6. /8 IUNIE 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP
GEORGE SAND
.svg){kind=small}
Amantine (sau "Amandine") Lucile Aurore Dupin (franceză amɑ̃tin lysil oʁɔʁ dypɛ̃), mai târziu Baroană (franceză baronne) Dudevant (1 iulie 1804 – 8 iunie 1876), cel mai bine cunoscută sub pseudonimul său literar George Sand (franceză ʒɔʁʒ sɑ̃d), a fost o scriitoare și feministă franceză.
DATE BIOGRAFICE
- 1804 - S-a născut la Paris, pe numele adevărat Amandine Lucille Aurore Dupin de Francneil - viitoarea baroană Dudevant, George Sand
- 1808 - Fetița rămâne orfană de tată (Maurice- locotenent în armata lui Bonaparte), decedat într-un accident stupid, aruncat de un cal greu de strunit. Este crescută de bunică, fiica naturală a mareșalului de Saxa. Își petrece copilaria la Nohant.
- 1817 - Este trimisă la o mănăstire englezească din Paris, pentru a primi o educație aleasă. Sta acolo 3 ani. Are pentru un timp scurt, nedefinite aspirații spre viața monahală. Este retrasa de la manastire de bunica sa (care ii este si tutore), declarand ulterior in scrierile sale ca "am iesit de acolo mai proasta decat am intrat".
- 1821 - Îi moare bunica (25 decembrie), pentru care pastreaza o dragoste aproape materna . Din cauza unor certuri cu mama, se mărită cu primul venit baronul Casimir Dudevant. Din această căsătorie rezultă doi copii: Maurice și Solange.
- 1831 – Divorțează și părăsește Nohant-ul instalându-se împreună cu copiii la Paris. După ce încearcă mai multe mijloace de a se întreține, se angajează la "Figaro". Debutul publicistic este urmat în scurt timp de debutul literar, ambele fără ecouri răsunătoare. Duce o existență boemă și scandalizează "lumea bună" prin îndrăzneala cu care își acceptă condiția de "declasată", apucăturile masculine, modul de a fuma pipă sau țigara și mai ales prin aventurile sale. Întreține o relație cu Jules Sandeau, după numele căruia se inspiră în alegerea pseudonimului, Sand, și care o ajută să scrie primul roman, „Rose et Blanche, ou la Comedienne et la Religieuse”, semnat J.Sand.
- 1832 - Pseudonimul care o va consacra, George Sand, apare pentru prima oară pe coperta romanului „Indiana”, ce se bucură de un mare succes; însuși Balzac îi arată prețuirea. Îi cunoaște pe Sainte Beuve, Merimée și Vigny. Delacroix îi face portretul pentru „Revue de deux mondes”. Pictorul prețuiește conversațiile cu această femeie. Între ei se naște o prietenie lungă, adesea întrepătrunsă de iubire.
- 1833 - În același an, scriitoarea îl cunoaște pe Alfred de Musset. Legatura lor, care avea să devină celebră, îi aduce neplăceri, din cauza atacurilor din partea familiei poetului. Din fericire este și o benefică sursă de inspirație, mărturie elocventă fiind romanul „Elle et Lui”.
- 1834 - Aurore pleacă împreună cu Alfred în Italia, , dar îl părăsește la Veneția, pentru medicul Pagello.
- 1836 - Un capitol important în existența ei îl reprezintă relația cu celebrul compozitor și pianist polonez, Frederic Chopin, pe care îl cunoaște în octombrie datorită muzicianului Franz Liszt. Curând, îl introduce pe Chopin în cercul artiștilor romantici. Povestea lor de iubire debutează în vara anului 1838. Iarna următoare o petrec împreună Mallorca, unde el încearcă să-și vindece boala. Se lupta de câțiva ani cu primele simptome ale tuberculozei. Deși nu-i plac scriitoarele, Aurore îl fascinează. O situează "deasupra tuturor femeilor". Discret, rezervat și misterios, este atras de forța, expresivitatea și exuberanța sa. Romanciera îi prețuiește talentul, însușirile de artist cu capul în nori. În timp ce sănătatea lui Chopin se înrăutățește, relația se deteriorează. Pe măsură ce copiii cresc, certurile lor devin tot mai dure. Aurore scrie un roman a cărui eroină se distruge din cauza scenelor de gelozie pe care i le face iubitul grav bolnav. Concubinajul ia sfârșit după opt ani, în urma unui scandal furtunos. Adevărul l-au știut numai cei doi protagoniști și a fost înmormântat o dată cu trupurile lor pământești. Sub al doilea Imperiu, scandaloasa romantică George Sand devine "La bonne dame de Nohant" ("Doamna cea bună din Nohant"), castelana generoasă și prietena ospitalieră a scriitorilor Sainte-Beuve, Michelet, Theophile Gautier. Îi sfătuiește și îi sprijină pe cei mai buni reprezentanți ai noii generații: Fromentin, Dumas fiul, Flaubert. Își cultivă grădina, își distrează nepoții cu teatrul său de marionete, se amestecă în viața angajaților și le învață odraslele să citească, organizează serbări, fără să înceteze să scrie.
- 1848 - Devine colaboratoare a Guvernului Provizoriu. Fondează săptămânalul „La cause du Peuple”
- 1854 -Publică autobiografia „Historie de ma vie”. Până în anul 1876, aproape în fiecare an predă editorilor un roman sau o piesă, mai puțin cunoscute decât cele din anii de mari succese.
- 1876 - Încetează din viață la Nohant (Indre), lasând în urmă o operă strălucitoare. Au condus-o pe ultimul drum Flaubert și Dumas fiul
OPERA
ROMANE
- Roșu și Alb (Rose et Blanche) (1831, cu Jules Sandeau)
- Comisionarul (1831, cu Jules Sandeau)
- Indiana (1832)
- Valentine (1832)
- Lélia (1833)
- Andréa (1833)
- Mattéa (1833)
- Jaques (1833)
- Kouroglou / Épopée Persane (1833)
- Leone Leoni (1834)
- André (1834)
- Marchiza (La Marquise) (1834)
- Scrisorile unui voiajor (1834)
- Simon (1835)
- Mauprat (1837)
- „Cadio”
- „Spiridon” (1838)
- „Cosima”
- „Horace” (1841)
- „Isadora”
- Jeanne (1844)
- „Cele șapte corzi ale lirei”
- „Lucrezzia Floriani” (1846)
- „Călătoria calfei în Franța” (1840)
- „Consuelo” (1842)
- „Contesa de Rudolstandt” (1843)
- „Le Pressoir”
- „Narcis” (1859)
- „Morarul din Angibault” (1845)
- „Orașul negru” (1861)
- „Molière”
- „Balta diavolului” (1846)
- Francois cel orfan (1847)
- „Florian și Piccinino”
- „Păcatul domnului Antoine” (1846)
- „Valvèdre” (1861)
- Mica Fadette (1848)
- Diavolul în câmp (1851)
- Meșterii clopotari (1853)
- Cimpoierii (1853)
- Povestea vieții mele (1854)
- Daniella (1857)
- Frumoșii domni de la Bois-Dore (1857)
- „Scrisoare către popor”
- „Ultima iubire” (1866)
- „Scrisoare către bogătași”
- „Scrisoare către clasa de mijloc”
- „Istoria Franței povestită poporului”
- „Marchizul de Villemer” (1860)
- „A doua scrisoare către popor”
- „Sora mea Jeanne" (1874)
- „Castelul pustnicilor”
- „Căsătoria Victorinei”
- „Domnul Sylvestre” (1865)
- „Meșterul Favilla”(1855)
- „Marguerite de Sainte-Gemme” (1859)
- Jean de la Roche (1859)
- „Omul de zăpadă” (1858)
- „Legende rustice” (1858)
- „Ea și el” (1859)
- Tamaris (1862)
- Domnișoara Quintinie (1863)
- „Familia de Germandre”
- „Confesiunile unei tinere” (1864)
- „Istoria vieții mele” (1855)
- Cadio (1867)
- Piatra care se rostogolește (1869)
- „Doi frați și Flamanand”
- Nanon (1872)
- Povestirile unei bunici (1872)
- „Impresii și amintiri” (1873)
- Flamarande (1875)
- Turnul din Percemont (1875)
- „Frumosul Laurence”
- „Jurnalul unui călător în timpul războiului”
George Sand - Citate:
| Ovid Densușianu | |||
 | |||
| Date personale | |||
|---|---|---|---|
| Născut | 29 decembrie 1873 Făgăraș, Austro-Ungaria | ||
| Decedat | 9 iunie 1938 (65 de ani) București, România | ||
| Înmormântat | Cimitirul Bellu  | ||
| Naționalitate |  România | ||
| Cetățenie |  România | ||
| Ocupație | filolog, lingvist, folclorist, istoric literar, poet | ||
| Limbi vorbite | limba română[2] | ||
| Activitate | |||
| Alte nume | Ervin[1] | ||
| Alma mater | École pratique des hautes études[*] | ||
| Organizație | Universitatea din București | ||
| Profesor pentru | Natalia Negru, Ștefania Cristescu-Golopenția | ||
| |||
Modifică date / text  | |||
Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunțat Densușianu[3]; n. 29 decembrie 1873, Făgăraș, d. 9 iunie 1938, București) a fost un filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet român, membru titular al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. Ovid Densusianu a fost căsătorit cu Elena Bacaloglu.
Biografie[modificare | modificare sursă]
.JPG)
Ovid Densusianu[4][5][6][7] s-a născut la Făgăraș. Ovid a fost fiul lui Aron Densușianu, poet și critic literar, profesor de limba latină și literatură română la Universitatea din Iași și al Elenei, născuta Circa, de origine aromână. Ovid Densusianu a avut o întreagă descendență de cărturari, făcând parte din familia Densușianu.
Între anii 1880-1890 urmează clasele primare la Satul Lung[8], Făgăraș, Brașov, Iași. În anul 1881 se mută împreună cu familia la Iași, unde își va continua studiile la Liceul Național și la Școala Instituțiilor Unite. Susține bacalaureatul, în 1890, după care, în același an, se înscrie la Facultatea de Litere din Iași, avându-i ca profesori pe Alexandru Philippide și A. D. Xenopol. Își ia licența „magna cum laude” la Iași cu lucrările Studiu comparativ între epopeea greacă și română și Ilustrando Quintiliani sententia, satira tota nostra est, în 1892.
În 1893, este numit profesor la un liceu din Focșani. În perioada următoare călătorește la Berlin în vederea aprofundării studiilor. Publică în „Revista critică-literară” articole de istorie și critică literară, precum și lingvistică (Aliterațiunea în limbile romanice, Rotacismul în dialectul istrian), lucrare favorabil recenzată de Gaston Paris și de W. Meyer-Lübke.
În perioada 1894-1896 își continuă studiile la Paris la École des Hautes Etudes, unde va obține titlul de diplomat cu teza La Prise de Cordres et de Sébillée, chanson de gest du XII-ème siècle, urmată de un studiu și un glosar bine documentate. Studiază la Paris sub îndrumarea profesorului Gaston Paris texte medievale franceze. Își ia doctoratul cu un studiu filologic asupra unui text francez din secolul al XIV-lea: Der „Roman de la comtesse d'Anion” von Jean Maillart.
Este numit provizoriu la Catedra de istoria limbii și literaturii române de la Universitatea din București, 1897-1901, unde deschide primul curs cu o lecție despre „Obiectul și metoda filologiei”. Devine titularul Catedrei de filologie romanică cu privire specială asupra limbii române, începând din 1901 până la sfârșitul vieții sale. În ianuarie 1896 publică în Revista critică-literară sub titlul Veneția, însemnări de călătorie. Publică în 1898 Buletinul „Studii de filologie română” iar în 1901 îi este publicată la Paris opera fundamentală Histoire de la langue roumaine, volumul I, Les origines, în care sunt strânse informații vaste asupra formării și evoluției limbii române. Este ales membru corespondent al Academiei Române. În 1905 este distins cu Premiul „Bibesco” al Societății de Lingvistică din Paris. Înființează la București Societatea de Filologie, în cadrul căreia prezintă comunicări cu tematică lingvistică pe care le va publica mai târziu în „Buletinul Societății Filologice”. Împreună cu I.-A. Candrea, publică Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea). Îl preocupă problema ortografiei limbii române, aducând la cunoștință Academiei părerile sale în legătură cu normelor limbii literare iar în 1913 întemeiază Institutul de Filologie și Folclor. Ține, în perioada 1914-1916, la Universitate un număr de prelegeri asupra simbolismului francez. În 1918 devine membru activ al Academiei Române, unde va ține discursul de recepție Școala latinistă în limba și literatura română. Barbu Delavrancea.
Între anii 1921-1922 se află la Praga. 1923 este ales membru de onoare al Societății de Etnografie iar un an mai târziu devine membru al Societății de Lingvistică de la Paris. Înființează o nouă revistă, „Grai și suflet” (1923-1928), publicație a Institutului de Filologie și Folclor. În 1925 inițiază convocarea unui Congres al filologilor români și susține comunicarea Vorbirea populară din puncte nouă de vedere.
Se stinge din viață la 8 iunie 1938, fiind înmormântat la cimitirul Bellu. Apare volumul II, Le seizième siècle, din Histoire de la langue roumaine.
Ovid Densusianu a întemeiat și a condus revistele Viața nouă (1905-1925) și Grai și suflet (1923-1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu folclorul și etnografia. Este creatorul școlii lingvistice de la București.[9] Studiile sale se remarcă prin bogăția documentării, claritatea expunerii, prin grija pentru obiectivitatea științifică, alterată însă uneori de limitele mecaniciste ale concepției neogramatice căreia i-a fost atașat.[judecată de valoare] În domeniul literaturii, Densusianu a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România (în opoziție cu școala literară bucolică existentă atunci în România), el însuși publicând poezii sub pseudonimul Ervin.
Activitatea lingvistică[modificare | modificare sursă]
Ovid Densusianu a ajuns foarte tânăr, la 26 de ani, profesor la Universitatea din București, unde a deținut mai întâi catedra de Limba și Literatura română și apoi cea de Lingvistică romanică timp de 41 de ani. El și-a desfășurat astfel activitatea de lingvist, critic și istoric literar, folclorist, poet și militant cultural, în centrul vieții culturale din România care este capitala țării. Densusianu a reușit de la început să facă din catedra sa o tribună de propagare a ideilor științifice înaintate ale timpului în domeniul lingvisticii și al culturii. O caracteristică importantă a cursurilor sale a fost marea lor varietate. În lunga lui carieră de profesor, Ovid Densusianu a ținut aproape în fiecare an cursuri noi din domeniul limbii și literaturii române, al folclorului românesc, al limbilor, literaturilor și folclorului celorlalte popoare romanice. Prin bogăția de idei, probleme, soluții și sugestii, aceste cursuri (în cea mai mare parte rămase nepublicate), sunt expresia unui spirit cu largi orizonturi științifice[10]
Operă (selectiv)[modificare | modificare sursă]
- Histoire de la langue Roumaine - Istoria limbii române (2 volume, Histoire de la langue roumaine - Les origines 1901, si Histoire de la langue roumaine - Le XVIème siècle 1938), prima mare operă de sinteză consacrată originii și evoluției limbii române (până în secolul al XVI-lea inclusiv)
- Graiul din Țara Hațegului (1915)
- Flori alese din cântecele poporului. Culegere. București, 1920
- Sufletul latin și literatura nouă (2 volume, 1922)
- Viața păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922-1923)
- Raze peste lespezi, Paris, D'Arthez; București, 1924
- Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
- Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine, în colaborare cu I.-A. Candrea (1907-1914)
- Graiul nostru, împreună cu I.-A. Candrea și Theodor Speranția, o culegere de texte dialectale românești (2 volume, 1906-1907).
Afilieri[modificare | modificare sursă]
- Membru al Academiei Române
- Membru al Societății de texte vechi franceze
- Membru al Societății de Lingvistică din Paris
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu