6. /19 IUNIE 2023 - POEZIE

GABRIEL GEORGESCU

 

Debutează sub pseudonimul literar G. Mavrogheni în „Vremea” (1934), cu poezia Epicritica bucuriei. Colaborează la „Vremea”, „Floarea de foc”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Luceafărul” din Sibiu, Pământul din Călăraşi, „Familia”, „Cronica sătmăreană”, „Pagini literare”, „Afirmarea” etc. În timpul vieţii a publicat un singur volum de poezii originale, Poemul fărăflăcări (1934). A lăsat în manuscris, pregătit pentru tipar, un al doilea volum, Copilul-floare. Sub semnătura T. Konstantinov, C. Simonov şi I. Şarcov a publicat pseudotălmăciri (în fapt, poeme proprii).

Traducător din poezia franceză, rusă şi maghiară, a publicat (singur sau în colaborare) traducerea unor poeme de Ady Endre, Verlaine, Baudelaire, Kiss Jeno, precum şi o Antologie a poeziei franceze (I, 1974). În periodice, a publicat, de asemenea, numeroase tălmăciri din Apollinaire, Aragon, Mallarme, Rimbaud, Valery, Puşkin, Petofi, Pablo Neruda. S-a păstrat, în arhiva lui Georgescu, o susţinută corespondenţă cu Tudor Vianu (1950-1960) şi Perpessicius (1950-1958).

Poemul fără flăcări (1934) este selecţia exigentă dintr-o creaţie de peste trei decenii (1934-1966), ordonată cronologic în două cicluri reprezentative pentru o dramă existenţială acută. Simbolul implicat fundamental e Ianus: „faţa spre trecut”, sarcastică şi disperată („şi mă văzui deodată cu faţa împietrită / halucinată umbră prin mine cum treceam”), e un rezultat al deziluziei erotice, al dispreţului faţă de mediul provincial ipocrit, al ameninţării fascismului, alimentând, la un loc, un orgoliu exacerbat.

Intervin, ca o tranziţie bruscă, „fericitele metamorfoze / triumful răzbunării prin candoare”, înfăţişând „faţa spre viitor”, ridată de ani şi de sentimentul „ratării”, dar jubilând în adoraţia pentru fiica sa. „Copilul-floare” e şansa nesperată dintr-un „târziu avar al unui rest de vreme”, în joc exaltat de ipostaze: „singurul meu prieten”, „inima şi cortul meu”, „inelul” (între generaţii) - până la o transfigurare totală: „Sufletul meu e-n zâmbetu-gingaş [...] fraged de petale / din buna humă care mă ascunde”.

Poezia lui Georgescu e o „mască” şi ca factură: un simbolism decadent se deghizează alternativ, romantic sau expresionist, în variaţii de virtuozitate, cu abundenţă de aluzii livreşti, subtil confesive (Ulisse, Clitemnestra, Orfeu, Don Quijote, opoziţia Eugenie Grandet-Marmeladova etc.). Absenţa „flăcărilor” din „poem” (rămas de „jar”, „cenuşă”, „fum”) e metafora unor combustii de nemărturisit şi semnifică penitenţa deliberată („Undeva, în pustiu, dau mâna cu leprosul”) în vederea unei duble mântuiri: „Arborescente limpezi de lumini / fac din nelinişti, temeri şi coşmare / stihomitii cereşti: copil şi crini”. Câteva stridenţe („păsări floride”, „maşinatele safire”, „zări contracturate”) se pierd în ansamblu.

GEORGE CĂLINESCU

BIOGRAFIE

George Călinescu

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București — d. 12 martie 1965, Otopeni ) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Își semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspîndită în perioada interbelică.

Pe 19 iunie 1899, se naște la București Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu ”femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala ”Carol I”, de pe lîngă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu ( și se cuvine precizat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atît în exprimarea orală, cît și în scris, a prenumelui ”George”). Se mută la București în 1908. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.

Primele două clase primare le face la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, și își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare la Bucureşti, la Facultatea de Litere și Filozofie. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pîrvan.

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întîlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personalăCapricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începînd cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga, ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, pînă în anul morții, în 1965.

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începînd de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

Intelectual cu idei de stînga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai și instaurarea comunismului, în 1947 la noua ideologie, surîzîndu-i, bineînțeles, avantajele practice obținute de pe urma acestei adeziuni.

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicîndu-și impresiile de călătorie în aceste două volume.

În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începînd cu 1956 reintră în viața literarã printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămînalul cultural Contemporanul.

Începînd cu anii 1955-1956 și pînă la moarte (12 martie 1965), el va fi ”reabilitat” și se vor formula numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică. Își retipărește aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru, este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsînd ”o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

POEZII:

Cosmogonie

La început a fost Avântul,
Adiind peste goluri ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat,
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac valurită,
Alergând de nimeni lovită.
Cât a durat acest somn de cărbune?
Aritmetica n-are aşa cifre nebune,
Clătitu-s-a-n beznă al mărilor pat
Şi-n colţurile lumii trezit am ţipat
Şi-am picat în spume ca negrele vrăbii
Rătăcite pe grinzile unei corăbii,
În ţara cu pădurile sumbre
Populată de fum şi de umbre,
Unde cedrii se nasc ca un cânt
Şi eu însumi nu ştiu cine sunt.
Însă ştiu că tot ce se face
C-un safir de apă pe loc se va desface;
Nimic niciodată nu va fi după mine,
Decât nepătrunsul, grozavul, Cuvântul
Adiind în aeternum ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat,
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac valurită,
Alergând de nimeni lovită.

Frunza

Din frunzele ce-n geam
Azi s-au lovit într-una,
Căzând sub pom morman,
Ţi-am pus în carte una,

Bătând în roşiatic,
Ca un ţesut domnesc,
Cu fire de jăratic
Ce încă mai sclipesc.

E moale ca atlazul,
Şi ca o gură mută
Ce străbătând obrazul
Pe pleoape te sărută.

Precum într-un ghioc
Asculţi al mării hohot,
În foaia mea de foc
Cad frunzele cu şoşot.

Auzi foşnirea lină,
Suspinul lor uşor,
Atunci când prin grădină
Le-mpinge un picior.

Sau când le-alungă vântul
Pe drumuri şi-n oraşe,
Cântând pe tot pământul
Preludii uriaşe.

O, Til, ţi-am pus în carte
O frunză de atlaz,
Prin care de departe
Te mângâi pe obraz.

Steaua

Smerit pe boltă am privit
O stea ce-aseară s-a ivit
Printre atâtea feluri
Ce sclipesc pe ceruri.
Ce poate să însemne ea,
Nefiind eu noul Messia,
Nici Alexandru Machedon,
Nici cap de oşti cu groaznic zvon,
Nici sfânt din cei ce merg la rai,
Ori peste mari noroade crai,
Neavând eu falnic nume
Pe această lume?
Când colo, totuşi, când aici,
În zboruri ca un licurici,
Ea scoate flăcărele
Deasupra casei mele,
Şi câte-o rază-aşa-i de lungă,
Că parcă vrea să mă ajungă.
O suliţă care-ar urma
Să-mi străbată inima.
Nicicând asemenea stea
Pe cer nu a putut să stea
Decât cu vreo menire
Cu totul peste fire.
La piept pun braţele mănunchi,
La maica Lună îngenunchi
Cu teama de-a fi uns
Spre-un ţel de nepătruns.

EUGEN TĂNASE

Eugen Tănase
Date personale
Născut	19 iunie 1914
Decedat	11 octombrie 2006 (92 de ani)
Ocupație	lingvist
Modifică date / text

Eugen Tănase (n. 19 iunie 1914, la Poiana Sibiului, comitatul Sibiu, Austro-Ungaria – d. 11 octombrie 2006, la Timișoara) a fost un poet, prozator, traducător, dramaturg, lingvist și profesor universitar român.

BIOGRAFIE

Eugen Tănase s-a născut la Poiana Sibiului, la 19 iunie 1914, fiu al Mariei și al lui Ioan Tănase, care era învățător. Școala a urmat-o în satul natal și la Sibiu. După absolvirea Liceului Gheorghe Lazăr din Sibiu, a urmat cursurile Facultății de Litere, secția limba franceză, a Universității „Regele Ferdinand I” din Cluj, între anii 1931 – 1935. După absolvirea facultății, rămâne la Catedra de limbi romanice a acestei facultăți, în paralel, funcționează ca suplinitor în învățământul preuniversitar.

Între 1938 – 1943, este bursier al Franței, la Universitatea din Montpellier, unde își susține teza de doctorat, cu titlul « Essai sur la valeur et les emplois du subjonctif en français » sub îndrumarea lui Jean Bourciez. Lucrarea a fost publicată la Montpellier, în 1943. Teza complementară se referea la traducerea în proză cadențată a Cântării lui Roland, lucrare apărută la Sibiu, în 1942.

După revenirea în țară, în 1944, a predat la Școala Normală din Sibiu, apoi s-a stabilit la Cluj, fiind asistent la Universitate, unde a devenit titular, în 1948.

Din 1966, este profesor la Universitatea din Timișoara, de unde se va pensiona, în 1974.

În anii 1991 – 1992, 1996 – 1997, funcționează la universități private din Timișoara.

TRADUCERI

• Azorín, Doctor Death de la 3 la 5 (trad. 1938)
• C.H. Grandgent, Introducere în latina vulgară (trad. 1958).
• Cântarea lui Roland, ediție îngrijită de traducător, Sibiu, 1942; ediție bilingvă: La Chanson de Roland - Cântarea lui Roland, prefața traducătorului, cu ilustrații de Marcel Chirnoagă, București, 1974;
• Cântarea Cidului, ediție îngrijită și prefață de traducător, cu ilustrații de Marcel Chirnoagă, București, 1979;
• Alexandru Macedonski, Bronzuri - Bronzes, ediție bilingvă îngrijită de Ion Iliescu, Timișoara, 1997;
• François Malbault, Dante și Beatrice. Romanul unei iubiri, ediție îngrijită de Crișu Dascălu, Timișoara, 1998 (în colaborare cu Cristina Tănase).

LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE

• Cours pratique de prononciation française (1964),
• La Prononciation du français contemporain, Cours pratique, Editura didactică și pedagogică, București, 1972, în colaborare cu Adela-Mira Tănase
• Le Français contemporain. Morphologie (I-III, 1973-1978), în colaborare cu Adela-Mira Tănase;
• Le Français fondamental parlé (I-III, 1974-1977), coordonator

OPERĂ LITERARĂ

• Timișoara. 16-22 Decembre 1989. Souvenons-nous-en!, Timișoara, 1999;
• Laus divae feminae, Timișoara, 2000;
• Einari, ce e iubirea?, Timișoara, 2003.