5. /19 IUNIE 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP
WILLIAM GOLDING
| William Golding | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][7][8][9]  Newquay, Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[10] |
| Decedat | (81 de ani)[1][7][8][9] Perranarworthal(d), Cornwall(d), Anglia, Regatul Unit |
| Înmormântat | Church of Holy Trinity, Bowerchalke[*] |
| Cauza decesului | insuficiență cardiacă |
| Căsătorit cu | Ann Brookfield[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Unit[11] |
| Etnie | englez |
| Ocupație | scriitor poet romancier[*] scenarist scriitor de literatură științifico-fantastică[*] |
| Locul desfășurării activității | Salisbury |
| Limbi | limba engleză[2] |
| Studii | Brasenose College[*] Universitatea Oxford Marlborough Royal Free Grammar School[*] |
| Opere semnificative | Împăratul muștelor[*] |
| Note | |
| Premii | Premiul Nobel pentru literatură[3][4] Premiul Memorial James Tait Black[*] Premiul Booker[5] Comandor al Ordinului Imperiului Britanic[*] Knight Bachelor[*][6] |
| Prezență online | |
| site web oficial Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Sir William Gerald Golding (n. ,[1][7][8][9] Newquay, Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei[10] – d. ,[1][7][8][9] Perranarworthal(d), Cornwall(d), Anglia, Regatul Unit) a fost un romancier britanic, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1983. El prezintă în romanele sale criza conștiinței omului modern confruntat cu problemele realității contemporane.
MOTIVAȚIA JURIULUI NOBEL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
„...pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste dar purtând și amprenta diversității și universalității mitului, iluminează condiția umană din lumea de azi.”
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
S-a născut pe 19 septembrie 1911 la St Columb Minor, un sat apropiat de Newquay, Cornwall. A început să scrie la vârsta de 7 ani. Tatăl său era un profesor local cu convingeri politice radicale și o încredere oarbă în puterea științei. Familia sa s-a mutat la Marlborough, unde William a urmat Marlborough Grammar School. A mers mai apoi la Universitatea din Oxford (Colegiul Brasenose, Oxford) în 1930, unde a studiat științele naturii și limba engleză. Prima sa carte, o culegere de poeme, a apărut în 1934 cu un an înainte ca Golding să primească diploma de BA. A luat parte în Marina britanică la debarcarea din Normandia și la operațiunea de scufundare a celui mai mare crucișător german, nava Otto von Bismarck în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
S-a căsătorit cu Ann Brookfield, o chimistă, în 1939. După ce a fost pe rând actor, marinar, muzician, a devenit profesor de engleză și filozofie la școala Bishop Wordsworth's School din Salisbury.
CARIERA LITERARĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
William Golding s-a dedicat exclusiv scrisului abia la cincizeci de ani, în 1961. Experiența războiului avea să-l marcheze profund: el și-a pierdut atunci încrederea în om ca o ființă inocentă: pentru el, până și copiii poartă în suflete germenele răului. Aceasta este tema primului său roman, The Lord of the Flies, din 1954 (trad. Împăratul muștelor, 1969) care a cunoscut un enorm succes imediat după apariție. Urmează alte 11 romane și două volume de eseuri, tratând, toate, aceeași temă. În 1983, în discursul de recepție [12] a premiului Nobel, Golding se arăta uimit de obstinația cu care oamenii caută semnele deznădejdii lăsate de el în opera sa. „Eu nu mă simt deloc deznădăjduit” [12], spunea el cu acel prilej. Iar paradoxul acesta exprimă cel mai bine luciditatea cu care a privit întotdeauna lumea în care ne este dat să trăim.
BĂTRÂNEȚEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
A primit titlul de cavaler de la regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit în 1988.
William Golding a murit in casa sa din Perranarworthal, lângă Truro, în Cornwall, pe 19 iunie 1993 și a fost îngropat în cimitirul bisericii din Bowerchalke, Wiltshire, Anglia.
OPERE SELECTIVE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- 1954: Lord of the Flies, roman (Traducere de Constantin Popescu (). Împăratul muștelor. București: Editura pentru Literatura Universală.)
- 1955: The Inheritors, roman (Traducere: (). Moștenitorii. București: Editura Leda. ISBN 973-102-233-8 Verificați valoarea
|isbn=: checksum (ajutor).) - 1956: Pincher Martin, roman (Traducere de Lidia Ionescu (). Martin cel avid. București: Editura Univers, colecția Globus.)
- 1958: The Brass Butterfly, roman [Fluturele de aramă]
- 1959: Free Fall, roman [Cădere liberă]
- 1966: The Pyramid, roman [Piramida]
- 1971: The Scorpion God, o culegere de trei nuvele: The Scorpion God, Clonk Clonk și Envoy Extraordinary.
- To the Ends of the Earth [Călătorie la capătul pământului], o trilogie istorico-maritimă, cu romanele:
| Blaise Pascal | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3][4][1] Clermont-Ferrand, Franța |
| Decedat | (39 de ani)[2][3][5][6] Paris, Regatul Franței |
| Înmormântat | église Saint-Étienne-du-Mont[*][1] |
| Cauza decesului | cauze naturale[1] (cancer la stomac) |
| Părinți | Étienne Pascal[*][1] |
| Frați și surori | Jacqueline Pascal[*][1] Gilberte Périer[*][1] |
| Cetățenie |  Regatul Franței |
| Religie | Jansenism[7] catolicism |
| Ocupație | matematician filozof teolog[*] fizician scriitor French moralist[*] statistician |
| Locul desfășurării activității | Rouen[8] |
| Activitate | |
| Domeniu | Teoria probabilităților[1] |
| Cunoscut pentru | Pensées[*] Les Provinciales[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Modifică date / text | |
Blaise Pascal (n. 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franța – d. 19 august 1662, Paris) a fost un matematician, fizician și filosof francez având contribuții în numeroase domenii ale științei, precum construcția unor calculatoare mecanice, considerații asupra teoriei probabilităților, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în 1654, Pascal abandonează matematica și științele exacte și își dedică viața filozofiei și teologiei.
În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de măsură a presiunii, precum și unui limbaj de programare.
S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în regiunea Auvergne din Franța. Blaise Pascal a fost al treilea copil al lui Étienne Pascal și singurul său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, micul Blaise fiind foarte afectat de această pierdere. În 1632, Étienne și cei patru copii ai săi au părăsit Clermont pentru a se stabili la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai neortodoxe asupra educației, a stabilit că Blaise nu va învăța nimic despre matematică până la vârsta de 15 ani. Impulsionat de această interdicție, la vârsta de 12 ani, Blaise a început să învețe geometrie de unul singur, descoperind că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte“. Când a aflat tatăl său, s-a îmbunat și i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“ lui Euclid.
La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoțească pe tatăl său la întrunirile lui Mersenne de la Paris, la care participau Roberval, Auzout, Mydorge, Desargues, ultimul devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal.
În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul pentru a locui la Rouen unde Étienne a fost numit colector de taxe pentru Normadia de Sus și unde Blaise publică în februarie 1640 Essay on Conic Sections (Eseu despre secțiunile conice). După ce a lucrat 3 ani, între 1642 și 1645, Pascal a inventat primul calculator mecanic, Pascaline pentru a-l ajuta pe tatăl său în munca sa de colector de taxe.
În 1646 tatăl său s-a rănit la picior și a trebuit să se recupereze acasă, în grija a 2 frați mai tineri dintr-o mișcare religioasă, care au avut o influență asupra tânărului Pascal care a devenit profund religios. Tot din această perioadă datează și primele încercări de studii asupra presiunii atmosferice, iar in 1647 demonstrează că vidul există, după ce la 25 septembrie el și Descartes s-au contrazis asupra acestui adevăr. În 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei.
În septembrie 1651, Étienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată uneia din surori dă un adânc înțeles creștin morții în general și morții tatălui său în particular, idei care formează baza pentru lucrării sale filozofice ulterioare, Les pensées.
Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenței cu Fermat din vara anului 1654 a pus bazele teoriei probabilității. În această perioadă are și probleme de sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie 1654. Pe 23 noiembrie 1654, în urma unei experiențe religioase își dedică viața Creștinătății.
După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la cca. 30 de km sud-vest de Paris și publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656. Între 1656 și 1658 scrie Les pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.
Moare la 39 de ani pe 19 august 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac și este înmormântat St. Étienne-du-Mont în Paris.
CONTRIBUȚII ÎN ȘTIINȚĂ
La vârsta de 16 ani Pascal a prezentat primul său rezultat original cunoscut sub numele de triunghiul lui Pascal (teorema lui Pascal), iar la 18 ani a construit primul calculator mecanic, pentru a-și ajuta tatăl la calculul taxelor. Dispozitivul numit Pascaline, semăna cu un calculator mecanic al anilor 1840, iar această invenție îl face pe Pascal a doua persoană care inventează calculatorul mecanic deoarece Schickard mai făcuse unul în 1624. Pascal se confruntă cu probleme de design ale calculatorului, datorate sistemului francez din acea vreme. Erau 20 de soli într-o livră și 12 dinari într-un sol, astfel încât Pascal trebuia să rezolve probleme tehnice mult mai grele cu această împărțire a livrei în 240 decât dacă ar fi lucrat cu împărțirea la 100. Oricum producția aparatelor a început în 1642, dar până în 1652 fuseseră produse 50 de prototipuri, însă puține au fost vândute, și producerea calculatorului aritmetic al lui Pascal a încetat în acel an. Unul din aceste prototipuri este la muzeul Zwinger, în Dresda (Germania).
Aflând de încercarea lui Torricelli de a determina presiunea atmosferică, Pascal a început să caute diverse tipuri de experiențe care să dovedească temeinicia descoperirii lui Torricelli, construind o instalație cu tuburi care demonstra influența presiunii. În august 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei. Descartes îi scria lui Carcavi în iunie 1647 despre experimentele lui Pascal: „Eu am fost acela care l-am sfătuit acum doi ani sa facă aceasta, de aceea, deși nu am participat eu însumi, nu m-am îndoit de succesul nostru...“, deși cu un an înainte, în urma unei neînțelegeri cu Pascal cu privire la existența vidului îi scria lui Huygens că Pascal „... avea prea mult vid în capul său.“
Pascal a fost primul care s-a gândit că, cu ajutorul barometrului, poate fi măsurată diferența de altitudine dintre două puncte și a atras atenția că modificarea lungimii coloanei de mercur mai depinde și de umiditate și temperatura aerului, putând fi folosită astfel în previziuni meteorologice. Nu mai puțin importante sunt lucrările lui Pascal din domeniul hidrostaticii. În lucrarea sa cea mai importantă „Tratat despre echilibrul lichidelor“ a formulat legea fundamentală a hidrostaticii, numită apoi legea lui Pascal. A calculat mărimea presiunii hidrostatice, a descris paradoxul hidrostatic, legea vaselor comunicante și principiul presei hidraulice.
El a lucrat la secțiunile conice și a produs teoreme importante în geometria proiectivă. În „The Generation of Conic Sections (Generația secțiunilor conice)“, Pascal considera conurile generate de o proiecție centrală a unui cerc. Acesta era prima parte a tratatului asupra conurilor (pe care Pascal nu l-a terminat niciodată). Lucrarea este acum pierdută dar, Leibniz și Tschirnhaus au notat din ea și prin acestea este posibilă o imagine aproape completă a lucrării.
Lucrarea lui Pascal asupra coeficienților binomiali l-a condus pe Isaac Newton la descoperirea teoremei binomului general pentru puteri fracționare și negative.
Din corespondențele cu Fermat se va naște apoi teoria probabilităților, în urma unor întrebări adresate de cavalerul de Mére privind jocul de zaruri.
Din 1654 abandonează însă lumea științifică pentru a se dedica creștinismului, ultima sa lucrare publicată descriind curba trasată de un punct pe circumferința unui cerc care se învârte. Din 1658 începe din nou să se gândească la probleme de matematică din cauza durerilor care îi chinuiau somnul. Pascal îi provoacă pe Wren, Laloubère, Leibniz, Huygens, Wallis, Fermat cu două probleme: calculul ariei oricărui segment de cicloidă și centrul de greutate al oricărui segment, probleme pe care Pascal le rezolvase folosind calculul indivizibililor al lui Cavalieri, în scrisorile către Carcavi.
CONTRIBUȚII ÎN FILOZOFIE ȘI TEOLOGIE
Pascal s-a ocupat și de filozofie, considerând că progresul științific este scopul existenței omenirii. Oscilând între raționalism și scepticism, el a ales spre finalul vieții credința, fiind influențat încă de mic de credința în Dumnezeu. De la vârsta de 14 ani, Blaise Pascal participa alături de tatăl său la întâlnirile abatelui de Mersenne, care aparținea ordinului religios de la Minims, iar după ce tatăl său se rănește la picior și este îngrijit de doi frați ai unui ordin religios de lângă Rouen, Pascal devine profund religios. În urma unui accident suferit în 1654 pe podul de la Neuilly pe Sena, când caii, care trăgeau trăsura, au sărit și trăsura a rămas agățată de pod, dar mai ales în urma unei revelații religioase de pe 23 noiembrie 1654 Pascal a hotărât să ia calea credinței, vizitând mănăstirea jansenită de lângă Paris.
În acest domeniu Pascal își datorează faima atacului împotriva cazuisticii, o metodă folosită în special de iezuiți, atac întreprins în Lettres provinciales. În acestă lucrare Pascal lua apărarea prietenului său jensenist Antoine Arnould, și va aprinde mânia regelui Ludovic al XIV-lea care va da ordin să fie arsă.
Cea mai cunoscută lucrare filosofică a lui Pascal este Les pensées, o colecție de gânduri asupra suferinței umane și a încrederii în Dumnezeu, o lucrare apologetică creștină adresată noii lumi desacralizate. Această lucrare cuprinde și celebrul pariu al lui Pascal, care propune că, indiferent de existența lui Dumnezeu, alegerea mai profitabilă este aceea de a crede în El. Începută în corespondența cu Fermat pentru a demonstra o problemă a jocului cu zarurile, Pascal presupune că toate cazurile apar „la fel de ușor”, pentru că Cineva, Supremul, avea grijă să le distribuie astfel. Pariul său era : „dacă Dumnezeu există și sunt catolic, câștig viața veșnică, supunându-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. Concepția lui Pascal era, în cuvinte puține: Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu, iar Pascal avea nevoie de existența lui Dumnezeu pentru a îndrepta din când în când dezordinea din Univers.
Pascal a făcut speculații teologice și asupra noțiunii de infinit, în timp ce Isaac Newton, Leibniz (și chiar el însuși prin studiile sale asupra epicicloidei), puneau bazele calcului infinitezimal, din care apoi, scuturându-se de aura mistică, se va naște Analiza matematică.
LUCRĂRI PUBLICATE
- Essai sur les coniques (1640) (Eseu despre secțiunile conice)
- Expériences nouvelles touchant le vide (1647) (Noi experimente cu privire la vid)
- Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (1653) (Tratat despre echilibrul lichidelor)
- Traité du triangle arithmétique (1654) (Tratat asupra triunghiurilor aritmetice)
- Les provinciales (Correspondances 1656-1657) (Scrisori Provinciale)
- L'art de persuader (1657) (Arta de persuasiune)
- Les pensées (1670, posthume) (Cugetări)
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
Evul mediu | ||
| Curente în literatura română | ||
Umanism - Clasicism | ||
| Scriitori români | ||
Listă de autori de limbă română | ||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, se folosește preponderent denumirea „George Călinescu”, apocrifă și eronată, dar consacrată de uz.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Primii ani[modificare | modificare sursă]
Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan.[6] Copilul e crescut de impiegatul CFR Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia din casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici în 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“). Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.
Anii de formare[modificare | modificare sursă]
După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și pe cele universitare la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.
Modele. Ramiro Ortiz[modificare | modificare sursă]
Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.[7]
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 și tratează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.[8]
Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.
Modele. Vasile Pârvan[modificare | modificare sursă]
Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a savantului.
Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de câte ori greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate potențele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrânge moartea și uitarea prin creație, iar cel ce urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca îndemn și simbol de suflet ardent: „... dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.[9]
Redescoperirea literaturii române[modificare | modificare sursă]
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții.
Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în 1930. Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul unei cărți de eseuri.
Doctoratul în literatură[modificare | modificare sursă]
Devine în 1936 doctor în filozofie și litere la Universitatea din Iași cu o teză intitulată Analiza literară a unui manuscris eminescian (Avatarii faraonului Tlà), o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol de 100 de pagini din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare, formată din Orest Tafrali, decanul Facultății de litere și filozofie, Octav Botez, referent, Iorgu Iordan, coreferent, Mihai Ralea și I. M. Marinescu.[10] Își susține teza de doctorat în 23 noiembrie 1936. Apoi va fi numit conferențiar de Estetică și critică literară la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.
Colaborări la revistele literare[modificare | modificare sursă]
În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară (devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma și Sburătorul.[7]
Activitatea de cercetare academică. Criticul literar. Scriitorul[modificare | modificare sursă]
A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iași și un an mai târziu, din 1945, devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din București. După 1947 aceasta din urmă și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuși scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii '50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii și cercetări de istorie literară și folclor (1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961.[7] Din epocă datează mai multe studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc.
Activitatea de critic literar[modificare | modificare sursă]
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, după 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.[11] A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.
Romancierul, poetul și dramaturgul[modificare | modificare sursă]
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat după aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.
Activitatea civică și politică după 1947[modificare | modificare sursă]
Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, George Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. El a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici- "Tribuna Poporului", "Națiunea" și "Lumea".
George Călinescu a fost deputat în Marea Adunare Națională în legislaturile din perioada 1946-1965.[12]
A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953), publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume.
Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:
1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat de la catedră, dar numit director la Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat special pentru el, devenit după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară-George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.
2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, în care însă România lui Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul Moscovei.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 revine în publicistică printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămânalul cultural Contemporanul.
3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Își poate retipări aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.
Ultimii ani de viață[modificare | modificare sursă]
În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).
Posteritatea lui Călinescu după 1990[modificare | modificare sursă]
După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino (fost colaborator al Securității comuniste).[13] Aceștia încep un veritabil proces de presă despre George Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale.
Afilieri[modificare | modificare sursă]
A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist.[14]. Inițial această funcție i-a fost propusă lui Lucian Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pentru că acesta a refuzat a fost îndepărtat de la catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit bibliotecar la B.C.U. filiala Cluj.
În 1946 a fost ales deputat în Parlamentul României, în circumscripția Botoșani, și a fost reales în toate legislaturile, până la moartea sa. Aflat în spital, la sfârșitul lunii ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari. Alegătorii îl propuneau candidat în Marea Adunare Națională.[15]
Opera lui George Călinescu[modificare | modificare sursă]
Studii scrise în alte limbi[modificare | modificare sursă]
- Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)
Studii de estetică și literatură universală[modificare | modificare sursă]
- Principii de estetică (1939)
- Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
- Sensul clasicismului (1946)
- Studii și conferințe (1956)
- Scriitori străini (1967)
- Ulysse (1967)
Poezie[modificare | modificare sursă]
- Poezii (1937)
- Lauda lucrurilor (1963)
- Lauda zăpezii (1965)
Teatru[modificare | modificare sursă]
- Șun, mit mongol sau Calea netulburată (1943)[16]
- Ludovic al XIX-lea (1964)
- Teatru (1965)
Proză[modificare | modificare sursă]
- Cartea nunții (1933)
- Enigma Otiliei (1938) (inițial Părinții Otiliei)
- Trei nuvele (1949)
- Bietul Ioanide (1953)
- Scrinul negru (1965)
Istorie și critică literară[modificare | modificare sursă]
- Viața lui Mihai Eminescu (1932)
- Opera lui Mihai Eminescu (1934)
- Viața lui Ion Creangă (1938)
- Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
- Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
- Universul poeziei (1947)
- Nicolae Filimon (1955)
- Gr. M. Alecsandrescu (1955)
- Ion Creangă (Viața și opera) (1964)
- Vasile Alecsandri (1965)
Publicistică[modificare | modificare sursă]
- Cronicile optimistului (1964)
- Ulysse (1967)
Impresii de călătorie[modificare | modificare sursă]
- Kiev, Moscova, Leningrad, 1949
- Am fost în China nouă, 1953
În alte limbi[modificare | modificare sursă]
- A fekete komód (Scrinul negru), traducere în limba maghiară de Réz Pál, Európa Könyvkiadó, Budapest, 1963.[17]
- Ottilia titka (Enigma Otiliei), traducere în limba maghiară de Lőrinczi László, Irodalmi Könyvkiadó, Bukarest, 1964.[18]
- Ottilia titka (Enigma Otiliei), traducere în limba maghiară de Lőrinczi László, Magvető Könyvkiadó, Budapest, 1964.[19]
George Călinescu - Citate:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu