2. /17 IUNIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători

Decese

·        676 - A decedat Papa Adeodat al II-lea, al 77-lea papă al Bisericii Catolice de la 11 aprilie 672.

Papa Adeodat al II-lea - foto – ro.wikipedia.org

Papa Adeodat al II-lea a fost al 77-lea papă al Bisericii Catolice de la 11 aprilie 672 până la 17 iunie 676. Activitatea lui s-a remarcat în îmbunătățirea disciplinei monastice și – mai ales – în reprimarea ereziei monoteliste, doctrina unei singure voințe în Hristos” — prin care împăratul bizantin Heraclius I (610-641) își propunea să împace monofizitii cu punctul de vedere ortodox (în limba greacă mono = unu, thelisisi = voință).Deseori acest papa este numit simplu cu numele de Adeodat (fără numeralul ordinar), deoarece predecesorul său omonim este numit simplu Deusdedit.

·     1025 - A murit regele Bolesław I cel Viteaz al Poloniei;

Boleslav I al Poloniei - foto – ro.wikipedia.org

Boleslav I al Poloniei (alte denumiri Boleslas sau Boleslav Cel Viteaz (n. 967 – d. 17 iunie 1025), cunoscut în trecut și ca Boleslav Cel Mare, a fost duce al Poloniei în perioada dintre anii 992-1025 și primul rege al Poloniei în 1025. Boleslav I a fost un remarcabil strateg și om de stat, care a transformat Polonia într-o țară comparabilă cu monarhiile occidentale mai mari, si a adus-o în elita europeană.

A purtat mai multe campanii militare de succes în vest, sud și în est, consolidandu-si stapanirea in ținuturile poloneze dar și in teritoriile cucerite din afara granițelor moderne ale Poloniei, cum ar fi Slovacia, Moravia, Rutenia Roșie, Meissen și Luzația, dar și Boemia. S-a încoronat ca rege în 1025, ridicând astfel Polonia la rangul de regat înainte de vecina sa Boemia. El a fost primul rege polonez (rex), predecesorii săi fiind considerați toți drept duci (dux) de către Sfântul Imperiu Roman și de către papalitate.

Boleslav I a murit la puțin timp după această încoronare, cel mai probabil din cauza unei boli. Nu se știe exact locul de înmormântare al lui Boleslav. Se crede că rămășițele descoperite recent într-un mormânt dublu din catedrala Poznań ar aparține lui Boleslav și tatălui acestuia Mieszko. Fiul lui Boleslav I, Mieszko al II-lea, a fost încoronat rege imediat după ce tatăl său a murit în Poznań.

·         1501: Ioan I Albert, în poloneză Jan I Olbracht, (n. 27 decembrie 1459, Cracovia – d. 17 iunie 1501, Toruń) a fost rege al Poloniei (1492–1501) și duce de Głogów (1491–1498).

Ioan a fost al treilea fiu al lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, și al Elisabetei a Austriei, fiica lui Albert al II-lea al Germaniei. Ca prinț moștenitor s-a distins prin strălucita victorie repurtată împotriva tătarilorla Kopersztyn (1487). În 1490 nobilimea maghiară l-a proclamat pe Ioan rege al Ungariei la dieta de la Rákos. El a fost însă învins de fratele său, regele Ladislau al II-lea al Boemiei și al Ungariei. În 1492 Ioan i-a urmat tatălui său pe tronul Poloniei.

Pierderile de venituri cauzate de secesiunea Marelui Ducat al Lituaniei a făcut ca Ioan să ajungă să depindă de sejmikurile poloneze (diete locale), în care șleahta (nobilii locali), îi puneau la dispoziție venituri în funcție de felul în care regele le apăra interesele.

Ioan râvnea să pozeze într-un apărător al creștinătății împotriva turcilor otomani, iar circumstanțele i-au fost favorabile. A găsit în fratele său Ladislau, rege al Ungariei și Boemiei, un aliat cu influență dominantă în Europa Centrală, contrapondere pentru mașinațiunile lui Maximilian I, care în 1492 încheiase o alianță împotriva sa cu Ivan al III-lea al Moscovei. Ca suzeran al Moldovei, Ioan era într-o poziție favorabilă pentru a-i ataca pe turci. La conferința de la Leutschau (1494), s-au pus la cale detalii ale expediției de către regii Poloniei și Ungariei și de către prințul elector Ioan Cicero al Brandenburgului, cu cooperarea lui Ștefan al III-lea, voievodul Moldovei, care îi ceruse ajutorul lui Ioan.

În 1496, Ioan a strâns o armată de 80.000 de oameni în Polonia cu mari dificultăți, dar cruciada sa a fost deviată de la scopul ei de dorința lui Ioan de a invada Moldova și de a-l instala pe fratele lui mai mic, Sigismund pe tronul acesteia. Astfel, polonii au pătruns în Moldova nu ca aliați, ci ca inamici și, după ce au asediat fără succes Suceava, au fost obligați să se retragă după ce au fost învinși în bătălia de la Codrii Cosminului. Una din cauzele acestui eșec răsunător pare a fi fost nesupunerea șleahtei, întrucât la revenirea în țară, Ioan a confiscat sute de moșii nobiliare.

Cum noul mare maestru al Cavalerilor Teutoni, Friedrich Wettin von Sachsen, a refuzat să depună jurământ de credință coroanei Poloniei, Ioan l-a obligat cu forța armată. El intenționa să supună și mai mult pe teutoni, dar a murit în 1501.

Ioan I Albert

Portret de Bacciarelli Date personale Născut 27 decembrie 1459 Cracovia, Polonia Decedat 17 iunie 1501 (41 de ani) Toruń, Polonia Înmormântat Catedrala Wawel, Cracovia Părinți Cazimir IV Iagello[1] Elisabeta de Habsburg[*][1]  Frați și surori Anna Jagiellon[*] Barbara Jagiellon[*] Sophia Jagiellon, Margravine of Brandenburg-Ansbach[*] Jadwiga Jagiellonka[*] Elisabeta Jagiellonka[*] Ladislau al II-lea al Boemiei și Ungariei Sfântul Cazimir Alexandru al Poloniei Sigismund I al Poloniei Elizabeth Jagellon[*] Elisabeth Jagiellon[*]  Cetățenie  Polonia  Ocupație politician  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Jagiellon Rege al Poloniei Domnie 1492 - 1501 Predecesor Cazimir al IV-lea Succesor Alexandr Jagiellon

* 1665: Maria Elisabeth de Schleswig-Holstein-Gottorp (n. 6 iunie 1634 – d. 17 iunie 1665), a fost contesă de Hesse-Darmstadt prin căsătorie.

Maria Elisabeta a fost fiica lui Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp (1597–1659) și a Ducesei Maria Elisabeta de Saxonia (1610–1684), o fiică a Electorului Johann Georg I de Saxonia.

La 24 noiembrie 1650, la Castelul Gottorp, s-a căsătorit cu Ludovic, care mai târziu a devenit Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt(1630–1678), cu care era logodită din 1649 de ziua lui. Ei au avut opt copii:

• Magdalene Sybille (1652–1712) o renumită compozitoare de cântece bisericești baroce. S-a măritat cu Ducele Wilhelm Ludwig de Württemberg.
• Sophie Eleonore (n./d. 1653).
• Georg (1654–1655).
• Marie Elisabeth (1656–1715) căsătorită în 1676 cu Ducele Henric de Saxa-Römhild.
• Auguste Magdalene (1657–1674).
• Ludovic (1658–1678), succesorul său sub numele de Ludovic al VII-lea.
• Frederic (1659–1676)
• Sophie Marie (1661–1712) căsătorită în 1681 cu Ducele Christian de Saxa-Eisenberg (1653–1707).

Tatăl lui Ludovic l-a inițiat în afacerile guvernului la un an după căsătoria lor. Ludovic și-a succedat tatăl în 1661. El a legat relații politice ample cu Suedia, prin intermediul surorii soției sale, Hedvig Eleonora, regina Suediei.

Maria Elisabeta a murit încercând să nască cel de-al 9-lea copil al cuplului. Moartea ei l-a afectat profund pe Ludovic. El a scris câteva poezii în memoria soției sale.

Maria Elisabeta de Holstein-Gottorp

Date personale Născută 6 iunie 1634 Castelul Gottorf Decedată 17 iunie 1665 (31 de ani) Darmstadt Înmormântată Stadtkirche Darmstadt[*]  Cauza decesului sindrom puerperal[*]  Părinți Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp Marie Elisabeth, Ducesă de Saxonia  Frați și surori Augusta Marie de Holstein-Gottorp Sophie Augusta de Holstein-Gottorp Magdalene Sibylle de Holstein-Gottorp Hedwig Eleonora de Holstein-Gottorp August Frederick of Holstein-Gottorp[*] Christian Albert de Holstein-Gottorp John George of Schleswig-Holstein-Gottorp[*] Anna Dorotea[*] Friedrich av Slesvig-Holsten-Gottorp[*]  Căsătorită cu Ludovic al VI-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt Copii Magdalena Sibylla of Hesse-Darmstadt[*] Marie Elisabeth of Hesse-Darmstadt[*] Auguste Magdalene of Hessen-Darmstadt[*] Ludovic al VII-lea Sophie Marie of Hesse-Darmstadt[*] Friedrich Hessen-Darmstadt[*][1]  Cetățenie  Germania  Ocupație politiciană  Apartenență nobiliară Familie nobiliară Casa de Holstein-Gottorp

·         1696: Ioan al III-lea Sobieski (poloneză Jan III Sobieski) (17 august 1629 - 17 iunie 1696) a fost rege al federației polono-lituaniene din anul 1674 până la moartea sa. El a fost fiul lui Jakub Denilovicz Sobieski din Cracovia și strănepotul hatmanului Stanislav Sobieski. A fost educat în spiritul tradițional al cavalerilor, studiind la Academia din Cracovia. Între anii 1646 și 1648 face o călătorie împreună cu fratele său prin Europa. Tânărul Sobieski a fost impresionat de cele văzute în Franța, interesându-se de arta militară, de politică și literatură.

Ioan Sobieski s-a născut pe 17 august 1629 în Olesko, un mic oraș de lângă Liov în Galiția, acum Ucraina, atunci fiind parte din voievodatul Ruteniei în Regatul Poloniei. Tatăl său, Jakub Sobieski a fost voievodul Ruteniei și castelan al Cracoviei, iar mama sa, Zofia Teofillia Danilowic a fost nepoata hatmanului Stanisław Żółkiewski. Ioan și-a petrecut copilăria în Żółkwia. După ce a absolvit colegiul Nowodworski în Cracovia în 1643, tânărul Ioan Sobieski, a absolvit Facultatea de Filozofie a Universității Jagielloniană în 1646. După terminarea studiilor, Ioan împreună cu fratele său Marek, au plecat în Europa de Vest, unde au petrecut mai mult de doi ani în călătorie. Au vizitat Leipzig, Anvers, Paris, Londra, Leiden și Haga. În tot acest timp, el a întâlnit personalități influente contemporane precum Ludovic al II-lea de Bourbon, Carol al II-lea al Angliei și Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, iar pe lângă limba latină, a mai învățat germana, franceza și italiana.

Ambii frați s-au reîntors în Republică în 1648, după ce au primit vestea morții regelui Vladislav al IV-lea Vasa și de răscoala lui Khmelnytsky, oferindu-se voluntar pentru armată. Amândoi au luptat în asediul de Zamość. Au fondat și au comandat propriul stindard de cavalerie. Curând, soarta războiului i-au separat pe cei doi frați. În 1649, Jakub s-a luptat în Bătălia de la Batoh, iar Ioan a fost promovat la rangul de pułkownik și a luptat în Bătălia de la Berestechko. Fiind un comandant promițător, Ioan a fost trimis la regele Ioan Cazimir al II-lea Vasa, la Istanbul în Imperiul Otoman, ca fiind unul dintre trimiși într-o misiune diplomatică de către Mikołaj Bieganowski. Acolo, Ioan a învățat limba tătară și turcă și a studiat tradițiile și tacticile militare turcești.

După începerea invaziei suedeze în Polonia, cunoscută sub numele de Potopul, Ioan a făcut parte din regimentele Poloniei Mari conduse de Krzysztof Opaliński, Palatin de Poznań, care a capitulat la Ujscie și a jurat credință regelui Carol al X-lea al Suediei. Cu toate acestea, la sfârșitul lunii martie 1656, el a abandonat partea lor, alăturându-se părții regelui polonez Ioan Cazimir al II-lea Vasa, fiind admis sub comanda hatmanului Ștefan Czarniecki și Jerzy Sebastian Lubomirski.

În timpul bătăliei de la Varșovia din 1656, Ioan a comandat un regiment puternic de 2.000 cavaleriști tătari fiind promovat cu titlul de Lord purtător-de-drapel al Coroanei. Un susținător puternic al fracțiunii franceze, Ioan a rămas loial regelui în timpul rebeliunii Lubomirski, ceea ce l-a ajutat în cariera sa militară. În 1665, Ioan s-a căsătorit cu Marie Louise Cazimir de Grange d'Arquien și a fost promovat la rangul de Mare Mareșal al Coroanei, iar în anul următor, la rangul de Hatmanul Coroanei. În 1667, a realizat o altă mare victorie asupra cazacilor și aliaților tătari în Bătălia de la Podhajce în timpul războiului polono-cazaco-tătar (1666 - 1671). La data de 5 februarie 1668, de acum fiind un comandant renumit și stimat, el a câștigat titlul de Mare Hatman al Coroanei, cel mai înalt rang militar în Republica polono-lituaniană, astfel fiind comandant de facto al întregii armate poloneze.

Pe 11 noiembrie 1673, în timpul războiului polono-otoman (1672 - 1676), Ioan a adăugat încă o victorie importantă, de data aceasta prin înfrângerea turcilor în Bătălia de la Hotin și capturarea cetății. Vestea luptei a coincis cu vestea morții lui Mihail I, rege al Poloniei, care murise cu o zi înainte de luptă. Acest lucru l-a făcut pe Ioan unul dintre cele mai marcante figura din stat, iar la 19 mai, în anul următor, el a fost ales în calitate de monarh al Republicii. Candidatura sa a fost aproape universal susținută. Printre susținătorii cei mai notabili ai candidaturii sale a fost soția sa. Ioan a fost încoronat ca Ioan al III-lea, pe 2 februarie 1676.

Deși Republica polono-lituaniană era la acel moment cel mai mare și unul dintre statele cele mai populare din Europa, Ioan a devenit regele unei țări devastate de războaiele constante care au durat aproape o jumătate de secol. Trezoreria era aproape goală, iar instanța de judecată avea de oferit puțini magnați puternici, care de multe ori se aliau cu instanțele decât cu statul. Ioan a decis să stabilizeze situația prin forțarea otomanilor să accepte un tratat de pace pentru a pune capăt războaielor constante de la granița de sud. În toamna anului 1674, s-a reluat războiul împotriva turcilor și a reușit să recupereze cetățile Kamieniec Podolski, Bar și Reszków, care au restabilit o linie puternic fortificată pentru a apăra granița de sud a Poloniei. Istoricul polonez Oskar Halecki, cât și alții, au remarcat faptul că Ioan planifica să cucerească Prusia, susținut de trupele suedeze și franceze. Acest pact secret, expus mai târziu, a eșuat, deoarece războiul cu turcii a durat prea mult, timp în care Marele Elector a făcut tratate cu Franța, suedezii au fost respinși, iar prin creșterea opoziție magnaților în Republică, mulți dintre ei erau de partea Marelui Elector. Planul lui Ioan era, de asemenea, de a-l răni pe Michał Pac, hatmanul de Lituania și susținătorul de Brandenburg, care pur și simplu a fugit împreună cu armata sa și apoi a desființat-o.

În 1676, tătarii au început o contra ofensivă și au trecut de Dneper, dar nu au putut captura orașul strategic Żórawno, ducând curând la semnarea tratatului de pace. Semnarea tratatului a dus la o lungă perioadă de pace, care era atât de necesară pentru repararea țării și pentru consolidarea autorității regale. Deși îngreunată în mod constant de către magnații și instanțele străine din Brandenburg și Austria (Austria chiar a încercat să-l alunge pe Ioan și să-l înlocuiască cu Carol de Lorraine), Ioan a reușit să reformeze complet armata poloneză. Armata a fost reorganizată în regimente, infanteria a renunțat la sulițe și care au fost înlocuite cu topoare, iar cavaleria a adoptat husarii. Ioan a crescut, de asemenea, numărul armelor și a introdus noi tactici de artilerie.

Ca un diplomat, Ioan și-a imaginat o alianță cu Franța și cu otomanii împotriva imperiului austriac. Cu toate acestea, planurile sale nu au dus nicăieri, iar în 1683, a fost nevoit să le abandoneze complet. Conștient de faptul că Polonia ducea lipsă de aliați și că risca un război împotriva celor mai mulți dintre vecinii săi, Ioan s-a aliat cu Leopold I, Sfântul Împărat Roman. Alianța, deși viza în mod direct să fie împotriva turcilor, și indirect împotriva Franței, a avut avantajul de a obține sprijin pentru apărarea frontierelor sudice din Polonia.

În primăvara anului 1683, spionii regali au descoperit pregătirile turcilor pentru o campanie militară, și Ioan se temea că obiectivul lor ar putea fi orașele poloneze Livi și Cracovia. Pentru a contracara amenințarea, Ioan a început fortificarea orașelor și a ordonat recrutarea militară universală.

Abilitățile militare ale lui Ioan din războiul împotriva Imperiului Otoman au demonstrat că este un rege priceput și puternic. Una dintre abilitățile sale a fost de a unifica Europa creștină într-o cruciadă și de a-i conduce pe turci afară din Europa. El s-a alăturat alianței Sfântului Împărat Roman și s-a alăturat Ligii Sfinte inițiată de Papa Inocențiu al XI-lea, pentru a apăra creștinătatea.

Granițele Poloniei în anul 1686

Între anii 1648 și 1653 a participat la luptele împotriva cazacilor și tătarilor, după care a fost trimis ca solie secretă la Istanbul în 1654, unde a învățat limba și cultura turcă. S-a căsătorit cu Maria Cazimira de Arguien, căsătorie care îi deschide calea în lumea nobililor francezi. După moartea lui Stefan Czarniecki în 1665 devine "feldmareșal" (hatman al coroanei) și reușește o victorie împotriva tătaro-cazacilor la Pidhaiți (1667). În anul 1668 ajunge comandant suprem al armatei poloneze - mare hatman al coroanei.

Aflând de asediul Vienei de către turci, început în iulie 1683, Sobieski se hotărăște să vină în ajutorul Vienei cu 27 000 de cavaleri polonezi, care se adaugă celor 19 000 de soldați austrieci, 28 000 de soldați germani și altor câteva mii de soldați aliați. Comanda trupelor creștine a primit-o regele polonez care era deja renumit în luptele cu tătarii și turcii, supranumit "Leul din nord". La 12 septembrie reușește o izbândă strălucitoare în bătălia de la Kahlenberg împotriva otomanilor sub conducerea marelui vizir Kara Mustafa, care erau în superioritate numerică (cca. 150 000) dar cu mai puțină artilerie.

Ioan al III-lea Sobieski cunoștea mai multe limbi. A fost un iubitor de artă. Palatul său din Wilanow a fost una din cele mai reușite realizări a barocului polonez; o altă rezidență a lui a fost cetatea Șovka. Scrisorile adresate soției sale sunt dovezi ale modului îngrijit de exprimare practicat de regele polonez.

Regele Ioan al III-lea a murit în Wilanów, Polonia, la 17 iunie 1696. Soția sa, Maria Cazimira, a murit în 1716, în Blois, Franța, și trupul ei a fost readus în Polonia. Cei doi sunt îngropați împreună la Catedrala Wawl din Cracovia.

Urmașul său pe tronul Poloniei n-a fost fiul său, ci August der Starke (Augustus al II-lea), principe al Sașilor (Saxonilor) sprijinit de Rusia. După moartea acestuia, în 1733, a urmat o luptă pentru coroana poloneză, cunoscută sub denumirea de războiul pentru succesiunea poloneză.

Pe 5 iulie 1665, Ioan s-a căsătorit cu văduva lui Jan "Sobiepan" Zamoyski, Marie Cazimir Louise de Grange d'Arquien (1641–1716), a Navarei, Burgundiei și Franței. Copiii lor au fost:

• Iacob Ludovic Sobieski (2 noiembrie 1667 – 19 decembrie 1737), încoronat Prinț al Poloniei, s-a căsătorit cu Contesa Palatină Hedwig Elisabeta de Neuburg
• două gemene (9 mai 1669), nenăscute sau au murit la scurt timp după naștere
• Teresa Teofila (octombrie 1670), era un copil fragil care nu a trăit mai mult de o lună
• Adelajda Ludwika (15 octombrie 1672 – 10 februarie 1677), a murit la vârsta de 4 ani
• Maria Tereza (18 octombrie 1673 - 7 decembrie 1675), a murit la vârsta de doi ani
• o fiică (octombrie 1674), nenăscută sau a murit imediat după naștere
• Teresa Kunegunda (4 martie 1676 – 10 martie 1730), s-a căsătorit cu Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria
• Aleksander Benedykt (6 septembrie 1677 – 19 noiembrie 1714), a murit necăsătorit
• o fiică (13 noiembrie 1678), a murit imediat după naștere
• Konstanty Vladislav (1 mai 1680 - 28 februarie 1726), s-a căsătorit cu Maria Józefa Wessel și nu au avut copii
• Jan (4 iunie 1682 - intre 1 ianuarie si 12 aprilie 1685), a murit la vârsta de 2 ani
• o fiică (20 decembrie 1684), a murit imediat după naștere

Ioan al III-lea

Date personale Născut 17 august 1629 Olesko, Polonia Decedat 17 iunie 1696 (66 de ani) Wilanów, apropiere de Varșovia Înmormântat Wawel, Kraków, Polonia Cauza decesului cauze naturale[*] (infarct miocardic)  Părinți Jakub Sobieski[*] Teofila Zofia Sobieska[*]  Frați și surori Marek Sobieski[*] Katarzyna Sobieska[*] Anna Sobieska[*]  Căsătorit cu Maria Cazimira de Arguien Copii Jakub Ludwik Sobieski Teresa Teofila Sobieska Adelaide Luise Sobieska La Mannone Sobieska Teresa Kunegunda Sobieska Alexandru Benedict Sobieski Konstanty Władysław Sobieski Jan Sobieski Brisacier Cetățenie  Marele Ducat al Lituaniei  Uniunea Polono-Lituaniană  Religie catolicism  Ocupație conducător militar[*] politician  Apartenență nobiliară Titluri mare duce al Lituaniei[*] Familie nobiliară Casa Sobieski Rege al Poloniei Domnie 1674–1696 Încoronare 2 februarie 1676 Predecesor Mihail Korybut Wiśniowiecki Succesor August al II-lea cel Puternic

Bătălia de la Viena, de Józef Brandt.

* 1729: Jean Meslier (uneori scris și Mellier, n. 15 iunie 1664,^[1][2] Mazerny, Franța – d. 17 iunie 1729,^[2] Étrépigny, Franța) a fost un abate catolic, cunoscut pentru faptul că a lăsat o carte-eseu în care susține ateismul.

A învățat latina în 1678 de la un preot din regiunea natală, apoi se înscrie la un seminar teologic. Parcurge etapele ordurilor sacre, iar pe 7 ianuarie 1689 devine preot la Étrépigny, o localitate învecinată din Ardeni. A trăit modest, ajutând financiar pe cei săraci.

După moartea sa, a fost găsit un manuscris în care descria religia ca fiind ceva inutil și iluzoriu. Caracterul ateu al acestei scrieri era confirmat și de susținerea ideii inexistenței sufletului sau a liberului arbitru.

Ideile prezentate de Meslier în acel manuscris sunt menționate și de Voltaire și de baronul d'Holbach.

Jean Meslier

·         1889: Poetul national al romanilor, Mihai Eminescu, a fost  inmormantat. Sicriul sau a fost depus în biserica Sf. Gheorghe cel Nou din Bucuresti. Singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului a fost un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Apropiații, puținii prieteni,  mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „din partea amicilor”. A. Z. N. Pop, într-o interesantă carte dedicată vieții lui Eminescu, prezintă un manuscris din Biblioteca Academiei Române care conține o listă a  prietenilor poetului, care, mișcați de o profundă compasiune, au făcut chetă pentru cumpărarea coroanei si a florilor  de pe catafalcul lui Eminescu.  Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu.. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul” : „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”. Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară…

* 1898: Edward Burne-Jones (n. 28 august 1833, Birmingham, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[9] – d. 17 iunie1898, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei^[11]) a fost un artist britanic care a fost asociat mai târziu cu prerafaeliții. A lucrat îndeaproape cu William Morris, dar și cu alți artiști plastici ai timpului.

A fost preocupat îndeosebi cu reîntinerirea artei vitraliilor din Anglia, contribuind la realizarea vitraliilor pentru biserici și catedrale așa cum sunt: Catedrala Sfântului Filip din Birmingham, Biserica Sfintei Treimi din Sloane Square, Chelsea, Biserica Sfântului Martin din Brampton, Carlisle, Cumbria, Biserica Sfântului Mihail din Brighton, Cumbria, biserica realizată de Philip Webb, Biserica tuturor sfinților, Jesus Lane, Cambridge și Biserica lui Hristos, Oxford.

Vitralii și sticlă pictată

Vitralii și sticlă pictată[modificare | modificare sursă]

• 

  Desen pe carton pentru fereastra Daniel, biserica Saint Martin's-on-the-Hill, Scarborough, 1873
     
• 

  Edward Burne-Jones și William Morris - Trei fereste cu vitralii Nașterea lui Iisus Hristos (1882), Biserica Trinity Church, Boston
   
• 

  Adorarea magilor, vitraliu, Biserica Trinity Church, Boston.
     
• 

  Închinarea păstorilor, vitraliu, Biserica Trinity Church, Boston.
     
• 

  Scenă din seria Nașterii lui Iisus Hristos, Biserica Saint Mary's Church, episcopia Huish, Somerset.
   
• 

  David, vitraliu, 1872, în Biserica Saint Michael and All Angels, Waterford, Hertfordshire.
     
• 

  Miriam, vitraliu, 1872 în Biserica Saint Michael and All Angels, Waterford, Hertfordshire.
     
• 

  Iisus Hristos, Salvatorul lumii(Christ as Salvator Mundi), vitraliu, 1896, în Biserica Saint Michael and All Angels, Waterford, Hertfordshire.
   
• 

  Miriam, vitraliu, 1886, în Catedrala Saint Giles' Cathedral, Edinburgh.
     
• 

  Vitraliul Sfânta Cecilia, Biserica Second Presbyterian Church în Chicago, Illinois.
     
• 

  Crucificarea lui Iisus, vitraliu, Biserica Saint James's Church, Staveley, Cumbria.
   
• 

  Înger, vitraliu, Biserica Saint James's Church, Staveley, Cumbria
     
• 

  Credința (Faith), vitraliu în Biserica din Old West Kirk, Greenock
     
• 

  Music in the Old West Kirk, Greenock

·    Fotografii:
   

• 

  Familiile Burne-Jones și Morris în grădină, Grange, 1874, fotografie de Frederick Hollyer
     
• 

  Edward Burne-Jones, circa 1882 (Hollyer)
     
• 

  Georgiana Burne-Jones, circa 1882 (Hollyer)
   
• 

  Atelierul lui Burne-Jones din grădină, Grange, 1887 (Hollyer)
   

• Edward Burne-Jones

* 1915: Reginald Alexander John Warneford, VC (n. 15 octombrie 1891, Darjeeling, India Britanică – d. 17 iune 1915, Buc, Franța) a fost un ofițer al Royal Naval Air Service (RNAS) decorat cu Crucea Victoria, cea mai înaltă și mai prestigioasă decorație britanică pentru curaj în fața dușmanului.
Warneford s-a născut la Darjeeling, India Britanică, fiind fiul unui mecanic de locomotivă de pe Căile Ferate Indiene. A fost adus în Anglia în copilărie, și trimis să învețe la King Edward VI School^⁠(en) din Stratford-upon-Avon,^[1] dar când familia sa a revenit în India, el și-a continuat educația la English College, Simla. După ucenicia din Marina Comercială, Warneford s-a angajat la British-India Steam Navigation Company^⁠(en). La momentul izbucnirii Primului Război Mondial, el se afla în Canada pregătit de a se întoarce în India. Atunci, el și-a schimbat planurile și s-a întors în Marea Britanie, s-a înrolat în Forțele Terestre dar a fost aproape imediat transferat la Royal Navy Air Service pentru a fi pregătit ca pilot

Pregătirea lui Warneford a început la Hendon, după care a trecut la Upavon unde și-a încheiat-o la 25 februarie 1915.^[2] În decursul antrenamentului, comandantul Naval Air Stations^⁠(en), R.M. Groves^⁠(en) ar fi spus: „acest tânăr ori va face lucruri mărețe, ori se va omorî singur.”^[3] Instructorul de zbor al lui Warneford de la acea vreme, Warren Merriam^⁠(en), i-a observat priceperea ca pilot, dar a aranjat în mod special să se asigure că ceea ce el percepea ca fiind o încredere în sine exagerată din partea lui Warneford nu-l va împiedica să ajungă ofițer. Merriam a profitat de ocazie la o vizită a comandorului Groves la Hendon pentru a-i cere lui Warneford să facă o demonstrație a îndemânării sale la zbor. Impresia favorabilă pe care i-a produs-o lui Groves a cântărit mai mult ca ideile comandantului escadrilei de atunci, că Warneford nu ar fi bun de ofițer din pricina indisciplinei.^[4]

Warneford a fost inițial trimis la Flotila 2 de pe Insula Sheppey^⁠(en) din Kent, dar a fost mutat la scurt timp (7 mai 1915) la o unitate operativă din cadrul Flotilei 1 de la Veurne, de pe coasta Belgiei. De-a lungul următoarelor câteva săptămâni, Warneford s-a implicat în atacuri asupra trupelor și artileriei germane, precum și în acțiuni asupra avioanelor inamice. Agresivitatea și eficiența sa i-au făcut pe ofițeri să-i acorde mai mare libertate de mișcare și propriul său avion.^[5] La 17 mai 1915, Warneford a întâlnit zepelinul LZ 39 angajat într-un raid de bombardament deasupra Regatului Unit. El a atacat zepelinul cu mitraliera, dar acesta a aruncat balastul și s-a înălțat, ieșind din raza lui de acțiune.^[5]

Desen reprezentând doborârea zepelinului LZ37 de către Rex Warneford

La 7 iunie 1915, la Gent, Belgia, Warneford, la manșa unui avion Morane-Saulnier Type L, a atacat zepelinul german LZ 37. El a urmărit aeronava din zona de coastă de lângă Oostende și, în pofida tirului defensiv de mitralieră al zepelinului german, a reușit să zboare deasupra acestuia și să lanseze trei bombe asupra sa, dintre care ultima a explodat și a incendiat aeronava. LZ37 s-a prăbușit în Sint-Amandsberg^[6](51°3′43.2″N 3°44′54.7″E).^[7] Suflul exploziei a răsturnat avionul lui Warneford și i-a oprit motorul. Neavând alternativă, Warneford a zburat o vreme întors, apoi și-a răsucit din nou avionul și a planat, aterizând în spatele liniilor inamice. După 35 de minute de reparații, el a reușit să repornească motorul și să se întoarcă la bază.^[8] Pentru aceste fapte, regele George al V-a i-a conferit imediat Crucea Victoria, anunțându-l prin telegraf. Deși regele a telegrafiat și Amiralității pentru a grăbi decorarea lui Waterford, aceasta nu a avut loc în timp util.

În schimb, aflat pe continent la 17 iunie 1915, Warneford a fost decorat cu legiunea de onoare de către comandantul armatei francez, generalul Joffre. După un prânz oficial, Warneford a mers la aerodromul de la Buc pentru a lua un avion și a-l duce RNAS la Veurne. După un zbor scurt de test, el a mai urcat la bordul avionului pentru a transporta ca pasager pe ziaristul american Henry Beach Newman. În timpul unei ascensiuni până la 65 m, aripile din dreapta s-au rupt, ceea ce a dus la distrugerea cadrului avionului. Relatările sugerează că niciunul dintre ocupanții avionului nu avea centurile prinse și ambii au fost aruncați din avion, suferind răni fatale. În cazul lui Newman, moartea a survenit imediat.

Warneford a murit în drum spre spital. A fost înmormântat la cimitirul Brompton^⁠(en)[9] din Londra la 21 iunie 1915 după o ceremonie la care au participat mii de persoane.^[10] Mormântul său se află în fața colonadei din est.

Crucea Victoria primită de el este expusă la Fleet Air Arm Museum^⁠(en) din Yeovil, Somerset, Anglia.

Reginald Alexander John Warneford

R.A.J. Warneford, în fața unui avion Maurice Farman Shorthorn⁠(en)

* 1925: Anghel I. Saligny (n. 19 aprilie 1854, Șerbănești, județul Galați - d. 17 iunie 1925, București), academician, inginer constructor, ministru și pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești.

Anghel Saligny s-a născut în data de 19 aprilie 1854, în comuna Șerbănești, județul Tecuci (actualmente, județul Galați) și a murit la data de 17 iunie 1925, București. A avut un frate cu un an mai mare, Alfons Oscar I. Saligny (1853 - 1903), care a devenit un chimist cunoscut, membru corespondent al Academiei Române, și o soră, Sofia Saligny, împreună cu care a făcut clasele superioare de liceu la Potsdam.

A urmat primele clase de școală la pensionul de copii din Focșani, înființat de tatăl său, Alfred Saligny, pedagog de origine franceză din Alsacia, stabilit în România, apoi a urmat studiile secundare, la gimnaziul din Focșani, Colegiul Național Unirea, din aceeași localitate, și ulterior, liceul în Germania, la Potsdam. Fiind inițial atras de astronomie, a frecventat cursurile Universității din Berlin, avându-l ca profesor și pe celebrul fizician Hermann von Helmholtz (1821 - 1894). În perioada 1870-1874 a urmat studiile inginerești la Școala Tehnică Superioară din Charlottenburg, unde erau profesori inginerii Schwedler și Franzius. A lucrat sub conducerea profesorului G. Mehrtens, la construcția căii ferate Cottbus-Frankfurt pe Oder și, sub conducerea lui Gh. Duca (în perioada 1877-1879), la construcția căii ferate Ploiești-Predeal.

Anghel Saligny a fost un remarcabil inginer constructor, premergător mondial al științei construcțiilor metalice și de beton armat, realizator de multiple invenții și soluții unice în proiectarea și construirea podurilor și a construcțiilor industriale, pentru fundația cheiurilor portuare și a docurilor, precum și a silozurilor de grâu prin folosirea prefabricatelor de beton, toate în premieră mondială. A proiectat liniile ferate Adjud - Târgu Ocna, realizând primele poduri combinate - șosea și cale ferată din țara noastră (1881 - 1882). A proiectat și construit numeroase poduri metalice, înlocuindu-le pe cele necorespunzătoare, executate de firme străine, așa cum ar fi podul peste Siret, la Cosmești, de 430 m lungime (1888). Sprijinindu-se pe invenții proprii, construiește, pentru prima oară în lume, silozuri din beton armat la Brăila și Galați.

Silozurile Anghel Saligny din portul Constanța

Între 1884 - 1889 a lucrat la construcția docurilor și antrepozitelor de la Galați și Brăila, dând soluții total originale, printre care: construcția fundațiilor pe straturi de fascine și piloți pentru cheiuri, a bazinelor de legătură cu Dunărea pentru silozuri și folosirea, pentru prima oară în lume, a betonului armat în construcția silozurilor. Pe baza unor invenții proprii, Anghel Saligny a construit, în premiera mondială, silozurile din beton armat, de la Brăila (1888) și Galați (1889), la numai două decenii după ce francezul Joseph Monier (1823 - 1906) obținuse, în 1867, primul brevet pentru elemente de construcții (grinzi, plăci, stâlpi) din beton armat, acest material puțin studiat în acele timpuri. Silozurile proiectate și executate, sub directa îndrumare a lui Anghel Saligny, puteau cuprinde peste 25.000 tone cereale (aveau 30 m x 120 m la bază și peste 18 m înălțime). Pereții celulelor hexagonale ale silozurilor au fost realizați, tot în premieră mondială, din piese fabricate la sol, sub formă de plăci. Prefabricarea plăcilor la sol, colțurile de rigidizare și de joncțiune, sudura barelor metalice și mecanizarea la montaj constituie alte priorități pe plan mondial. În perioada 1884 - 1901, ca șef al Serviciului docuri, și din 1877, ca Șef al Serviciului lucrărilor noi din Direcția Generală a Căilor Ferate Române, soluționează problema înlocuirii podurilor de lemn cu poduri metalice, cu console fără culee, pe linia ferată Filiași - Târgu Jiu (1886). Lucrarea sa cea mai importantă este proiectarea în 1888 și construcția între 1890 - 1895 a podului peste Dunăre de la Cernavodă, care era, la acea vreme, cel mai lung din Europa și printre cele mai importante poduri metalice cu deschidere mare din lume. Proiectul elaborat de Saligny aducea două mari inovații în construcția de poduri: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului și folosirea oțelului moale în locul fierului pudlat ca material de construcție pentru tabliere de poduri. Între anii 1889 și 1909 a condus lucrările de amenajare ale portului Constanța, introducând pentru prima oară în România piloții și radierele din beton armat în construcțiile portuare și proiectând silozurile de cereale și stația de petrol. Printre celelalte lucrări ale sale se numără linia de cale ferată Târgu Jiu - Filiași, tunelul de cale ferată din Valea Mostiștei, portul Ramadan (Giurgiu), etc.

Podul lui Saligny de la Cernavodă

În anul 1885, ca de obicei când era vorba de mari lucrări inginerești publice, guvernul român a organizat un concurs internațional pentru proiectul unui pod de cale ferată peste Dunăre, la Cernavodă. Nemulțumită de ofertele prezentate de firme străine, atât Comisia de adjudecare a ofertelor, alcătuită din specialiști români și străini, cât și Direcția generală a Căilor Ferate Române iau decizia de a încredința dificila lucrare inginerului român Anghel Saligny și colaboratorilor săi.

Astfel, la 21 octombrie 1890, în prezența regelui Carol I, era marcată începerea lucrărilor pentru noul pod. La numai cinci ani de la începerea lucrărilor, în ziua de 14 septembrie 1895, în prezența regelui și a unei numeroase și entuziaste asistențe, era inaugurat sistemul de poduri de cale ferată ce traversează Dunărea între Fetești și Cernavodă, proiectat și construit sub coordonarea lui Anghel Saligny și purtând numele regelui Carol I.

Așa cum o dovedește însăși împlinirea unui secol (1895 - 1995) de funcționare neîntreruptă, sistemul de poduri de la Cernavodă este o adevărată operă de artă inginerească, cea mai grandioasă de acest fel din Europa continentală la ora construirii sale și încă multă vreme după aceea.

Sistemul cuprinde două poduri principale, cu deschideri între 140 și 190 metri și cu o înălțime liberă de 30 de metri, precum și o serie de alte lucrări. Dintre numeroasele soluții absolut originale care au fost aplicate cu succes la realizarea podului de la Cernavodă, vom aminti aici numai una: folosirea, în premieră mondială la astfel de lucrări, a oțelului moale – fapt ce a contribuit la durabilitatea acestei lucrări, dovedită timp de 100 de ani.

Complexul original de poduri de la Cernavodă se compunea dintr-un pod peste brațul Borcea (unul dintre brațele Dunării), unul peste Dunăre și un viaduct peste balta Iezerului, desființat în 1969, în urma desecării acestei bălți, și înlocuit cu un terasament de rambleu. Podul de la Cernavodă a fost, la acea vreme, cel mai lung pod din Europa și unul dintre principalele poduri metalice cu deschidere mare din lume având o deschidere de 4.088 m între malul stâng și cel drept al văii Dunării.

Podul de la Cernavodă, dublat astăzi de un sistem de poduri combinate, construit tot de ingineri români, rămâne cel mai important simbol al ingineriei românești din perioada de început, examenul său de maturitate, trecut cu strălucirea dată de împlinirea secolului de existență și funcționare neîntreruptă.

Lucrări:

Construcții și structuri

• Stația CFR Târgu Ocna (1884)^[1]
• „Teledinamicul American”, Târgu Ocna (1885) - primul funicular de pe teritoriul actual al României.^[1]
• Antrepozitele de la Brăila și Galați (1885-1891)^[2]
• Silozurile Anghel Saligny, Constanța (1909-1915) - primele silozuri de beton din lume.

Căi ferate și poduri

• Calea ferată Ploiești - Predeal (1877-1879)^[2]
• Calea ferată Adjud - Târgu Ocna (1881-1884)^[3]
• Podul „Alb”, Onești (1881) - primul pod combinat (cale ferată și șosea) din România.^[3]
• Calea ferată Bârlad - Vaslui - Iași^[2]
• Podurile Regele Carol I, Fetești - Cernavodă (1890-1895) - cele mai mari din Europa la acea vreme.   

  Anghel Saligny
  Anghel Saligny
  Date personale
  Născut	19 aprilie 1854  Galați, România
  Decedat	17 iunie 1925 (71 de ani)  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	inginer constructor[*] inginer profesor universitar[*]
  Activitate
  Note Președinte al Academiei Române
  Membru titular al Academiei Române

·         1940: Arthur Harden, chimist englez, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (n. 1865)
* 1958: Wells Wintemute Coates, cunoscut mai ales ca Wells Coates, OBE (n. 17 decembrie 1895 – d. 17 iunie 1958) a fost un arhitect, designerinventator și scriitor. Coates a fost, pentru cea mai mare și semnificativă perioadă a vieții sale, un expatriat canadian trăind în Anglia, unde a și realizat cea mai mare parte a operei sale. Cea mai cunoscută clădire a sa este Isokon Building din Hampstead, Londra.

Cel mai vârstnic din cei șase frați, Wells Coates s-a născut în Tokyo, Japonia în ziua de 17 decembrie 1895 în familia misionarilor metodiștiSarah Agnes Wintemute Coates (1864 - 1945) și Harper Havelock Coates (1865 - 1934).

Aspirația tânărului Coates de a fi arhitect i-a fost insuflată de mama sa. care la rândul său, studiase arhitectura cu Louis Sullivan și ulterior planificase primele școli misionare din Japonia.^[1]

Coates a trâit în anii tinereții sale în Estul Îndepărtat, călătorind în jurul lumii cu tatăl său în 1913. A participat la primul război mondial, inițial ca tunar, iar ulterior ca pilot în cadrul Royal Air Force. Între 1921 și 1924, Coates a urmat cursurile Universității provinciei canadiene British Columbia (conform, University of British Columbia) unde a terminat cu două specialități, obținând diplome de BA și un BSc. În 1924, s-a mutat la London, unde a studiat inginerie, obținând un doctorat.^[2] Printre primele sale poziții ocupate în Anglia, se pot menționa cea de jurnalist, respectiv cea de designer al firmei Adams and Thompson, între 1924 și 1928, când și-a deschis propria firmă de design și arhitectură.

Experiența sa din copilărie din Japonia va juca în continuare un rol important în exprimarea sensibilității sale estetice pe care o va aplica lucrărilor sale de arhitectură, găsindu-și cu ușurință propiul său loc în cadrul mișcării moderniste, aflată în floare la data respectivă în Europa. Aflat la Congresul internațional de arhitectură modernă (conform originalului, Congrès International d'Architecture Moderne, cunoscut și sub acronimul CIAM), desfășurat la Paris în 1933, Coates a fost, împreună Maxwell Fry, din partea Grupului MARS (aripa britanică a CIAM), coautor al celebrului manifesto arhitectural Athens Charter.

* 1968: José Nasazzi Yarza (n. 24 mai 1901 – d. 17 iunie 1968) a fost căpitanul naționalei uruguayene, câștigătoare a Campionatului Mondial de Fotbal 1930.

* 1974: Mihail Gheorghiu Bujor (n. 8 noiembrie 1881 - d. 17 iunie 1974) a fost un avocat, jurnalist și militant socialist român. A fost o figură importantă a mișcării muncitorești române și a îmbrățișat cauza comunistă în timpul Primului Război Mondial, organizând detașamente românești înarmate în Odesa pentru a sprijini Revoluția din Octombrie și în speranța de a instiga la revoluție în Regatul României.

A fost deținut politic în România o mare parte din perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, după schimbarea de regimdin 1948 ocupând mai multe funcții politice minore la sfârșitul anilor '940.

Mihail Gheorghiu Bujor

Date personale Născut 8 noiembrie 1881 Iași Decedat 17 iunie 1964 (82 de ani) București Naționalitate Română Cetățenie  România  Ocupație Avocat, jurnalist, militant socialist inițial și ulterior comunist Activitate Alma mater Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași   Partid politic Partidul Comunist Român

·         1996: Thomas Kuhn, filosof american (n. 1922)
* 1999: Emilia Milicescu (n. 6 aprilie 1908, Bechet - d. 17 iunie 1999, București) a fost o poetă, prozatoare, publicistă și istoric literar de origine română

Este fiica grefierului Paul Sadoveanul și a Marianei. Pe linie maternă se trage din Ștefan Ogrineanu, un ostaș al lui Mihai Viteazul. Bunicul ei, Gheorghe-Nicola Stoian-Ogrineanu, este autorul unei monografii a Bechetului care este publicată la 60 de ani de la scriere la inițiativa Emiliei.^[1]

Își obține licența în Litere și Filosofie în 1929 la Universitatea din București iar mai apoi, în 1965, doctoratul în filologie la Iași.

Este profesoară de limba română și franceză la Târgu-Jiu și la Drobeta-Turnu Severin între 1930 și 1938, conferențiar universitar la Brașov între 1965 și 1969 și apoi profesoară la Universitatea din Sibiu (1969-1972).^[2]

Debutează în 1929 cu povești publicate în revista „Lumea românească”. Va mai publica, de-a lungul vieții, versuri, nuvele și articole în mai multe reviste culturale ale vremii, printre care „România Literară”, „Licurici”, „Steaua”, „Tribuna”, „Iașul literar”, „Hotarul”, „Jurnalul de dimineață”, „Argeș”, „Astra”, „Cronica”, „Timpul”, „Tânărul scriitor” și „Adevărul literar și artistic”. În revistele publicate înainte de 1989 scrie sub pseudonim, Anca, Tanți Mili, Simina Calomfir, Otilia Florin, Sulfina fiind doar câteva dintre ele.

A făcut parte din Uniunea Scriitorilor din România filiala Brașov

Deși a scris pentru reviste și a lansat un volum de poezii, cea mai mare contribuție a sa pentru istoria literaturii este dată de volumele de monografie pentru Barbu Ștefănescu Delavrancea (i-a dedicat 40 de ani din viață), drept pentru care Cella Delavrancea a numit-o „cercetătoare înnăscută”:^[1][2]

• Delavrancea, om, literat, patriot, avocat (1940);
• Dă-mi o fărâmă de lumină, poeme (1942);
• Delavrancea. Bibliografie, (1958);
• Delavrancea (1975);
• Cronica din Bechet (1976);
• Monografie Gheorghe Lazăr (1982);
• Pe urmele lui Delavrancea (1986).  

  Emilia Milicescu
  Date personale
  Născută	6 aprilie 1908  Bechet, România
  Decedată	17 iunie 1999 (91 de ani)  București, România
  Cetățenie	România
  Ocupație	poetă prozatoare[*] publicist istoric literar[*]
  Activitate
  Alma mater	Universitatea din București

·         2001: Donald J. Cram, chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie (n. 1919)
* 2002: Friedrich "Fritz" Walter (n. 31 octombrie 1920 – d. 17 iunie 2002) a fost un fotbalist german. A fost căpitanul echipei naționale de fotbal a Germaniei care a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal din 1954.

·          2003 - A decedat Emanuel Elenescu , compozitor și dirijor român.

Emanuel Elenescu (n. 8 martie 1911, Piatra Neamț – d. 17 iunie 2003) a fost un compozitor și dirijor român. A fost dirijor al Corului Academic Radio și al Orchestrei Simfonice a Radioteleviziunii Române.

 

·   2007 - A murit designerul de moda italian Gianfranco Ferre;

Gianfranco Ferré (15 August 1944 – 17 June 2007) - foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

* 2012: 

Rodney King în apr. 2012

Rodney King (n. 2 aprilie 1965, Sacramento, California - d. 17 iunie 2012, Rialto, California) a fost un muncitor afroamerican, care a fost în anii 1990 victima rasismului nord-american. La 3 martie 1991, în urma comiterii unui delict de circulație și anume nerespectarea vitezei legale, King a fost urmărit și oprit de poliția din statul California. King, care consumase alcool, a avut o rezistență acerbă și a căutat să fugă. La arestarea lui, King a fost filmat cum opune rezistență organelor de ordine, care reacționează brutal. Acest film, în care se poate vedea cum a fost bătut de polițiști, a fost folosit ca dovadă la proces. Polițiștii nu au fost condamnați la procesul din aprilie 1992. Această hotărâre judecătorească a declanșat un val de proteste violente ale populației de culoare din Los Angeles, iar bilanțul a fost pagube materiale în jur de 1 miliard de dolari, moartea a 53 de persoane și cel puțin 2.000 de răniți. Revolta maselor a putut fi stopată de președintele american George H. W. Bush numai cu ajutorul armatei. La procesul următor care a avut loc, polițiștii vinovați au fost condamnați la 30 de luni de închisoare.

* 2015: Süleyman Demirel (nume complet: Süleyman Gündoğdu Demirel; n. 1 noiembrie 1924 – d. 17 iunie 2015)^[1] a fost un politician turc care a ocupat funcția de Prim-ministru al Turciei timp de 7 mandate în perioada 1965–1993 și a fost ales cel de-al nouălea președinte al Republicii Turciaîn perioada 1993 – 2000.^[2]

De asemenea, a fost liderul Partidului Justiției (în turcă Adalet Partisi) formațiune politică desființată în anul 1980 și care ulterior s-a redenumit Partidul Calea cea Dreaptă (Doğru Yol Partisi).

În timpul carierei sale, Demirel a fost un susținător virulent al principiului secularizării în stat, fiind unul dintre reprezentanții laturii kemaliste a scenei politice din Turcia.

Süleyman Demirel

* 2018: Dumitru Micu, născut Dumitru Chiș (n. 8 noiembrie 1928, Bârsa, Someș-Odorhei, Sălaj, România – d. 17 iunie 2018, București, România^[2]) a fost un istoric și critic literar român.

S-a născut la Bârsa, în județul de azi Sălaj, din părinți țărani, ca fiu al Anicăi (născută Lazăr) și al lui Gheorghe Chiș. Studiază cursurile elementare în satul natal și apoi la Jibou, dar urmează cursurile școlii secundare la Cluj, ca elev la Liceul Regesc Maghiar de Stat, la secția de predare în limba română (1941-1944), iar apoi încheie studiile medii la liceele „Gheorghe Barițiu“ (1944-1945) și „Inochentie Micu-Klein“ (1945-1948).

Studiile universitare, începute la Cluj, la Facultatea de Filologie (1948-1950), sunt continuate și terminate la București (1950-1952), unde va urma și Scoala de Literatura „Mihai Eminescu“ (1950-1951). Acolo va fi cadru didactic pentu scurtă vreme, fiind totodată și inspector-șef în Comitetul pentru Cultură și Artă de pe lângă Consiliul de Miniștri.

A fost redactor la ziarul „Lupta Ardealului“ din Cluj (1947 și 1948, în timpul vacanțelor scolare), ulterior la revista clujeana „Almanahul literar“ (1949-1950), la „Contemporanul“ (1952-1953) si „Scânteia“ (1957-1960).^[3]

Din 1954 este cadru didactic la Facultatea de Filologie a Universității din Bucuresti, unde a predat literatura română. În 1962 devine conferențiar didactic, iar din 1969 profesor universitar plin. Din 1956 este doctor în stiinte filologice, cu o teză despre romanul românesc contemporan. Dumitru Micu, bun cunoscător al literaturii române, dar mai ales a celei interbelice și postbelice este și unul dintre cei mai importanți istorici literari ai perioadei după 1947.^[4]

A scris opere de sinteză despre Poporanism, literatura modernă, revista Gândirea, dar și monografii despre Tudor Arghezi, G. Călinescu sau George Coșbuc, precum și o importantă și cuprinzătoare istorie a literaturii române (Istoria literaturii române: de la creația populară la postmodernism).^[5]

În perioada 1990-1991 a fost directorul Editurii Minerva. A fost decorat în anul 2009 cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria A „Literatură”, la propunerea președintelui Academiei Române, „în semn de apreciere deosebită pentru întreaga activitate de cercetare științifică, încununată cu apariția Dicționarului general al literaturii române, dorind a răsplăti munca excepțională a celor ce au pregătit acest important instrument de lucru”.^[6]

A decedat la București, la 17 iunie 2018

A publicat:

• Sensul etic al operei lui Sadoveanu (1955) ;
• Poezia Mariei Banuș, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956 ;
• Romanul românesc contemporan (1959) ;
• Poporanismul și « Viața românească » (1961) ;
• Literatura română la începutul secolului XX (1964) ;
• Istoria literaturii române 1900 - 1918, 2 volume, București, Editura Științifică și Pedagogică, 1964-1965 ;
• Opera lui Tudor Arghezi : eseu despre vârstele interioare, București, Editura pentru Literatură, 1965 ;
• & Nicolae Manolescu, Literatura română de azi : poezia, proza dramaturgia 1944 - 1964, București, Editura Tineretului, 1965 ;
• G. Coșbuc, București, Editura Tineretului, 1966 ;
• Lirica lui Blaga, București, Editura pentru Literatură, 1967 ;
• Estetica lui Lucian Blaga, București, Editura Științifică, 1970 ;
• Început de secol : 1900 - 1916, București, Editura Minerva, 1970 ;
• T. Arghezi (1972);
• Periplu, București, Editura Cartea Românească, 1974 ;
• Fragmente automitologice, București, Editura Eminescu, 1974 ;
• Gândirea și gândirismul (1975) ;
• Lecturi și păreri (1978) ;
• G. Călinescu : între Apollo și Dionysos, București, Editura Minerva, 1979 ;
• Scriitori, cărți, reviste (1980) ;
• Modernismul românesc, 2 volume, București, Editura Minerva, 1984 - 1985 ;
• De la Alexandru Macedonski la George Bacovia, București, Editura Minerva, 1984 ;
• De la Arghezi la suprarealism, București, Editura Minerva, 1985 ;
• Limbaje moderne în poezia românească de azi (1986) ;
• Limbaje lirice contemporane, București, Editura Minerva, 1988 ;
• Scurtă istorie a literaturii române, IV volume, Editura Iriana, 1994-1997 ;
• În căutarea autenticității, București, Editura Minerva, 1994 ;
• Poezia lui Christian W. Schenk, Bucuresti 1998/1999;
• Istoria literaturii române : de la creația populară la postmodernism, București, Editura Saeculum, 2000 ;
• Istoria literaturii române în secolul XX, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000 ;
• et alii, Limba și literatura română, București, Editura Constelații, 2001 ;
• Lucian Blaga : autofăurirea prin logos, București, Editura Constelații, 2003 ;
• Mircea Eliade : viața ca operă, opera ca viață, București, Editura Constelații, 2003 ;
• M. Eminescu în raza gândului etern, 2005;
• Arghezi, București, 2005 (ediția a II-a: Cluj-Napoca, 2010);
• Critici prozatori ,București, Editura Muzeului literaturii române, 2010;

Dumitru Micu
Date personale
Născut	8 noiembrie 1928  Bârsa, Someș-Odorhei, Sălaj, România
Decedat	17 iunie 2018 (89 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	critic literar[*] istoric literar[*]
Activitate
Limbi	limba română[

Sărbători

• În calendarul ortodox: Sf Mc Manuil, Savel, Ismail, Inochentie și Felix (Dezlegare la pește) 

  Sfinții mucenici Ismail, Manuil și Savel- foto: doxologia.ro

• Ziua națională a Islandei

• Ziua mondială pentru combaterea deşertificării şi a secetei

  Ziua de 17 iunie a fost declarată Ziua mondială pentru combaterea deşertificării şi a secetei de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia A / RES / 49/115 adoptată în decembrie 1994. Potrivit ONU, marcarea acestei zile este motivată de faptul că deşertificarea şi seceta sunt probleme de o dimensiune globală în sensul că ele afectează toate regiunile lumii şi că este necesară o acţiune comună a comunităţii internaţionale pentru a combate deşertificarea şi seceta, în special în Africa. Ziua mondială pentru combaterea deşertificării şi a secetei are ca obiective promovarea conştientizării publice a degradării terenurilor şi atragerea atenţiei asupra implementării Convenţiei Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării (UNCCD).