6. /24 IUNIE 2023 - POEZIE

Bujor Voinea

Biografie Bujor Voinea

Bujor Voinea (n. 24 iunie 1945, București) este un poet și inginer hidrotehnist român, fiul Elenei (n. Săndulescu), funcționară, și al lui Constantin Octavian Voinea, tehnician. Numele său complet este Constantin-Bujor Voinea, dar semnează Bujor Voinea. Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1981. Ratificarea primirii s-a făcut în ședința de Consiliu din 19-20 martie 1981, iar ședința oficială de înmânare a carnetelor, în prezența președintelui Uniunii Scriitorilor, George Macovescu, a avut loc marți 5 mai 1981.

A urmat la București Liceul „Al. I. Cuza", apoi Facultatea de Hidrotehnică din cadrul Institutului de Construcții (1966-1971). A lucrat ca inginer proiectant și cercetător în construcții hidrotehnice. 

Debutul său literar a avut loc în publicația „Luceafărul”, 4 decembrie 1965, la Poșta redacției, și în „Amfiteatru”, nr. 16, 1967. Publică versuri în revistele literare: Amfiteatru, Ramuri, Luceafărul, Viața Românească.

Volume de poezie

·         Elementele (Editura Eminescu, 1970)

·         Hidrargir (Editura Cartea Românească, 1971)

·         Ultimele scrisori (Editura Cartea Românească, 1976)

·         Cogitatum (Editura Eminescu, 1984)

·         Transparențe (Editura Eminescu, 1997)

·         Poezii (Editura Semne, 2009) (Reeditarea volumelor de mai sus)

·         Visul (Editura Semne, 2010)

·         Sensibilități (Editura Semne, 2011)

·         Iluzii (Editura Semne, 2012)

·         Paradoxuri (Editura Semne, 2014)

·         Artefacte (Editura Semne, 2015)

Matematică

·         În 1980 a publicat Marea teoremă a lui Fermat (Editura Litera), o încercare de demonstrație a teoremei, cu mijloacele algebrei elementare.

Spune

Hai spune ca vin lunecînd
În geana cu ploi matasoase,
Mai trist uneori si plapînd
Decît îti e carnea pe oase.

Cu buze în dulce risipa
Îmbata-ma iar sa ma doara,
Cum pasari batînd din aripa
Pe-o plaja de vînt, solitara.

Hai spune ca sunt nestiut
Graunte de foc si departe,
Din valuri de-argint si de moarte
În sîngele tau prefacut. 

Aș spune

Mai ne-nsemnat si poate mai profund,
Sfînt rezemat de recile lui arme,
As spune – iata, pulsul îmi adoarme
Taind obrazul în clestar rotund.

As spune – iata, totul a pierit
Si Dumnezeu e lava-ncremenita,
Si ca un orb, de noapte vamuita,
Comoara lui o simt la pipait. 

Un somn profund

Un somn profund si totusi ma simt treaz.
De liniste, de jertfa, de sudoare
Aprind subtil în vid o lumînare
Si-absurditatea-mi urca pe obraz.

Tacerea – contemplare aburita, 
Cosmos de-argint si-n fond necunoscut
Chiar pentru mine aer din trecut
Pietrificat în alba stalactita.

O, e departe, însa chemator, 
Pulsul viclean al blîndului Alcor, 
Scînteia demiurgica în care
„Ceva subtil parea o rasuflare“.

Un somn profund si totusi mai visez –
Pe-o mare de lumina înainte, 
Asemenea cu timpul din cuvinte, 
Transfigurat de ger, înaintez.

Dinu Flămând

Biografie Dinu Flămând
Dinu Flamand (n. 24 iunie 1947, Susenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud) este un poet, eseist şi jurnalist francez, originar din România. Este de asemenea un traducător inspirat din literatura franceză, spaniolă, italiană şi portugheză, precum şi comentator politic al actualităţii în presa românească şi în cea internaţională.

Este licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universiăţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1970). Membru întemeietor al cenaclului iar apoi al revistei Echinox. A lucrat in diverse redacţii de ziare si reviste din Bucureşti, între care Amfiteatru şi Secolul 20. În anul 1971 a fost transferat disciplinar de la Centrala cartii pentru ca a refuzat sa participe la acţiunea de epurare ideologica a cărţilor (a făcut o prezentare favorabilă volumului de poezii Marea conjugare de Nina Cassian.[1] În anii 80 pleacă din ţară şi se refugiază în exil la Paris, de unde denunţă, in presa scrisă şi in emisiuni radiofonice, regimul de opresiune din România. Locuieşte de atunci în Franţa şi este redactor la postul de radio Radio France Internationale. După căderea regimului comunist a fost reintegrat în literatura ţării sale de origine. Volumele sale de versuri şi de critică literară, dar şi unele traduceri, au obţinut mai multe premii naţionale si internaţionale. I s-au atribuit burse si participari la programe internaţionale de creaţie: Yowa City,SUA,1983;Fundaţia Kalouste Gulbekian, Lisabona, Portugalia,1985; La Naplouse,Franţa, 2002; Cento di studi ligure, Bogliasco, Italia, 2005; Sacatar Organisation, Salvador de Bahia, Brazilia, 2008.


Volume de poeme
Apeiron, Buc., Cartea Românească, 1971 
Poezii, Buc., Cartea Românească, 1974 
Altoiuri, Buc., Ed. Eminescu, 1976 
Stare de asediu, Buc., Cartea Românească, 1983 
Viaţă de probă, Buc., Cartea Românească, 1998 
Dincolo/De l’autre côté, ediţie bilingvă româno-franceză, în româneşte de Pierre Drogi, cu desene ale sculptorului Neculai Păduraru, Buc., Ed. Universalia, 2000 
Tags, Cluj, Ed. Dacia Internaţional, col. „Poeţii Echinoxului”, 2002 
Migraţia pietrelor, antologie cu o prefaţă de Ion Pop, Buc., Cartea Românească, ed. I, 2000, ed. a II-a, 2003 
Grădini/ Jardins, ediţie bilingvă, traduceri în franceză Claudia Fontu, Cluj, Ed. Idea, 2005 
Frigul intermediar, Piteşti, Ed. Paralela 45, col. „Biblioteca românească”, 2006 
Opera poetică, 2 vol., col. „Poesis”, Chişinău, Ed. Cartier, 2007

Umbre

cum cele sapte culori în lumina ascunse
în întunericul meu palpitati
umbre
cu fetele voastre interioare

si precum
frunza
moarta
îsi
devine
elicea
caderii
în
mine cadeti – morti ai mei –

când planati
în afara timpului
desi oasele voastre orfice
înca
mai rascolesc pamântul

iar eu încep sa miros
a piatra plânsa si ma zbat
cu mâinile legate pe dinlauntru

vibrând
când traversati prin mine spre un
niciunde
abia de voi zarit

si ma aflu deja plecat
în timp ce înca ramân viata voastra
din culorile invizibilului


iar de îndata ce intru în somn
cu narile dilatate de întuneric
voi siroiti din pliurile memoriei
pe linia
unde pamântul si norii fac schimb
de miraje

oare cu ce necunoscute voua ofrande
sa va mai pot chema
în tinuturile de-odinioara?

devine o joaca
a apei cu focul
aceasta opinteala a
incomunicabilului

elan al stingerii

iar eternitatea ni se arata
ca o bogata
diversitate a imposibilului

lenti si vinovati de vinovatie
continuam sa se ne înfatisam zorilor
când evaporarea luminii
mângâie coaja pietrelor

si precum surzii pot sa auda muzica
prin oasele lor
cu întunericul nostru simtim si noi
umbrele

devenite frig al trecutului

tacerea latoasa – batrânetea
acestei singuratati fumegând
ca lâna pe oaia ramasa-n ploaie

tine de cald sufletului
umeda la atingere

iar de crescut din trup îti mai creste
doar umbra
întinsa lung pe faleza

semn ca soarele îti apune

iar de crescut din suflet îti mai creste
doar spaima

frica vitala

piciorul tau în somn cauta
o treapta de vid
fluieraturile tale alegeau mieii din turma
împrastiata

paseai spre mine cu nerabdarea
tânarului imberb când simte
viata umflându-se brusc în el

timpul se îndesa în tine

dar mâna întinsa
cândva sa întoarca
acea clepsidra

(în care deasupra te aflai si tu
bob marunt)

a fost data ciungului 

Femeia îndrăgostită

Face pasi mari spre o liziera interioara
unde soapte de acacia îi arunca în par
ultimele reflexe de soare marin - leviteaza
prin apele freatice ale unui surâs lunar

ma cuprinde într-o larga privire indulgenta
laolalta cu florile, cartile si agrafele de pe masa
miroase din ea persistent un somn treaz
secretat de glande ce-i înfloresc sub piele

si care o fac de tot intangibila parca înfasurata
într-o lumina interioara siroind de jur împrejurul ei
diminetile îi sunt irigate de o muzica vegetala
gesturi de umbra mângâie conture numai de ea stiute

si amintirile ei alearga spre viitor
cu o forta ce scutura din radacini imposibilul
fericirea ei epidermica vindeca între noi
indiferenta acestei zile, urâtul, resentimentele

iar eu o pândesc pe la toate usile
si absorb din hainele ei nou miros
si stau în calea mâinilor ei sa culeg la-ntâmplare
mângâieri de prietenie saraca
imensa mila

iar cum se îndeparteaza în lungul tarmului
ma preling de sub talpile ei ca refluxul
flacara a secretului
metamorfoza
femeia mea
îndragostita dar nu de mine ... 

Poem

cu o risipa de gesturi tragice
toata noaptea copacii şi-au smuls crengile

forțele vorbeau în întuneric un dialect de
sibile bete
fumurile de coasta
schimbau macazul vânturilor
mierea se otravea în faguri

se simțea ca lui Dumnezeu nu îi mai era
destul ca exista

oamenii începeau sa înnebuneasca prin case
iar vulpile sa şuiere-n sobe stinse

totdeauna se întâmpla ceva când întrebarea este
prea mare pentru raspuns

vântul 

Ruxandra Novac

Am inceput sa scriu pe la cincisprezece-saisprezece ani. Intr-adevar, atunci exista cenaclul Interval, era prin '97 si acolo am citit prima data. Andrei Bodiu mi-a trimis textele, au aparut dupa citva timp si asta a fost tot. Intervalul functiona atunci (revista nu aparea in perioada aia) intr-un regim destul de neoficial, total paralel fata de Uniunea Scriitorilor filiala Brasov sau stiu eu ce alte institutii culturale locale bizare. Erau, in afara de partea cu cititul, discutii deschise, din care am invatat mult. Eu eram, cred, cea mai mica si nu prea imi placea sa vorbesc. Dar, dupa cenaclu, ieseam in bar, ma imprietenisem cu Dudu si cu Ciprian mai ales, la un moment dat ne vedeam aproape in fiecare zi…Erau mai mari decit mine, ne luam de toata lumea, iti dai seama ca era misto... Daca tu zici ca e un caz fericit, probabil ca asa e, mai ales din cauza asta. Ei sint, in continuare, printre cei mai buni prieteni ai mei.

Interval

xxx

acolo in vechea benzinarie

toate lucrurile ma strigau asa.

,Loser' -era scrasnetul carpei din usa

asa tipatul scaunelor

asa hohoteau scaietii si literele se scriau singure pe tencuiala afumata.

acolo stateam. Aveam o radiografie de la cinci ani si ma holbam

la ea in nestire. Anii acestia vinetii, cutitele grase

lovesc cu putere. Ce mai caut acum, secerat

de ce mai izbesc cu pumnii cimentul

printre piciorusele stramosilor veniti sa-mi masoare puterea?

,Tu, puisorule, tu esti cel care pierde, se induiosa unul,

noi am avut dreptate, nu-i asa, sufletel...'

Sufletul meu era afara.

Matura si i-am spus sa puna apa la fiert sa ne bem cafeaua

a venit ranjind galben a zis himm...

de ce, zic, hai nu fi ... ce rost mai au acum toate astea? ar trebui

sa ne impacam

sa ne bem cafeaua

Sufletul lamurit pune ibricul pe foc si crantane niste paine prajita

Apa fierbe, amintirile crapa, puterea mea mi se despica sub piele sub

cerul lepros, rosu, senin.

xxx

ochiul meu intre zemurile putrede ale carnagiului

si mana mamei zbarcita intinsa spre lume

ce lehamite de mine in noaptea asta, de sporii iubirii

de corpul lucios pe care-l mai locuiesc

aici, la marginea abatorului

cu oligofrena, imorala convingere

ochiul meu intr-o frumoasa compotiera de cristal

ochiul meu vorbindu-mi ca o mama

ochiul meu galben

ochiul meu ingropat

noaptea trece acoperindu-ma iar

cu scheletele pestilor, trestii, fiole albe, femei cu capete

de lacusta

flecarind sub pamant

ce sa mai inteleg, ce e realdin ce traiesc

bajbaind pe la subsuorile memoriei

sunetul dens al carnii pe oase, frica?

ochiul meu, tu, ca o plaga matasoasa, docila

xxx

spaima ne-a adunat intr-unul singur

spaima de catelul pamantului, de seringi, de cei care ne obliga sa

ne lasam de fumat

spaima de lobotomie, spaima de damblagire

de domnul contabil, de a nu crapa decat dupa treizeci de ani

spaima cumplita de cei ce ne ocrotesc

spaima de omul - pasare, spaima de Bob din Twin Peaks.

Spaima, femeia cu parul rosu, cu mainile rosii, cu barba rosie cu

tocuri inalte cu ciorapi lycra

frecandu-se de fermoarul blugilor tai

paianjenul viu mort care iese din mine

Spaima ne-a adunat intr-unul singur

de-a lungul unghiilor

ou cu unghii sunt

mirt cu unghii carnoase

tu mergi dincolo de pantecul zilelor noastre de rictusul fara greseala

tu esti mustul ce curge din glezna odaii

si micuta moartea care clantane la fereastra

Virgil Teodorescu

Biografie Virgil Teodorescu
Virgil Teodorescu (n. 15 iunie 1909, Cobadin, Constanţa - d. 24 iunie 1987, Bucureşti) a fost un poet, prozator, eseist şi traducător român, reprezentant al mişcării literare de avangardă. Membru corespondent al Academiei Române. A făcut parte din grupul suprarealist român.

S-a înscris în 1928 la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, pe care . Debutul literar are loc în 1928 în paginile revistei Bilete de papagal, editată de Tudor Arghezi, sub numele de Virgil Rareş. În 1932 editează la Constanţa revista de avangardă Liceu, împreună cu Taşcu Gheorghiu şi Mircea Pavelescu, iar în anii '40 se alătură celui de-al doilea val suprarealist. Scrie poezii în limba română şi în limba franceză, precum şi într-un limbaj poetic inventat de el, numit "leopardă". Poezia din primele sale volume face dovada unui suprarealism destul de apropiat de contururile lui originare, lăsând să se întrevadă totodată şi influenţa lui Paul Éluard, din a cărui lirică a tradus după război. În anii 1950 a publicat poeme în stilul proletcultist, dar spre sfârşitul anilor 1960 revine timid la stilul suprarealist. Până la moartea sa, continuă să scrie poeme ce reţin unele din caracteristicile suprarealismului, apropiindu-se în stil de autori precum Nichita Stănescu.

În paralel cu opera sa, a tradus din numeroşi autori precum Guillaume Apollinaire sau George Gordon Byron.

Opere

Poezii şi poeme în proză

* Poem în leopardă, Les Editions de L'oubli (Editura Uitării), Bucureşti, 1940 (exemplar unic cu stilamancii de Dolfi Trost, ilustrat cu harta Leopardiei şi un glosar)
* Diamantul conduce mâinile, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1940 (manuscris, în colaborare cu Dolfi Trost şi Paul Păun)
* Blănurile oceanelor, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945 (cu două reproduceri de Wolfgang Paalen)
* Butelia de Leyda, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945 (cu 4 lovaje după un brevet de Paul Păun)
* Au lobe du sel (La lobul sării), Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* La provocation (Provocarea), Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* Scriu negru pe alb, Bucureşti, 1955
* Drepturi şi datorii, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1958
* Semicerc, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964
* Rocadă, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966
* Corp comun, Editura tineretului, Bucureşti, 1968
* Blănurile oceanelor şi alte poeme, antologie, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969 (copertă executată de autor)
* Vîrsta cretei, Colecţia "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, Bucureşti, 1970 (cu prefaţă de Al. Protopopescu şi un portret al autorului de Marcela Cordescu)
* Repaosul vocalei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970
* Poemul întîlnirilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971 (coperta după o idee a autorului)
* Ucenicul nicăieri zărit, Editura Albatros, Bucureşti, 1972 (copertă şi ilustraţii de Mihai Sînzianu)
* Sentinela aerului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972 (copertă de Petre Hagiu)
* Heraldica mişcării, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973 (copertă şi ilustraţii de Mihai Gheorghe)
* Poezie neîntreruptă, Colecţia Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 (prefaţă de Nicolae Balotă)
* Repos de la voyelle, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976 (ediţie bilingvă, traducere în limba franceză de Andreea Dobrescu-Warodin)
* Ancore lucii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
* Armonia contrariilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977
* Culminaţia umbrei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978 (copertă de Victor Feodorov)
* Legea gravitaţiei, Editura Junimea, Iaşi, 1979
* Cît vezi cu ochii, antologie îngrijită de autor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983
* Un ocean devorat de licheni urmat de Poemul regăsit cu şase silamancii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984

Proză şi eseu

* Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum şi Paul Păun, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945
* Spectrul longevităţii. 122 de cadavre, în colaborare cu Gellu Naum, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1946
* L'Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun şi Dolfi Trost, Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* Éloge de Malombre (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun şi Dolfi Trost, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1947

Teatru

* Pisica de mare, piesă într-un act, 1953
* Dreptatea mării, piesă pentru teatrul de păpuşi, 1976

Mâinile libere

Rochia ta seamana cu un caine de vanatoare care alearga prin oras

Intre noi e acest lubric obiect

Cu care nici unul dintre noi nu are nici o legatura

Ca o pata de sange pe o cizma perfect lustruita

Si de pe care nu se mai poate sterge

Oamenii aduna pietre rotunde inverzite de saliva

Si isi astupa gura pana la sufocare

Sub privirile noastre sfasietoare

Femeile impletesc rochii din cearcane adanci

Pe care le imbraca si le dezbraca foarte tarziu

Sub lumina turbure a lunii.

Plimbarea pe faleză

Am pus la sare corpul iubitei mele pentru a-l avea toata viata

si dupa ce-am sarutat-o lung pe gura

am iesit sa ma plimb pe faleza racoroasa.

Pe faleza racoroasa se plimbau si bortosii mei parinti

în hainele lor solide

si de-o parte si de alta a buzunarelor pazea cîte un salbatec jaguar.

Dar dinspre orizontul nemarginit

coborau spre buzunarele parintilor mei

nenumarate si fine scari de matase

pe care vedeam scene stranii,

si-n timp ce ele se petreceau

o lupta navala avea loc în larg,

mai departe rechinii ieseau dupa prada

tîrînd în suprafata sînul impudic al marii.

Parintii mei bortosi si calmi ca o cladire sub bataia lunii,

mîngîiau din cînd în cînd capetele jaguarilor puternici

si se plimbau înduiosati amintindu-si viata lor comuna (comunala) pe faleza racoroasa.

Ca sa evit întîlnirea cu ei,

care m-ar fi aruncat în cea mai dezordonata deznadejde,

am intrat în prima frizerie

si astfel, fiind fortat în cel mai strict înteles al acestui cuvînt,

mi-am taiat veninosul meu par

în care îmi ascundeam dragostea

sub inele dureroase si reci,

strigatul departat : sînt aici, prin munti cînd ratacesti,

naufragiul si respiratia marii.

Dar pe scînduri si pe mîinile frizerului,

acolo unde zacea parul meu otravit,

am revazut scenele stranii petrecute pe scarile de matase

care coborau în buzunarele parintilor mei dinspre orizontul nemarginit.

În numele tău plouă

Voi fi amantul tau cu lilieci pe moarte pîna la ora cinci pîna la soldul tau

Pentru ca numele tau începe cu roza vînturilor începe cu o cange în sira spinarii

Pentru ca oricum l-as rasturna el geme încet

Ca un solz albastru ca un sac cu oase

Pentru ca liliecii comploteaza în numele tau

Si Regina Draga în numele tau îsi îmbraca fantoma

Pentru ca în numele tau fluturele cap de mort iubeste penumbra

În numele tau ploua cînd cerbii îsi încurca coarnele

În numele tau prora navelor rasuna dimineata

Si pescarii arunca cangi în spinarea rechinului

În numele tau surprinzator de limpede se cer tigari si harti de cristal

Si ruginesc cuiele batute înauntru

Si fantomele asasine îsi pregatesc pumnalele

Prin coridoarele lungi ale somnului

Mihai Beniuc

Biografie Mihai Beniuc
Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiş, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator şi psiholog român.

Este fiul lui Athanasie Beniuc şi al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară între 1921-1927 din Arad, unde îl are ca profesor de literatură pe profesorul Alexandru T. Stamatiad. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licenţiat în psihologie, filozofie şi sociologie al Universităţii din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al doilea război mondial, este conferenţiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) şi autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Oraşul pierdut, 1943), privite de public şi de critica literară cu înţelegerea şi simpatia cu care este privită arta naivă.
Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când publică volumul cu un titlu bine ales, Un om aşteaptă răsăritul, şi pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în ţară, se stabileşte la Bucureşti şi primeşte funcţii şi onoruri de care se prevalează fără ezitare pentru a-i obliga pe contemporani să-l trateze ca pe un mare poet.

Are grijă, în acelaşi timp, să-i defăimeze pe poeţii cu adevărat importanţi (de exemplu, pe fostul lui profesor, Lucian Blaga, aflat pe atunci în dizgraţie din motive politice). Publică în medie câte o carte pe an, îşi reediteazã cu o frecvenţă permisă numai privilegiaţilor aproape toate scrierile şi manevrează în aşa fel încât multe dintre ele să-i fie traduse în străinătate, are grijă să i se rezerve capitole în manualele şcolare etc.

În 1965, cu puţin timp înainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul (nu chiar dezinteresat) al lui Zaharia Stancu, care va prelua de altfel funcţia, îl înlătură din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din Bucureşti.

Traversează fără mari pierderi perioada de relativă liberalizare din a doua jumătate a deceniului şapte, când sunt dezavuaţi în mod public mulţi dintre scriitorii devotaţi cândva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Mihai Beniuc face uitată cartea sa de versuri din 1951, Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, şi se reprofilează, începând să scrie "cântece" pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu. În ultimii ani de viaţã, deşi nu mai este ce-a fost, stă fără griji în vila sa din cartierul Primăverii şi fabrică, pe bandă rulantă, poeme de glorificare a "marelui conducãtor", al PCR şi al României socialiste, poeme pe care vin să le ridice la ocazii festive curieri de la principalele ziare şi reviste ale epocii. Moare la 24 iunie 1988 şi este înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti.

Volume de versuri (selectiv)

Cântece de pierzanie, 1938 
Cântece noi, 1943 
Oraşul pierdut, 1943 
Un om aşteaptă răsăritul, 1946 
Mărul de lângă drum, 1954 
Steaguri, 1951 
Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu Dej,1951 
Partidul m-a învăţat, 1954 
Trăinicie, 1956 
Azimă, 1956 
Inima bătrînului Vezuv, 1957 
Cu un ceas mai devreme, 1959 


Romane

Pe muche de cuţit, 1959 
Dispariţia unui om de rând, 1963 
Explozie înăbuşită, 1971 

Nu mă vei uita

Te mariti, si stiu, vei naste prunci,

Veti avea camin si alte cele

Dar asa frumoasa ca atunci

Cand erai stapana vietii mele

Nu vei fi tu niciodata

Niciodata

Anii vor veni mereu siraguri

Ca soldatii la cazan flamanzi

Din viata ta de miez si faguri

N-o sa aiba Moartea nici de pranz

Poate doar o simpla, trista, cina

Trista cina.

Ce batrana, palida si goala

Vei ramane peste trei decenii

Sangele tau, astazi in rascoala

Va fi rece, rece. Doar vedenii

Despre tot ce-a fost vei mai avea

Mai avea

Ca strigoii vor veni la tine

Din iubirea noastra ne-ntamplata

Gandurile, visele haine.

Nu ma vei uita tu niciodata

Sufletul cu altul ti-i zadarnic

Darnic.

Suspinele de altă dată cântă

Ne-a-nmugurit iubirea-n noi iubiri

Precum samanta-n parc de trandafiri-

Ni-i dragostea mai multa, mai bogata,

Mai plina de lumini ca alta data.

Pe unde-a fost de mult o suparare

Au inflorit zambilele-n carare

Si-n locul unei sterse cicatrice

Isi are cuibul cald o pitulice.

Suspinele de alta data canta,

Zdrobirea sufleteasca se avanta

Schimbata-n ciocarlie si scantee

Si lacrimile vechi sunt curcubee.

Ne doare neizbanda ca o rana

Si nu ne oboseste nici o goana

De-a cauta un leac, o mangaiere,

De-a astepta cuminte si-n tacere.

Nu ne lasara anii tristi si goi,

Ca toamna rece pomii fara foi,

Ci timpul sarutandu-ne pe frunte

Ne-a dat lumina culmilor carunte.

Ultima scrisoare

Sfarsitul a venit fara de veste.

Esti fericita? Vad ca porti inel.

Am inteles. Voi trage dunga peste

Nadejdea inutila. Fa la fel.

Nici un cuvant. Nu-mi spune ca-i o forma,

Cunosc insemnatatea ei deplin.

Stiu, voi aveti in viata alta norma,

Eu insa-n fata normei nu ma-nchin.

Nu te mai cant in versuri niciodata,

In drumul tau mai mult nu am sa ies,

Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata

Si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.

A fost desigur numai o greseala,

Putea sa fie mult, nimic n-a fost.

In vesnicia mea de plictiseala

Tot nu-mi inchipui ca puneai un rost.

Si totusi, totusi, cateva atingeri

Au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli,

Vadeam vazduhul fluturand de ingeri,

Lumina-n seara mea de indoieli.

Cand degete de Midas am pus magic

Pe frageda fiinta ta de lut,

Suna in mine murmurul pelagic

Al sfintelor creatii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se inalta

Statuia ta de aur greu, masiv,

Cum serioase veacuri se descalta

Si-ngenuncheate randuri submisiv

La soclul tau dumnezeisc asteapta

Sa le intinzi un zambet linistit

Spre sarutare adorata dreapta,

‘Nainte de-a se sterge-n infinit.

O, de-am fi stat alaturi doar o ora,

Ai fi ramas in auriul vis

Ca o eterna, roza, aurora

De ne-nteles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea

Si nici nu stiu de ai sa mai citesti

Din intamplare randurile-acestea

In care-as vrea sa fii ce nu mai esti.

N-am sa strivesc eu visul sub picioare,

N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.

As fi putut sa spun : « Esti ca oricare” ...

Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,

Tu vei ramane nufarul de nea

Ce-l oglindeste beat de pofte taul,

Ce-l tine candid amintirea mea.

Vei fi acolo vesnic ne-ntinata,

Te voi iubi mereu fara cuvant,

Si lumea n-o sa stie niciodata

De ce nu pot mai mult femei sa cant.

Acolo, sub lumina de mister,

Scaldata-n apa visurilor lina,

Vei sta iubita ca-ntr-un colt de cer

O stea de seara blanda si senina.

Si cand viata va fi rea cu tine,

Cand au sa te improaste cu noroi,

Tu fugi in lumea visului la mine,

Vom fi atuncea singuri amandoi.

Cu lacrimi voi spala eu orice pata,

Cu versuri nemai scrise te magai.

In dulcea lor cadenta leganata,

Te vei simti ca-n visul cel dintai.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)

Sa plec de-aicea de la voi curand,

Cand glasul tau vreodat-o sa ma cheme,

Voi reveni la tine din mormant.

Si dac-ar fi sa nu se poata trece

Pe veci pecetluitele hotare

M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,

Plangand in noaptea mare, tot mai mare.