5./ 15 IUNIE 2023 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT
EDWARD GRIEG
| Edvard Grieg | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Edvard Hagerup Grieg  |
| Născut | [1][2][3][4] Bergen, Suedia-Norvegia |
| Decedat | (64 de ani)[1][2][3][4] Bergen, Norvegia |
| Cauza decesului | cauze naturale (tuberculoză) |
| Părinți | Gesine Hagerup[*] |
| Frați și surori | John Grieg[*] |
| Căsătorit cu | Nina Hagerup Grieg[*] (–) |
| Număr de copii | 1 |
| Cetățenie |  Norvegia |
| Ocupație | compozitor pianist |
| Studii | Universitatea de muzică si teatru din Leipzig[*] |
| Gen muzical | muzică clasică |
| Premii | Ordinul Sfântul Olaf în grad de mare cruce[*] |
| Discografie | |
| Înregistrări notabile | Piano Concerto[*] Holberg Suite[*] In the Hall of the Mountain King[*] Peer Gynt[*] |
| pian | |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
Modifică date / text  | |
Edvard Hagerup Grieg (n. ,[1][2][3][4] Bergen, Suedia-Norvegia – d. ,[1][2][3][4] Bergen, Norvegia) a fost un compozitor și pianist norvegian.
Edvard Grieg este cel mai de seamă muzician din școala națională norvegiană și unul din reprezentanții de frunte ai muzicii romantice europene. Muzica lui a fost influențată de romanticii germani, ca de pildă Schumann, și de asemenea de muzica populară a poporului său, uneori și de cea a popoarelor scandinave vecine. Grieg a activat și ca pianist de concert până la sfârșitul vieții sale. El a scris multe suite.
DATE FAMILIALE ȘI COPILĂRIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Edvard Grieg s-a născut în orașul Bergen din vestul Norvegiei ca al patrulea dintre cinci copii ai lui Alexander Grieg (1806 - 1875), comerciant înstărit și consul al Marii Britanii în localitate. Alexander Grieg continuase antrepriza de negoț de pește și homari din Marea Nordului, înființată în anul 1779 de bunicul său Alexander Greig, devenit Grieg, și care emigrase în Norvegia din Scoția, din localitatea Cairnbulg de lângă Aberdeen, după bătălia de la Culloden [5] [6] Originea scoțiană a familiei nu era ceva ieșit din comun, fiindcă numeroase familii din Bergen aveau conexiuni familiale în alte țări europene din vecinătate ca Danemarca, Germania, Marea Britanie sau Olanda. Grieg a crescut într-o familie cu tradiții muzicale. Și renumitul pianist canadian Glenn Gould era înrudit cu Grieg, bunicul mamei sale fiind văr primar cu compozitorul norvegian. Bunicii din partea mamei lui Grieg erau membri în «Musikkselskapet Harmonien», una din orchestrele cele mai vechi din lume, întemeiată în anul 1765. Mama sa Gesine Judith, născută Hagerup (1814 - 1875) era de asemenea descendenta unei familii onorabile din Bergen, în rândurile cărora s-au numărat mai mulți înalți prelați și notabili. Ea avea și ascendențe suedeze: pe ingeniosul preot și ofițer Kjell Stubin din secolul al XVII-lea [7]. iar tatăl ei, Edvard Hagerup (1781 - 1853) a fost un binecunoscut patriot norvegian, președinte al Tribunalului din Bergen , în mai multe rânduri deputat în parlamentul Norvegiei, constituit în 1814. Înzestrată fiind cu talent muzical, Gesine Hagerup a fost trimisă în copilărie, de părinții ei, la Altona, pe atunci în Danemarca, pentru a lua lecții de pian și canto cu renumitul pedagog german Albert Methfessel (1785 - 1869),cântăreț și compozitor, iar mai apoi s-a perfecționat la Londra. Ulterior, Gesine Grieg a devenit cunoscută la Bergen ca pianistă și ca poetă și mai ales ca o mult apreciată profesoară de pian. Ea a găzduit un salon muzical în care se interpreta săptămânal atât muzică clasică instrumentală cât și fragmente din opere, de asemenea cânta uneori ca pianistă solistă la concerte ale orchestrei locale. În aceste împrejurări, Edvard a avut ocazia, de mic copil, să se familiarizeze cu muzica unor compozitori clasici ca Mozart și Beethoven, dar și cu cea a romanticilor ca Weber, Chopin sau Mendelssohn. Începând din 1849 mama i-a fost și cea dintâi profesoară de pian . Este de menționat că și tatăl familiei, Alexander, știa să cânte la pian. John, celălalt băiat dintre cei cinci copii ai soților Grieg, a învățat să cânte la violoncel, dar a mers pe calea unei cariere comerciale după exemplul tatălui. Deși aspira la început să devină preot și îi plăcea să recite poezii, micul Edvard nu a găsit o mare atracție în orele de școală și uneori căuta sub diverse motive să le evite. Pe la 12 ani când a încercat să compună pentru întâia dată o bucată muzicală - niște "Variațiuni pe o temă germană opus 1", învățătorul nu a apreciat deloc inițiativa, l-a tras de păr și a aruncat compoziția pe foc.[8]
ANII DE STUDII ȘI DEBUTURILE MUZICALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În 1858, la îndemnul unei rude prin alianță, celebrul violonist Ole Bull care vizitase familia Grieg la reședința ei de la Landaas, lângă Bergen, și care i-a remarcat talentul, Edvard s-a înscris, la vârsta de 15 ani, la Conservatorul din Leipzig, condus în acei ani de renumitul pianist Ignaz Moscheles. În afara de Moscheles, i-a avut ca profesori, între alții și pe Ernst F. Wenzel și pe Carl Reineke. Nici la conservator Grieg nu a fost printre studenții cei mai disciplinați, dar a obținut note bune în majoritatea materiilor, o excepție fiind cursul de orgă. Și-a concentrat eforturile mai ales pe studiul pianului, și s-a delectat cu bogata viață muzicală a Leipzigului, cu numeroasele concerte și recitaluri. Acolo a fost expus mai ales influenței creației școlii romantice germane, în primul rând a lucrărilor lui Schumann și Mendelssohn. În primăvara anului 1860, la 17 ani, a contractat din nefericire o tuberculoză pulmonară care i-a pricinuit greutăți în tot cursul vieții. În 1861 și-a făcut debutul ca pianist de concert, la Karlshamn, în Suedia. După ce în anul următor, 1862 a absolvit Conservatorul din Leipzig, Grieg a dat primul său concert în orașul său natal Bergen, interpretând,între altele, Sonata Patetică de Beethoven. (O înregistrare, mai târziu în viață, a compozitorului, interpretându-și propria sonată pentru pian, a rămas dovada vie a virtuților sale de pianist).
ANII DE TINEREȚE LA COPENHAGA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În continuare și-a îndreptat pașii spre Copenhaga, în Danemarca vecină, unde a rămas circa trei ani. A făcut cunoștință acolo cu compozitorii danezi J.P.E.Hartman și Niels Gade. De asemenea în 1864 s-a împrietenit cu conaționalul sau, compozitorul Rikard Nordraak, autorul muzicii imnului național norvegian. Acesta din urma, cu ideile sale de rebeliune contra influenței muzicii germane, a stilului lui Gade si Mendelssohn, a exercitat asupra lui Grieg o mare influență și cei doi au întemeiat la Copenhaga societatea Euterpe, destinată promovării muzicii scandinave originale. La decesul prematur de tuberculoză al tânărului Nordraak în anul 1866, Grieg a compus un marș funebru pentru a-i onora amintirea. Multă vreme a avut mustrări de conștiință pentru faptul că în acel an plecase în Italia în vreme ce starea sănătății lui Nordraak se agravase. În Italia Grieg a avut prilejul de a întâlni un alt compatriot ilustru, dramaturgul Ibsen. Anii de la Copenhaga au marcat profund viața muzicianului. In 1862 a făcut cunoștință cu viitoarea lui soție Nina Hagerup (1845 - 1935), verișoară primară,născută în Norvegia dar stabilită în Danemarca, cântăreață de concert care a devenit pe urmă interpreta privilegiată a liedurilor sale. La Copenhaga, Grieg a compus creațiile sale opus 6,7 și 8. După ce s-a logodit cu Nina în 1864, în ciuda împotrivirii ambelor familii, cei doi s-au căsătorit la 11 iunie 1867 și s-au stabilit în capitala Norvegiei (numită pe atunci Cristiania astăzi Oslo)
Grieg a avut legături strânse cu Orchestra Filarmonicii din Bergen (Harmonien), iar mai târziu a devenit director muzical al orchestrei între 1880–1882.
ACTIVITATEA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
În 1867 a devenit dirijor la societatea filarmonică din Oslo,iar la 11 iunie s-a căsătorit cu o verișoară a sa, Nina Hagerup. În 1869 Concertul său pentru pian și orchestră în La minor, opus 16, a fost interpretat pentru prima oară la Copenhaga. Din 1875 a început să lucreze la muzica de scenă pentru drama lui Ibsen 'Peer Gynt'. A întreprins o serie de turnee în Danemarca, Germania și Olanda. În 1888 'Suita Peer Gynt I' a fost prezentată prima dată la Leipzig, aici Grieg i-a întâlnit pe Brahms și pe Ceaikovski. În anii următori Grieg va întreprinde turnee de concerte în toată Europa, cu orchestre renumite ca Filarmonica din Berlin sau orchestra Concertgebouw din Olanda. A fost ales membru al academiilor din Suedia, Paris, doctor onorific al universităților din Cambridge și Oxford. În 1904 a avut o întâlnire cu împăratul german Wilhelm al II-lea. În anul morții sale 1907 Edvard Grieg a mai susținut concerte la München, Berlin, Kiel, Oslo și Copenhaga.
OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Fire klaverstykker, Opus 1
- Fire sanger, Opus 2
- Poetiske tonebilder, Opus 3
- Seks dikt, Opus 4
- Hjertets melodier, Opus 5
- Humoresker, Opus 6
- Klaversonate i e-moll, Opus 7
- Fiolinsonate nr.1, i F-dur, Opus 8
- Romanser og ballader, Opus 9
- Fire romanser, Opus 10
- I høst, Opus 11
- Lyriske stykker I, Opus 12
- Fiolinsonate nr. 2 i G-dur, Opus 13
- To symfoniske stykker, Opus 14
- Romanser, Opus 15
- Klaverkonsert i a-moll, Opus 16
- 25 norske folkeviser og danser, Opus 17
- Romanser og sanger, Opus 18
- Foran Sydens kloster, Opus 20 /
- Fire dikt fra Fiskerjenten av Bjørnson, Opus 21
- Sigurd Jorsalfar, Opus 22
- Peer Gynt, Opus 23 (Henrik Ibsen)
- Ballade i g-moll, Opus 24 / Ballade g-Moll, Opus 24
- Seks dikt, Opus 25
- Fem dikt, Opus 26
- Strykekvartett i g-moll, Opus 27
- Fire albumblad, Opus 28
- Improvisata over to norske folkeviser, Opus 29
- Album for mannssang, Opus 30
- Landkjenning, Opus 31
- Den bergtekne, Opus 32
- 12 melodier til dikt av A. O. Vinje, Opus 33
- To elegiske melodier, Opus 34
- Norske danser, Opus 35
- Cellosonate i a-moll, Opus 36
- Valse-kapriser, Opus 37
- Lyriske stykker II, Opus 38
- Romanser, Opus 39 #
- Fra Holbergs tid, Opus 40 /
- Klaverstykker etter egne sanger I, Opus 41
- Vuggesang (Opus 9, Nr. 2.)
- Lille Haakon (Opus 15, Nr. 1)
- Jeg elsker dig (Opus 5, Nr. 3)
- Hun er så hvid (Opus 18, Nr. 2)
- Prinsessen
- Jeg giver mitt dikt til våren (Opus 21, Nr. 3)
- Bergliot, Opus 42 (Bjørnstjerne Bjørnson)
- Lyriske stykker III, Opus 43
- Fra fjell og fjord, Opus 44
- Fiolinsonate nr. 3 i c-moll, Opus 45
- Peer Gynt-suite nr. 1, Opus 46
- Morgenstemning (Opus 23, Nr. 13)
- Åses død (Opus 23, Nr. 12)
- Anitras dans (Opus23, Nr. 16)
- I Dovregubbens hall (Opus 23, Nr. 8)
- Lyriske stykker IV, Opus 47
- Seks Sanger, Opus 48
- Seks dikt, Opus 49
- Scener fra Olav Trygvason, Opus 50
- Gammelnorsk romanse med varasjoner, Opus 51
- Klaverstykker etter egne sanger II, Opus 52
- Modersorg (Opus 15, Nr. 4)
- Det første mote (Opus 21, Nr. 1)
- Du fatter ej bølgernes evige gang (Opus 5, Nr. 2)
- Solveigs sang (Opus 23, nr. 18) (Opus 23, Nr. 19)
- Kjærlighed (Opus 15, Nr. 2)
- Gamle mor (Opus 33, Nr. 7)
- To melodier for strykeorkester, Opus 53
- Lyriske stykker V, Opus 54
- Peer Gynt-suite nr. 2, Opus 55
- Bruderovet. Ingrids klage (Opus 23, No. 4)
- Arabisk dans (Opus 23, No 15)
- Peer Gynts hjemfart. Stormfull aften på havet (Opus 23, nr. 19) (Opus 23, No. 21)
- Solveigs sang (Opus 23, nr. 11) (Opus 23, No. 19)
- Tre orkesterstykker fra Sigurd Jorsalfar, Opus 56
- Forspill (Ved mannjevningen) (Opus 22, No. 2)
- Intermezzo (Borghilds drøm) (Opus 22, No. 1)
- Hyldningsmarsj (Opus 22, No. 4)
- Lyriske stykker VI, Opus 57
- Norge, Opus 58
- Elegiske dikt, Opus 59
- Dikt (Vilhelm Krag-sangene), Opus 60
- Barnlige sanger, Opus 61
- Lyriske stykker VII, Opus 62
- Nordiske melodier, Opus 63
- Symfoniske danser, Opus 64 /
- Lyriske stykker VIII Opus 65
- Norske Folkeviser, Opus66
- Haugtussa, Opus 67
- Lyriske stykker IX, Opus 68
- Fem dikt, Opus 69
- Fem dikt, Opus 70
- Lyriske stykker X, Opus 71 /
- Slåtter, Opus 72 #
- Stemninger, Opus 73
- Fire salmer, Opus 74
Edvard GRIEG - The Greatest Hits (Full album)
JOHNNY HALLIDAY
.jpg)
.svg){kind=small}
Jean-Philippe Smet (Pronunție în franceză: /ʒɑ̃filip leo smɛt/ - n. ,[8][9][10][11] Paris, Île-de-France, Franța – d. ,[1][3] Marnes-la-Coquette, Île-de-France, Franța), mult mai bine cunoscut după numele său de scenă, Johnny Hallyday, a fost un cântăreț de muzică rock and roll și pop, precum și actor francez,[12] creditat cu popularizarea rock'n'roll-ului în Franța.
De-a lungul unei cariere impresionante de 57 de ani, Hallyday a lansat 79 de albume și a vândut peste 80 de milioane de discuri în întreaga lume, cu precădere în lumea francofonă,[13]plasând Hallyday ca unul dintre cei mai bine vânduți muzicieni din Franța și din întreaga lume.[14]
Hallyday a câștigat cinci albume de diamant, 40 de albume de aur, 22 albume de platină și zece Music Victories.[15], interpetând mai mult de 1.154 de cântece[16] și cântând alături de 187 de muzicieni.
Intens apreciat pentru vocea sa puternică și performanțele sale spectaculoase, Hallyday ajungea uneori la stadioanele, unde urma să performeze spectacolele sale, fie intrând de-a dreptul în mijlocul mulțimii, fie sărind dintr-un elicopter, așa cum a făcut-o pe Stade de France, stadion pe care a avut nouă reprezentații. Printre cele 3,257 de reprezentații, completate în 187 de turnee, cele mai memorabile sunt considerate a fi fost cele de pe stadioanele Parc des Princes din 1993 și de pe Stade de France din 1998 (imediat după câștigarea de către Franța a Cupei Mondiale), respectiv spectacolul de la Turnul Eiffel din 2000, spectacole care sunt, de asemenea, considerate a fi show-uri record în termeni de bilete vândute și participare a publicului pentru un muzician francez. Cel puțin un milion de spectatori s-au adunat la spectacolul său live de la Turnul Eiffel, alături de peste alte nouă milioane de telespectatori, care au urmărit în direct transmiterea show-ului.
Hallyday a colaborat adesea cu cei mai buni artiști și muzicieni francezi ai timpului său, printre care cei mai notabili se aflau și Charles Aznavour, Michel Berger și Jean-Jacques Goldman, în timp ce show-urile sale au fost produse de Jean-Claude Camus, considerat a fi unul dintre cei mai buni producători muzicali francezi ai tuturor timpurilor.
Imens de popular în Franța, Johnny Hallyday era adesea și simplu numit „Johnny”, fiind considerat a fi un „monument național” (și singurul cântăreț de la Edith Piaf), fiind parte importantă a culturii franceze. Longevitatea sa artistică excepțională l-a făcut să devină o figură culturală familiară pentru patru generații, precum și un simbol al următorilor „Treizeci de ani glorioși”, atunci când Hallyday a „explodat” pe scena artistică francez a anului 1960. Peste 2.500 de reviste și publicații i-au dedicat coperte și articole de fond, respectiv 190 de cărți referitoare la artistul și muzicianul Johnny Hallyday au fost scrise în timpul vieții sale.
VIAȚĂ TIMPURIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Jean-Philippe Smet s-a născut în Paris, la data de 15 iunie 1943, dintr-un tată belgian, Léon Smet,[17] și o mamă franceză, Huguette Eugénie Pierrette Clerc. Tatăl Léon Smet, care lucra ca un artist într-un club de noapte, și-a părăsit copilul și soția câteva luni mai târziu. Obligată de situație, Huguette Clerc a început a lucra ca model, având puțin timp de a se ocupa de fiul său.[18] Jean-Philippe a fost crescut de mătușa sa, Hélène Mar,[19] luîndu-și ulterior numele său de scenă după un văr prin alianță din statul american Oklahoma, care folosea numele de scenă de Lee Halliday. Lee a devenit un mentor al lui Smet, expunându-l muzicii americane și numindu-l ulterior "Johnny Hallyday".[20]
CARIERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Influențat de mai mulți cântăreți americani ai anilor 1950, printre care Elvis Presley fusese o figură dominantă, Hallyday a devenit cunoscut ca muzicianul care cânta rock 'n' roll în franceză. Single-ul său de debut, "Laisse les filles" a fost lansat de casa de discuri Vogue în martie 1960.[21] Primul său album, "Hello Johnny",a fost lansat ulterior, de asemenea în 1960.[22]
_by_Erling_Mandelmann.jpg)
În 1961, versiunea sa cover a cunoscutei melodii Let's Twist Again a vândut peste un milion de copii, fiind premiată cu "discul de aur".[23] Aproape imediat, versiunea lui Hallyday a ocupat locuri fruntașe în aproape toate topurile europene, chiar dacă a fost ignorată de topul britanic UK Singles Chart.[24]
Alături de britanicii Invaziei britanice, Johnny Hallyday a fost promavat de influentul show de televiziune The Ed Sullivan Show, cântând alături de una din stelele muzicii americane de atunci, Connie Francis, într-un spectacol înregistrat la celebrul club de noapte Moulin Rouge din Paris.
Sub managementul lui Bruno Coquatrix, Hallyday a produs multe apariții pe celebra scenă Paris Olympia. La prima lor apariție în concert, (ulterior) celebra trupă The Jimi Hendrix Experience a lui Jimi Hendrix, a deschis spectacolul pentru Johnny Hallyday, în Nancy, pe 14 octombrie 1966. Diferite înregistrări ale spectacolului, incluzând filmice, dar și ale petrecerii de după show există, în care Hallyday, Hendrix, managerul Chas Chandler și alți apropiați se găsesc petrecând împreună.[25] Hallyday s-a socializat de asemenea, printre alții, cu Keith Richards și Bob Dylan.[26]
VIAȚĂ PERSONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
_by_Erling_Mandelmann.jpg)
Căsătorii și copii[modificare | modificare sursă]
Hallyday a fost căsătorit de cinci ori, incluzând de două ori cu aceeași femeie, Adeline Blondieau, între 1990 și 1992, respectiv între 1994 și 1995. Primele patru căsnicii s-au terminat prin divorțuri, ultima (cu Læticia Boudou, care i-a devenit văduvă) fiind cea mai lungă (de peste 21 de ani), terminându-se prin decesul artistului.
Prima căsătorie a lui Hallyday a fost cu cântăreața franceză Sylvie Vartan, cu care a colaborat muzical adesea, durând 15 ani, între 1965 și 1980.[27] Cei doi au împreună un fiu, David, născut în 1966.
Rezidență[modificare | modificare sursă]
Hallyday, care locuise de mult în Los Angeles, California, statul California, era și proprietarul unui mic castel, în Gstaad, Switzerland, unde locuise între 2006 și 2015 pentru a evita taxele exorbitante impuse de guvernul francez pentru cei cu venituri de peste un milion de euro anual.[20][28] Hallyday afirmase de mai multe ori ca ar reveni din nou la o rezidență franceză, dacă Franța și-ar modifica legile fiscale.[29] În ianuarie 2014, Hallyday a afirmat că locul său actual de rezidență este Statele Unite, ca urmare a investigațiilor unui jurnalist elvețian, care demonstrase că Hallyday nu a petrecut destul timp în Gstaad pentru a se califica ca rezident elvețian.[30]
Locuind în California, una din activitățiile favorite ale muzicianului francez era folosirea motocicletei sale Harley-Davidson pentru a avea în lungi excursii în deșerturile californiene, poposind la motelurile mici presărate de-a lungul rutelor folosite.[31]
Johnny Hallyday - Que je t'aime (Clip officiel 2019)
DEMIS ROUSSOS
Demis Roussos (nume real: Artemios Ventouris-Roussos, în greacă Αρτέμιος "Ντέμης" Βεντούρης-Ρούσσος) n. 15 iunie 1946, Alexandria, Egipt – d. 25 ianuarie 2015, Atena, Grecia) a fost un cântăreț grec, cunoscut pe plan internațional. Roussos a atins pentru prima dată succesul ca membru (vocalist și basist) al formației Aphrodite's Child, în care a fost coleg cu Vangelis. Împreună au înregistrat cântece precum „Rain and Tears”, „Marie Jolie” și „It's Five a Clock”, iar la începutul anilor '70 au lansat albumul conceptual 666.
După această etapă, Roussos și-a investit energia în propria carieră solo. În timp ce primul său album a fost un proiect necomercial, Demis Roussos s-a orientat mai târziu spre genul șlagăr, lansând cântece precum „Forever And Ever”, „Goodbye, My Love, Goodbye” și „My Friend the Wind”. A cântat în mai multe limbi.
De-a lungul carierei sale, Roussos a vândut peste 60 de milioane de albume în lumea întreagă.[1]
Demis Roussos a fost căsătorit de trei[2][3][4][5] sau, posibil, de patru ori.[6][7][8] Prima sa soție, Monique, i-a născut o fiică, Emily, iar cea de-a doua soție, Dominique, i-a născut un fiu, Cyril. Ambii copii activează în domeniul muzicii.[9][10] Cea de-a treia soție a lui Demis a fost fotomodelul american Pamela Smith,[11] acum Pamela Roussos-Rațiu (soția omului de afaceri român Indrei Rațiu[12], stabilit la Turda). Ea a fost cu Demis în timpul deturnării cursei de avion TWA pe 14 iunie 1985 de către teroriști.[13]
Roussos a afirmat că compozitorii săi favoriți sunt Mozart și Sting.[14]
Demis Roussos murit la 25 ianuarie 2015, într-un spital din Atena.[15]
DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Albume[modificare | modificare sursă]
| Șlagăre[modificare | modificare sursă]
|
FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- 1966: Na zi kaneis i na mi zi?
- 1969: L'homme qui venait du Cher
- 2012: A Greek Type of Problem
The Best Of Demis Roussos Vol.1 și 2 (Compilation//Official Audio)
CRISTIAN VASILE
| Cristian Vasile | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut |  8 mai 1908, BrăilaBrăila, România |
| Decedat | 15 iunie 1974, Sibiu Sibiu, România |
| Cetățenie | România |
| Religie | Biserica Ortodoxă Română |
| Ocupație | cântăreț |
| Gen muzical | Tango, Romanță |
| Tipul de voce | tenor |
| Case de discuri | Columbia, Odeon |
| Discografie | |
| Listă completă | Discografia lui Cristian Vasile |
| Modifică date / text | |
Cristian Vasile (n. 8 mai 1908, Brăila – d. 15 iunie 1974, Sibiu) a fost un cântăreț român de muzică ușoară cu voce de tenor, din perioada interbelică.[1]
A interpretat celebra piesă Zaraza, înregistrată la Berlin, în 1931.[2]
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
S-a născut joi la 8 mai 1908 la Brăila fiind primul copil al familiei Virginia și Gheorghe Vasile.
Copilăria[modificare | modificare sursă]
A fost numit Cristian după numele bunicului, Hristache, tatăl mamei sale. Acesta le-a adus părinților o mare bucurie, mai ales că Gheorghe (tatăl) își dorea foarte mult un băiat, să aibă cine să-i ducă numele mai departe. Când copilul avea doar patru luni, Gheorghe Vasile, judecător de profesie, a fost transferat de la Brăila la Hârșova, apoi, la scurt timp, la Parchetul Tribunalului din Constanța. Din Hârșova, Gheorghe ajungea din când în când acasă cu o cursă, pe Dunăre, însă din Constanța, cu mare greutate își revedea familia.
Gheorghe și-a adus în cele din urmă familia aproape, la Hârșova. Pe când Cristian avea un an și șase luni, a venit pe lume al doilea copil al familiei Vasile. Tot un băiat. A fost numit Virgiliu, după mama sa, Virginia.
Împreună cu părinții, cei doi copii mergeau din când în când la restaurantul din parc, unde cânta o orchestră. "Când îl luau cu ei pe Cristian - spune dr. Nicu Teodorescu, muzicolog, autorul volumului «Ultimul trubadur» -, acesta stătea numai în preajma orchestrei, sorbindu-i cântările. Asculta cu atenție, urmărea mișcările dirijorului și se minuna cum treceau melodiile pe la diferite instrumente.
Acasă punea pe o măsuță din curte o măturică, pe care Virginia o folosea la periatul covoarelor și, alături, făcălețul de mămăligă, apoi se așeza pe scăunelul lui și începea concertul. Era un fel de om-orchestră." Cei care îl vedeau se minunau de talentul copilului și-i spuneau mamei sale că micuțul va ajunge probabil dirijor, bun instrumentist sau un mare cântăreț, cum avea miere în glas, așa frumos îngâna tot felul de cântece pe care le auzise în parc.
Anii au trecut, iar Cristian a pășit în clasa I. A început școala la Viziru, județul Brăila, unde tatăl său fusese avansat pe linie judecătorească. Vremurile nesigure ale anului 1914 l-au determinat pe Gheorghe Vasile să-și înscrie copilul în anul următor la o școală din Brăila.
În prima parte a lunii septembrie 1914, Cristian a asistat la un spectacol al unei companii de operetă care l-a impresionat. Printre actori s-a numărat și faimosul Nae Leonard, pe care Cristian l-a urmărit cu mare atenție. L-a marcat vocea acestuia și eleganța costumației lui. Poate că nu degeaba peste ani a fost supranumit "Leonardul muzicii ușoare românești".
Viața liniștită a "orașului cu salcâmi", după cum numea urbea Mihail Sebastian, coleg de clasă cu Cristian Vasile, a fost tulburată însă. Vâltoarea războiului cuprinsese întreaga țară. Gheorghe Vasile a fost concentrat la Brigada 17 infanterie, Regimentul 9 Vânători, cantonat la Balcic. Și-a făcut "botezul focului" la Topraisar-Amzacea. A dat dovadă de mare vitejie. A primit distincția "Coroana României cu spade în grad de cavaler". Regimentul său s-a retras apoi în Moldova. De teama rigorilor războiului și cum Brăila devenise un oraș nesigur, Virginia, surorile sale și cei doi copii ai săi Cristian și Virgiliu s-au refugiat, înainte de Crăciunul anului 1916, la Huși. Au plecat din oraș cu mare greutate, cu ajutorul a doi ofițeri răniți. Au găsit găzduire la Huși la familia inginerului Loghin. În curtea casei, Cristian aduna toți copiii din vecini, "regizând" mici piese de teatru. Pe timpul verii, Virginia și-a luat copiii și s-a mutat la Pogonești.
Aici i-a găsit Gheorghe în pragul Crăciunului. Și-a dus familia la Iași, unde a găsit o locuință temporară. În restaurantele Târgului Ieșilor, Cristian avea să asculte muzica lui Ion Marin, Ionel Băjescu-Oardă și Alfred Pagoni. Vibrația cântecelor "Închide ochii dulci" și "Cărăruie care duci la București" ascultate acolo i-au adus toată viața lacrimi în ochi. Îl duceau cu gândul la ultimele momente petrecute alături de tatăl său. A fost pentru prima și ultima dată când Virginia și cei doi copii au văzut crucea lui Gheorghe, care a căzut în luptele de la Mărășești în după-amiaza zilei de 17 august.
La Brăila, în casa de pe Bulevardul Carol I nr. 169, astăzi Independenței, Cristian Vasile și-a petrecut a doua parte a copilăriei.
A urmat cursurile primare la Școala nr. 3 de pe Strada Ștefan cel Mare, aproape de Strada Victoriei. Bulevardul i-a servit drept "teren de joacă". După ore, Cristian și Virgiliu, sau Bibi și Pițu, puneau la cale tot felul de jocuri, inspirate din cărțile lui Jules Verne. Organizau chiar și întreceri sportive și, ca să aibă concurenți veritabili, pe banii pe care mama lor, Virginia, li-i dădea pentru covrigi, cumpărau tot felul de obiecte pe care le ofereau drept premii câștigătorilor.
Cristian reproducea cu mare talent melodiile pe care le auzea la mama lui. Așa că Virginia l-a dus să studieze vioara la bătrânul pedagog Grünberg. Acesta vedea în el un mic Kubelik, fiindcă se corecta singur atunci când greșea notele. Când lecțiile s-au complicat, micul Kubelik a pus vioara în cui. Stăruitoare, Virginia l-a dus la Filarmonica "Lyra". Dar lui Cristian i s-a părut mult prea anevoios studiul viorii. Prefera să îngâne un cântecel, fermecându-i pe cei care-l auzeau. În clasele primare s-a dovedit cel mai talentat la muzică, ba chiar a fost solistul corului școlii.
Brăilean ca și Jean Moscopol, Cristian Vasile a interpretat șlagăre de mare succes în perioada interbelică. În 1919, după ce a absolvit cursurile primare, s-a înscris la Liceul "Nicolae Bălcescu" din Brăila. A avut parte de profesori renumiți la mai toate materiile, inclusiv la muzică, unde l-a avut îndrumător pe renumitul Jean C. Andrian.
După ce a absolvit liceul în orașul natal, Cristian Vasile a luat drumul Bucureștilor. S-a înscris la Conservator. Dorea să devină solist de operă și părea neclintit în hotărâre.
Conservatorul[modificare | modificare sursă]
În Bucureștiul plin de tentații la fiecare pas, Cristian Vasile a început o nouă viață. În anii dintre războaie protipendada intelectuală a Capitalei se dădea în vânt după spectacole de ținută. De asemenea, restaurantele și grădinile de vară faimoase precum "Zissu", "Cina", "Lafayette" și alte câteva precum "La Răcaru", "Băneasa", "La Șosea" ori "Roata lumii" erau la mare căutare.
Aici poposeau seară de seară orchestre care susțineau programe atât de bune încât publicul sorbea spectacolul "pe nerăsuflate". Pentru un provincial precum Cristian Vasile, îndrăgostit până peste cap de muzică, împătimit chiar, hotărât să-și urmeze visul și de a deveni cântăreț de operă, ispita a fost cu atât mai mare, oferindu-i-se două extreme: glorie și năpastă. A gustat din ambele cupe.
După ce a fost admis la Conservator, Cristian Vasile a fost repartizat la clasa de canto a profesorului Romulus Vrăbiescu, pe vremea aceea mare tenor al Operei Române, de asemenea, brăilean. Destinul său avea să fie însă altul, departe de cariera operetistică la care a visat ani de-a rândul.
După ce a plecat din cămin, a început să neglijeze cursurile la Conservator. În final, a renunțat la studenție. Pentru profesorul Vrăbiescu a fost cea mai mare dezamăgire din cariera sa de dascăl. Cristian și-a croit destinul în muzica ușoară. Aborda tangoul și romanța cu mare lejeritate și cânta cu dăruire, seară de seară, încât, la scurt timp, numele său a ajuns pe buzele tuturor bucureștenilor, iar faima i s-a dus, încet-încet, în întreaga țară și dincolo de granițele ei.
Debutul și gloria[modificare | modificare sursă]
Visul său s-a spulberat într-una din serile în care a cântat, rugat de prieteni, la restaurantul "Răcaru". Student pe atunci la Conservator a dat o veritabilă lecție de muzică pianistului care bâjbâia armoniile, șoptindu-i acompaniamentul corect. Cristian și-a făcut debutul în muzica ușoară purtând în suflet, ca un talisman, amintirea lui Alferd Pagony, a cărui voce o ascultase pe plăci de patefon.
Însă după cum se destăinuia Cristian într-una din scrisorile adresate medicului brăilean, a ales să cânte romanțe și tango nu pentru că în anii de studenție îmbrăcămintea i se cam lustruise, nici pentru "hrana cea de toate zilele". "Nimic din toate astea", ci din "dragoste pentru cântul vocal". A ales gloria momentului și a renunțat în cele din urmă la studenție.
Acestuia i se propuneau contracte peste contracte. Proprietarii restaurantelor faimoase îl curtau pentru a cânta în localurile lor. Când pleca de la un restaurant pentru a cânta în altă parte, noul patron acoperea pierderile pricinuite de vechiul contract, mai ales că prin plecarea lui Cristian Vasile părăsea localul și o parte din clienți. Vocea interpretului era ca o vrajă pentru auditoriu, magie ce plutea chiar și în momentul în care melodia se sfârșea. Preț de câteva secunde se instala în sală tăcerea. Ca la un semn se declanșau aplauze furtunoase. Cristian Vasile a ars precum o flacără.
Cristian Vasile a iubit tangoul. A cântat și romanțe, dar prea puține. S-a aruncat în brațele tangoului, pe care l-a interpretat în stil propriu, unic, cu mare eleganță. "Îi ardeau ochii și-i ardea glasul când apărea în public, dăruindu-se cântecului cum numai puțini interpreți ai acestui gen au făcut-o. (...) Avea o voce caldă, clară, maleabilă, cu un ușor tremur în ea, al cărei patetism exprima o întreagă epocă. Ion Vasilescu i-a spus „Ultimul trubadur”.
După o noapte de cântec, a doua zi "a dat piept" cu profesorul Vrăbiescu. Acesta i-a pus în brațe volumul cu vocalize. Tânărul student s-a poticnit încă de la primele măsuri. Vocea gâjâită i-a stârnit bănuieli profesorului de canto. Cristian i-a mărturisit că se dăduse în spectacol la Răcaru, determinându-l pe dascăl să fie cât se poate de tranșant: "Ori cu mine, ori cu Răcaru!". Fără să stea pe gânduri, a doua zi, Cristian a revenit la restaurant, unde-l aștepta Ionel Fernic.
Pe lângă vocea catifelată, Cristian Vasile avea și alte avantaje: un fizic plăcut și o inimă de aur. Era un tânăr fermecător, inteligent și spiritual. Femeile erau înnebunite după el. Întotdeauna avea o prezență impecabilă. "Se îmbrăca elegant, cu haine de cea mai bună calitate, mereu cu colțul batistei bine asortată cu nuanța costumului, așezată în buzunarul de la piept. Nimeni nu l-a văzut vreodată neglijent. N-a fost purtătorul steagului virginității, dar nici despotul vieții destrăbălate. El cucerea nu prin bărbăție fizică, ci prin candoare și tandrețe.
Cristian Vasile avea multe iubite. Unele îl căutau acasă, determinând-o pe gazda interpretului, doamna Apostolescu, să facă ordine în rândul admiratoarelor. Cea care l-a îndemnat să-și găsească o fată alături de care să-și întemeieze o familie a fost însă mama sa. Cristian se gândea însă prea puțin la acest aspect. Câștiga foarte mult, cheltuia fără măsură. A întâlnit-o pe Francesca Frangula, o tânără din zona Romanului, care îi făcea ochi dulci, mascând o prietenie "sinceră".
În realitate scopul ei era de a pune mâna pe banii lui. A divorțat de primul soț și s-a mutat la tânărul cântăreț. Cristian a mobilat o nouă casă pentru femeia de care era îndrăgostit. A înscris-o la Conservatorul de Artă Dramatică, pentru ca, în final, să o ducă în fața ofițerului stării civile. O iubea, dar el nu se bucura de aceeași răsplată. Francesca se îmbrăca provocator. Îi vorbea însă mieros, ca să-i inducă o falsă fericire.
Dar pentru Cristian n-a fost o problemă. Era în mare vogă. Câștiga într-o lună cât un funcționar diplomatic într-un an. Sunt cuvintele medicului, dirijorului și muzicologului brăilean Nicu Teodorescu. Domnia sa ne-a povestit despre marele cântăreț Cristian Vasile, pe care l-a cunoscut la Piatra-Neamț.
Marele diseur i-a povestit ulterior în câteva scrisori momentele de glorie și tristețile vieții sale. Dr Teodorescu păstrează cu drag corespondența, alături de 15 discuri și numeroase fotografii pe care le-a primit de la Cristian și Virgiliu Vasile. Amintirile despre Cristian le-a adunat într-o carte intitulată cât se poate de sugestiv "Ultimul trubadur".
Primele imprimări[modificare | modificare sursă]
Prima întâlnire a lui Cristian Vasile cu casele de discuri o povestește chiar el în paginile revistei „Magazinul”:
„Acum vreo câțiva ani, după ce cântasem multă vreme la Răcaru, m-am dus la directorul unei firme fonografice, propunându-i să mă angajeze în exclusivitate, cu pretențiuni nu prea mari. Nefiind prea cunoscut, cartea mea de vizită nu putea să spună mare lucru acelui director...
Fără să m-asculte, m-a refuzat! De atunci a curs multă apă pe Dâmboviță și reputația mea a crescut. Am înregistrat întâi la Berlin, pe plăci Odeon, în aprilie 1931: „Adieu mein kleiner Gardeofizzier - Adio, scumpa mea” și „Frag nicht warum ich weine - Nu mă-ntreba” apoi multe plăci Columbia. Într-o zi am primit câteva rânduri din partea aceluiași director pe care îl solicitasem eu odinioară rugandu-mă să mă duc să iscălesc un angajament cu el. Oferta era frumoasă, dar eu nu uitasem primirea ce mi s-a făcut prima dată”
Cristian Vasile devenise în acea perioadă cel mai bine vândut artist, având și numărul cel mai mare de plăci imprimate.
Carieră artistică[modificare | modificare sursă]
Două decenii (1928-1949), atât a ținut cariera de cântăreț de muzică ușoară a lui Cristian Vasile. Dar cât timp a ținut a fost o glorie adevărată în domeniul efemerei arte a melodiilor repede îmbrățișate și apoi, tot atât de repede, date uitării. „Răcaru”, „Roata lumii”, „Vișoiu”, restaurantul „Grand”, terasa „Lafayette”, acestea au fost localurile în care a cântat. De altfel, compozitorul Ion Vasilescu i-a recunoscut calitățile pe bună dreptate după ce i-a încredințat mai multe melodii care au avut mare succes, printre care și "Cel din urmă tango".
Privind la anii care au trecut, aflat în pargul vârstei de 60 de ani, Cristian Vasile îi mărturisea dr Nicu Teodorescu: "Astăzi, pensionar poate înainte de vreme, cu fire de argint în părul cu care mă mândream odinioară, trăiesc însingurat la Piatra-Neamț, departe de zbuciumul vieții noastre din trecut, departe de tinerețea ce am lăsat-o în urmă, vă ascult vocea la radioul meu, iau parte la succesele voastre, ale celor ce mai sunteți în viață. Mă gândesc la începuturile mele, la drumul spinos și greu de pionier al genului, cum mă numea pe bună dreptate, cineva la posturile noastre de radio!".
Numeroși compozitori îi încredințau piesele lor. Era inclus în programele de la Radio, iar casele de discuri Odeon și Columbia îi scoteau disc după disc. Columbia avea pe atunci sediul vizavi de Palatul Telefoanelor, dar pentru imprimări Cristian mergea la Viena. Nu-i lua mult să descifreze o partitură. Câteva piese le-a pus la punct în trenul București-Viena, apoi le-a imprimat, fără nici o ezitare, în timp ce alți interpreți făceau zeci de probe. I-a uluit pe managerii casei de discuri.
Când i-a expirat contractul de la "Răcaru", Cristian a primit salariu dublu la "Grand Restaurant" pe Calea Victoriei. Cum renumitul local "Lafeyette" se afla alături, patronul, văzând cum numărul de consumatori creștea pe zi ce trecea la localul alăturat, mulți venind doar să-l asculte pe Cristian, i-a făcut o ofertă și mai avantajoasă. Tânărul cântăreț a acceptat să cânte doar la bomboneria "Lafayette", acompaniat de orchestra James Cook.
A mai cântat și în grădina de vară numită "La Bufet" din apropierea Palatului Telefoanelor, dar și în celebrul local "Roata lumii". Fiecare seară era un nou triumf pentru Cristian Vasile. Elly Roman i-a încredințat piesa "Ilona", apoi "Nușa" și "Gândește-te la mine". Lui Ion Vasilescu i-a lansat de asemenea mai multe cântece: "Te-aștept diseară-n Cișmigiu", "Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?", ultima piesă reluată cu succes de alt brăilean: Jean Moscopol. Vechiul său prieten Ionel Fernic i-a compus o nouă piesă - "Nunuța".
I-a încredințat-o lui Cristian știind că nimeni nu o putea interpreta cu același patos și talent. I-a compus apoi și alte cântece faimoase: "În ochii tăi fermecători", "Pe boltă, când apare Luna", "Aprinde o țigare" și multe altele.
Nu era deloc cumpătat în privința cheltuielilor. În plus, Maud Mary, femeia de care era îndrăgostit, l-a adus în pragul disperării. O iubea nespus, așa că nu se uita la banii pe care-i cheltuia pentru capriciile ei. Casa din Strada Basarabiei a fost transformată de Cristian într-un veritabil palat: mobilierul a fot adus din străinătate.
Oglinzile au fost aduse, de asemenea, de la Veneția. După ce și-a atins scopul, Maud Mary l-a îndepărtat. Distrus sufletește, a vrut chiar să se sinucidă. A fost salvat de mama sa, "singura femeie care l-a înțeles și l-a iubit cu adevărat". "Ea locuia pe atunci la Predeal împreună cu fiul mai mic, Virgiliu.
În scurta perioadă cât a stat cu ei, Cristian și-a recăpătat încrederea în viață. Încurajat de veșnicul său optimism, pleacă la București în căutarea unui nou angajament. Numai că fratele său aflase că marele diseur căzuse pradă unei boli de piept.
Într-o înțelegere tacită cu Alfred Pagony, a încercat să-l determine pe Cristian să mai rămână la Predeal o vreme, dându-i 25.000 de lei pentru un viitor angajament. Imprevizibil, renumitul cântăreț a revenit la București, însă succesul de odinioară nu l-a mai urmărit. Nopțile pierdute cândva în restaurante și viața "trepidantă" și-au spus cuvântul. S-a îmbolnăvit grav. A fost îngrijit de o admiratoare până când mama sa l-a dus la Sinaia, unde avea o vilă.
Sfârșitul carierei[modificare | modificare sursă]
Când s-a simțit în putere a plecat din nou la București. N-a putut să găsească însă nici un contract. S-a înrolat pe front în echipele artistice. A ajuns până la Don, dar dezastrul militar l-a adus din nou în țară.
A plecat apoi pe Frontul de Vest. A revenit la București și a fost angajat la un mic restaurant de lângă Cișmigiu. Respira însă greu și obosea, slăbise foarte mult și abia se mai ținea pe picioare. A căzut din nou la pat. Diagnosticul: TBC.
Femeia de lângă el l-a părăsit. L-a anunțat pe un prieten de-al lui Cristian, un anume Heimovici, să vină să-l interneze deoarece are febră tifoidă. A fost dus la Sinaia, unde fratele său, Virgiliu Vasile, era șeful judecătoriei locale. Aflând de noua năpastă care s-a abătut asupra fiului său, Virginia a plecat de la Predeal pentru a fi lângă băiatul său. Cu mare greutate familia a reușit să-i procure medicamentele de care avea nevoie. Se găseau doar "la negru". Ca să poată respira a fost supus unui dublu pneumotorax.
„Marele Cristian Vasile, vedeta muzicii ușoare, cel din lumina reflectoarelor, aplaudat, bisat, aclamat, admirat, era nevoit să trăiască la pat. Murea câte puțin în fiecare zi. Ros de boală, se hrănea doar cu amintirea unui trecut glorios. Deși i se făcuse recomandarea de a sta numai în poziție orizontală, era deseori găsit stând în fotoliu, cu ochii umeziți. Alteori, privea cu orele pe geam”, spune. Virgiliu Vasile, fratele diseurului, i-a povestit muzicologului Nicu Teodorescu momentele dramatice pe care le-a trăit Cristian.
Vremuri grele aveau să vină în familia Vasile Virgiliu a fost scos din magistratură în urma unei reorganizări și a fost nevoit să se ocupe cu diferite activități, departe de pregătirea lui profesională, pentru a-i putea procura medicamente fratelui său. Ulterior și-a vândut chiar și mobila din sufragerie și dintr-un dormitor pentru a cumpăra doctoriile necesare. Apoi, Virginia a început să împletească mileuri și pulovere ca să facă rost de bani.
Când starea i s-a ameliorat, Cristian a ieșit la scurte plimbări prin stațiune. Timpul trecea greu în lipsa unei activități. Și-a căutat un serviciu, pentru a mai ușura poverile din casă. A găsit un post: responsabil de cămin cultural. A încercat să dea viață unei echipe de teatru.
A căutat amatori, a făcut o selecție, a format o trupă, asumându-și rolul de regizor, solist și director de scenă. Activistul de partid i-a oprit însă orice avânt. Cu mare greutate a pus în scenă "Năpasta". A jucat rolul lui Ion. Sala a fost plină până la refuz. La finalul spectacolului, actorii au fost ovaționați minute în șir, Cristian amintindu-și astfel de anii de glorie. S-a gândit apoi să pună bazele unui cor. Dar activistul de partid i-a pus din nou "bețe în roate".
L-a sfătuit să înființeze un cor muncitoresc și să aibă în repertoriu piese închinate lui Stalin. N-a avut încotro. A muncit mult cu ansamblul coral, în săli neîncălzite. S-a îmbolnăvit din nou. Când și-a revenit, a lucrat o vreme pe șantierul Întreprinderii Gaz Metan din Mediaș. S-a întors apoi în Capitală, unde s-a angajat la Circul de stat, prezentator de programe. A căutat însă un serviciu mai liniștit și a găsit un post de regizor la Teatrul de păpuși "Țăndărică". Viața i-a adus-o aproape pe Rada Moldoveanu.
S-au mutat la Piatra-Neamț, el ca regizor, Rada sufleur, apoi s-au căsătorit. Aici Rada s-a pensionat. I-a urmat și Cristian, din pricina bolii. Respira foarte greu, folosind inhalația cu alopent, prin intermediul unui mic aparat, procurat de fratele său, Virgiliu, pe o sumă considerabilă.
DECESUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Căutând un loc cu o climă propice, Rada și Cristian s-au mutat o vreme la Predeal. S-au stabilit apoi la Sibiu. Pe lângă boala de plămâni, Cristian a suferit și o paralizie a corzilor vocale și o boală de inimă. La Sibiu, Cristian și-a trăit ultimele clipe. A murit la jumătatea lunii iunie 1974. A fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Hiprodrom I din municipiu, de familie și câțiva prieteni, printre care și interpreta Mia Braia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu