6. /15 IUNIE 2023 - POEZIE
MIHAI EMINESCU
CÂTEVA CUVINTE DESPRE MOARTEA POETULUI
Luceafărul literaturii române, Mihai Eminescu s-a nascut la 15 ianuarie 1850. A dus o activitate literară fară egal şi a lăsat în patrimoniul literaturii române o comoară inedită, opera sa devenind cartea de căpătîi al fiecaruia dintre noi.
Moartea geniului a venit prea devreme, la varsta de doar 39 ani.
În jurul mortii lui Eminescu s-au scris multe dar s-au speculat şi mai multe. Biografii eminescieni au omis sau considerat fanteziste unele dintre relatarile legate de dispariţia fizică a marelui poet. Cunoscutul eminescolog prof. Nae Georgescu vorbeste în “Dosarul morţii lui Eminescu” despre existenţa unui martor ocular, care, la multi ani de la moartea poetului, a povestit ca i-a stat alături în ultimele sale clipe de viaţă.
Că era lîngă Eminescu în momentul în care poetul a fost lovit cu o cărămidă în cap, pe la spate, lovitură de la care i s-a tras sfîrşitul. Marturiile lui au fost consemnate în Universul, la 28 iunie 1926.
Acest martor era Dumitru Cosmănescu, “nea Dumitrache“, intr-o vreme fost coafor al Regelui. Omul îşi avea prăvălie sub vechiul Jockey-Club, şi “îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
“Cînd s-a întîmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o camera a lui, mai buna ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros“, a susţinut frizerul.
Soarta a făcut ca frizerul Dumitrache sa fie în ziua aceea, în ora aceea, chiar în minutul acela alaturi de Mihai Eminescu. “Venisem la Şuţu, cam pe la 3 dupa amiază“, a povestit nea Dumitrache.
“Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbam şi să te învăţ să cînţi Deşteaptă-te, Române!” Eu, care ştiam ca nu e bine sa-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădina, unde se vede ca-l trăgea soarta. Şi a început să cînte Desteaptă-te, Române, şi eu după el. Cînta frumos, avea voce“, a relatat fostul frizer.
“Cum mergeam amandoi, unul langa altul,“ si-a continuat omul, povestea, ” vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios, care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mînă. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărîmat şi cu sîngele siruindu-i pe haine, spunîndu-mi: “Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorît!”L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea.
I-am potrivit capul pe perna şi, cînd am tras mîna, îmi era plina de sînge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic. Dar după o jumatate de oră, bietul Eminescu murise !“, a marturisit Dumitru Cosmescu.
Această variantă a morţii dramatice a lui Mihai Eminescu nu apare în nici una dintre biografiile cunoscute ale poetului scrise de G. Calinescuă, George Munteanu, Muraraşu sau Petru Vintilă.
Iata cum prezinta G.Calinescu incidentul, în 1932, în prima editie a “Vietii lui Mihai Eminescu“: “..Petre Poenaru, care, jucînduse ca din întîmplare cu praştia, îl izbi în frunte (pe M. Eminescu, n.n) cu o pietricică. Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma asa-zisului atentat, care îi pricinuise o simplă zgîrietură“.
SCENARIUL LUI SCIPIONE
Scipione Badescu, redactor al Curierului de Botosani a relatat (exagerand vulgar, dupa parerea profesorului Nae Georgescu) cateva aspecte ale suferintei lui Eminescu din ultimele zile ale vietii, relatari citate inclusiv de George Calinescu:
“De 7 nopti, de cand stau langa nenorocitul, numai astazi a putut fi scos din camasa de forta, avand niste furii ce seamana mai mult a turbat decat a alienat. Indata ce-l dezleaga, rupe tot cu-o putere de fiara si striga de produce un ecou ingrozitor in spital, unde se afla 80 de alienati, afara de femei, dar nici unul in starea grozava a lui. Capul ii este spart si umflat; nu pot insa afla de la nimeni cine-a comis aceasta cruzime contra lui“.
Împărat şi proletar
Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.
Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.
Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.
Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia - o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...
Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'.
De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.
Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.
Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,
Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine...
Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară
Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.
Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!
Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!
Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,
O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit.
Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.
O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';
Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.
Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite
Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.
Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.
Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe malurile Senei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;
Poporul loc îi face tăcut şi umilit.
Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de aceşti.
Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.
Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă -
Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.
Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt.
Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.
Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară
Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.
O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scânteie marea lină, şi placele ei sure
Se mişc una pe alta ca pături de cristal
Prin lunce prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.
Pe undele încete îşi mişcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate
În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,
Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării
A zefirului nopţii şi sună cadenţat.
Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată -
Moşneagul rege Lear.
Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:
"În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian?
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -
Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.
În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.
Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."
1874, 1 decembrie
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.
Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.
Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.
Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.
Religia - o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...
Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'.
De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.
Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.
Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,
Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine...
Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară
Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.
Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!
Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,
Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;
Ele stârnesc în suflet ideea neferice
A perfecţiei umane şi ele fac să pice
În ghearele uzurei copile din popor!
Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,
Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,
Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,
Să spele de pe pietre până şi urma sclavă
Celor ce le urmează pân' la al lumii fund!
Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,
O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,
De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -
Să fie un vis numai, să fie o părere,
Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit.
Zidiţi din dărmăture gigantici piramide
Ca un memento mori pe al istoriei plan;
Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide
Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde
Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.
O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi
Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';
Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ,
Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ,
Formele se schimbară, dar răul a rămas.
Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,
Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,
Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite,
Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite
Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.
Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,
Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,
Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă
Pentru acel de care norocul avu grijă;
Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.
Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească
Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;
Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,
Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească,
Căci va muri când nu va avea la ce trăi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Pe malurile Senei, în faeton de gală,
Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;
Al undelor greu vuiet, vuirea în granit
A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;
Poporul loc îi face tăcut şi umilit.
Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,
Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,
Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,
Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.
Mărirea-i e în taină legată de aceşti.
Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară
Lipsită de iubire, cum că principiul rău,
Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;
Istoria umană în veci se desfăşoară,
Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.
Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă -
Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.
De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă
De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,
Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.
Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,
Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,
Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,
Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,
La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,
Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -
Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,
Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,
Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt.
Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,
Suiţi pe baricade de bulgări de granit,
Se mişc batalioane a plebei proletare,
Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,
Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.
Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,
Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ,
Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară
Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare
În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.
O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate,
Eroic este astăzi copilul cel pierdut!
Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate
Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;
Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Scânteie marea lină, şi placele ei sure
Se mişc una pe alta ca pături de cristal
Prin lunce prăvălite; din tainica pădure
Apare luna mare câmpiilor azure,
Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.
Pe undele încete îşi mişcă legănate
Corăbii învechite scheletele de lemn;
Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate
În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate,
Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.
Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării
Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat
Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii
În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării
A zefirului nopţii şi sună cadenţat.
Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,
Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată
Cununa cea de paie îi atârna uscată -
Moşneagul rege Lear.
Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri,
Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,
I se deschide-n minte tot sensul din tablouri
A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri
Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:
"În orice om o lume îşi face încercarea,
Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;
În orice minte lumea îşi pune întrebarea
Din nou: de unde vine şi unde merge floarea
Dorinţelor obscure sădite în noian?
Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,
În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,
Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire
În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,
Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.
Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,
Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,
Acoperind cu noime sărmana lui viaţă
Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -
Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat.
În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,
Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -
În multe forme-apare a vieţii crudă taină,
Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină,
Dorinţi nemărginite plantând într-un atom.
Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte
Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi."
1874, 1 decembrie
Venere si Madona
Ideal pierut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,
O! te vãd, te-aud, te cuget, tânãrã si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii,
O! te vãd, te-aud, te cuget, tânãrã si dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.
Venere, marmurã caldã, ochi de piatrã ce scânteie,
Brat molatic ca gândirea unui împãrat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie,
A femeiei, ce si astãzi tot frumoasã a o revãd.
Brat molatic ca gândirea unui împãrat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetii de femeie,
A femeiei, ce si astãzi tot frumoasã a o revãd.
Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelatã,
Suflet îmbãtat de raze si d-eterne primãveri,
Te-a vãzut si-a visat raiul cugrãdini îmbãlsãmate,
Te-a vãzut plutind reginã printre îngerii din cer
Suflet îmbãtat de raze si d-eterne primãveri,
Te-a vãzut si-a visat raiul cugrãdini îmbãlsãmate,
Te-a vãzut plutind reginã printre îngerii din cer
Si-a creat pe pânzã goalã pe Madona Dumnezeie,
Cu diademã de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fatã palã-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Cãci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Cu diademã de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fatã palã-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Cãci femeia-i prototipul îngerilor din senin.
Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieti de poezie,
Te-am vãzut, femeie stearpã, fãrã suflet, fãrã foc,
Si-am fãcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când viata pustiitã râde-o razã de noroc.
Te-am vãzut, femeie stearpã, fãrã suflet, fãrã foc,
Si-am fãcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când viata pustiitã râde-o razã de noroc.
Am vãzut fata ta palã de o bolnavã betie,
Buza ta învinetitã de-al coruptiei muscat,
Si-am zvârlit asuprã-ti, crudo, vãlul alb de poezie
Si paloare-i tale raza inocentei ei I-am dat.
Buza ta învinetitã de-al coruptiei muscat,
Si-am zvârlit asuprã-ti, crudo, vãlul alb de poezie
Si paloare-i tale raza inocentei ei I-am dat.
Ti-am dat palidele raze ce-nconjoarã cu magie
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon fãcui o sântã, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.
Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon fãcui o sântã, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.
Dar azi vãlul cade, crudo! dismetit din visuri sece,
Fruntea mea este trezitã de al buzei tale-nghet
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mã învatã cum asuprã-ti eu sã caut cu dispret!
Fruntea mea este trezitã de al buzei tale-nghet
Si privesc la tine, demon, si amoru-mi stins si rece
Mã învatã cum asuprã-ti eu sã caut cu dispret!
Tu îmi pari ca o bacantã, ce-a luat cu-nselãciune
De pe-o frunte de fecioarã mirtul verde de martir,
O fecioar-a cãrei suflet era sânt ca rugãiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.
De pe-o frunte de fecioarã mirtul verde de martir,
O fecioar-a cãrei suflet era sânt ca rugãiunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.
O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu fãcut-am zeitate dintr-o palidã femeie,
Cu inima stearpã, rece si cu suflet de venin!
Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu fãcut-am zeitate dintr-o palidã femeie,
Cu inima stearpã, rece si cu suflet de venin!
*
Plângi, copilã? -- C-o privire umedã si rugãtoare
Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea?
La picioarele-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea
Si sãrut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.
Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea?
La picioarele-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea
Si sãrut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.
Sterge-ti ochii, nu mai plânge!... A fost crudã-nvinuirea,
A fost crudã si nedreaptã, fãrã razem, fãrã fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântã prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu pãrul blond.
A fost crudã si nedreaptã, fãrã razem, fãrã fond.
Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti sântã prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu pãrul blond.
(1870, 15 aprilie)
Glossă
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Epigonii
Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint
, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.
1870, 15 august
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint
, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.
Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!
Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.
Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.
"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.
1870, 15 august
SOFIA COCEA
Sofia Cocea, publicistă, poetă, traducătoare româncă
Biografie
Sofia Cocea, cunoscută sub numele de căsătorie ca Sofia Chrisoscoleu sau Sofia Hrisoscoleu (1839-1861), a fost eseist, publicist și poet moldovean.
Născută în Fălticeni, ea a fost dintr - o familie modesta de manageri imobiliari. La vârsta de treisprezece ani, în 1852, a tradus un roman Doamna de Genlis din franceză în română, sub titlul Palmira ȘI Flaminia Sau SECRETUL ( "Palmira și Flaminia sau Secret "), precum și piesa Maria sau mustrările de Cuget ale unei mame (" Maria sau mustrări de conștiință unei mame "). Când a împlinit șaptesprezece ani, a aplicat pentru o bursă pentru a studia în străinătate, dar a fost refuzată. A studiat la Iași și la Târgu Neamț, devenind învățătoare în acest din urmă oraș și la Vaslui în 1857, mai târziu înființarea unei școli internat în Fălticeni o face să răspundă prezent. In 1859, s-a căsătorit cu profesorul V. Chrisoscoleu. Ea s-a aliniat cu scriitorii și jurnaliștii care, după revoluția de la 1848 și a susținut unirea Principatelor Dunărene.
Lingvistul Sanda Golopenția descrie eseurile ei ca fiind "pline de viață, ferme, curajoase și puțin ironice"; acestea au apărut în cele mai importante reviste pro-unire ale timpului, inclusiv Tribuna românǎ, Reforma, Gazeta Poporului, Zimbrul, Foiletonul Zimbrului, Dacia și Românul, precum și în Steaua Dunării și Gazeta de Moldova. Printre subiectele tratate de ea au fost statutul economic și social al țărănimii, drepturile femeilor, cultură și educație publică și politică externă. Golopenția consideră că poeziile sale ocazionale sunt "de departe înlocuite" de jurnalism și eseuri. Ea a murit la Vaslui.
VIRGIL TEODORESCU
Virgil Teodorescu, poet și eseist român
Biografie Virgil Teodorescu
Virgil Teodorescu (n. 15 iunie 1909, Cobadin, Constanţa - d. 24 iunie 1987, Bucureşti) a fost un poet, prozator, eseist şi traducător român, reprezentant al mişcării literare de avangardă. Membru corespondent al Academiei Române. A făcut parte din grupul suprarealist român.
S-a înscris în 1928 la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, pe care . Debutul literar are loc în 1928 în paginile revistei Bilete de papagal, editată de Tudor Arghezi, sub numele de Virgil Rareş. În 1932 editează la Constanţa revista de avangardă Liceu, împreună cu Taşcu Gheorghiu şi Mircea Pavelescu, iar în anii '40 se alătură celui de-al doilea val suprarealist. Scrie poezii în limba română şi în limba franceză, precum şi într-un limbaj poetic inventat de el, numit "leopardă". Poezia din primele sale volume face dovada unui suprarealism destul de apropiat de contururile lui originare, lăsând să se întrevadă totodată şi influenţa lui Paul Éluard, din a cărui lirică a tradus după război. În anii 1950 a publicat poeme în stilul proletcultist, dar spre sfârşitul anilor 1960 revine timid la stilul suprarealist. Până la moartea sa, continuă să scrie poeme ce reţin unele din caracteristicile suprarealismului, apropiindu-se în stil de autori precum Nichita Stănescu.
În paralel cu opera sa, a tradus din numeroşi autori precum Guillaume Apollinaire sau George Gordon Byron.
Opere
Poezii şi poeme în proză
* Poem în leopardă, Les Editions de L'oubli (Editura Uitării), Bucureşti, 1940 (exemplar unic cu stilamancii de Dolfi Trost, ilustrat cu harta Leopardiei şi un glosar)
* Diamantul conduce mâinile, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1940 (manuscris, în colaborare cu Dolfi Trost şi Paul Păun)
* Blănurile oceanelor, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945 (cu două reproduceri de Wolfgang Paalen)
* Butelia de Leyda, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945 (cu 4 lovaje după un brevet de Paul Păun)
* Au lobe du sel (La lobul sării), Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* La provocation (Provocarea), Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* Scriu negru pe alb, Bucureşti, 1955
* Drepturi şi datorii, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1958
* Semicerc, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964
* Rocadă, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966
* Corp comun, Editura tineretului, Bucureşti, 1968
* Blănurile oceanelor şi alte poeme, antologie, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969 (copertă executată de autor)
* Vîrsta cretei, Colecţia "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, Bucureşti, 1970 (cu prefaţă de Al. Protopopescu şi un portret al autorului de Marcela Cordescu)
* Repaosul vocalei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970
* Poemul întîlnirilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971 (coperta după o idee a autorului)
* Ucenicul nicăieri zărit, Editura Albatros, Bucureşti, 1972 (copertă şi ilustraţii de Mihai Sînzianu)
* Sentinela aerului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972 (copertă de Petre Hagiu)
* Heraldica mişcării, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973 (copertă şi ilustraţii de Mihai Gheorghe)
* Poezie neîntreruptă, Colecţia Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 (prefaţă de Nicolae Balotă)
* Repos de la voyelle, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976 (ediţie bilingvă, traducere în limba franceză de Andreea Dobrescu-Warodin)
* Ancore lucii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
* Armonia contrariilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977
* Culminaţia umbrei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978 (copertă de Victor Feodorov)
* Legea gravitaţiei, Editura Junimea, Iaşi, 1979
* Cît vezi cu ochii, antologie îngrijită de autor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983
* Un ocean devorat de licheni urmat de Poemul regăsit cu şase silamancii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984
Proză şi eseu
* Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum şi Paul Păun, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945
* Spectrul longevităţii. 122 de cadavre, în colaborare cu Gellu Naum, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1946
* L'Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun şi Dolfi Trost, Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* Éloge de Malombre (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun şi Dolfi Trost, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1947
Teatru
* Pisica de mare, piesă într-un act, 1953
* Dreptatea mării, piesă pentru teatrul de păpuşi, 1976
Virgil Teodorescu (n. 15 iunie 1909, Cobadin, Constanţa - d. 24 iunie 1987, Bucureşti) a fost un poet, prozator, eseist şi traducător român, reprezentant al mişcării literare de avangardă. Membru corespondent al Academiei Române. A făcut parte din grupul suprarealist român.
S-a înscris în 1928 la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, pe care . Debutul literar are loc în 1928 în paginile revistei Bilete de papagal, editată de Tudor Arghezi, sub numele de Virgil Rareş. În 1932 editează la Constanţa revista de avangardă Liceu, împreună cu Taşcu Gheorghiu şi Mircea Pavelescu, iar în anii '40 se alătură celui de-al doilea val suprarealist. Scrie poezii în limba română şi în limba franceză, precum şi într-un limbaj poetic inventat de el, numit "leopardă". Poezia din primele sale volume face dovada unui suprarealism destul de apropiat de contururile lui originare, lăsând să se întrevadă totodată şi influenţa lui Paul Éluard, din a cărui lirică a tradus după război. În anii 1950 a publicat poeme în stilul proletcultist, dar spre sfârşitul anilor 1960 revine timid la stilul suprarealist. Până la moartea sa, continuă să scrie poeme ce reţin unele din caracteristicile suprarealismului, apropiindu-se în stil de autori precum Nichita Stănescu.
În paralel cu opera sa, a tradus din numeroşi autori precum Guillaume Apollinaire sau George Gordon Byron.
Opere
Poezii şi poeme în proză
* Poem în leopardă, Les Editions de L'oubli (Editura Uitării), Bucureşti, 1940 (exemplar unic cu stilamancii de Dolfi Trost, ilustrat cu harta Leopardiei şi un glosar)
* Diamantul conduce mâinile, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1940 (manuscris, în colaborare cu Dolfi Trost şi Paul Păun)
* Blănurile oceanelor, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945 (cu două reproduceri de Wolfgang Paalen)
* Butelia de Leyda, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945 (cu 4 lovaje după un brevet de Paul Păun)
* Au lobe du sel (La lobul sării), Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* La provocation (Provocarea), Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* Scriu negru pe alb, Bucureşti, 1955
* Drepturi şi datorii, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1958
* Semicerc, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964
* Rocadă, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966
* Corp comun, Editura tineretului, Bucureşti, 1968
* Blănurile oceanelor şi alte poeme, antologie, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969 (copertă executată de autor)
* Vîrsta cretei, Colecţia "Cele mai frumoase poezii", Editura Albatros, Bucureşti, 1970 (cu prefaţă de Al. Protopopescu şi un portret al autorului de Marcela Cordescu)
* Repaosul vocalei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970
* Poemul întîlnirilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971 (coperta după o idee a autorului)
* Ucenicul nicăieri zărit, Editura Albatros, Bucureşti, 1972 (copertă şi ilustraţii de Mihai Sînzianu)
* Sentinela aerului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972 (copertă de Petre Hagiu)
* Heraldica mişcării, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973 (copertă şi ilustraţii de Mihai Gheorghe)
* Poezie neîntreruptă, Colecţia Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 (prefaţă de Nicolae Balotă)
* Repos de la voyelle, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976 (ediţie bilingvă, traducere în limba franceză de Andreea Dobrescu-Warodin)
* Ancore lucii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977
* Armonia contrariilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977
* Culminaţia umbrei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978 (copertă de Victor Feodorov)
* Legea gravitaţiei, Editura Junimea, Iaşi, 1979
* Cît vezi cu ochii, antologie îngrijită de autor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983
* Un ocean devorat de licheni urmat de Poemul regăsit cu şase silamancii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984
Proză şi eseu
* Critica mizeriei, în colaborare cu Gellu Naum şi Paul Păun, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1945
* Spectrul longevităţii. 122 de cadavre, în colaborare cu Gellu Naum, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1946
* L'Infra-Noir (Infranegrul), în colaborare cu Gherasim Luca, Paul Păun şi Dolfi Trost, Colecţia Infra-Noir, Bucureşti, 1947
* Éloge de Malombre (Elogiul Malombrei), în colaborare cu Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun şi Dolfi Trost, Colecţia suprarealistă, Bucureşti, 1947
Teatru
* Pisica de mare, piesă într-un act, 1953
* Dreptatea mării, piesă pentru teatrul de păpuşi, 1976
Am cunoscut...
Am cunoscut visători punctuali
Care erau exacţi la întâlnire
Ca astrele-n cereasca lor rotire.
Ei nu visau grădini de portocali
Prin care în neştire să se plimbe,
Ci căutau cu mâini înfrigurate
Un punct de sprijin în realitate
Ca să transforme lumea şi s-o schimbe.
Unii-au pierit - i-a înghiţit abisul
Cu viziunea lor scăldată-n sânge,
Alţii-au rămas - dar nu pentru a-i plânge,
Ci pentru-a le clădi aievea visul.
Care erau exacţi la întâlnire
Ca astrele-n cereasca lor rotire.
Ei nu visau grădini de portocali
Prin care în neştire să se plimbe,
Ci căutau cu mâini înfrigurate
Un punct de sprijin în realitate
Ca să transforme lumea şi s-o schimbe.
Unii-au pierit - i-a înghiţit abisul
Cu viziunea lor scăldată-n sânge,
Alţii-au rămas - dar nu pentru a-i plânge,
Ci pentru-a le clădi aievea visul.
Când cerul se ascunde
Când cerul se ascunde în ochii tăi şi nu-i
Nici noapte nici lumină de zi, ci violete
Dreptunghiuri de velur ca un erete
Care-a scăpat din ghiare prada lui,
Când părul tău e cerul întors într-o lucarnă
Ca pe pământ furtunile lunare,
Când fulgerul e-o simplă lumânare
Şi vinul din pahar miroase-a iarnă -
Te mai aştept în încăperea goală
(De câte ori ar trebui s-o spun)
Să intri pe fereşti ca un lăstun,
Să intri-n piept ca ultima rafală.
Nici noapte nici lumină de zi, ci violete
Dreptunghiuri de velur ca un erete
Care-a scăpat din ghiare prada lui,
Când părul tău e cerul întors într-o lucarnă
Ca pe pământ furtunile lunare,
Când fulgerul e-o simplă lumânare
Şi vinul din pahar miroase-a iarnă -
Te mai aştept în încăperea goală
(De câte ori ar trebui s-o spun)
Să intri pe fereşti ca un lăstun,
Să intri-n piept ca ultima rafală.
Blazonul turmei
Iarba udă de ploaie părea o bibliotecă de sezon
cu jilţuri foarte comode
mai departe pătulele de vite păreau nişte palate scufundate
şi vitele mugeau încet
mugea încet pământul
fire de fân prin aer
ce mari păianjeni grei
ţeseau această plasă în care să ne prindă
familia întreagă şi cănile cu mied
ce mari păianjeni grei de umezeală
pe care-i seceram la repezeală.
cu jilţuri foarte comode
mai departe pătulele de vite păreau nişte palate scufundate
şi vitele mugeau încet
mugea încet pământul
fire de fân prin aer
ce mari păianjeni grei
ţeseau această plasă în care să ne prindă
familia întreagă şi cănile cu mied
ce mari păianjeni grei de umezeală
pe care-i seceram la repezeală.
MATEI CĂLINESCU
Matei Călinescu, critic și teoretician literar român, poet
Biografie Matei Calinescu
Matei Calinescu (n. 1934) este profesor de literatura comparata la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii. A parasit Romania in 1973, lasind in urma citeva carti de critica literara (Titanul si geniul in poezia lui Eminescu, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1964; Aspecte literare, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1965; Eseuri critice, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1967; Eseuri despre literatura moderna, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970; Clasicismul european, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971; Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangarda, Bucuresti, Editura Eminescu, 1972; Fragmentarium, Cluj, Editura Dacia, 1973), poezie (Semn, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1968; Versuri, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970; Umbre de apa, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1972) si un scurt roman (Viata si opiniile lui Zacharias Lichter, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1969), pentru care a primit Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania (1969). In Statele Unite a publicat Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch (Bloomington, Indiana University Press, 1977), Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (editie revazuta si adaugita, Durham, N.C., Duke University Press, 1987), Exploring Postmodernism (coeditare cu D.W. Fokkema, Amsterdam si Philadelphia, John Benjamins, 1988), Rereading (New Haven, Yale University Press, 1993). Impreuna cu Ion Vianu a publicat in romaneste Amintiri in dialog (Bucuresti, Editura Litera, 1994, ed. a doua, Iasi, Polirom, 1998, ed. a treia, Iasi, Polirom, 2005). La Polirom au mai aparut Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii (2002; Marele Premiu al ASPRO), A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)lecturii (2003; Premiul AER pentru stiinte umane), Portretul lui M (2003), Viata si opiniile lui Zacharias Lichter (2004) si Tu: elegii si inventii (2004).
(sursa: http://www.polirom.ro/autori.cgi?action=autori&class=details&id=236)
Matei Calinescu (n. 1934) este profesor de literatura comparata la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii. A parasit Romania in 1973, lasind in urma citeva carti de critica literara (Titanul si geniul in poezia lui Eminescu, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1964; Aspecte literare, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1965; Eseuri critice, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1967; Eseuri despre literatura moderna, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970; Clasicismul european, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971; Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangarda, Bucuresti, Editura Eminescu, 1972; Fragmentarium, Cluj, Editura Dacia, 1973), poezie (Semn, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1968; Versuri, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970; Umbre de apa, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1972) si un scurt roman (Viata si opiniile lui Zacharias Lichter, Bucuresti, Editura pentru literatura, 1969), pentru care a primit Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania (1969). In Statele Unite a publicat Faces of Modernity: Avant-Garde, Decadence, Kitsch (Bloomington, Indiana University Press, 1977), Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism (editie revazuta si adaugita, Durham, N.C., Duke University Press, 1987), Exploring Postmodernism (coeditare cu D.W. Fokkema, Amsterdam si Philadelphia, John Benjamins, 1988), Rereading (New Haven, Yale University Press, 1993). Impreuna cu Ion Vianu a publicat in romaneste Amintiri in dialog (Bucuresti, Editura Litera, 1994, ed. a doua, Iasi, Polirom, 1998, ed. a treia, Iasi, Polirom, 2005). La Polirom au mai aparut Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii (2002; Marele Premiu al ASPRO), A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)lecturii (2003; Premiul AER pentru stiinte umane), Portretul lui M (2003), Viata si opiniile lui Zacharias Lichter (2004) si Tu: elegii si inventii (2004).
(sursa: http://www.polirom.ro/autori.cgi?action=autori&class=details&id=236)
Gavotă
Dansez cu tine o gavotă
sunt cavalerul tău de aer,
sunt cavalerul tău de umbră,
surâsul ce-ţi pluteşte-n seară,
Surâsul tău sfâşie lumea,
un timp chemat de flaut piere
sunt lungi spirale, cu volute.
Sunt cavalerul tău din umbră.
Tu poate nici nu ştii cu cine
dansezi gavota. Mâini de aer
foşnind aproape te-nconjoară,
surâsul tău pluteşte-n lucruri.
Pe chipul meu poate-o durere
sclipind fugar din altă vreme
se şterge-n fragede contururi
Sunt cavalerul tău de aer.
Dansez cu tine o gavotă
sunt umbra mea de altădată
sunt amintirea unui sunet,
sunt aerul care te-atinge.
sunt cavalerul tău de aer,
sunt cavalerul tău de umbră,
surâsul ce-ţi pluteşte-n seară,
Surâsul tău sfâşie lumea,
un timp chemat de flaut piere
sunt lungi spirale, cu volute.
Sunt cavalerul tău din umbră.
Tu poate nici nu ştii cu cine
dansezi gavota. Mâini de aer
foşnind aproape te-nconjoară,
surâsul tău pluteşte-n lucruri.
Pe chipul meu poate-o durere
sclipind fugar din altă vreme
se şterge-n fragede contururi
Sunt cavalerul tău de aer.
Dansez cu tine o gavotă
sunt umbra mea de altădată
sunt amintirea unui sunet,
sunt aerul care te-atinge.
Numai Bach, numai Bach
Numai Bach, numai Bach pot să mai ascult, la pian,
deşi pianul nu exista pe vremea lui - doar
clavirul bine temperat - dar pentru mine pianul
e instrumentul suprem. (În copilărie luai lecţii de pian,
le-ai întrerupt însă când ţi-ai pierdut arătătorul de la mâna dreaptă,
după un accident;
cu nouă degete nu se poate cânta la pian;
cu o singură mână doar, cea stângă, foarte bine,
dar numai dacă învăţaseşi cu zece degete, ca Paul
Wittgenstein, căruia mâna dreaptă i-a fost amputată
din cauza unei răni primite pe front în primul război mondial,
şi pentru care Ravel a compus după aceea un faimos concert
de pian pentru mâna stângă, şi pentru care au mai fost scrise
şi alte piese, Parergon zur Symphonia Domestica de Richard Strauss,
concertul al 4-lea pentru pian de Prokofiev, Diversions de
de Benjamin Britten etc.) Numai Bach, numai Bach - scriind şi ascultând,
ascultând şi scriind, după M, despre M.
Din când în când, sunetele devin trepte spre cer.
Cercuri deschise şi scări în spirală urcând,
sclipiri de stele în ape lente, vârtejuri în care dansează o lumină
extraterestră, tăceri pline de îngeri absorbiţi
în ecuaţii. Gheţuri incendiate, răsfrângeri în oglinzi paralele,
ocheane învârtindu-se mai repede, mai încet, prin care vezi,
mari, mici, imagini din alte lumi, locuri în care se aud soarele şi luna,
şi râsul în aer înalt a lui M... Chemări şi răspunsuri în fugi stricte,
mişcări visătoare pe o riglă de calcul din care ţâşnesc cifre iluminate,
ecouri de cascade matematice, grupuri străvezii, lucruri de taină
transparentă ca şi cum n-ar fi, zenituri cu păsări.
Grote misterioase în ureche, în care intră cu paşi ritmici
fantomele ţăranilor dansatori de altădată, sărind obstacole imaginare,
executând esenţa dansului, cu fâlfâit de aripi la picioare.
Paşi prin imponderabilitate, priviri în care uimirea se transformă
în gândire şăgalnică, chemări de fugă, apoi clopote
legănate într-o noapte abia auzită, sfântă, simplă ca un coral;
semne în alunecare indescifrabilă şi totuşi atât de clare, atât de pure, atât de incontestabile... Numai Bach, numai Bach...
deşi pianul nu exista pe vremea lui - doar
clavirul bine temperat - dar pentru mine pianul
e instrumentul suprem. (În copilărie luai lecţii de pian,
le-ai întrerupt însă când ţi-ai pierdut arătătorul de la mâna dreaptă,
după un accident;
cu nouă degete nu se poate cânta la pian;
cu o singură mână doar, cea stângă, foarte bine,
dar numai dacă învăţaseşi cu zece degete, ca Paul
Wittgenstein, căruia mâna dreaptă i-a fost amputată
din cauza unei răni primite pe front în primul război mondial,
şi pentru care Ravel a compus după aceea un faimos concert
de pian pentru mâna stângă, şi pentru care au mai fost scrise
şi alte piese, Parergon zur Symphonia Domestica de Richard Strauss,
concertul al 4-lea pentru pian de Prokofiev, Diversions de
de Benjamin Britten etc.) Numai Bach, numai Bach - scriind şi ascultând,
ascultând şi scriind, după M, despre M.
Din când în când, sunetele devin trepte spre cer.
Cercuri deschise şi scări în spirală urcând,
sclipiri de stele în ape lente, vârtejuri în care dansează o lumină
extraterestră, tăceri pline de îngeri absorbiţi
în ecuaţii. Gheţuri incendiate, răsfrângeri în oglinzi paralele,
ocheane învârtindu-se mai repede, mai încet, prin care vezi,
mari, mici, imagini din alte lumi, locuri în care se aud soarele şi luna,
şi râsul în aer înalt a lui M... Chemări şi răspunsuri în fugi stricte,
mişcări visătoare pe o riglă de calcul din care ţâşnesc cifre iluminate,
ecouri de cascade matematice, grupuri străvezii, lucruri de taină
transparentă ca şi cum n-ar fi, zenituri cu păsări.
Grote misterioase în ureche, în care intră cu paşi ritmici
fantomele ţăranilor dansatori de altădată, sărind obstacole imaginare,
executând esenţa dansului, cu fâlfâit de aripi la picioare.
Paşi prin imponderabilitate, priviri în care uimirea se transformă
în gândire şăgalnică, chemări de fugă, apoi clopote
legănate într-o noapte abia auzită, sfântă, simplă ca un coral;
semne în alunecare indescifrabilă şi totuşi atât de clare, atât de pure, atât de incontestabile... Numai Bach, numai Bach...
În praful anilor
În praful anilor chipul ni se va şterge
ca urmele paşilor în praf,
ca feţele în oglinzi părăsite, sparte, aruncate
la gunoi, înlocuite de alte oglinzi
pentru alte feţe la fel de efemere,
la fel de expresive şi de unice –
dar nu-i aşa că toţi oamenii, fiind diferiţi,
sunt la fel? O apă şi-un pământ?
Un praf şi-o apă? Un noroi care se usucă
şi se face iarăşi noroi? Până când
noroiul ia foc sau îngheaţă – şi atunci cine mai ştie
ce se va întâmpla cu planetele incandescente
sau înfăşurate în gheaţă.
Dar nu-i aşa că noi vom fi totdeauna împreună
pentru că am existat cândva –
pentru că trecutul însuşi nu poate fi şters
nici măcar de Dumnezeu?
BENEDICT CORLACIU
Benedict Corlaciu, poet, prozator și traducător român
Benedict Corlaciu - biografie
Nastere: 6 martie 1924
Deces: 15 iunie 1981
Benedict Corlaciu a fost un poet, prozator și traducator roman.
Daca in ce-l priveste ce Constant Tonegaru se poate vorbi de o situare cit mai inalta, artistocratica, a boemei (cu aspiratia secreta spre transcendere), prin Tavernalele (1941) lui Ben. Corlaciu putem identifica si cota de jos, imanenta, practica, a acestei "specializari/profesiuni" sordide in ordinea existentiala. Au disparut definitiv din discurs toate marcile suav-euforice prin care se incerca exorcizarea si innobilarea realului si ridicarea transfigurata a acestuia la rangul de fervoare poetica. Ben. Corlaciu nu mai recurge la "boema" pentru o defulare spontana a eului propriu, ulcerat de un indreptatit orgoliu vindicativ, proiectat intr-o aureola genialoida, ci va traversa literalmente un stagiu existential obligat, frecventind spatiul tavemal ca pe un cadru obisnuit/familiar, in care se misca, respira, scrie. El propune un actant noctambulic, ratacitor prin "niste locuri rele" in "circiuma scunda"; tavemalitatea si mahalaua sunt de fapt categoriile fenomenologice cele mai specifice prin care se poate omologa concret o boema autentica, infuzata de o vitalitate maladiva.
Pentru poetul tavernalist, nu exista decit dimensiunea materiala a boemei; Benedict Corlaciu locuieste in spatiul insalubru, "mlastinos", al mahalalei strajuite de o fauna reziduala, cotrobaind prin cotloanele '"azilului de noapte". Sub acest orizont obscurizat, piere orice impuls spiritual, in afara exacerbarii dementiale a creierului dizolvat/innamolit in alcool. De aceea, "dementa" poetica a lui Benedict Corlaciu este aproape o stare "clinica", iar "viziunea" sa se suprapune halucinatoriu sindromelor de perceptie deformatoare ce insotesc vizualmente urmarile betiei: "Rostogoleste-mi ochii, pina-n fund, / si da-i de-a dura, da-i fara popas! / Vreau intuneric, sa-mi inund / cu unda lui, ca-n jocul de compas, / privirea vulpilor ce-mi rontaiesc / alunele din piept. // Vezi balta ceea, dinainte - drept / in furca cerului - si vezi / cum apa viriata tisneste -arte/ian? // in dreapta - uita-te - asa-i / ca stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi / si vin incet la strunga zorilor? // Priveste-n stinga, niste dungi galbui: / acolo dorm, sleiti de-atiia drum aerian, serpii zarilor - cu doua capete. // Solzii lor nu stau in vazul orisicui, / numai cei ce stiu sa plinga si sa bea / ii pot zari cind bobii-s in triunghi / (incolo, nu-i gaseste nimenea)." Raportarea la real are un unic punct de referinta ce capata doar o semnificanta "alcoolizata" ("De-atita coniac baut, s-o fi uscat / si fundul sticlelor zvirlite pe podea. // E tirziul ca un pas, pe care nimenea / Du-1 mai vira-n nascatoare sau in altceva. / Ceru-i ca butoiul fara fund, / coniacul asta-i negru si rotund / sau ca steaua-n forma de omleta."), deviind receptarea catre o falsa perspectiva "poietica". Discursul boemei "obiective" integreaza acceptia joasa, antisolemna a existentei, acordind-o la un registru stilistic periferic, corespunzator zonei de mizerie sociala investigata.
Merita sa semnalam si ciclul ftiziei, intitulat "Poemele sanatoriului" din volumul Pelerinul serilor (1942) care apartine unui "areal textualizant prin definitie", explorat mai tirziu, din perspectiva postmoderna, si de catre post-textualistul Vasile Baghiu ce-si consacra astfel un precursor non-"celestial" in Ben. Corlaciu.
Volume publicate:
Tavernale (1941);
Pelerinul serilor (1942),
Arhipelag (1943);
Manifest liric (1945);
Poezii (1969);
Poeme florivore (1972);
Arcul biologic (1974).
Nastere: 6 martie 1924
Deces: 15 iunie 1981
Benedict Corlaciu a fost un poet, prozator și traducator roman.
Daca in ce-l priveste ce Constant Tonegaru se poate vorbi de o situare cit mai inalta, artistocratica, a boemei (cu aspiratia secreta spre transcendere), prin Tavernalele (1941) lui Ben. Corlaciu putem identifica si cota de jos, imanenta, practica, a acestei "specializari/profesiuni" sordide in ordinea existentiala. Au disparut definitiv din discurs toate marcile suav-euforice prin care se incerca exorcizarea si innobilarea realului si ridicarea transfigurata a acestuia la rangul de fervoare poetica. Ben. Corlaciu nu mai recurge la "boema" pentru o defulare spontana a eului propriu, ulcerat de un indreptatit orgoliu vindicativ, proiectat intr-o aureola genialoida, ci va traversa literalmente un stagiu existential obligat, frecventind spatiul tavemal ca pe un cadru obisnuit/familiar, in care se misca, respira, scrie. El propune un actant noctambulic, ratacitor prin "niste locuri rele" in "circiuma scunda"; tavemalitatea si mahalaua sunt de fapt categoriile fenomenologice cele mai specifice prin care se poate omologa concret o boema autentica, infuzata de o vitalitate maladiva.
Pentru poetul tavernalist, nu exista decit dimensiunea materiala a boemei; Benedict Corlaciu locuieste in spatiul insalubru, "mlastinos", al mahalalei strajuite de o fauna reziduala, cotrobaind prin cotloanele '"azilului de noapte". Sub acest orizont obscurizat, piere orice impuls spiritual, in afara exacerbarii dementiale a creierului dizolvat/innamolit in alcool. De aceea, "dementa" poetica a lui Benedict Corlaciu este aproape o stare "clinica", iar "viziunea" sa se suprapune halucinatoriu sindromelor de perceptie deformatoare ce insotesc vizualmente urmarile betiei: "Rostogoleste-mi ochii, pina-n fund, / si da-i de-a dura, da-i fara popas! / Vreau intuneric, sa-mi inund / cu unda lui, ca-n jocul de compas, / privirea vulpilor ce-mi rontaiesc / alunele din piept. // Vezi balta ceea, dinainte - drept / in furca cerului - si vezi / cum apa viriata tisneste -arte/ian? // in dreapta - uita-te - asa-i / ca stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi / si vin incet la strunga zorilor? // Priveste-n stinga, niste dungi galbui: / acolo dorm, sleiti de-atiia drum aerian, serpii zarilor - cu doua capete. // Solzii lor nu stau in vazul orisicui, / numai cei ce stiu sa plinga si sa bea / ii pot zari cind bobii-s in triunghi / (incolo, nu-i gaseste nimenea)." Raportarea la real are un unic punct de referinta ce capata doar o semnificanta "alcoolizata" ("De-atita coniac baut, s-o fi uscat / si fundul sticlelor zvirlite pe podea. // E tirziul ca un pas, pe care nimenea / Du-1 mai vira-n nascatoare sau in altceva. / Ceru-i ca butoiul fara fund, / coniacul asta-i negru si rotund / sau ca steaua-n forma de omleta."), deviind receptarea catre o falsa perspectiva "poietica". Discursul boemei "obiective" integreaza acceptia joasa, antisolemna a existentei, acordind-o la un registru stilistic periferic, corespunzator zonei de mizerie sociala investigata.
Merita sa semnalam si ciclul ftiziei, intitulat "Poemele sanatoriului" din volumul Pelerinul serilor (1942) care apartine unui "areal textualizant prin definitie", explorat mai tirziu, din perspectiva postmoderna, si de catre post-textualistul Vasile Baghiu ce-si consacra astfel un precursor non-"celestial" in Ben. Corlaciu.
Volume publicate:
Tavernale (1941);
Pelerinul serilor (1942),
Arhipelag (1943);
Manifest liric (1945);
Poezii (1969);
Poeme florivore (1972);
Arcul biologic (1974).
Manifest liric
Oamenii spun ca
Europa e centrul de gravitatie al culturii.
Totusi, eu as pleca spre
Cape-Town sau, in cel mai grav caz, oriunde in afara meridianelor acestui continent.
De altfel oamenii sunt obisnuiti sa se creada - fiecare-n parte ~ buricul
Pamintului.
ca negresit realitatea trebuie sa fie cu totul alta.
O sticla cu vin inca si inca una,
ca venim dintre oameni ilustri si bogati
care ne-au spus ca nu meritam sa fim decit dezbracati
si carora le este totuna
ca dormim pe maidan, linga o casa
cu sapte etaje si-o servitoare timoasa.
Astazi am gasit niste bani
pe strada - sau, daca vreti, i-am furat;
insa n-am sa maninc, fiinca scrie
undeva ca n-am voie, deoarece-s deocheat
si-mi place sa ma joc cu paduchi si tigani.
Mai adu, mai adu. mai adu,
si nu te uita c-am slabit intr-atit;
daca vrei, poti sa ma prinzi si de git
ori sa m-arunci triumfal sub tejghea,
numai adu o sticla si bea,
ca si cum ai putea sa-ntelegi
de unde venim si plecam zile-ntregi.
Sa nu-ti fie frica de moarte,
ca nu te cunoaste si chiar de te-ar sti
nu ti-ar suride si nu te-ar privi,
asa cum doar eu o cunosc si-o dezleg,
nebun, cum ma credeti, si prost,
de mi-e sila de mine, de voi si de ciinele
pe care-l iubesc si care-mi curata miinile.
Vrei sa bei cu mine sau nu vrei?
iti pot arunca vinul din mila unei femei
care sustine ca ea
ma iubeste si nu e catea.
Cum ploua, priveste cum ploua!
Hai, rizi ca si mine si treci de te culca sub masa cea noua, sa nu-i simti tiriiala si bratele reci.
Venim dintre oameni si-i greu sa fii prafuit si descult si plouat; hai, dormi pina miine, caci miine are sa te stearga ciinele meu pe care-l iubesc si il bat.
Europa e centrul de gravitatie al culturii.
Totusi, eu as pleca spre
Cape-Town sau, in cel mai grav caz, oriunde in afara meridianelor acestui continent.
De altfel oamenii sunt obisnuiti sa se creada - fiecare-n parte ~ buricul
Pamintului.
ca negresit realitatea trebuie sa fie cu totul alta.
O sticla cu vin inca si inca una,
ca venim dintre oameni ilustri si bogati
care ne-au spus ca nu meritam sa fim decit dezbracati
si carora le este totuna
ca dormim pe maidan, linga o casa
cu sapte etaje si-o servitoare timoasa.
Astazi am gasit niste bani
pe strada - sau, daca vreti, i-am furat;
insa n-am sa maninc, fiinca scrie
undeva ca n-am voie, deoarece-s deocheat
si-mi place sa ma joc cu paduchi si tigani.
Mai adu, mai adu. mai adu,
si nu te uita c-am slabit intr-atit;
daca vrei, poti sa ma prinzi si de git
ori sa m-arunci triumfal sub tejghea,
numai adu o sticla si bea,
ca si cum ai putea sa-ntelegi
de unde venim si plecam zile-ntregi.
Sa nu-ti fie frica de moarte,
ca nu te cunoaste si chiar de te-ar sti
nu ti-ar suride si nu te-ar privi,
asa cum doar eu o cunosc si-o dezleg,
nebun, cum ma credeti, si prost,
de mi-e sila de mine, de voi si de ciinele
pe care-l iubesc si care-mi curata miinile.
Vrei sa bei cu mine sau nu vrei?
iti pot arunca vinul din mila unei femei
care sustine ca ea
ma iubeste si nu e catea.
Cum ploua, priveste cum ploua!
Hai, rizi ca si mine si treci de te culca sub masa cea noua, sa nu-i simti tiriiala si bratele reci.
Venim dintre oameni si-i greu sa fii prafuit si descult si plouat; hai, dormi pina miine, caci miine are sa te stearga ciinele meu pe care-l iubesc si il bat.
Regăsire
Ei,
Doamne, de ce
Ti-i plina cupa?
Nu vrei sa bei cu mine, ratacitul?
Doar singelc
Tau se zbate-ntre peretii ei, stors din stele, pentru mine, istovitul.
Tiganii astia te stiu, dar nu te cunosc, poti sa bei si sa plingi: haide, bea.
Masa e tare, dar fruntea ti-o poti odihni, poti si sa dormi fara frica, masa-i a mea.
Doamne, de ce
Ti-i plina cupa?
Nu vrei sa bei cu mine, ratacitul?
Doar singelc
Tau se zbate-ntre peretii ei, stors din stele, pentru mine, istovitul.
Tiganii astia te stiu, dar nu te cunosc, poti sa bei si sa plingi: haide, bea.
Masa e tare, dar fruntea ti-o poti odihni, poti si sa dormi fara frica, masa-i a mea.
Viziune
Rostogoleste-mi ochii, pina-n fund.
Si da-i de-a dura, da-i tara popas!
Vreau intuneric, sa-mi inund cu unda lui, ca-n jocul de compas, privirea vulpilor ce-mi rontaiesc alunele din piept.
Vezi balta ceea, dinainte - drept
in furca cerului - si vezi
cum apa vinata tisneste-artezian?
In dreapta - uita-te - asa-i
ca stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi
si vin incet la strunga zorilor?
Priveste-n stinga, niste dungi galbui: acolo dorm, sleiti de-atita drum aerian, serpii zarilor - cu doua capete.
Solzii lor nu stau in vazul orisicui, numai cei ce stiu sa plinga si sa bea ii pot zari cind bobii-s in triunghi (incolo, nu-i gaseste nimenea).
Si, cind te uiti in foc meridian, desprinzi obrajii mohoriti ai lunei: asa-s de necajiti, de galbeni si de supti, ca parca-s dintr-un somn cu nedormire rupti.
Mai scoate sticla cu coniac din sin, ca sa-i stropim coloare rumena de zi.
A doua noapte nu stiu cind va fi, cum nu stiu jocul bobilor, nici cui i se va stinge para ochiului.
Si da-i de-a dura, da-i tara popas!
Vreau intuneric, sa-mi inund cu unda lui, ca-n jocul de compas, privirea vulpilor ce-mi rontaiesc alunele din piept.
Vezi balta ceea, dinainte - drept
in furca cerului - si vezi
cum apa vinata tisneste-artezian?
In dreapta - uita-te - asa-i
ca stelele s-au adunat ca vitele-n cirezi
si vin incet la strunga zorilor?
Priveste-n stinga, niste dungi galbui: acolo dorm, sleiti de-atita drum aerian, serpii zarilor - cu doua capete.
Solzii lor nu stau in vazul orisicui, numai cei ce stiu sa plinga si sa bea ii pot zari cind bobii-s in triunghi (incolo, nu-i gaseste nimenea).
Si, cind te uiti in foc meridian, desprinzi obrajii mohoriti ai lunei: asa-s de necajiti, de galbeni si de supti, ca parca-s dintr-un somn cu nedormire rupti.
Mai scoate sticla cu coniac din sin, ca sa-i stropim coloare rumena de zi.
A doua noapte nu stiu cind va fi, cum nu stiu jocul bobilor, nici cui i se va stinge para ochiului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu