3. /11 IUNIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ap Bartolomeu și Barnaba;

Sf Ier Luca, arhiepiscopul Crimeei (Lăsatul secului pentru Postul Sf Ap Petru și Pavel);

Duminica întâi după Rusalii - a Tuturor Sfinților - Urmarea lui Hristos

Sf Ap Bartolomeu și Barnaba

Viața Sfântului Apostol Bartolomeu

Sfântul apostol, bucurându-se, pătimea pentru Hristos, Domnul său, și fiind spânzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu; pentru că pe cei credincioși îi întărea în credință, iar pe cei necredincioși îi sfătuia să cunoască adevărul și să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc la lumina lui Hristos.

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost unul din cei doisprezece apostoli. După primirea limbilor în chip de foc ale Sfântului Duh, acestuia i-au căzut sorții ca, împreună cu Sfântul Apostol Filip, să meargă în Siria și în Asia de sus, pentru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Deci au plecat amândoi în părțile acelea, uneori umblând împreună, alteori despărțindu-se prin cetăți și apoi iarăși întâlnindu-se; și întorceau cu învățăturile lor pe mulți oameni spre mântuire.

Deci într-o vreme, Sfântul Filip despărțindu-se de Sfântul Bartolomeu și ducându-se în părțile Asiei Mici spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu la popoarele sălbatice din Lidia și Misia, i-a poruncit DumnezeuSfântului Bartolomeu, care era prin alte cetăți, să meargă în ajutorullui Filip. Și întâlnindu-se ei, amândoi într-un gând sufereau ostenelile și relele pătimiri apostolești, precum scrie despre aceasta în pătimireaSfântului Apostol Filip, astfel:

Sfântul Apostol Bartolomeu a fost trimis de Dumnezeu în ajutorul lui Filip, căruia îi urma și sora lui, fecioara Mariamia, toți slujind la mântuirea oamenilor. Ei au trecut prin toate cetățile Lidiei și ale Misiei, binevestindu-le și suferind multe ispite și scârbe de la cei necredincioși, fiind bătuți, închiși în temnițe și loviți cu pietre. Dar păzindu-se vii întru toate acele ispite și bătăi, cu darul lui Dumnezeu, se sârguiau spre ostenelile ce le erau înainte întru bună- vestirea lui Hristos.

Și au ajuns și până în Asia la iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan- Cuvântătorul de Dumnezeu, care propovăduia pe Hristos acolo și mângâindu-se cu dânsul prin duhovniceasca mângâiere, s-au dus în țara Frigiei. Și intrând în cetatea Ierapole a Frigiei, au propovăduit pe Hristos. Iar cetatea aceea era plină de idoli, cărora li se închina poporul cel orbit de diavoleasca înșelăciune. Și era acolo o viperă oarecare, pe care locuitorii Ierapolei o cinsteau ca pe o zeiță și o țineau închisă în capiștea cea zidită pentru dânsa, aducându-i multe feluri de jertfe spre hrană. Acel popor mai păzea cu cinste și alte târâtoare, balauri și vipere. Pentru aceea, Sfântul Filip cu însoțitorii săi mai întâi s-au înarmat prin rugăciune asupra acelei vipere. Atunci s-a întâmplat să fie cu dânșii și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, care le-a ajutat și au biruit vipera, înjunghiind-o cu rugăciunea ca și cu o suliță; și au omorât-o, cu puterea lui Dumnezeu.

Iar Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu s-a despărțit degrabă de dânșii, lăsându-le lor cetatea Ierapolei, spre a propovădui într-însa cuvântul lui Dumnezeu; iar el s-a dus în alte cetăți pentru a propovădui bunăvestirea lumii. Iar Sfântul Filip cu Bartolomeu și cu Mariamia, rămânând în Ierapole, se sârguiau cu dinadinsul să izgonească de acolo întunericul închinării de idoli și să strălucească cunoștința adevărului ca o lumină mare, ostenindu-se ziua și noaptea în predicarea cuvântului, învățând pe cei înșelați, înțelepțind pe cei fără de minte și povățuind la calea dreptății pe cei rătăciți.

În cetatea aceea era un om, anume Stahie; iar acela era orb de 40 de ani. Deci Sfinții Apostoli i-au deschis cu rugăciunea ochii cei trupești, iar prin propovăduirea lui Hristos i-au luminat și ochii cei sufletești și, botezându-l pe el, petreceau în casa lui. Atunci a ieșit vestea prin toată cetatea, cum că Stahie cel orb s-a vindecat; și s-a adunat popor mult în casa lui. Și Sfinții Apostoli îi învățau credința în Iisus Hristos pe cei ce veneau. încă se mai aduceau acolo și mulți neputincioși, pe care îi tămăduiau pe toți prin rugăciune și izgoneau diavolii din oameni; de aceea, mulți au crezut în Hristos și s-au botezat de acești Sfinți Apostoli. Iar antipatul acelei cetăți avea o femeie, anume Nicanora, care, fiind mușcată de un șarpe, zăcea bolnavă, aproape moartă.

Și auzind ea de Sfinții Apostoli că sunt în casa lui Stahie și că tămăduiesc toate bolile cu cuvântul, a poruncit slugilor s-o ducă la dânșii, nefiind bărbatul ei acasă. Și a câștigat de la dânșii îndoită tămăduire, pentru că s-a vindecat și de mușcătura șarpelui și de diavoleasca vătămare de suflet, crezând în Hristos, prin învățătura lor. Deci, venind antipatul acasă, slugile lui i-au spus că femeia lui a învățat a crede în Hristos, de la niște oameni străini care locuiesc în casa lui Stahie.

Atunci antipatul, mâniindu-se foarte mult, a poruncit ca îndată să prindă pe apostoli, iar casa lui Stahie să o ardă; și s-a făcut după porunca lui. Și s-a strâns în Ierapole o mulțime mare de popor și, prinzând pe Sfinții Apostoli Bartolomeu, Filip și sora sa, Mariamia, îi târau pe uliță, bătându-i și batjocorindu-i; apoi i-au aruncat în temniță. După aceea antipatul a șezut la judecată, ca să cerceteze pe propovăduitorii lui Hristos.

Deci, adunându-se la dânsul toți slujitorii idolești și slujitorii viperei celei ucise, au făcut plângere împotriva Sfinților Apostoli, zicând: „Fă dreptate, antipate, pentru necinstea adusă zeilor noștri-: căci de când au intrat acești străini în cetatea noastră, au pustiit altarele marilor zei, pentru că poporul a uitat să aducă obișnuitele lor jertfe; încă au mai omorât și cinstita noastră zeiță viperă și toată cetatea s-a umplut de fărădelege; deci să nu lași să mai trăiască acești fermecători”.

Atunci antipatul a poruncit să dezbrace pe Sfântul Filip de îmbrăcăminte, crezând că poate vor fi farmece în îmbrăcămintea lui și, dezbrăcându-l, n-au găsit nimic; asemenea și pe Bartolomeu l-au dezbrăcat. Iar când se apropiarăde Mariamia, vrând să o dezbrace și pe ea și să-i dezgolească feciorescul ei trup, atunci deodată s-a schimbat înaintea ochilor lor și s-a făcut ca o văpaie de foc, iar păgânii, înspăimântându-se, au fugit din fața ei. După aceea ighemonul a osândit pe Sfinții Apostoli la răstignire.

Deci mai întâi găurindu-i călcâiele Sfântului Apostol Filip, l-au legat cu o funie și, spânzurându-l de un lemn în preajma ușii capiștei viperei, l-au răstignit cu capul în jos, batjocorindu-l și lovindu-l cu pietre. După aceea l-au răstignit și pe Sfântul Bartolomeu lângă pereții capiștei și îndată s-a făcut mare cutremur, încât pământul, deschizându-se, a înghițit pe antipat și pe toți slujitorii viperei, împreună cu mulțime de popor necredincios. Văzând aceasta, s-au înfricoșat toți credincioșii și necredincioșii și au strigat către Sfinții Apostoli ca să-i miluiască și să roage pe Unul Adevăratul Dumnezeu pentru ei, ca să nu-i înghită pământul de vii. Și îndată grăbindu-se, au dezlegat pe Bartolomeu, iar pe Filip n-au putut să-l dezlege îndată, că era spânzurat sus.

Dar astfel a fost bună voirea lui Dumnezeu, ca prin acest fel de pătimire și moarte să treacă apostolul Lui de la pământ la cer, spre care și picioarele lui erau întoarse. Astfel fiind spânzurat, Sfântul Filip se ruga lui Dumnezeu pentru vrăjmașii săi, ca să le ierte toate greșelile și să le lumineze ochii minții lor, ca să cunoască și să vadă adevărul. Iar Domnul s-a plecat spre rugăciunea lui și îndată a poruncit pământului de a scos vii pe toți pe care îi înghițise, numai antipatul și cu slujitorii viperei au rămas în adânc. Iar ceilalți au mărturisit cu mare glas și au preamărit puterea lui Hristos, dorind să fie botezați.

Și pe când ei voiau să ia de pe lemn pe Sfântul Filip, el și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos, deci l-au pogorât mort. Iar Mariamia, sora lui, care prin curăție și-a păzit fecioria, privind la pătimirea și la moartea fratelui său, Sfântul Filip, l-a cuprins cu dragoste și l-a sărutat, veselindu-se de el cu duhul, că bine și-a săvârșit alergarea sa. Iar Bartolomeu a botezat pe toți cei ce crezuseră în Hristos, rânduindu-le episcop pe Stahie. După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfântului Filip, iar în locul unde a curs sângele lui, a crescut viță de vie după, trei zile, în semn că Sfântul Apostol Filip, după vărsarea sângelui său pentru Hristos, acum se îndulcește de bucuria cea veșnică, împreună cu Domnul său în împărăția cerului.

Iar Sfântul Apostol Bartolomeu și fericita fecioară Mariamia au mai zăbovit câteva zile în Ierapole după îngroparea Sfântului Filip și, întărind bine în credință biserica cea nou adunată, s-au despărțit, pornind fiecare în calea sa. Sfânta Mariamia s-a dus în Licaonia, unde s-a și mutat către Domnul, iar Sfântul Bartolomeu s-a dus în părțile Indiei și a zăbovit acolo, ostenindu-se multă vreme, umblând și propovăduind cuvântul Domnului prin cetăți și sate și tămăduind pe cei neputincioși cu numele lui Hristos. Apoi, luminând pe mulți și facându-le biserici, le-a dat Evanghelia Sfântului Matei ce o purta la sine, tălmăcind-o în limba lor. încă a lăsat la ei și pe cea în limba evreiască, care, după o sută de ani și mai mult, a fost adusă în Alexandria de Pantin, filosoful creștin.

Iar după ce a ieșit din India, Sfântul Bartolomeu s-a dus în Armenia cea mare. Și mergând el acolo, idolii și mai ales diavolii care locuiau în idoli au tăcut, zicând cu mare glas acest din urmă cuvânt, că „Bartolomeu îi izgonește și-i muncește pe ei”. Și se izgoneau duhurile cele necurate nu numai din idoli, dar și din oameni prin venirea Sfântului Apostol Bartolomeu; pentru aceea, mulți credeau în Hristos. în țara aceea era un împărat cu numele Polimie, care avea o fată îndrăcită, iar diavolul striga prin gura ei: „O, Vartolomee, și de aici ne izgonești pe noi?”. Iar împăratul auzind aceasta, a poruncit să fie căutat Bartolomeu cu dinadinsul.

Iar apostolul lui Hristos, ducându-se la acea fată îndrăcită, îndată a fugit diavolul dintr-însa, iar fata împăratului s-a făcut sănătoasă. După aceasta, vrând împăratul să mulțumească sfântului, i-a trimis cămile încărcate cu daruri: cu aur, cu argint, cu mărgăritare și cu alte lucruri prețioase. Iar el, fiind sărac cu duhul și neavând trebuință de nimic, le-a trimis înapoi la împărat, zicându-i: „Eu nu fac neguțătorie cu aceste lucruri, ci caut suflete omenești, pe care, de le voi dobândi, le voi duce la cer și atunci mă voi arăta înaintea Domnului meu că sunt mare neguțător”. Și umilindu-se împăratul de cuvintele lui, a crezut în Hristos cu toată casa sa și au fost botezați de mâinile sfântului apostol atât împăratul Polimie, cât și împărăteasa, fiica lui cea tămăduită și mulți din boieri și popor fără număr; căci mai mult de zece cetăți, căutând la împărat, au primit Sfântul Botez.

Aceasta văzând slujitorii idolești, s-au mâniat asupra sfântului apostol, socotind de rău aceea pentru ei; căci idolii lor se sfărâmau, închinarea de idoli cu totul se pierdea și jertfele din care ei se hrăneau nu se mai făceau. Deci, apropiindu-se de Astiagis fratele împăratului, l-au îndemnat să-l piardă pe Bartolomeu și să răzbune nedreptatea ce s-a făcut idolilor lor.

Deci acela, găsind vreme potrivită, a prins pe sfântul apostol și l-a muncit în cetatea Albana din Armenia cea mare; apoi l-a răstignit pe cruce cu capul în jos. Iar sfântul apostol, bucurându-se, pătimea pentru Hristos, Domnul său, și fiind spânzurat pe cruce cu capul în jos, nu înceta a propovădui cuvântul lui Dumnezeu; pentru că pe cei credincioși îi întărea în credință, iar pe cei necredincioși îi sfătuia să cunoască adevărul și să se întoarcă de la întunericul cel diavolesc la lumina lui Hristos. Iar muncitorul, nesuferind aceste cuvinte, a poruncit să jupoaie pielea de pe el; dar sfântul răbda și într-această muncă ca într-un trup străin, neîncetat binecuvântând și proslăvind pe Dumnezeu. In sfârșit, muncitorul a poruncit ca odată cu pielea să-i taie și capul. Atunci a tăcut gura cea de Dumnezeu grăitoare, luându-se capul de la trup, care singur a rămas spânzurat pe cruce, cu picioarele spre cer, însemnând cu adevărat mergerea apostolului spre cele de sus.

Astfel s-a sfârșit Sfântul Bartolomeu, Apostolul lui Hristos, trecând după acele multe dureri și osteneli la odihna cea fără de dureri, întru bucuria Domnului său. Iar credincioșii, care au fost de față la sfârșitul lui, au luat cinstitul lui trup de pe cruce, împreună cu capul, și le-au pus într-o raclă de plumb, așezându-le în aceeași cetate Albana din Armenia mare. Iar de la sfintele lui moaște se dădeau bolnavilor tămăduiri cu minune; pentru aceasta, mulți necredincioși s-au apropiat de Biserica lui Hristos.

Iar după multă vreme, prigonitorii din părțile acelea, cei întunecați cu îndrăcirea idolească, auzind și văzând minunile ce se făceau de moaștele Sfântului Bartolomeu, nevrând să cunoască puterile lui Dumnezeu, au luat sfintele moaște cu racla cea de plumb și le-au aruncat în mare. Dar o, minune! Racla cea de plumb a plutit ușoară ca o luntre pe apă, sosind la insula Lipar. Și s-a făcut descoperire lui Agaton, episcopul cetății Liparului, despre moaștele apostolești care au fost aduse de ape. Și ducându-se episcopul cu clerul și cu tot poporul la malul mării și găsind moaștele, s-au minunat cu toții cum racla cea de plumb și cu moaștele nu s-au afundat în apă, ci, mai ușoară decât o luntre, a călătorit pe mare o cale atât de lungă până la dânșii. Pentru aceasta au preamărit pe Dumnezeu și au luat racla cu moaștele și au pus-o în biserica lor cu bucurie și cu cântări de psalmi.

Dar nu se cuvine a trece cu tăcerea și aceasta despre Sfântul Bartolomeu, care se scrie în viața Cuviosului Iosif, scriitorul de cântări. Acest cuvios, câștigând o părticică din moaștele Sfântului Apostol Bartolomeu, a adus-o în locașul său care era aproape de Constantinopol. El a zidit o biserică osebită în numele apostolului și partea aceea din moaștele lui a pus-o într-însa cu cinste; și adeseori se învrednicea a-l vedea pe sfântul apostol în vedenia visului, pentru că avea către dânsul mare dragoste și credință. Și dorea să împodobească cu cântări de laude praznicul acestui sfânt apostol, dar nu îndrăznea, ci se îndoia dacă-i va fi plăcut lui acel lucru sau nu.

De aceea se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu și apostolului, ca să i se dea lui pentru aceasta încredințare și să i se dăruiască înțelepciune de sus, ca să poată scrie stihurile cântării. Și rugându-se pentru aceasta patruzeci de zile cu post și cu lacrimi, și apropiindu-se ziua pomenirii apostolului, a văzut la Vecernia praznicului pe Sfântul Apostol Bartolomeu arătându-i-se în altar, îmbrăcat în haine albe, și ridicând perdeaua altarului, l-a chemat la dânsul. Iar Iosif apropiindu-se de sfântul apostol, acela a luat cartea Sfintei Evanghelii de pe dumnezeiasca Masă și a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicându-i: „Să te binecuvinteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu și să izvorască din limba ta apele cereștii înțelepciuni. Inima ta să fie scaun al Sfântului Duh, iar cântările tale să îndulcească toată lumea!”. Zicându-i aceasta, Sfântul Apostol Bartolomeu s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Iosif, umplându-se de negrăită bucurie și simțind în sine darul înțelepciunii, s-a întins cu totul spre mulțumire.

Deci, din acel ceas, a început a scrie cântările bisericești și pesnele canoanelor, prin care a împodobit nu numai prăznuirea Sfântului Apostol Bartolomeu, dar și pe ale multor sfinți; iar mai ales pe a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea și pe a Sfântului Ierarh Nicolae, umplând Sfânta Biserică de frumoase cântări, de unde a câștigat și numirea de „scriitor de cântări”. Iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos Mântuitorul nostru Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci de toată făptura. Amin.

Notă. Unii îl socotesc pe acest Sfânt Bartolomeu că este Natanail, pe care Filip l-a adus la Hristos, ca și cum Natanail ar fi fost unul și același cu Bartolomeu - Natanail cu numele, dar cu porecla sau cum s-ar zice, după tatăl său, i se zicea Bartolomeu, adică fiul lui Tolomeu; pentru că cuvântul „var” în limba evreiască se tâlcuiește „fiu”, precum și Hristos a zis către Sfântul Apostol Petru:Fericit ești, Simon var Iona, adică fiul lui Iona. Tot astfel, un orb din Ierihon se numea Vartimeu, adică fiul lui Timeu. Așa și acest sfânt apostol, ca și cum după tată se numea Bartolomeu, fiul lui Tolomeu, pentru că acest nume Tolomeu era vechi la evrei și mai des, precum este arătat în Scriptura Legii Vechi la Isus al lui Navi, în capitolul 15, stihul 14 și în Cartea a Il-a a împăraților în capitolul 3, stihul 3. Iar ei socotesc că numele cel adevărat al lui Bartolomeu ar fi fost Natanail, pentru că nu se află în nici o parte a Evangheliei chemarea lui Bartolomeu la apostolie, decât numai în locul lui Natanail. Apoi, cei trei Sfinți Evangheliști Matei, Marcu și Luca, care pomenesc pe Bartolomeu, nu îl pomenesc pe Natanail; iar Sfântul Ioan Evanghelistul, pomenind pe Natanail, nu îl pomenește pe Bartolomeu, și spune că Natanail este prieten al apostolilor la vânarea peștilor, când L-a văzut pe Iisus Hristos după înviere, pentru că zice: Erau împreună Simon Petru, Toma, Natanail, fiii lui Zevedeu și ceilalți.

Iar alții nu se învoiesc la aceasta, precum și Prologul pe luna lui mai, în 10 zile, spune că Simon Zilotul este Natanail, iar alții socotesc că Natanail este unul din cei șaptezeci de ucenici ai lui Hristos.

Despre cetatea Alban, unde a pătimit Sfântul Bartolomeu, să nu creadă cineva că este țara Albaniei, pentru că una este țara Albaniei în Europa și alta cetatea Alban în Armenia cea mare, care este în Asia. încă mai sunt și prin alte părți cetăți cu același nume.

Viața Sfântului Apostol Barnaba

Sfântul Apostol Barnaba a fost unul din cei șaptezeci de apostoli. Numele lui mai înainte de apostolie a fost Iosif, iar după aceea s-a numit Barnaba, după cum ne va arăta cuvântul ce urmează.

Apostolul Barnaba s-a născut în insula Cipru din părinți leviți de neam evreiesc, din care seminție erau și cei mai dinainte mari prooroci ai lui Dumnezeu - Moise, Aaron și Samuil. Strămoșii lui Barnaba au trecut în Cipru din pricina războaielor care au fost în Palestina. Părinții lui erau foarte bogați; ei aveau un sat al lor aproape de Ierusalim, îndestulat nu numai cu sadurile și rodurile cele pământești, dar înfrumusețat și cu zidiri alese, pentru că acolo își aveau ei casa lor. Pentru că din acea vreme, în care Sfântul Prooroc Isaia a scris: Fericit este cel ce are seminția în Sion și casa sa în Ierusalim, evreii neștiind duhovniceasca putere a acelor cuvinte, cei ce locuiau prin țări depărtate se sârguiau să-și aibă casele în Ierusalim; pentru aceea și părinții lui Barnaba își aveau casa și moșia lângă Ierusalim.

Iar după ce au născut pe acesta, despre care ne este cuvântul, l-au numit Iosif și l-au dat la învățătura cărții. Apoi, ajungând el la vârsta desăvârșită, l-au trimis în Ierusalim la slăvitul Gamaliel, dascăl renumit pe acele vremuri, ca să deprindă desăvârșit înțelegerea cărților evreiești și toată legea lui Dumnezeu. Și era acolo un ucenic împreună cu Iosif, cu numele Saul, de o vârstă cu el, care mai pe urmă s-a numit Pavel; și amândoi învățau la același dascăl, Gamaliel, și sporeau în înțelegere, în înțelepciunea Scripturii și în fapte bune. în toate zilele, dimineața și seara, Iosif mergea la biserica lui Solomon și se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu; și își petrecea zilele tinereților sale în postiri și în mare înfrânare. Și păzind cu dinadinsul întreaga înțelepciune a fecioriei sale, fugea de însoțirea cu tinerii cei fără de rânduială și nu voia nici a auzi cuvintele acelea cu care s-au obișnuit mințile lor a se îndărătnici cu înlesnire, ci totdeauna lua aminte de sine, învățându-se în legea Domnului ziua și noaptea.

În acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, după treizeci de ani ai întrupării Sale, începând a Se arăta lumii, a mers de la Galileea la Ierusalim. Și învăța în biserică și făcea minuni, încât toți se minunau de el și se adunau ca să-i vadă sfânta Lui față și să audă dumnezeieștile Lui cuvinte, care erau mai dulci decât mierea și fagurele. Iar tânărul Iosif, văzându-L pe Hristos și auzind învățăturile care ieșeau din gura Lui preasfântă, se umilea cu inima și se mira de minunile ce se făceau de El; pentru că a văzut cum a tămăduit Iisus cu cuvântul pe cel slăbănog la scăldătoarea Siloamului, apoi, văzând și alte lucruri minunate ale lui Hristos, s-a aprins cu dragostea inimii de El, și, apropiindu-se, s-a aruncat la picioarele Mântuitorului, rugându-L să-l binecuvânteze și să-l primească la sine în ucenicie. Iar Domnul, Cel ce vede tainele inimilor omenești, văzând într-însul inima care se aprinsese către dragostea cea dumnezeiască, l-a binecuvântat cu dragoste și nu l-a oprit a-i urma Lui. Iar el a alergat mai întâi la casa mătușii sale cu numele Maria, care era maica lui Ioan, care mai în urmă s-a numit Marcu, și a zis către ea: „Vino și vezi pe Cel ce părinții noștri au dorit să-L vadă; căci iată un oarecare prooroc, Iisus din Nazaretul Galileii, învață în biserică și face multeminuni; și mulți îl socotesc că este Mesia cel așteptat!" Auzind acestea acea femeie, îndată lăsând toate, a mers cu sârguință la biserică și, văzând pe Iisus Hristos, a căzut la picioarele Lui, rugându-se și zicând: „Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, vino în casa roabei Tale și prin intrarea Ta binecuvintează pe casnicii mei!"

Iar Domnul Hristos, văzând credința acelei femei, a mers în casa ei și a binecuvântat-o pe ea și pe toți cei ce erau în casa ei. Și a fost ospătat de dânsa cu cinste, deoarece cu multă bucurie și cu cucernicie a primit acea femeie pe Stăpânul nostru. Dintr-acea vreme, ori de câte ori Domnul mergea la Ierusalim, totdeauna găzduia cu ucenicii Săi în casa Măriei. Iar când Domnul S-a întors de la Ierusalim în Galileea, a mers în urma Lui și Iosif cu ceilalți ucenici. Și când Domnul a voit să-i trimită pe cei doisprezece apostoli ai Săi spre propovăduire cătreoile cele pierdute ale casei lui Israel, și a văzut că aceia sunt puțini, precum le-a și zis, căsecerișul este mult, iar lucrătorii puțini, atunci Domnul a ales și alți șaptezeci de ucenici, ca să-i trimită câte doi înaintea feței Sale, în toată cetatea și locul.

Deci între acei șaptezeci din început a fost rânduit și acest sfânt Iosif și a fost numit Barnaba de Sfinții Apostoli, adică "fiul mângâierii", căci era îndestulat, ca, prin propovăduirea lui Mesia cel venit în lume, să mângâie popoarele care așteptau cu multă dorire venirea lui Mesia. Pentru că, precum fiii lui Zevedei au fost numiți "fiii tunetului", fiindcă aveau să tune ca tunetul propovăduirea Evangheliei în partea cea de sub cer, tot astfel și Iosif s-a numit "fiu al mângâierii", fiindcă ostenelile lui apostolești aveau să aducă multă bucurie aleșilor lui Dumnezeu. Așa socotește și Sfântul Ioan Gură de Aur despre numirea lui, zicând: „Mi se pare că din fapta cea bună și-a luat numele, cârcel ce era îndestulat și ales la aceasta".

Iar după înălțarea Domnului la cer, Sfinții Apostoli aveau viață de obște în Ierusalim, precum se scrie în faptele lor:La poporul care crezuse era un suflet și o inimă, și nici unul nu zicea că ceva din averile sale este al său, ci toate erau de obște. Și câți erau stăpâni ai satelor și ai caselor, vânzându-le, aduceau prețul celor vândute și le puneau la picioarele Apostolilor. Atunci și Sfântul Iosif cel numit de apostoli Barnaba, vânzând satul cel pomenit mai sus, care era aproape de Ierusalim și care rămăsese moștenire de la părinții lui, a adus prețul și l-a pus înaintea picioarelor Apostolilor, neoprindu-și nimic; pentru că dorea să se îmbogățească în Dumnezeu întru Care s-a și îmbogățit, precum se mărturisește despre el: „Iosif era bărbat bun și plin de Duhul Sfânt și de credință. Lui i se întâmpla adeseori de se vedea cu Saul și se întreba cu el din Sfânta Scriptură pentru Domnul Hristos, dorind să-l aducă la sfânta credință; dar Saul, fiind foarte râvnitor al obiceiurilor părintești, batjocorea pe Sfântul Barnaba, ca pe un înșelat, și grăia hule împotriva lui Hristos, numindu-L fiu de teslar și neînvățat, și omorât cu osândă de moarte...

Iar după ce evreii au omorât pe Sfântul și întâiul Mucenic Ștefan, Saul a început a prigoni Biserica și, intrând în casele credincioșilor și prinzând pe bărbați și pe femei, îi arunca în temniță. Atunci Sfântul Barnaba plângea pentru el și se ruga lui Dupinezeu, întinzându-și curatele lui mâini, ca să se lumineze ochii sufletești ai lui Saul și să cunoască adevărul, pentru că dorea să-l aibă în credința creștinească pe acel prieten al său, pe care îl avusese tovarăș la învățătura lui Gamaliel.

Și nu au fost în zadar rugăciunile și lacrimile Sfântului Barnaba, căci, venind vremea dumnezeieștii milostiviri, Saul s-a întors la Hristos, chemat fiind de glasul Domnului, când mergea la Damasc. Astfel lupul s-a prefăcut în oaie și hulitorul lui Hristos a început a preamări numele Lui. Și cel ce odinioară a fost prigonitor, s-a făcut apărătorul Bisericii; pentru că, după primirea Sfântului Botez, îndată s-a dus la adunarea evreiască și propovăduia pe Iisus, că Acela este Fiul lui Dumnezeu, biruind în cuvânt pe jidovii care locuiau în Damasc. Iar când s-a întors în Ierusalim și încerca să se lipească de ucenicii lui Hristos, toți se temeau de el, necrezând că și el este ucenic al lui Hristos. Atunci Sfântul Barnaba, întâmpinându-l, i-a zis: „O, Saule până când vei fi hulitorul marelui nume al lui Iisus Hristos și prigonitorul credincioșilor Lui robi? Până când te împotrivești înfricoșatei taine, pe care proorocii de demult au vestit-o și în vremurile de acum s-a împlinit pentru mântuirea noastră?"

Atunci Saul a căzut cu lacrimi la picioarele lui, zicând: „O, Barnaba, învățătorule al dreptății, iartă-mă pe mine că acum m-am încredințat că toate cele grăite mie de tine pentru Hristos sunt adevărate. Deci Cel pe Care mai înainte hulindu-L, îl numeam fiu de teslar, acum îl mărturisesc că este Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut, Cel de o ființă cu Tatăl și fără de început, Care, fiind raza slavei Tatălui și chipul ipostasului Lui, în aceste mai de pe urmă zile S-a smerit pe Sine, luând chip de rob; S-a făcut om desăvârșit din Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu; și pătimind cruce și moarte de voie, a înviat din morți a treia zi și S-a arătat vouă, apostolilor Săi, apoi S-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui și iarăși va să vie cu slavă să judece viii și morții, și împărăția Lui nu va avea sfârșit".

Niște cuvinte ca acestea auzindu-le Sfântul Barnaba de la cel ce odinioară se făcuse hulitor și prigonitor, s-a minunat și a lăcrimat de bucurie; deci, cuprinzându-l pe el, l-a sărutat și i-a zis: „O, Saule, cine te-a învățat pe tine să grăiești niște cuvinte ca acestea insuflate de Dumnezeu? Cine te-a sfătuit pe tine să-L mărturisești pe Iisus Nazarineanul că este Fiul lui Dumnezeu? De unde ai învățat atât de desăvârșit cunoștința dogmelor cerești?"

Atunci Saul, umplându-se de lacrimi din zdrobirea inimii, a zis: „Singur Domnul Iisus Hristos, pe Care eu păcătosul L-am gonit și hulit, Acela m-a învățat toate acestea, căci și mie mi S-a arătat ca unui lepădat; de al Cărui glas dumnezeiesc am urechile pline, pentru că, strălucind peste mine o lumină cerească, după ce am căzut la pământ de frică, a venit la mine un glas și mi-a zis:Saule, Saule, de ce Mă prigonești? Iar eu, tremurând și înspăimântându-mă, am zis: Cine ești, Doamne? Iar El mi-a răspuns cu blândețe și cu milostivire: Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigonești. Atunci m-am minunat de îndelunga Lui răbdare și, rugându-mă, am zis:Doamne, ce voiești să fac? Iar El m-a învățat pe mine toate acestea pe care ți le-am spus ție".

Deci Sfântul Barnaba, luând pe Saul de mână, l-a dus la Apostoli, grăindu-le: „Iată cel ce ne-a prigonit pe noi, acum este al nostru; cel ce se împotrivea nouă, acum ascultă de Domnul nostru; și cel ce ne era nouă vrăjmaș, acum ne este prieten și împreună lucrător în via lui Hristos. Iată, vi-l pun vouă de față pe acest blând mielușel, care a fost fiară cumplită!" După aceea Saul a spus apostolilor cum a văzut pe Domnul pe cale, cum a vorbit cu Dânsul și cum a luat îndrăzneală în Damasc întru numele lui Iisus.

Iar apostolii auzind acestea, s-au minunat și s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. După aceea Saul era împreună cu dânșii, intrând și ieșind în Ierusalim și, îndrăznind în numele Domnului Iisus, biruia pe iudei și pe elini. Iar aceia se minunau de dânsul - cum cel care nu demult izgonea pe cei ce chemau numele lui Hristos, singur acum propovăduiește pe Iisus - și căutau să-l ucidă pe el. Deci frații, înțelegând aceasta, l-au luat de la Ierusalim la Cezareea și l-au dus în Tars, patria lui, ca acolo să propovăduiască pe Hristos.

În acea vreme, în Antiohia Siriei, cetatea cea mare și slăvită, a început a se răspândi sfânta credință întru Domnul nostru Iisus Hristos; pentru că după ce a fost ucis Sfântul întâiul Mucenic Ștefan, din acea zi era mare prigoană asupra Bisericii Ierusalimului, încât toți credincioșii s-au risipit prin părțile Iudeei și ale Samariei, afară de apostoli. Atunci oarecare din cei ce fugiseră au trecut până în Fenicia, în Cipru și în Antiohia, grăind cuvântul mântuirii mai întâi numai la iudei, iar după aceea și la elini au început a bine vesti pe Domnul Iisus Hristos. Și era mâna Domnului cu dânșii și mulți crezând cuvântul lor, s-au întors către Domnul. Și auzindu-se aceasta în Biserica Ierusalimului, Sfinții Apostoli au trimis în Antiohia Siriei pe Sfântul Barnaba, ca să vadă pe cei ce erau acolo și să întărească pe cei ce crezuseră de curând.

Iar el ducându-se acolo și văzând darul lui Dumnezeu, s-a bucurat și i-a mângâiat pe toți cu cuvântul Domnului, întărindu-i pe dânșii ca să petreacă nedepărtați de Domnul. Și propovăduind Sfântul Barnaba acolo din destul, a adus mult popor la cunoștința lui Dumnezeu. Deci, văzând Sfântul Barnaba că ucenicii în toate zilele se înmulțeau, iar dascăli erau puțini și secerișul cel mult nu avea mulți lucrători, a lăsat un timp Antiohia și s-a dus în Tars, ca să caute pe prietenul său Saul. Și găsindu-l, l-a adus pe el în Antiohia, unde se osteneau amândoi la întoarcerea sufletelor omenești către Hristos Dumnezeu, aducând pe iudei și pe elini întru încredințare. Și au petrecut în Antiohia în acea vreme un an întreg, adunându-se în biserică și învățând pe popor; și acolo mai întâi i-au numit creștini pe ucenici.

Iar după ce s-a împlinit un an de ședere în Antiohia, s-au învoit ei să se întoarcă la Ierusalim, ca să spună Sfinților Apostoli despre cele ce a lucrat darul lui Dumnezeu în Antiohia. Atunci antiohienii au voit ca fiecare dintr-înșii să trimită fraților săraci și scăpătați ce petreceau în Iudeea câte ceva din cele ce aveau, deoarece era atunci acolo foamete mare, după proorocia Sfântului Agav, care era și el unul din cei șaptezeci de apostoli. Deci credincioșii cei ce erau în Antiohia, adunând multă milostenie, au trimis-o la bătrâni prin mâna lui Barnaba și Saul. Și venind în Ierusalim Sfinții Apostoli Barnaba și Saul, care mai târziu s-a numit Pavel, s-a veselit foarte mult Biserica, înștiințând-o ei de credincioșii cei ce se înmulțiseră în Antiohia, și aducând multă milostenie de la dânșii.

Apoi deodată s-a făcut multă tulburare Bisericii Ierusalimului, pentru că în acea vreme împăratul Irod a pus mâinile ca să facă rău unora ce erau din Biserică, omorând cu sabia pe Iacov al lui Zevedeu, fratele lui Ioan. Și văzând că această faptă este plăcută jidovilor, s-a silit a prinde și pe Petru și l-a băgat în temniță, de unde Sfântul Petru a fost scos de înger. Deci până ce s-a potolit această tulburare bisericească pornită în Ierusalim de către prigonitori, Barnaba și Saul au stat ascunși în casa Măriei, mătușa lui Barnaba cea mai sus zisă, unde a venit și Sfântul Petru, după ce a fost scos noaptea de sfântul înger.

După aceea, Barnaba și Saul sfârșindu-și slujba în Ierusalim, s-au întors iarăși în Antiohia, luând cu dânșii și pe fiul Măriei, care se numea Ioan, și căruia, mai pe urmă, i s-a zis Marcu. Și petrecând ei în Antiohia o vreme în post, în rugăciuni, în slujbele Sfintei Liturghii și în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, a voit Duhul Sfânt să-i trimită pe dânșii la neamuri pentru propovăduire și a zis Duhul Sfânt către Biserica ce era în Antiohia, a proorocilor și învățătorilor: „Deosebiți Mie pe Barnaba și pe Saul la lucrarea la care i-am chemat pe dânșii". Atunci, postind, rugându-se și punându-și mâinile pe dânșii, i-au trimis pe ei.

Iar ei s-au pogorât mai întâi în Seleucia, apoi au plecat cu corabia spre Cipru, iar de acolo s-au dus în Salamina și, pretutindeni străbătând, propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu, având lângă ei ca slujitor pe Ioan, fiul Măriei, supranumit Marcu. Și străbătând ei insula până la Pafos, au găsit pe un oarecare iudeu vrăjitor și prooroc mincinos, cu numele Elimas, șezând lângă antipatul Serghie, bărbat înțelept.

Deci pe antipat l-au luminat cu lumina sfintei credințe, iar pe vrăjitorul Elimas, care se împotrivea lor, l-au orbit cu cuvântul. Și plecând ei de la Pafos, s-au dus la Perga Pamfiliei; iar sluga lor Ioan, care se numea și Marcu, văzându-i că se dau la multe pătimiri rele pentru propovăduirea lui Hristos și nu se înfricoșau de întâmplările cele de moarte, s-a temut a mai merge la dânșii, fiind tânăr, și s-a despărțit de ei, întorcându-se la Ierusalim la maica sa.

Iar Barnaba și Saul, trecând Perga, au venit în Antiohia Pisidiei, care este alta decât Antiohia cea mare a Siriei. De acolo fiind izgoniți, au scuturat praful de pe picioare asupra acelora și s-au dus în Iconia, unde iudeii și păgânii au voit să-i ucidă cu pietre. Dar ei, aflând de aceasta, au fugit în cetățile Licaoniei, în Listra și Derbe și în cele de primprejurul lor. Și acolo binevestind, au ridicat în picioare și au făcut sănătos pe un bărbat șchiop, care era așa din pântecele maicii sale și care niciodată nu umblase. Atunci poporul socotind că sunt zei, voia să le aducă jertfe și numea pe Barnaba Die, iar pe Pavel, Hermes; și abia au potolit Sfinții Apostoli poporul să nu le jertfească ca unor zei. După aceea același popor îndemnat de iudei s-a sculat asupra lor și, bătând pe Pavel cu pietre, l-au scos afară din cetate, crezând că a murit; iar el s-a sculat, a intrat în cetate și a doua zi a plecat la Derbe împreună cu Barnaba.

Și propovăduind și învățând pe mulți în cetatea aceea, s-au întors înapoi în Antiohia Pisidiei, mergând pe aceeași cale. Deci pretutindeni în cale întăreau sufletele ucenicilor, rugându-i să petreacă în credință și încredintându-i că multe suferințe ni se cade nouă a răbda pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu. Și le-au hirotonisit preofi pe la toate bisericile și, rugându-se cu post, i-au lăsat în seama Domnului în care crezuseră. Apoi, mergând în Perga și propovăduind acolo cuvântul Domnului, s-au pogorât în Atalia și de acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimiși de Duhul Sfânt să propovăduiască cuvântul Domnului la neamuri. Și ajungând ei în cetate și adunând credincioșii, le-au spus câte a făcut Dumnezeu cu dânșii, și cum pe mulți din neamuri i-au adus la Hristos. Și au petrecut multă vreme în Antiohia.

După aceasta s-a făcut ceartă pentru tăierea împrejur, între evrei și între păgânii care crezuseră. Pentru că unii iudei venind, învățau pe frați că dacă nu se vor tăia împrejur, după obiceiul lui Moise, nu se vor putea mântui; iar păgânii care crezuseră, socoteau cu greu pentru ei acea tăiere împrejur. Deci Barnaba și Pavel se împotriveau iudeilor și apărau pe păgâni de tăierea împrejur, dar de vreme ce nu înceta pentru aceasta a se face ceartă și multă cercare, de aceea a fost de trebuință Sfinților Apostoli Vamava și Pavel să fie trimiși de Biserica Antiohiei în Ierusalim la Apostoli și la bătrâni, ca să-i întrebe despre tăierea împrejur. încă mai era trebuință să-i înștiințeze și despre aceasta, că Dumnezeu a deschis neamurilor ușa credinței. Deci, fiind trimiși de Biserică la Ierusalim, au trecut prin Fenicia și prin Samaria, spunându-le de întoarcerea neamurilor și făcând bucurie mare tuturor fraților.

Și ajungând ei la Ierusalim, au fost primiți cu dragoste de Biserica de acolo, de Sfinții Apostoli și de bătrâni; și toți ascultau cu plăcere cele ce le spuneau Barnaba și Pavel și câte semne și minuni a făcut Dumnezeu printr-înșii întru neamuri. Iar despre tăierea împrejur, Sfinții Apostoli, cercetând și sfătuindu-se sobornicește, au întărit ca să o depărteze cu totul de la cei credincioși, nu numai de la păgâni, dar și de la iudei, ca fiind netrebuincioasă darului cel nou. încă au voit ei ca, împreună cu Barnaba și Pavel, să trimită și de la sine pe cineva la păgânii care crezuseră în Antiohia.

Deci au ales pentru aceasta pe Iuda, care se numea Varsava, și pe Sila, bărbați vestiți între frați, și au scris astfel: „Apostoli, bătrâni și frați, cei ce sunteți în Antiohia, în Siria și în Cilicia, fraților dintre neamuri, bucurați-vă întru Domnul! De vreme ce am auzit că unii, ieșind de la noi, v-au tulburat prin cuvinte, îndărătnicind sufletele voastre și zicându-vă să vă tăiați împrejur și să păziți Legea, iar ei n-au avut poruncă de la noi a face aceasta; deci am socotit noi ca, adunându-ne cu un suflet, să trimitem la voi pe acești bărbați aleși cu iubiții noștri Barnaba și Pavel, oameni care și-au dat sufletele pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, pe Iuda și pe Sila, care și cu cuvântul vă vor spune vouă acestea. Pentru că a voit Sfântul Duh și noi, ca să nu punem nici o greutate mai mare asupra voastră, afară de acestea ce sunt de nevoie, adică să vă feriți de cele jertfite idolilor, de sânge, de sugrumări și de desfrânare, și ceea ce nu voiți să vă facă vouă alții, nici voi să nu le faceți lor. De vă veți păzi de acestea, bine veți face. Fiți sănătoși".

Cu o scrisoare ca aceasta, Sfinții Apostoli Barnaba și Pavel, și împreună cu dânșii Iuda și Sila, au plecat de la Ierusalim spre Antiohia. Atunci acel Ioan, care s-a numit Marcu, fiul Măriei, mătușa lui Barnaba, neîndrăznind să vină la Sfântul Pavel, a alergat la unchiul său, Sfântul Barnaba, rugându-se cu pocăință și cu lacrimi - fiindu-i jale că s-a despărțit de dânșii, când propovăduiau la neamuri și ruga pe Sfântul Barnaba ca să-l ia împreună cu ei, făgăduind că va îndrăzni fără de temere la toate pătimirile și la moarte pentru Domnul. Deci Barnaba l-a luat, fiind nepotul său, și au ajuns cu toții în Antiohia. Aici, adunând pe poporul credincioșilor, le-au dat scrisoarea, pe care citind-o toți s-au bucurat; iar Iuda și Sila au mângâiat mult cu cuvântul pe frați și i-au întărit.

Apoi, după o vreme oarecare, Iuda s-a întors la Ierusalim, iar Sila a voit să rămână acolo. Deci Pavel și Barnaba viețuiau în Antiohia, învățând și binevestind cuvântul Domnului. Apoi, după câteva zile, Pavel a zis către Barnaba: „Se cade nouă să cercetăm cum petrec frații noștri prin toate cetățile întru care am propovăduit cuvântul Domnului". Sfântul Barnaba s-a învoit la aceasta și voia să ia cu el pe Ioan, nepotul său, cel ce se numea Marcu. Dar Pavel nu voia, zicând: „Cum să luăm cu noi pe acest tânăr fricos, care ne-a lăsat și mai înainte în Pamfilia, nevoind să meargă cu noi la lucrul la care eram trimiși și s-a despărțit de noi și s-a întors într-ale sale?"

Atunci s-a făcut ceartă între dânșii, căci Barnaba voia să ia pe Ioan, iar Pavel nu voia. Deci s-au despărțit amândoi, fiecare voind să meargă deosebi în drumul său. însă aceasta a fost printr-o dumnezeiască purtare de grijă, pentru ca, umblând deosebi, pe mai multe suflete să le dobândească spre mântuire. Căci era destul ca un mare învățător să propovăduiască cuvântul, în loc să umble amândoi marii învățători; ca fiecare, deosebit propovăduind, îndoit câștig să facă Bisericii lui Hristos, unul într-o țară, altul într-alta, încredințând și aducând la Hristos multe neamuri. Deci Sfântul Pavel, luând pe Sfântul Sila cu dânsul, s-a dus în Derbe și în Listra; iar Sfântul Barnaba s-a dus cu corabia la Cipru, împreună cu nepotul său, Ioan.

Iar Sfântul Barnaba, ajungând în insula Ciprului, patria sa, multe osteneli a suferit acolo, până ce mult popor s-a întors la Hristos. Și înmulțindu-se în Cipru sfânta credință, s-a dus în Roma, și, precum povestesc unii, el mai întâi a propovăduit acolo pe Hristos, apoi a întemeiat și a întărit scaunul episcopiei în Mediolan. După aceea iarăși s-a întors la Cipru, unde, propovăduind pe Hristos în cetatea Salamina, au venit oarecare iudei din Siria, care se împotriveau lui Barnaba și tulburau poporul, spunând că toate cele grăite de Barnaba sunt potrivnice lui Dumnezeu și legii lui Moise. Și huleau cu multe ocări cinstitul nume al lui Barnaba, pregătindu-i moartea și ridicând poporul împotriva lui.

Iar Sfântul Barnaba, văzându-și mai înainte sfârșitul său mucenicesc, a chemat la dânsul pe toți credincioșii din cetate și, învățându-i pe dânșii din destul ca să fie tari în credință și în fapte bune, a săvârșit dumnezeiasca Liturghie și toți s-au împărtășit cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Apoi, luând la o parte pe Marcu, însoțitorul său, i-a zis: „Astăzi mă voi sfârși de mâinile necredincioșilor iudei, precum mi-a spus mie Domnul; iar tu vei găsi trupul meu afară din cetate, în partea dinspre apus. Deci să-l îngropi pe el, apoi să mergi la prietenul meu, Apostolul Pavel, și să-i spui lui toate cele despre mine".

Și Sfântul Barnaba avea cu dânsul Evanghelia cea de la Matei, scrisă de mâna sa; deci a poruncit Sfântului Marcu și pentru ea, ca să o îngroape împreună cu dânsul. Apoi, dând cea mai de pe urmă sărutare lui Marcu, rudenia sa, s-a dus singur la adunarea evreiască, unde, dacă a început a le spune lor despre Hristos din cărțile proorocești, s-au sculat asupra lui iudeii cei ce veniseră din Siria. Și ridicând și pe alți iudei, au pus mâinile lor cele ucigașe pe dânsul și l-au scos afară din cetate, în partea dinspre apus, și acolo l-au ucis cu pietre; apoi, aprinzând un foc, au aruncat într-însul trupul Sfântului Apostol Barnaba.

După aceea Sfântul Marcu cu alți câțiva frați, mergând în taină, au aflat întreg trupul apostolului, fără să fie vătămat de foc și l-au îngropat într-o peșteră care era departe de cetate ca la cinci stadii, punând pe pieptul lui Sfânta Evanghelie, după cum a poruncit apostolul. După aceea îndată s-a dus să-l caute pe Sfântul Apostol Pavel și, găsindu-l pe el în Efes, i-a spus despre sfârșitul lui Barnaba. Și a plâns pentru el Sfântul Apostol Pavel, iar pe Marcu l-a oprit lângă dânsul. Deci, după uciderea Sfântului Barnaba, evreii din cetatea Salamina au pornit mare prigoană împotriva creștinilor și s-au risipit de acolo toți, fiecare pe unde a putut.

Din acel timp nu s-a mai cunoscut locul unde erau îngropate cinstitele moaște ale Sfântului Barnaba. însă, după mulți ani, înmulțindu-se credința în Hristos în toate marginile pământului, împărații creștini stăpânind peste împărăția greco-romană și toată insula Ciprului strălucind prin dreapta credință, Dumnezeu a binevoit a preamări acel loc unde zăceau în pământ moaștele apostolului și au început a se face acolo mari minuni. La început, un neputincios oarecare oprindu-se pe locul acela din întâmplare, a câștigat sănătate. Același lucru s-a întâmplat și altuia; apoi înștiințându-se și alții despre aceasta, într- adins mergeau până acolo și luau tămăduire de neputințele lor. Astfel străbătând vestea despre locul acela, veneau mulți slăbănogi și neputincioși și, căpătând desăvârșită tămăduire, se întorceau sănătoși pe la casele lor. Acolo se aduceau și îndrăciți și îndată duhurile cele necurate fugeau cu mult țipăt. Acolo șchiopii câștigau umblare, orbii vedere, și orice boală avea cineva, primea tămăduire la acel loc. Deci cetatea Salamina se bucura de aceasta și numea locul acela "locul sănătății", dar nu se știa pentru ce în locul acela se făceau niște minuni ca acelea, de vreme ce nimeni nu știa de moaștele apostolului. Deci se cuvine a ști cum s-au aflat acele moaște sfinte.

Pe vremea împărăției lui Zinon, răul eretic Petru Bililnic, care se numea Cnafeu, potrivnicul Sinodului al patrulea a toată lumea al Sfinților Părinți din Calcedon, apărătorul eresului lui Eutihie și ajutătorul credinței celei rele a lui Apolinarie, a răpit prin meșteșug scaunul patriarhiei Antiohiei și vătăma prin învățătura sa cea nedreaptă Biserica lui Hristos. Și neîndestulându-se cu eparhia cea hotărâtă a scaunului Antiohiei, întru care prigonind și scârbind pe cei dreptcredincioși, mult îi muncea, a voit să ia în stăpânirea lui și insula Ciprului, care de demult era liberă, ca eresurile sale să le semene într-însa și să chinuiască pe cei ce s-ar împotrivi lui; căci ciprioții, fiind dreptcredincioși, lepădau învățătura cea nedreaptă a aceluia, care bârfea cum că dumnezeirea ar fi pătimit pe Cruce. Iar el în tot chipul vrând să-i atragă la dânsul, le zicea: „Deoarece din Antiohia a venit cuvântul lui Dumnezeu în Cipru, de aceea se cuvine Bisericii Ciprului să fie sub patriarhul Antiohiei".

Atunci arhiepiscopul Ciprului, cu numele Antimie, a fost în mare mâhnire; pentru că știa că acel Petru, având mare trecere la împărat, va dobândi cu înlesnire ce va voi, și se va face după voia lui. Și a sosit poruncă împărătească la Cipru ca arhiepiscopul să meargă la Constantinopol la sinod și înaintea patriarhului să răspundă antiohienilor care cereau ca insula Ciprului să fie rânduită sub eparhia Antiohiei.

Deci arhiepiscopul, nedumerindu-se ce va face, căci nu îndrăznea să nu asculte porunca împărătească, dar se și temea a merge acolo; căci, deși era sfânt cu viața, însă la dovediri era greoi, și o știa aceasta că va fi biruit cu totul de cei potrivnici. Deci s-a dat la post și rugăciuni cu dinadinsul și cu lacrimi cerea de la Dumnezeu ajutor și apărare și sfat de folos.

Iar într-o noapte, dormitând de osteneala rugăciunii, i-a stat înainte un dumnezeiesc bărbat oarecare, în haină luminoasă sfințită, strălucind cu cerești raze, și i-a zis: „Arhiepiscope, pentru ce te întristezi și te mâhnești? Nu te teme, căci nu vei pătimi nimic rău de la potrivnicii tăi". Aceasta zicând-o bărbatul care se arătase, s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul, deșteptându-se din somn plin de spaimă, s-a întins la pământ în chipul Crucii și se ruga cu multe lacrimi, zicând: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui viu, nu lăsa această Biserică a Ta, ci ajută ei pentru slava Sfântului Tău nume. De este aceasta vedenie de la Tine, fă iarăși, te rog, ca și a doua și a treia oară să mi se arate aceea, ca doar așa aș putea eu păcătosul să mă încredințez că Tu ești cu mine și ești ajutorul meu!" Deci aceeași vedenie s-a arătat arhiepiscopului în noaptea următoare. Pentru că același bărbat prealuminos i-a zis: „Iată ți-am spus ție că nu vei pătimi nimic rău de la potrivnicii tăi care se laudă împotriva ta; deci nu te teme de nimic, ci mergi la Constantinopol".

Aceasta zicându-i, bărbatul cel luminat iarăși s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul Antimie, mulțumind lui Dumnezeu și nespunând nimănui acea vedenie, a adăugat rugăciune peste rugăciune și lacrimi peste lacrimi, ca să se învrednicească și a treia oară de acea vedenie și ca să știe cine este cel ce i s-a arătat. Deci și a treia noapte arătându-i-se iarăși același, i-a zis: „Până când nu vei crede cuvintelor mele care se vor împlini în aceste zile? Mergi la Constantinopol fără de frică, căci de acolo te vei întoarce cu slavă și nici o năpastă nu vei avea de la cei potrivnici, pentru că însuși Dumnezeu îți este apărător ție, pentru mine, robul Său".

Atunci arhiepiscopul, luând îndrăzneală, l-a întrebat, zicând: „Rogu-mă ție, stăpânul meu, spune-mi mie cine ești tu, care-mi grăiești acestea?" Iar el a răspuns: „Eu sunt Barnaba, ucenicul Domnului nostru Iisus Hristos, cel ce am fost trimis de Duhul Sfânt, împreună cu vasul alegerii, cu Sfântul Apostol Pavel, la propovă- duirea cuvântului între neamuri. Și ca să te încredințezi de adevărul celor zise de mine, să-ți fie semnul acesta: Ieși afară din cetate, în partea apusului, ca la cinci stadii, în locul acela care-l numiți "locul sănătății" - căci pentru mine dă acolo Dumnezeu cu minune sănătate bolnavilor - și, săpând pământul sub un pom care rodește coarne de mare, vei afla peștera și racla în care sunt puse moaștele mele și Evanghelia scrisă de însăși mâna mea, pe care am scris-o de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei. Și când potrivnicii tăi vor vrea să rânduiască sub ei această Biserică, și vor începe a zice că Antiohia este un scaun apostolesc, atunci tu să răspunzi împotriva lor: «Și cetatea mea este scaun apostolesc, căci am pe Apostolul Barnaba care se odihnește în cetatea mea»". Aceasta zicând-o Sfântul Barnaba arhiepiscopului, s-a făcut nevăzut. Iar arhiepiscopul, umplându-se de multă bucurie și mulțumind lui Dumnezeu, a chemat clerul, pe toți mai marii cetății și poporul, și a spus la toți arătarea și cuvintele Sfântului Apostol Barnaba care i s-a arătat de trei ori; și au mers la locul acela, cu cântări de psalmi, purtând înainte cinstita Cruce.

Și ajungând la acel loc, au început a săpa sub pomul acela, precum îi spusese apostolul în vedenie, și, săpând puțin pământul, au găsit peștera astupată cu pietre. Deci, luând pietrele, au văzut racla și au mirosit mare mireasmă foarte plăcută. Apoi, descoperind racla, au văzut într-însa moaștele întregi și neîmpărtășite stricăciunii ale Sfântului Apostol Barnaba, asemenea și Evanghelia ce era pusă pe pieptul său. Și toți, bucurându-se și veselindu-se, înălțau cu mare glas slavă lui Dumnezeu si, închinându-se cu cucernicie cinstitelor moaște, le sărutau cu credință și cu dragoste. Și s-au făcut atunci multe minuni, căci oricâți erau cuprinși de felurite neputințe, toți câștigau sănătate prin atingerea de cinstitele moaște.

După aceasta, arhiepiscopul Antimie, neîndrăznind să miște moaștele apostolului din locul acela, a pecetluit racla cu plumb și a pus acolo să petreacă rânduială duhovnicească, pentru ca să se săvârșească lângă mormântul apostolului obișnuitele cântări de psalmi de zi și de noapte. Iar el însuși s-a dus la Constantinopol și, stând în sobor, a răspuns potrivnicilor astfel precum a fost învățat în vedenie de sfântul apostol. Și a spus împăratului și patriarhului și la tot poporul, despre aflarea cinstitelor moaște ale Sfântul Apostol Barnaba.

Deci Zinon împăratul s-a bucurat că, în zilele împărăției lui, s-a găsit o visterie duhovnicească ca aceea, fără de preț. Și îndată a întărit ca insula Ciprului să nu fie sub stăpânirea patriarhului Antiohiei, ci să se îndrepteze cu libertate de arhiepiscopul său; iar arhiepiscopul să se pună de episcopii săi. Și această libertate s-a dăruit Ciprului pentru moaștele sfântului apostol, iar întâiul scaun al Ciprului a fost numit scaun apostolesc, precum erau și celelalte scaune patriarhale.

Iar fericitul Antimie, arhiepiscopul Ciprului, a fost cinstit foarte mult de împărat și de tot duhovnicescul sobor. Și a cerut împăratul să i se dea acea Evanghelie care s-a găsit pe pieptul apostolului, și, luând-o, a împodobit-o cu aur și cu pietre scumpe de mult preț și a pus-o în biserica împărătească din palatul său. Iar arhiepiscopului i-a dat mult aur ca să zidească o biserică frumoasă în acel loc unde s-au găsit moaștele sfântului apostol.

Și s-a întors arhiepiscopul la locul său cu slavă și cu cinste, și degrab zidind o biserică mare și prea aleasă în numele apostolului, a pus cinstitele lui moaște în Sfântul Altar, în partea dreaptă, și a așezat prăznuirea Sfântului Apostol Barnaba în ll zile ale lunii iunie, când s-au găsit cinstitele lui moaște, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf Ier Luca, arhiepiscopul Crimeei (Lăsatul secului pentru Postul Sf Ap Petru și Pavel)

Chirurg, profesor de geniu, dar, mai ales, om – Sfântul Luca al Crimeei

Împreună lucrător cu Hristos, chirurg al bolilor trupului și tămăduitor al bolilor sufletului, profesor universitar și păstor al creștinilor, Valentin Voino-Iasenețki, cunoscut nouă ca Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei (1877-1961), a dorit Împărăția Cerurilor înaintea oricărui alt lucru.

Tânărul Valentin era pasionat de pictură și literatură dar, dorind să se pună cu totul în slujba aproapelui, decide să urmeze calea medicinii. La terminarea studiilor, colegii și profesorii îi prevedeau un viitor strălucit ca savant de vocație, însă dragostea de semeni s-a dovedit mai puternică. („Am fost necăjit de faptul că nu mă înțeleg deloc, fiindcă eu studiasem medicina cu singurul scop de a fi toată viața medic de țară, pentru a da ajutor oamenilor sărmani” – notează Sfântul Luca al Crimeei în cartea sa autobiografică – Am iubit pătimirea).

Deși nu reușește să ajungă medic la țară, din cauza izbucnirii războiului Ruso – Japonez, viața îi va fi legată pentru totdeauna de slujirea aproapelui aflat în suferință. Timp de 17 ani a câștigat faimă printre oamenii simpli, pentru că era un „doctor milostiv”, și apreciere în mediul universitar pentru lucrările sale de mare valoare științifică. În 1921, simțind chemare dumnezeiască, Valentin este succesiv hirotonit preot, tuns în monahism, primind numele Sfântului Apostol și Evanghelist Luca, și apoi hirotonit arhiereu. Din acel moment, numele lui Hristos a fost propovăduit cu tărie și fără încetare atât în predici, cât și prin întreaga sa viață reflectată în activitatea de profesor de anatomie topografică și de chirurg.

Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în vremea unui regim comunist ateu s-a tradus pentru Sfântul Arhiepiscop Luca în 11 ani de închisori și exiluri. Singur și prigonit, nu a încetat să slujească lui Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit ca darurile cu care a fost înzestrat arhiepiscopul încă din tinerețe să nu rămână ascunse și nici să se piardă. Vocația de savant nu s-a stins nici în cel mai îndepărtat colț al Siberiei, unde a scris în permanență lucrări științifice în domeniul anesteziei regionale și chirurgiei septice. De asemenea, a practicat medicina oriunde a fost nevoie, fără a ține seamă de presiunile autorităților.

Înainte de fiecare operație, cererea ajutorului lui Dumnezeu, al Maicii Domnului și al sfinților. Își punea mâna în care ținea bisturiul în cea a lui Hristos. Pacienții, văzându-se alinați în suferință, plini de recunoștință, îi mulțumeau episcopului Luca, care le răspundea astfel: „Dumnezeu v-a vindecat cu mâinile mele. Acestuia să vă rugați întotdeauna.”

În timpul celui de-al II-lea război mondial, fiind chirurg la un spital militar, îi trimitea pe medicii tineri să caute pacienții cu răni grave, pe care medicii îi considerau pierduți. Foile de observație ale spitalului, precum și mărturia inspectorului tuturor spitalelor militare sunt file de istorie care ne adeveresc că mulți din cei declarați fără speranță de supraviețuire s-au însănătoșit. Chirurgia umană, așa cum își amintesc studenții episcopului, era lecția pe care dorea să îi învețe pe toți. Cuvintele episcopului Luca își găsesc loc în medicină astăzi, mai mult ca oricând: „Pentru chirurg nu trebuie să existe cazuri, ci doar un om viu, care suferă”. În ciuda programului istovitor și a necazurilor pricinuite de autoritățile comuniste care îl lipseau uneori chiar și de mâncare, Sfântul Luca nu a renunțat niciodată la bunătatea și iubirea față de aproapele. Cunoștea numele bolnavilor și stabilea o legătură personală cu fiecare dintre aceștia.

Considera că a face tot ceea ce poți pentru suferinzi este ceva normal și cel ce a lucrat cu simț de răspundere nu trebuie lăudat. Își încuraja colegii medici să se adâncească încontinuu în cercetarea faptelor lor și a stării pacienților. Indiferența în îndeplinirea obligațiilor și îndatoririlor cerute de profesia de medic îl revoltau pe episcopul doctor.

Nu putem decât să ne minunăm de noblețea sufletului acestui om sfânt. Calomniile, suferințele, peripețiile incredibile, anchetele istovitoare, întemnițările, torturile, deportările, episcopul Luca le-a răbdat cu mare simplitate și încredere în voia lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, arhiepiscopul Luca nu s-a resemnat, cum vedem prea adesea că se întâmplă cu noi, oamenii, ci a acceptat suferințele, continuând cercetarea și fiind om de știință valoros și un chirurg de geniu. Fără îndoială, viața Sfântului Luca conține atâta înțelepciune și învățătură, cât nu pot cuprinde toate cărțile de dezvoltare personală răspândite și apreciate astăzi. Dezinteresat și modest, chirurgul de geniu Luca a tămăduit suferințe și a călăuzit oameni spre viața veșnică, arătând încă o dată de ce putere și înțelepciune se bucură omul care nu se desparte de Dumnezeu.

(Lucian Huzdup, ATOR Iași)

Lăsatul secului pentru Postul Sf Ap Petru și Pavel

Duminica, 11 iunie 2023, Biserica Ortodoxa a randuit lasatul secului pentru inceputul postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Durata postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este variabila, in functie de data Sfintelor Pasti. De regula, cuvantul sec, din sintagma "lasatul secului", este inteles ca fiind sinonim cu uscat, fara grasime, de post. Insa, la Sfintii Parinti, accentul nu cade numai pe mancare. Secul pe care il cere postul ortodox este seclum (saeculum), adica lumea impatimita.

De multe ori ne este dat sa auzim ca nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Insa nu este asa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfintii Parinti au randuit sa ne infranam de la anumite bucate pentru o vreme, au facut-o cu buna stiinta. Credinciosul nu trebuie sa se multumeasca cu jumatati de masura. Nu cu o parte din el trebuie sa-L intampine pe Hristos, ci cu intreaga sa natura: trup si suflet.

Postul adevarat nu este doar de alimente, ci si de ganduri rele. Neinfranarea de la gandurile rele ii face pe unii sa afirme: "Daca nu mananc, mor, ametesc!". Insa, asa cum afirma si Parintele Sofian, postul nu este lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Deci, postul nu inseamna numai post de mancare, ci abtinere de la tot ceea ce simtim ca nu ne este de folos.

In viata crestinilor ortodocsi, posturile care preced marile sarbatori au o importanta cu totul deosebita pentru ca de ele este legat unul din actele centrale pe care ei le indeplinesc in biserica, si anume, impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului. Pentru crestinul ortodox nu se poate concepe impartasire fara post. Respectarea postului este o conditie esentiala pentru impartasirea cu vrednicie. Ea este si o obligatie prescrisa de porunca a patra bisericeasca prin care ni se cere "sa ne spovedim si sa ne cuminecam in fiecare din cele patru posturi mari de peste an".

Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este cunoscut in popor sub denumirea de Postul Sampetrului. Este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (Fapte 13,2 si 14,23). Postul Sfintilor Apostoli ne aminteste si de inceputurile Bisericii crestine, de rolul pe care l-a avut comunitatea Sfintilor Apostoli in vestirea Evangheliei. Postul Sfintilor Apostoli a fost cunoscut in vechime si ca Postul Cincizecimii, pentru ca se tine in apropiere de Pogorarea Duhului Sfant.

In Postul Sfintilor Petru si Pavel, sambata si duminica se mananca peste. Avem dezlegarea la peste si pe 24 iunie, atunci cand sarbatorim Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Dezlegarea la peste avem si luni, marti si joi, numai daca in aceste zile praznuim un sfant cu doxologie mare si cu cruce neagra in calendar. Cand o astfel de sarbatoare cade miercuri sau vineri se dezleaga la untdelemn si vin. Daca sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel cade miercuri sau vineri, se face dezlegare la peste, vin si ulei.

Duminica întâi după Rusalii - a Tuturor Sfinților - Urmarea lui Hristos

Ev. Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.

Ap. Evrei 11, 33-40; 12, 1-2

Fraților, sfinții toți, prin credință, au biruit împărății, au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă; unele femei și-au luat pe morții lor înviați, iar alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți, ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, mărturisiți fiind prin credință, n-au primit făgăduința, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea. De aceea, și noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară și păcatul ce grabnic ne împresoară și să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței.

Predică la Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor - Pr. Ilie Cleopa

Arhimandritul Cleopa Ilie

- Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor
  Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor

Căci prietenii lui Dumnezeu au stăpânit în lumea aceasta peste patimile lor, iar după ce s-au desăvârşit în ceruri, stăpânesc împreună cu Hristos peste toată lumea. Şi după ce arată stăpânirile lor, Duhul Sfânt ne arată că noi nu putem şti numărul lor. Căci spune: „Număra-voi pe dânşii şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi” (Psalmi).

Iubiţi credincioşi,

Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare face pomenirea nu a unui sfânt, nu a doi, nu a zece, nu a o sută, nu a o mie de sfinţi, ci a tuturor sfinţilor. Mare sărbătoare este astăzi. Căci dacă „pomenirea dreptului este cu laude”, pomenirea drepţilor şi a tuturor sfinţilor, cu câtă laudă nu se face!

Astăzi, fraţilor, s-a împlinit proorocia marelui prooroc Isaia, care zice: „Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai...căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu bărbat, zice Domnul” (54, 1).

Cu adevărat, Biserica cea stearpă din păgâni astăzi prăznuieşte mulţimea cea nenumărată a sfinţilor săi. Astăzi Biserica cea stearpă din păgâni, logodită cu Hristos, a născut şapte, cum a zis, prin Duhul Sfânt, proorociţa Ana: „...ea stearpă va naşte de şapte ori...” (I Regi 2, 5).

Care-s cei şapte? Dumnezeieştii Părinţi spun că toate cetele sfinţilor din ceruri şi toţi drepţii se împart în şapte cete. Întâi este Maica Domnului, al doilea sunt Apostolii, al treilea Proorocii, al patrulea Ierarhii, a cincea este ceata Mucenicilor, a şasea ceata cuvioşilor Părinţi şi a şaptea ceata tuturor drepţilor celor din veac adormiţi.

Numărul şapte mai înseamnă fără sfârşit, că nu va înceta vreodată Biserica lui Hristos să nască sfinţi, fiindcă şapte nu are margini.

Dar ştie oare cineva numărul sfinţilor? Nu! Dar al îngerilor? Nici pe acela nu-l ştie. Ce spune marele prooroc Iov? „Oastea cerului cine o va număra?” (Iov 25, 3). Tot aşa şi de sfinţi ne arată Duhul Sfânt că nu se ştie numărul lor.

Sfinţi, cum ştiţi, sunt prietenii lui Dumnezeu (Psalmi 138, 17; Ioan 15, 44). Dar dacă sunt prietenii lui Dumnezeu, să căutăm şi alte mărturii despre felul cum sunt ei şi cât sunt de mulţi. Să auzim pe proorocul care zice: „Cât îmi sunt de iubiţi prietenii Tăi, Dumnezeule!”. Şi după ce arată stăpânirea lor asupra diavolilor, asupra lumii, asupra trupurilor, asupra tuturor patimilor, zice Duhul Sfânt: „Foarte s-au întărit stăpânirile lor” (Psalmi138, 17; Iov 42, 48; Iacov 5, 16).

Cine a putut sau poate vreodată să numere nisipul mării? Ia o mână de nisip şi vei vedea că trebuie să stai luni de zile ca să o numeri. Dar nisipul care înconjoară toate mările de sub cer, cine-l va număra vreodată?

S-au înregistrat în martirologiul roman, în minee, în proloage şi în vieţile sfinţilor câţiva sfinţi. Dar aceştia sunt mult prea puţini faţă de numărul lor din ceruri. S-au înregistrat zece milioane nouă sute şaizeci şi şase de martiri, dar numărul lor, cum am spus, nu-l ştie nimeni, pentru că e mai mare decât nisipul mării. Câţi sunt martiri numai cu voia, câţi se mântuiesc în fiecare zi!

Sfântul Ambrozie al Mediolanului a văzut o mare de catran, din care ieşeau mii şi mii de porumbei, care zburau la cer. Şi a zis despre ei că sunt sufletele care în fiecare ceas se mântuiesc din iad prin mijlocirea Bisericii lui Hristos.

Biserica, trupul lui Hristos, îi trimite la capul ei Cel din cer. Deci nu se pot număra toţi sfinţii, precum nici toţi îngerii.

Dar oare de ce s-a pus azi Evanghelia care începe aşa: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru dânsul înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri?”. Şi iarăşi: „Cel care iubeşte pe tatăl său, pe mamă, sau pe frate, sau pe soră, sau holde, sau moşii, sau altceva din lumea aceasta, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să fie ucenic al Meu”.

De ce s-a pus tocmai azi Evanghelia aceasta? Cei ce-au rânduit pericopele evanghelice n-au fost oameni neînvăţaţi. Au fost sfinţi mari şi au ales fiecare parte a Evangheliei după sărbătoarea potrivită ei. Ştiţi de ce s-a pus azi textul acesta: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu...”? Pentru că toţi sfinţii lui Dumnezeu cei din veac L-au mărturisit pe El în două feluri: prin cuvânt şi prin fapta lor.

Aşa au mărturisit proorocii pe Dumnezeu, aşa apostolii, aşa martirii, aşa cuvioşii, aşa ierarhii, aşa cuvioasele muceniţe, aşa drepţii cei din veac.

Dar, de ce e nevoie de mărturisire ca să te poţi face sfânt? Sau de ce trebuie să fii drept ca să te mântuieşti? De ce e nevoie să-L mărturisim pe Hristos? Iată de ce. Omul nu-i numai o fiinţă de lut, fără suflet. Omul are două părţi, are o parte văzută şi una nevăzută. Dar acestea se unesc într-un singur ipostas, aşa se cheamă omul întreg, alcătuit din trup şi din suflet.

Şi nu-i drept ce zic unii: e de ajuns să cred în inima mea în Dumnezeu, dar de mărturisit aceasta în faţa tuturor nu-i nevoie. Aceştia se înşeală. În ziua Judecăţii, chiar cuvintele Evangheliei de astăzi vor mustra pe toţi aceia care socotesc că-i de ajuns să creadă în taină, fără să mărturisească, atunci când e nevoie, pe Hristos.

Căci spune marele apostol Pavel: „Cu inima să credeţi spre dreptate şi cu gura să mărturisiţi spre mântuire” (Fapte 8, 37; Romani 10, 9-10). Deci, când credem în Hristos înlăuntru, negreşit trebuie să-l mărturisim şi în afară. Să audă şi alţii mărturisirea noastră şi să vadă şi alţii faptele noastre.

Căci a spus Domnul în Evanghelie: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cer” (Matei 5, 16).

Nu-i de ajuns să crezi în taină, ca să te mântuieşti. Când eşti întrebat, trebuie negreşit să mărturiseşti, căci dacă te vei ruşina, sau dacă te vei teme, sau vei urmări alte interese şi nu vei mărturisi la arătare, nu poţi să fii cu Iisus Hristos. Şi El Se va lepăda de tine înaintea Tatălui Său şi înaintea tuturor îngerilor din ceruri.

Dar de ce s-a spus mai departe în Evanghelie: „Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa, sau pe nevasta sa, sau pe copiii săi, sau pe fraţii, sau pe surorile sale, sau via, sau moşia, sau chiar viaţa sa - cum se spune la Luca - mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să se numească ucenic al Meu”. Oare e bine să urâm noi pe tata şi pe mama şi pe fraţii noştri şi pe prietenii noştri? Oare nu se spune în porunca a cincea din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ?”. Oare nu cumva se contrazice Evanghelia cu Decalogul? Nu, Doamne fereşte!

Ca să ne putem lămuri, să ne aducem aminte de porunca cea dintâi din Lege. Ce spune aceea? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronomul 6, 4). De ce a numit trei părţi din om? Cu mare dreptate porunceşte Dumnezeu să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea. El ne-a dat nouă şi sufletul şi mintea şi trupul.

Când auzi: „din toată inima”, sau în altă parte: „din tot sufletul”, să înţelegi partea cea nevăzută. Când zice: „din tot cugetul”, înţelege mintea omului. Iar când zice: „din toată puterea”, înţelege virtutea trupului. Deci trebuie să iubim pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră.

Iar în porunca a doua din Lege a dat un îndreptar pentru iubirea aproapelui. „Iar pe aproapele tău să-l iubeşti ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40; Marcu 12, 29-31). Ia seama că în porunca întâi din Lege, când cere să iubim pe Dumnezeu, nu arată graniţa până unde să-L iubim. Ci cere să-L iubim fără de margini. Dar când a vorbit de iubirea aproapelui, în care intră şi tata şi mama, a pus o graniţă: ca pe tine însuţi. Îmi eşti tată, îmi eşti mamă, soră, cumnată, văr, nepot, dar eu vreau să mă mântuiesc şi ca să mă mântuiesc trebuie să fac cutare faptă bună sau cutare.

Dar te iubesc atâta cât mă urmezi pe mine în credinţă. Iar dacă tu, tată sau mamă, sau soră, mă tragi pe mine de la Dumnezeu, sau mă îndemni să încalc o poruncă a lui Dumnezeu, sau să fac o nedreptate, eu nu te pot iubi pe tine mai mult decât pe Hristos.

Aşadar, nu trebuie să urâm pe părinţi, sau pe fraţi, sau pe oricare alt om din lume, căci zice: „nu vei urî pe tot omul”. Dar când acel om vrea să mă despartă de Dumnezeu, atunci trebuie să ştiu că nu-mi mai este prieten, căci este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât” (Psalmi).

Ce se spune la apostolul şi evanghelistul Luca? „Cel ce nu urăşte pe tatăl sau pe mama sa, sau pe fratele său, nu poate să fie ucenicul Meu”. Auzi, se spune că trebuie să-i urăşti! Dar când trebuie să-i urăşti? Şi când trebuie să-i iubeşti? Să-i iubeşti când te ascultă, când merg pe calea lui Dumnezeu şi să-i urăşti când se despart de Dumnezeu. Căci când omul se desparte de Dumnezeu, s-a făcut vrăjmaşul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt zice că dacă el urăşte pe Domnul şi poruncile Lui şi tu trebuie să-l urăşti pe dânsul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât şi neprieteni s-au făcut mie şi cu urâciune desăvârşită i-am urât pe ei” (Psalmi; Romani 12, 9).

Ai auzit? Când cineva care îţi era ţie ochi sau mână sau picior, adică ţineai la el ca la ochiul drept şi la mâna dreaptă şi te foloseai de el, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi nu mai vrea să meargă după Hristos, să-l urăşti din toată inima, cu urâciune desăvârşită.

Iată cu ce cumpănă se măsoară iubirea! Iată cum trebuie măsurată dragostea lui Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele! Către Dumnezeu trebuie să fie fără margini, iar către aproapele mărginită. Numai atâta te iubesc pe tine, cât mă iubesc şi pe mine şi mai mult nu, că nu-mi dă voie porunca a doua din Lege.

Deci, n-avem voie să iubim pe nimeni şi nici o zidire din veacul acesta mai mult decât pe Dumnezeu. Nici pe tatăl şi pe mama, nici banii, nici vitele, nici păsările, nici averea, nici bogăţia, nici dregătoria, nici cinstea, nimic mai mult ca pe Dumnezeu, dacă vrem să fim ucenici ai lui Iisus Hristos.

Căci o dată ce am iubit zidirea mai mult decât pe Ziditorul, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ne despărţim de Dumnezeu după dreptate, că ne-am închinat zidirii şi nu lui Dumnezeu.

Ce spune Evanghelia mai departe? Petru, când a auzit că nu trebuie să iubeşti pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Dumnezeu, s-a gândit la sine. Căci, amintindu-şi că atunci când l-a chemat Mântuitorul pe lacul Tiberiada, unde era pescar împreună cu Andrei, cu Iacov şi cu Ioan, el a lăsat totul, a spus lui Hristos cu îndrăzneală: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie. Oare ce va fi nouă?”. Da, el a lăsat totul. Nu numai corăbioara şi luntrea şi lopata au lăsat Petru şi Andrei. Nu. Dacă lăsau numai atâta, nu erau ucenici ai lui Iisus Hristos. Ei au lăsat şi tată şi mamă şi soră şi frate şi patimile lor.

Nu-i de ajuns să laşi numai averea pentru Hristos. Trebuie să laşi şi ura şi zavistia şi desfrâul şi furtişagul şi minciuna şi răutatea şi pâra şi invidia şi lenevia şi nebăgarea de seamă şi toată fărădelegea şi păcatul. Atunci ne facem cu adevărat ucenici ai lui Hristos, când lăsăm toate.

Şi când zicem „toate”, arătăm şi păcatele şi patimile cele sufleteşti. Toate trebuie lăsate ca să ajungem ucenici ai lui Hristos.

Câtă vreme inima noastră e lipită de ceva din lumea de aici, de o femeie, sau de bani, sau de casă, sau de dregătorie, sau de cinste, sau de tată, sau de mamă, sau de rudenie, sau de prieteni, sau de cunoscuţi, sau de trai bun, sau de beţie, sau de orice ar fi, ea nu poate să placă lui Dumnezeu.

Nu putem să iubim şi pe Dumnezeu şi pe Mamona (care în limba siriană înseamnă „bogăţie”). Nu putem iubi pe Dumnezeu şi păcatul, Doamne fereşte!

Dumnezeu cere inima noastră. „Dă-Mi, fiule, inima ta!” (Pilde 23, 26). Câtă vreme inima noastră nu-i cu Dumnezeu, suntem mincinoşi şi făţarnici şi vicleni. Inima noastră e atunci nedreaptă. Căci a zis marele Pavel lui Simon Magul: „Vrăjmaşule a toată dreptatea, inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu!”. Dumnezeu se uită la inima lui, că inima lui e legată de bani. Căci el spusese apostolului: „Dă-mi şi mie darul acesta ca să pot să tămăduiesc pe oameni!”. Credea că Duhul Sfânt se cumpără cu bani! O, vrăjmaşule a toată dreptatea şi fiule al satanei şi al diavolului, văd că inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu! Pavel era plin de Duhul Sfânt. Petru la fel.

De aceea îi spune lui Simon vrăjitorul că inima lui nu-i legată de Dumnezeu, ci de bani şi de slava veacului acestuia. Iar Dumnezeu se uită la inimă şi câtă vreme vede că inima noastră nu-i cu Dânsul, nu putem fi ai Lui.

El cere să-L iubim din toată inima şi din tot cugetul. Câtă vreme mintea noastră e legată de grijile veacului, de ban, nu poate fi a lui Hristos. Câtă vreme trupul nostru e scufundat în lucrarea păcatului, nu poate fi al lui Hristos. La fel nici inima, dacă nu-l iubeşte pe El. Deci, fiinţa noastră s-a despărţit de Hristos prin păcatele ei şi de aceea ni se cere să-L mărturisim şi cu faptele şi cu gura şi să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea.

Deci, când marele apostol Petru şi ceilalţi au zis: „Iată, noi am lăsat toate”, au zis: „Am lăsat vicleşugul, necredinţa, făţărnicia şi mândria, am lăsat şi traiul bun, am lăsat şi avere şi rudenie şi ne-am lipit cu inima numai de Tine”. Ei puteau deci să fie ucenici ai Lui.

Şi ce le făgăduieşte Hristos? „Voi, care aţi lăsat toate pentru Mine adică averea, cinstea, dregătoria, păcatele şi patimile, şi cele dinlăuntru şi cele dinafară, când va şedea Fiul Omului pe scaunul Slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 27-28).

Auzi câtă cinste le dă? Dar oare credeţi că scaunele de acolo vor fi de aur, sau de lut, sau de lemn, sau de marmoră? Pe astfel de scaune vor şedea Petru şi Pavel şi Andrei şi Vartolomeu şi Filip şi Toma şi toţi ceilalţi? Doamne fereşte! Cele douăsprezece scaune pe care vor sta cei doisprezece apostoli arată slava şi mărirea şi cinstea pe care le vor avea în jurul lui Hristos, când vor judeca împreună cu el toate neamurile, când va chema cerul de sus şi pământul de jos, ca să aleagă pe poporul Său.

Atunci, apostolii care s-au ostenit cu Hristos şi au luat parte la ispitele Lui, care L-au iubit pe Dânsul din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi până la urmă au primit moartea pentru dragostea Lui, vor sta pe douăsprezece scaune de slavă.

Căci nu zice Hristos că vor şedea pe scaune de lemn, când zice că Fiul Omului va veni să şadă pe scaunul Slavei Sale. El ne dă aici să înţelegem că nici apostolii nu vor sta pe scaune de materie, ci pe scaune de slavă şi de cinste.

În acelaşi înţeles zice: „Mă duc să vă pregătesc vouă loc, ca unde sunt Eu şi ucenicul Meu să fie”. Deci nici apostolii nu vor şedea pe scaune de aur sau de argint, ci pe scaune de slavă, potrivit cu credinţa şi cu darul Duhului, după mărimea ostenelilor lor. Vor avea scaune de slavă, de mare slavă.

Căci când zice marele apostol Pavel: „Şi stea de stea se deosebeşte în slavă”, se înţelege că slava fiecărui sfânt se va deosebi de a celorlalţi.

Dar cum vor judeca apostolii cele 12 seminţii ale lui Israel? Noi am auzit că nici Tatăl nu judecă pe nimeni, căci zice Evanghelia: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Matei 16, 27; 25, 31). Şi dacă nici Tatăl nu judecă, cum o să judece Apostolii? În ce fel judecă ei cele 12 seminţii ale lui Israel?

Iată cum tâlcuiesc acest lucru dumnezeieştii Părinţi. Unul va fi Judecătorul - Iisus Hristos. Căci Tatăl a dat toată judecata Fiului, cum se spune şi în psalmi: „Doamne, judecata dă-o Împăratului şi dreptatea Ta Fiului Împăratului” (Psalmi 71, 1). Fiul va judeca toate popoarele..., şi va cerceta inimile tuturor. Căci atunci se vor descoperi – zice – cugetele multor inimi.

Iar El spune că vor judeca împreună cu El şi apostolii, şezând pe scaune de slavă. Vor judeca seminţiile lui Israel. Căci şi ei au făcut parte din ele. Atunci va zice Judecătorul către evrei: „Cum aceştia au urmat Mie şi M-au iubit din toată inima şi au împlinit poruncile Mele şi au propovăduit numele Meu în toată lumea şi până la urmă au primit moarte în cele mai mari chinuri pentru dragostea Mea şi cum de voi n-aţi crezut? Că n-am adus apostoli din India, nici din China, nici din Japonia, n-am adus din alte popoare păgâne, ci din voi i-am ridicat pe aceşti doisprezece oameni, ca să vă înveţe pe limba voastră şi să vă arate adevărul. Iar voi n-aţi voit să credeţi, ci aţi rămas în întuneric”.

Deci, aşa au să judece apostolii pe cele 12 seminţii ale lui Israel. A judeca înseamnă aici „a mustra”, aşa zic Sfinţii Părinţi. Aceşti doisprezece apostoli vor mustra, deci, dar mai ales va mustra Hristos pe poporul evreiesc pentru necredinţa lui, arătându- le că aceştia au crezut şi iată la ce cinste s-au suit, la câtă slavă, învrednicindu-se să stea lângă scaunul Său. El va spune: „Iată câtă cinste le-am dat, pentru că au crezut şi M-au mărturisit în toată lumea. Iar voi n-aţi vrut să credeţi, de aceea duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!”. Aşa vor judeca apostolii, adică vor mustra cu prezenţa lor, cu slava lor, cu cinstea lor din ceasul acela poporul evreiesc, că nu le-a urmat lor şi învăţăturii lor.

Dar şi Pavel spune în altă parte: „Nu ştiţi, oare, că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 15, 15). Nu numai apostolii, ci şi sfinţii vor judeca lumea. Dar cum? La fel ca şi apostolii. Sfinţii n-au venit dintre îngeri pe pământ, n-au firi netrupeşti, milioanele de sfinţi nu au venit din altă planetă, nici din cer, ci din popoarele pământului.

Şi ei au fost oameni şi au flămânzit şi au suferit dureri şi au avut frică şi osteneală şi au avut carne şi sânge şi rudenii şi neamuri şi bogăţii şi cinste şi toate câte le avem şi noi, dregătorii şi copii; dar au iubit mai presus de toate pe Dumnezeu şi pentru dragostea Lui s-au jertfit până la ultima picătură de sânge.

Şi atunci Dumnezeu va zice tuturor popoarelor: „Vedeţi pe aceşti sfinţi, care au fost ca şi voi oameni pe pământ? Dar au urmat Mie şi au păzit poruncile Mele. De ce n-aţi făcut şi voi aşa?”.

Îmi aduc aminte că eram copil când mi-am pus în gând să merg la mănăstire. Aveam un moş în sat la mine, Neculai Sava, un moş după tată, care nu s-a căsătorit toată viaţa şi ducea viaţă sfântă, fiind dascălul bisericii. Purta o barbă mare, albă. Şi când a auzit că vreau să plec la mănăstire, mi-a dat un ceaslov mic, cu slova veche. Şi ştiţi ce am citit eu întâi în ceaslovul acesta cu slova veche? Condacul zilei de astăzi! Şi scria acolo: „Ca nişte pârgă a firii, Ţie, Săditorului făpturii, lumea Îţi aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu mucenici...” şi celelalte.

Auzi ce sunt sfinţii lui Dumnezeu? Sunt pârga firii omeneşti. Dumnezeu are tot dreptul să ia, din toate popoarele pământului, pârgă, că el a făcut toate popoarele; El le dă viaţă, El le dă hrană, lumină, apă, căldură şi tot ce le e de trebuinţă. Şi întru El şi prin El ne mişcăm. Nu putem să clipim o dată din ochi fără Dumnezeu, pentru că viaţa din noi e de la El şi întru El trăim şi prin El ne mişcăm.

Deci, sfinţii sunt ca o pârgă, ca un rod bine copt şi ales din toate popoarele pământului. Şi această pârgă a neamului omenesc, aceste milioane de sfinţi vor judeca lumea atunci. Cum? Va zice Stăpânul: „Tu spui că n-ai putut să-Mi urmezi Mie, că ai avut femeie. Dar şi aceştia au avut femei, că n-au fost toţi feciorelnici. Tu spui că n-ai putut să vii după Mine, că ai avut avere, că erai în cinste, în dregătorie, că te-ai temut de munci. Dar şi aceştia au avut toate acestea, toate ale firii omeneşti, dar inima lor au pus-o în mâna Mea şi mintea lor şi toată fiinţa lor s-a lipit de Mine. M-au iubit din toată inima şi toate celelalte le-au socotit gunoaie: şi averea şi dregătoria şi cinstea şi frumuseţile şi beţiile şi îmbuibările şi desfrâurile; toate dulceţile lumii acesteia vremelnice şi stricăcioase le-au urât din tot sufletul şi M-au iubit numai pe Mine”.

Şi aşa vor judeca sfinţii lumea, când toate popoarele pământului vor vedea milioane şi milioane de sfinţi aleşi din toate popoarele, strălucind mai tare decât soarele întru împărăţia cerului.

Câtă jale va fi atunci! Cum se spune în Uşa pocăinţei, râuri de lacrimi vor curge atunci din ochii popoarelor, mai mari decât mările de pe faţa pământului; căci se vor face mări de lacrimi. Dar vai, nu vor mai folosi atunci la nimic! Căci vor vedea de câtă cinste se bucură sfinţii, de câtă podoabă, de câtă slavă, de câtă mângâiere, iar ei au rămas să se ducă în gheenă, în foc, să-i mănânce viermii neadormiţi de acolo, în scrâşnirea dinţilor. Căci va fi o despărţire nu pentru un an, nu pentru doi ani, nu pentru o sută, nu pentru o mie, nu pentru sute de mii, ci pentru veacul veacului.

Ce se spune la Evanghelia Judecăţii: „Şi vor merge aceştia, adică drepţii, la viaţa veşnică, iar ceilalţi la muncă veşnică” (cf. Matei 25, 31-46). Ce jale va fi atunci şi cum vor mai plânge! Dar la ce va folosi plânsul atunci? Nu va mai folosi la nimic când vor vedea slava sfinţilor, când sfinţii îi vor mustra pe toţi, îi vor judeca pe toţi şi le vor zice: „Şi noi am fost ca voi, dar nu ne-am legat cu lumea aceasta, nici cu materia, nici cu banul, nici cu dulceaţa, nici cu rudeniile. Noi am iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi Dumnezeu a trăit în noi şi noi în Dumnezeu; şi am fost gata oricând şi în orice clipă să murim pentru Dumnezeu. Şi am şi murit şi cu omul cel dinlăuntru şi cu cel din afară, când a cerut vremea”.

Aşa, fraţilor, aşa vor judeca lumea sfinţii şi apostolii, cu slava şi cu cinstea pe care o vor avea la Dumnezeu. Aşa vor mustra toate popoarele pământului, ceata apostolilor pe evrei, a celorlalţi sfinţi pe popoarele lor, pentru că nu s-au pocăit şi nu le-au urmat lor şi învăţăturii lor.

Fraţi creştini, dar oare de ce mai spune Evanghelia de azi: „Şi tot cel ce va lăsa pentru Mine casă sau moşie, însutit va lua în veacul acesta şi viaţa veşnică va moşteni?”.

Aici parcă ar părea cu neputinţă. Cum adică? Am lepădat toate pentru Hristos şi voi avea chiar aici mai mult decât am lăsat? Oare se va întâmpla aceasta? Da, aşa se va întâmpla. Ce au făcut apostolii? Au lepădat o mreajă şi aceea cârpită şi o luntre stricată, dar pe urmă – se spune în Faptele Apostolilor – toţi creştinii din obştea cea dintâi vindeau averile şi bogăţiile lor şi le aruncau la picioarele apostolilor.

Au fugit de avere şi toate averile le-au moştenit, cum spune Sfântul Efrem Sirul. Au plecat 12 bărbaţi din Ierusalim, fără toiag şi toată lumea au stăpânit şi au păstorit; au plecat fără traistă şi toate bogăţiile lumii le-au adunat, pentru că era Dumnezeu cu dânşii. Căci unde e Dumnezeu, nu le lipseşte nimic celor ce se tem de Dânsul (Psalmi 33, 9-10). Pentru că au aruncat la Dumnezeu grija lor, iar El i-a hrănit.

Dar zice şi de casă, că o vor câştiga însutit. Casa Domnului Dumnezeu este Biserica. Căci spune Mântuitorul: „Casa Mea casă de rugăciune este, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari!”.

Câte case de acestea, câte biserici nu s-au sfinţit până astăzi? Sfântul Gheorghe a lăsat toate pentru Hristos, dar câte mii de biserici nu are pe faţa pământului? Şi Sfântul Dumitru şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi atâţia martiri şi sfinţi, ca Sfântul Nicolae sau Sfântul Spiridon, au pe numele lor mii şi zeci de mii de biserici pe tot globul pământesc, unde sunt creştinii. Toate acestea sunt casele lor, că lor li s-au închinat şi lui Dumnezeu.

Vezi, sfinţii se cinstesc şi pe pământ de aproape două mii de ani şi au atâtea case de rugăciune, atâtea biserici, nu sute, nu mii, ci zeci de mii; dar şi în ceruri, în Biserica celor întâi născuţi, pururea se prăznuiesc şi pururea se veselesc cu veselia cea negrăită.

Aşa să înţelegeţi că însutit va lua. Cel ce cinsteşte pe Dumnezeu are şi aicea cinste. Căci zice: „Cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi”.

Dar ce spune Evanghelia la urmă? „Cei dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi”. Cum se tâlcuieşte aceasta? Întâi a fost poporul evreiesc; el a fost chemat înaintea noastră de Dumnezeu, încă de pe vremea lui Avraam. El este poporul care s-a închegat din neamul lui Avraam, este poporul lui Israel.

El a avut chemarea înaintea noastră, au fost făcuţi prieteni cu Dumnezeu mai demult, ei proorocii, ei patriarhii, ei jertfelnicul, ei Biserica Legii vechi, ei cunoştinţa de Dumnezeu cea dintâi.

Dar când a venit Stăpânul proorocilor şi Ziditorul lor, n-au crezut. Şi astfel ei, cei dintâi, vor fi cei de pe urmă, pentru că n-au crezut.

Dar cuvântul acesta mai are şi altă tâlcuire. El vorbeşte de cei smeriţi. Omul smerit se socoteşte cel mai de pe urmă dintre toţi, pentru că se socoteşte din adâncul inimii cel mai păcătos, cel mai neputincios, cel mai rău, cel mai nevrednic de mila lui Dumnezeu şi de cinstea de la oameni.

Dar în ziua Judecăţii va fi altfel. Căci se zice: „Dumnezeu celor smeriţi le dă har şi celor mândri le stă împotrivă” (Matei 23, 12).

În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran, cel mai necăjit om, cel care stă în gunoi... şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau e la închisoare şi se roagă, sau e undeva străin, sau bolnav undeva în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau e o văduvă săracă, căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu.

Toţi aceştia vor fi în ziua Judecăţii mai mari decât împăratul lumii de astăzi şi a celei de mâine şi a celei de alaltăieri. Că Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui Samuel, când a ales pe David.

Dumnezeu caută şi acum la inima omului, dar cu atât mai mult atunci, în ziua Judecăţii. Se vor slăvi atunci cei smeriţi, cei nebăgaţi în seamă, cei ocărâţi, cei prigoniţi pentru dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de fapta bună, cei ce flămânzesc pentru dreptate şi doresc să facă dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos.

Se vor ferici atunci cei nebăgaţi în seamă, cei ce au fost ca gunoiul pământului. Cele simple şi nebăgate în seamă ale lumii vor ruşina pe cei înţelepţi. Cele slabe vor ruşina pe cele tari.

De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acuma, dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele în împărăţia cerului şi împăraţii lumii şi toţi puternicii pământului vor fi atunci gunoi înaintea lui Dumnezeu, dacă nu vor fi avut credinţă în El. Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.

Iubiţi credincioşi, v-am întocmit un mic cuvânt la Evanghelia de astăzi. Mai sunt multe de vorbit despre ea şi despre sfinţii lui Dumnezeu. Dar dacă aş vorbi numai de un sfânt, ar trebui să vorbesc ani de zile. Dar despre toţi sfinţii, cine poate vorbi?! Poate cineva să aibă o mie de guri şi să vorbească la nesfârşit şi tot nu poate să descrie faptele sfinţilor.

Aţi auzit cum numără Apostolul de astăzi ostenelile sfinţilor: prin credinţă – zice – au biruit războaie, au suferit de sabie, de foame, de sete, de frig, s-au fierăstruit, au rătăcit în cojoace, în piei de capre. Şi lumea nu e vrednică de ei. Ce să spun de toţi sfinţii? E prea greu de spus.

Atâta spun numai, că sfinţii lui Dumnezeu L-au iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea lor. S-au făcut în lumea aceasta fii după dar ai Lui, cum suntem şi noi prin dumnezeiescul Botez, iar dincolo se vor veseli în vecii vecilor de Dânsul. Că unde este Stăpânul, acolo vor fi şi slugile lui. AMIN!

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI

vineri, 9 iunie 2023

Viața Sfântului Apostol Bartolomeu

Viața Sfântului Apostol Barnaba

Chirurg, profesor de geniu, dar, mai ales, om – Sfântul Luca al Crimeei

Ev. Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30

Ap. Evrei 11, 33-40; 12, 1-2

Predică la Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor - Pr. Ilie Cleopa

Duminica I după Rusalii - a Tuturor Sfinţilor

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Raportați un abuz