141.

[47]  Socrate, loc. cit.

[48]  J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 26.

[49]Ibidem.

[50]Ibidem, pp. 26-27.

[51]Ibidem.

[52]Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5925, 432/433, p. 141.

[53]Sfântul Teofan Mărturisitorul scrie: „Dreptatea dumnezeiască l-a urmărit în exil pe necinstitul și blasfemiatorul Nestorie. După ce a suferit de putrezirea tuturor măruntaielor și, mai mult decât toate, a limbii sale spurcate, el a fost nimicit de moarte (cca iunie 451)”. Ibidem, AM 5925, 432/433, p. 142.

[54]Din cauza anumitor carențe prezente în textul ediției Holy Apostles Convent, am considerat că ar fi mai util ca ultimele capitole din Viața Sfântului Chiril să fie îmbinate cu pasaje diortosite din Viețile Sfinților, îngrijităde Părintele Ioanichie Bălan și publicatăîn anul 2002 la Editura Episcopiei Romanului [n. tr.].

[55]În iconografie, Patriarhul Chiril poartă o bonetă deosebită, țuguiată. Acesta este privilegiul Patriarhului Alexandriei. Adesea este împodobită cu cruci. The Oxford Dictionary of Byzantium s.v. „Cyril”. Photius Kontoglu, în a sa Ekphrasis (vol. I, Atena, 1960, p. 133), afirmă, de asemenea, că acest ierarh se distinge în iconografie printr-un acoperământ al capului personal. El este văzut purtând o skoufia (bonetă), brodatăcu multe cruci.

[56]DupăEfes, Chiril a răspuns unei anchete făcute de Episcopul Succensus, cu privire la obiecțiile antiohiene. Una dintre probleme era firea Logosului. „DacăLogosul, Care a fost născut tainic de Tatăl și Care, după aceea, a ieșit ca om dintr-o femeie prin asumarea trupului (nu trup lipsit de viață, ci trup înzestrat cu viață și rațiune), este de fapt cu adevărat Fiul Cel Unul, El nu poate fi despărțit în două persoane sau doi fii, ci rămâne unul, dar nu fără de trup, sau necorporal, ci având propriul Său trup într-o inseparabilă unire. A spune aceasta nu poate implica un amestec, o fuziune, sau orice altceva de acest gen; cum ar putea? Dacă noi spunem că Fiul Cel Unul născut al lui Dumnezeu a luat trup și a devenit «un» om, aceasta nu implică că El S-a «amestecat», așa cum presupun ei; firea Logosului nu s-a transferat firii trupului și nici firea trupului nu s-a transferat firii Logosului. Nu, ci în timp ce fiecare element a rămas la caracterul său firesc din motivul tocmai amintit, tainic și cu neputințăd e spus în cuvinte, El ne-a arătat o singură fire (dar așa cum am spus, firea întrupată), a Fiului. «Unul» este un termen aplicat cum trebuie nu doar unor elemente distincte principale, ci unor asemenea entități compuse precum este omul, alcătuit din trup și suflet. Sufletul și trupul sunt diferite și nu sunt consubstanțiale. Unite totuși, ele constituie firea unică a omului, în ciuda faptului că diferența din firea elementelor aduse în unire este prezentă în starea amestecului.” Ep. 46,3, „A doua epistolăcătre Episcopul Succensus al Diocezareei”, în Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, 6, pp. 159. 11-10.7, citat în Russel, „The Nestorian Controversy”, în Cyril of Alexandria, p. 42; PG 77: 237-245.

[57]  Sfântul Chiril, Ep. 39.

[58]  J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, pp. 28-29.

[59]Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5925, 432/433, loc. cit.

[60]„Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer” (I Cor. 15,47).

[61]Cf. Iac. 1,17.

[62]Vezi scrisoarea sa în întregime, în J.A. McGuckin,„Scrisoarea lui Chiril către Ioan al Antiohiei”,în Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy, pp. 343-348. Vezi, de asemenea, Ep. 39, PG 77:173-182.

[63]Părintele Ioannis Romanides comentează: „Ortodocșii necalcedonieni acuză de secole pe calcedonienii ortodocși că sunt nestorieni. Pe de altăparte, calcedonienii îi acuză pe necalcedonieni fie că sunt monofiziți – ceea ce înseamnă că ei cred într-o ousia în Hristos –, fie că insistă unilateral pe terminologia lui Chiril până la excluderea chiar a definiției lui Chiril referitoare la cele douăfiri din mărturisirea de credință către Ioan al Antiohiei, care a adus reconcilierea în 433...

Nestorie a respins faptul că Cel care a fost născut din Fecioară este consubstanțial [deoființă] cu Tatăl după dumnezeire și astfel este prin fire Dumnezeu... El credea că numele de Hristos nu se potrivește Logosului, ci este numele persoanei de legătură născute din Maria și în care Logosul locuiește și care a fost asumată de Logos... În lumina negării sale a celor două nașteri a Logosului și a îndoitei deoființimi a unuia și aceluiași Logos, Fiul lui Dumnezeu, și același, de asemenea, Fiu al Mariei, și astfel a adevăratei semnificații a termenului Theotokos, insistența lui Nestorie cum că el nu desparte pe Hristos în două persoane, ci doar firile și numele, a fost considerată o batjocură la adresa credinței. Pe acest temei el a fost condamnat de Sinoadele al III-lea și al IV-lea Ecumenice și respins de Ioan al Antiohiei și Leon al Romei.

Reconcilierea din 433 dintre Chiril și Ioan al Antiohiei a fost înlesnită de mărturisirea antiohiană a îndoitei nașteri și deoființimi a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu,aceeași dogmă respinsă atât de violent de Nestorie și chiar și de Teodoret. În mărturisirea sa, Ioan afirmă clar că Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu S-a născut din Tatăl mai înainte de veacuri conform dumnezeirii Sale. Iar în zilele din urmă, același Fiu al lui Dumnezeu, pentru noi și pentru mântuirea noastră, S-a născut după trup din Fecioara Maria, la fel (a se observa că el vorbește aici clar despre Fiul Unul născut și nu despre Prosopon-ul din unirea celor douăfiri, al lui Nestorie și Teodoret) deoființă cu Tatăl, după dumnezeire, și deoființă cu noi, după umanitate (Mansi, iv. 292)...

În scrisoarea sa către Acachie al Mitilenei (PG 77:184-201), Chiril chiar subliniază faptul căaceastă mărturisire antiohiană a îndoitei nașteri și a îndoitei deoființimi ale Unuia și Aceluiași Logos, nu poate fi suspectată de nestorianism, de vreme ce aceasta este exact ceea ce Nestorie neagă(PG 77:189-192, 197).

Desigur, Chiril preferă să vorbească despre o singurăfire (physis) sau ipostas al lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat și făcut om, de vreme ce aceasta apără mai bine unirea și atribuirea tuturor acelor lucruri care aparținlui Hristos Cuvântul ca subiect al tuturor actelor dumnezeiești sau umane. Pentru Chiril, physis semnifică un comportament concret și individual ca subiect de sine și conform proprietăților sale firești. Astfel, singura fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat, luând asupra Sa prin a doua Sa naștere, o umanitate reală, perfectă și deplină, are atât ousia, cât și trăsăturile firești specifice oamenilor. Astfel, Însuși Logosul Care este Hristosși trăiește cu adevărat viața de om, fără să Se schimbe în vreun fel în dumnezeirea Sa, rămâne ceea ce era... Lucrul asupra căruia stăruie Chiril și care, poate că într-o zi, va atrage mai multăa tenție din partea necalcedonienilor este că, oricât de mult ar insista cineva în privința acurateții formulării teologice, este o pură caricatură faptul de a acuza pe cineva că este nestorian dacă acceptă îndoita naștere și îndoita deoființime a Logosului ca bază pentru titlul de Theotokos, ca și pentru atribuirea atributelor umane și divine și a energiilo rLogosului, Care este un singur subiect întrupat și Care acționează conform dumnezeirii Sale și conform umanității Sale însușite. Aceasta este ceea ce negau Teodor, Nestorie și Teodoret; și acesta este miezul Ortodoxiei. Sfântul Chiril a înțeles acest lucru și este datoria noastră a-l așeza în centrul discuțiilor noastre...

De asemenea, definiția de la Calcedon este clară în această privință. «Urmând Sfinților Părinți, noi învățăm și mărturisim cu toții căDomnul nostru Iisus Hristos este unul și același Fiu, perfect în ce privește dumnezeirea și perfect în ce privește umanitatea, Dumnezeu adevărat și om adevărat, având un suflet rațional și un trup; de aceeași fire cu Tatăl în privința dumnezeirii și de aceeași fire cu noi în privința firii umane... în privința dumnezeirii – născut din Tatăl mai înainte de veacuri; în privința firii umane – născut în timpurile din urmădin Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru noi și pentru mântuirea noastră...» (Mansi, vii, 116)

Este imposibil de acceptat părerea multora cum că Chiril s-ar fi lepădat de ale sale Douăsprezece capitolede dragul reconcilierii cu Ioan. De unul singur nu avea nici o putere de a modifica în vreun fel deciziile unui Sinod Ecumenic și nu există nici o dovadă în sens contrar. Deși se pare că Sinodul Endemus de la Constantinopol a exagerat în privința meritelor lui Chiril din 433, a acceptat cele Douăsprezece capitoleca parte a Efesului, care a fost aprobat în totalitate (Mansi, vi, 665). În lumina mărturiilor este clar că «Scrisoarea a III-a către Nestorie» a lui Chiril, inclusiv cele Douăsprezece capitole, nu a fost repudiată de Calcedon, așa cum pretind mulți. Dimpotrivă, cele Douăsprezece capitole(Doisprezece anatematisme) au fost folosite ca punct de plecare în poziția Sinodului față de nestorianism și Tomosul lui Leon. Ar trebui remarcat că la Chiril, în «Scrisoarea a III-a către Nestorie», aprobată de Efes și Calcedon, se vorbește despre un ipostas al lui Dumnezeu Logosul întrupat și nu despre o physis a lui Dumnezeu Logosul întrupat. Desigur, acești termeni sunt absolut sinonimi pentru Chiril. La Sinodul din Alexandria (362), prezidat de Sfântul Atanasie cel Mare, s-a decis adoptarea modalității capadociene de a distinge între ipostas și ousia atunci când este vorba de Sfânta Treime. Nici o decizie nu s-a luat în privința termenului physis. Urmarea a fost că tradiția capadociană a echivalat physis cu ousia, în timp ce tradiția alexandrină a echivalat physis cu ipostas. Natura accidentalăa acestei echivalări a lui physis fie cu ipostas, fie cuousia, trebuie luată în mod serios în considerație pentru a înțelege istoria dezbaterilor hristologice dintre 448 și 451”. Vezi textul următor despre Sfântul Chiril: „One Physis or Hypostasis of God the Logos Incarnate and Chalcedon”, de Părintele Ioannis Romanides, în Greek Ortho-dox Theological Review, vol. X, 2 Winter 1964-1965; http: //www.romanity.org/htm/rom.-08.en.st_-cyrils_one_physis_or_hyposta-sis_of….

[64]Sfântul Ioan Hrisostom (Gurăde Aur) este pomenit de Sfânta Bisericăpe 13 noiembrie.

[65]Sfântul Isidor este pomenit de Sfânta Bisericăpe 4 februarie.

[66]I Rg. 3,13.

[67]I Rg. 31,1-13.

[68]I Rg. 28,9.

[69]Fc. 14,18; Evr. 7.

[70]Glafira, PG 69-72. Sfântul Chiril a lăsat multe epistole (PG 77:9-390), omilii la praznice (PG 77:401 și urm.) și alte lucrări, printre care: 1. două lucrări dogmatice despre Preasfânta Treime, dintre care se remarcă printr-o expunere exactă a învățăturii ortodoxe Despre purcederea Duhului Sfânt (PG 68); 2. comentarii, Tâlcuire la Evanghelia dupăLuca, Tâlcuire la Evanghelia dupăIoan(PG 73, 74), Tâlcuire la Epistolele Apostolului Pavel către Corinteni și Evrei; 3. o lucrare despre Preasfânta Treime, cu titlul Thesaurus(PG 75:9-656), scrisă împotriva lui Arie și a lui Eunomie; 4. Cinci cărți: Antireticile împotriva lui Nestorie(PG 76:9-248); 5. o Apologie sau Apărarea creștinismului împotriva împăratului Iulian Apostatul(PG 76:489-1064); 6. Împotriva antropomorfismului (PG 76:1065-1132), pentru mai mulți egipteni care, din neștiință, și-L imaginau pe Dumnezeu sub formă umană;7. Despre unirea lui Hristos. Este o explicare teologicăa motivului pentru care tradiția siriacă a celor „doi Fii” nu este ortodoxă.

[71]Sfântul Teofan Mărturisitorul scrie: „În acest an (446), au murit întru cucernicie Chiril al Alexandriei și Proclu al Constantinopolului. Proclu a fost urmat de Flavius, prezbiterul și sacristierul bisericii din Constantinopol, un sfânt și preavirtuos bărbat. Dar Chiril a fost urmat de Dioscor, care nu și-a cinstit învățătorul. Mai mult, el a fost sălbatic și crud, îndeosebi fațăde familia lui Chiril”. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5939, 446/447, p. 153. În timp ce Sfântul Teofan arată că Chiril a păstorit până în 446, adormind după o slujire de 32 de ani, alții așază adormirea lui pe 27 iunie 444.