1. /7 IULIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri

Evenimente

·         1456: La 25 de ani după execuție, Papa Calixt al III-lea a retras acuzația de erezie adusă Ioanei d'Arc.

·         1520: Conchistadorii spanioli condusi de Hernán Cortès inving decisiv armata Imperiului Aztec in batalia de la Otumba. Dupa aceasta victorie Cortez si-a intarit fortele si a distrus Imperiul Aztec.

·     1607 - ”God Save the King”, imnul national al Marii Britanii, a fost interpretat pentru prima data in public. A fost scris de Benjamin Johnson, pe muzica lui John Bull.

·        1770 - Bătălia de la Larga, Parte din Războiul Ruso-Turc din 1768–1774.

Războiul Ruso-Turc (1768–1774) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Larga a a avut loc între 65.000 de tătari crimeeni (cavalerie) și 15.000 de otomani (infanterie) sub conducerea lui Kaplan Ghirei și 38.000 de ruși sub feld-mareșalul Rumeanțev pe malurile râului Larga (afluent al Prutului, azi Republica Moldova) pe 7 iulie 1770. Bătălia s-a desfășurat în aceeași zi cu Bătălia de la Çeșme. Bătălia a fost o victorie decisivă pentru rușii care au capturat 33 de tunuri turcești și tabăra mare a inamicului. Pentru această victorie, Rumeanțev a fost decorat cu Ordinul Sfântului Gheorghe din I grad. Două săptămâni mai târziu, rușii au marcat o victorie și mai mare în Bătălia de la Cahul .

Victoriile de la Larga și Cahul (ulterior) au schimbat situația strategică în favoarea Rusiei. În septembrie 1770, a fost cucerită Tighina. Apoi au capitulat cetățile Ismail, Chilia, Cetatea Albă și Ibrail. După aceasta, operațiunile militare au continuat pe teritoriul Bulgariei. La 21 iulie 1774, Rusia și Poarta Otomană semnează Pacea de la Kuciuk-Kainargi. Tratatul conținea 16 prevederi favorabile Moldovei și Țării Românești. În decembrie 1774, rușii se retrag. Moldova și Țara Românească rămânând în continuare sub turci.

·    1807 - Tratatul de la Tilsit dintre Napoleon I și Țarul Alexandru I pune capăt Războiului celei de-a Patra Coaliții.

Charles Meynier – Napoleon in Berlin (Marşurile Armatei Franceze prin Berlin în 1806)

La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit care avea și o prevedere ce viza principatele românești. Prin articolul XXII al tratatului, Imperiul Rus se obliga să-şi retragă toate trupele din Valahia şi Moldova. Trebuie menționat că trupele ruse se aflau în principatele românești în cadrul războiului ruso-turc 1806-1812. Rusia a ajuns să fie în război cu Franța susținînd militar armata Prusiei în lupta sa împotriva împăratului francez Napoleon Bonaparte.

Înfrîngerea rapidă a Prusiei și ocuparea de trupele franceze a ducatului Poloniei au silit pe țarul Alexandru I să încheie acestă pace cu Napoleon. În urma semnării tratatului de la Tislit, Rusia şi Franţa s-au aliat împotriva Angliei, ba mai mult și-au propus cucerirea și împărțirea între ele a Imperiul otoman, cu unele generoase „cedări” şi Austriei.

Pe frontul otoman, Rusia urma să semneze un armistiţiu la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Valahia şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucît ţarul Alexandru I a refuzat ratificarea lui, acuzîndu-l chiar pe generalul Meiendorf că a acordat condiţii prea favorabile Turciei. Ostilităţile ruso-turce vor fi reluate în 1809. Anume în urma războiului ruso-turc de la 1806-1812 jumătatea estică a Moldovei, botezată în urma tratatului de pace ruso-turc printr-o escrocherie Basarabia, a fost cedată Imperiului Rus.

·         1838 - Este destramata Federatia Americii Centrale.

·         1846 - SUA anunta anexarea Californiei care era parte a Mexicului.

·         1857 Au început în Moldova alegerile pentru adunarea ad-hoc, falsificate de ultraconservatorul Nicolae Conachi-Vogorite, caimacam după moartea lui Toderiță Balș (17 febr./1 martie 1857), ostil unirii celor două țări române.

·         1864: A fost infiintata Primaria orasului Bucuresti; intaiul primar ales a fost generalul Barbu Vladoianu, un apropiat al domnitorului Al.I.Cuza. A fost primul primar al Bucurestiului și a ocupat funcția de ministru al Apărării Naționale între 21 februarie 1859 si 3 mai 1859. În timpul primului său mandat de primar, morile de apă de pe râul Dambovita au fost desființate și a fost proiectat un sistem de canalizare a râului pentru a împiedica inundațiile constante până la acea dată. Barbu Vlădoianu a organizat primul corp de pietrari, în vederea pietruirii străzilor Capiatlei. În 1865 a înființat, Oficiul de stare civilă și a semnat contractul de cesiune pentru construirea primei linii de cale ferată de pe teritoriul Romaniei intre Bucuresti si Giurgiu.În cel de-al doilea mandat, Vlădoianu a dispus începerea lucrărilor de pavare cu gresie și granit a Podului Mogosoaia (actuala Calea Victoriei, din 1878). Lucrările au fost finalizate în 1872 si a inaugurat în decembrie 1872 prima linie de tramvai tras de cai ( “tramcar”), care făcea legătura între Gara Târgoviștei (actuala Gara de Nord) și bariera Mosilor.

·         1865: Patru conspiratori implicati in  complotul pentru asasinarea preşedintelui american Abraham Lincoln sunt spanzurati. Printre ei s-a numarat si Mary Elizabeth Eugenia Jenkins Surratt, acuzata ca a participat la complotul  condus de John Wilkes Booth, care a dus la asasinarea preşedintelui Abraham Lincoln la  14 aprilie 1865. A fost prima femeie condamnata la moarte prin spanzuratoare in Statele Unite.

·         1871 - A fost autorizată, prin decret, funcţionarea, în Bucureşti, a Societăţii Generale de iluminare şi încălzire prin gaz

·         1887 - Ferdinand de de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry devine Prinț al Bulgariei, care în acest moment se află încă sub Imperiul Otoman. Recunoașterea oficială de către marile puteri europene s-a obținut în 1896.

Ferdinand (26 februarie 1861 – 10 septembrie 1948), născut Ferdinand Maximilian Karl Leopold Maria de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, a fost conducător al Bulgariei din 1887 până în 1918, inițial ca knyaz (prinț regent, 1887–1908) mai târziu ca țar (1908–1918). De asemenea, a fost autor, botanist, entomolog și filatelist.

·         1891 - Sunt patentate cecurile de calatorie "American Express", care vor sta la baza cartilor de credit moderne.

·         1896 – primul meci de volei înregistrat, la Colegiul Springfield din Statele Unite ale Americii

·         1898: SUA anexează insulele Hawaii. Președintele american William McKinley a promulgat legea prin care Hawaii a fost anexat ca teritoriu al Statelor Unite. Aflate in razboi cu Spania in Pacific, Statele Unite profita si anexeaza arhipelagul Hawaii , aflat deja sub protectoratul lor. Hawaï va deveni in 1959 al 50-lea stat din componenta S.U.A.

·         1929 – FC Bologna devine campioana Italiei

·         1930: A început în Statele Unite ale Americii construcția barajului Boulder, cunoscut în prezent ca barajul Hoover.

·         1930: A fost adoptată in Romania Legea pentru protecţia monumentelor naturii.

·         1936: Este brevetat in S.U.A. surubul in forma de cruce. Inventatorului Henry F. Phillips, i-au fost acordate de fapt doua brevete, unul pentru şurub şi altul surubelnita asemănătoare.

·         1936 – incepe Turul Franței la ciclism, iar prima etapă este câștigată de Paul Egli

·         1937: Japonia imperială a atacat din nou China. A început războiul de eliberare națională a poporului chinez.

·    1941 - Armata română a ocupat localitatea Lipnic, atingând aliniamentul Nistrului.

Cavalerie marsaluind spre front, in Basarabia. Se observa sabiile, pe care cavaleristii romani le au agatate de sa – foto: victortibrigan.wordpress.com

·         1949: La 5-7 iulie a avut loc al doilea val de deportări din Basarabia în Siberia și Kazahstan. Ştiţi probabil că operaţiunea s-a numit „Iug” (Sud) şi s-a desfăşurat pe baza unei hotărâri a Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 6 aprilie 1949, care prevedea deportarea de pe teritoriul R.S.S. Moldoveneşti a „chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele Miliţiei germane şi româneşti, membrilor partidelor politice, gardiştilor rurali, membrilor sectelor religioase, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus.” În Kazahstan, în Asia Centrală şi în Siberia au fost deportate 11.280 de familii, însumând 40.850 de suflete. Spre deosebire de alte deportări, aceasta s-a efectuat pe baza unei hotărâri însoţite de un act adiţional care prevedea că deportarea se face „pentru totdeauna”. A fost o mare tragedie, care a zdrobit sufleteşte zeci de mii de oameni. Operaţiunea de ridicare a acestor persoane de la casele lor a început la 6 iulie 1949, la ora 2 noaptea şi s-a încheiat a doua zi la ora 20. Conform datelor oficiale, au fost ridicate 35.796 de persoane, organizate în 30 de eşaloane transportate cu 1.573 de vagoane de vite în Siberia – în ţinutul Altai, în regiunile Kurgan, Tiumen, Tomsk şi în R.S.S.Kazahă. Trebuie însă cunoscut faptul că la ieşirea din Basarabia vagoanele acestea erau oprite, iar pe o linie paralelă erau trase alte vagoane. Familiile erau despărţite, bărbaţii fiind duşi în vagoanele trase pe linia paralelă, iar femeile, copiii şi bătrânii erau urcaţi în alte vagoane, având o altă destinaţie decât cea a vagoanelor în care se aflau bărbaţii. Foarte puţini şi-au regăsit familiile, foarte puţine familii s-au reunit după ani de detenţie, de deportare. Majoritatea şi-au luat rămas-bun pentru totdeauna. Bărbaţii erau duşi în Siberia la munci grele: în mine, în cariere de piatră, la defrişări de păduri, la construcţii de drumuri şi poduri etc. Acolo munceau şi prizonieri de război. Femeile, copiii şi bătrânii au ajuns, în cea mai mare parte, în Kazahstan şi în sudul Siberiei (Kurgan, Tomsk), în zonele cât de cât fertile, la munca câmpului. În Kazahstan am mers în toate regiunile în care am aflat că există aceste familii de deportaţi: Aktiubinsk, Kazahstanul de sud, Jambul. O să vă arăt o hartă a lagărelor din Kazahstan, a locurilor în care au fost aduşi primii strămutaţi, apoi cei deportaţi; în unele dintre acestea au ajuns şi prizonieri de război. Practic, aici s-au suprapus tot felul de populaţii, aduse din diverse motive. Este foarte greu să faci lumină în acest sistem al Gulagului sovietic. Există astfel de încercări din partea multor istorici ruşi care, de fiecare dată, vin cu noi şi noi mărturii. Unii cercetători au încercat să pătrundă în arhivele ruseşti. Să ştiţi că nici în ziua de astăzi nu ţi se pun întotdeauna la dispoziţie documentele pe care le soliciţi. Din Vasile Soare, Românii din Kazahstan – de la primele strămutări până astăzi. Valurile de deportări staliniste din Basarabia şi Bucovina în Şcoala Memoriei 2010, editor Traian Călin Uba, Fundaţia Academia Civică, 2011

·         1955 – începe Turul Franței la ciclism, iar run da inaugurală îi revine lui Miguel Poblet, din Spania

·         1956 - Fritz Moravec și alți doi alpiniști austrieci reușesc prima ascensiune a vârfului Gasherbrum II (8.035 m).

Tabăra expediţiei de la o altitudine de 5900 m

Gasherbrum II (numit şi K4). Este un munte situat pe locul 13 ca înălălţime pe glob. El aparţine de munţii Gasherbrum, fiind situat la sud-est de K2 în regiunea de graniţă dintre China şi Pakistan.

·         1957 – Juan Manuel Fangio câștigă Marele Premiu de formula 1 al Franței, urmat de Luigi Musso și Peter Collins

·         1958: Alaska devine cel de-al 49 stat american.

·         1960 - A fost proclamata independenta Republicii Cóte D'ivoire.

·         1967: Începutul războiului civil din Biafra .

·         1967 - "Beatles" lanseaza "All You Need is Love".

·         1968 – Jackie Ickx, pilotul celor de la Ferrari, câștigă Marele Premiu al Franței, iar podiumul este completat de John Surtees și Jackie Stewart

·         1969: In Canada este adoptata de catre Parlament Legea limbilor oficiale, franceza devenind alaturi de engleza limba oficiala in stat.

·         1974 – se joacă finala Cupei Mondiale, ediția din Germania de Vest. Țara gazdă învinge Olanda cu 2-1, cu golurile marcate de Paul Breitner și Gerd Muller, după ce olandezii deschiseseră scorul în minutul 2, din penalty, prin Neeskens. Golgeterul Cupei Mondiale devine polonezul Grzegorz Lato, cu 7 goluri

·         1974 – Ronnie Peterson câștigă Marele Premiu al Franței la formula 1, urmat de Nikki Lauda și Clay Reggazzoni

·        1985 - Boris Becker, jucător de tenis german, câştigă finala masculină a Wimbledon-ului; este cel mai tânăr câştigător – 17 ani şi 7 luni; (n. 22 noiembrie 1967 la Leimen, Germania).

Embed from Getty Images

Boris Franz Becker (n. 22 noiembrie 1967 la Leimen, Germania) este un fost jucător profesionist de tenis din Germania. El a câștigat 49 de Turnee la simplu și 6 Grand-Slam, medaliat cu aurul olimpic și cel mai tânăr câștigător al turneului de la Wimbledon. De la retragerea sa din circuitul profesionist de tenis, a rămas o figură cunoscută prin aparițiile media și aspecte foarte colorate ale vieții private.

·         1985 – Nelson Piquet câștigă Marele Premiu de formula 1 al Franței Podiumul este completat de Keke Rosberg și Alain Prost

·         1989 - Cu prilejul reuniunii statelor membre ale Tratatului de la Varsovia, care a avut loc la Bucuresti, M. Gorbaciov a declarat ca membrii organizatiei au libertatea de a-si alege propria lor cale catre socialism.

·         1990 – se desfășoară finala mică a Cupei Mondiale din Italia.Squadra azzura se impune cu 2-1 în fața Angliei, după două goluri înscrise de Baggio și Schillaci, în timp ce pentru gruparea din Albion a înscris Platt

·         1991: S-a constituit Partidul Alianţei Civice, preşedinte al noului partid fiind ales Nicolae Manolescu. La 28 martie 1998, acest partid a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal.

·         1991 – Nigel Mansell câștigă Marele Premiu al Marii Britanii la Silverstone, urmat pe podium de Alain Prost și Ayrton Senna

·         1993 - S-a deschis, la Bucureşti, primul Salon internaţional automobilistic al României

·         1998 – se joacă prima semifinală a Campionatului Mondial din Franța, în care Danemarca întâlnește Olanda. După 120 de minute de joc, scorul era egal, 1-1, cu golurile lui Ronaldo, pentru brazilieni, și Kluivert pentru olandezi. La penalty-uri, Brazilia a transformat prin Ronaldo, Rivaldo, Emerson și Dunaga. Olanda a transformat prin Frank De Boer și Bergkamp și a ratat prin Cocu și Ronald De Boer

·        1999 - În Israel, Guvernul format de liderul laburist Ehud Barak obține învestitura Parlamentului.

Ehud Barak, născut Ehud Brug (n. 12 februarie 1942, kibuțul Mișmar Hașaron) este un general (ret.) și politician israelian. A îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Israeliene (1991-1994) apoi, lider al Partidului Muncii și prim-ministru al Israelului (6 iulie 1999-7 martie 2001).

·         1999: Președintele Comisiei Europene, Romano Prodi, îi numește pe cei 19 comisari europeni care vor conduce viitorul executiv al UE.

·         2001 – naționala de fotbal a Germaniei câștigă titlul european la fotbal feminin după ce trece cu 1-0 de Suedia, cu un gol de aur al lui Muller în minutul 98

·         2002 – Michael Schumacher câștigă Marele Premiu de formula 1 al Marii Britanii, urmat de Rubens Barrichello și Juan Pablo Montoya

·   2005 - Mai multe explozii, presupuse de natură teroristă, zguduie Londra. Au fost uciși 56 de oameni și peste 700 răniți.

 

·         2007: In ziua de 07.07. 2007, se casatoresc la Las Vegas in Statele Unite 3000 de cupluri, sperand ca numarul  magic 07.07.07 le va aduce noroc…

·         2007 – începe Turul Franței la ciclism

·         2009: A început vizita oficială în România a suveranilor Belgiei, regele Albert al II-lea și regina Paola 

·         2009 – se joacă a doua serie de meciuri din grupa A a Gold Cup:Jamaica 0-1 Costa Rica și El Salvador 0-1 Canada

·         2010 – la Durban, se joacă a doua semifinală a Campionatului Mondial din Africa de Sud, în care Spania învinge cu 1-0 Germania, cu un gol înscris de Carles Puyol

·         2013 – începe a 12-a ediție a Gold Cup cu meciurile din grupa A: Canada 0-1 Martinica și Mexic 1-2 Canada

·         2013 – Sebastian Vettel câștigă Marele Premiu al Germaniei la formula 1, urmat de Kimi Raikkonen și Romain Grosjean.

* 2013 - Finala masculină de simplu de la Wimbledon a fost câștigată de scoțianul Andy Murray în fața sârbului Novak Djokovic. Murray a devenit primul britanic care a câștigat Wimbledon de la Fred Perry în 1936.
* 2018: La mitingul aviatic de la Baza 86 Aeriană Borcea un pilot militar și-a pierdut viața după ce s-a prăbușit cu avionul de vânătoare MIG-21 Lancer.

Nașteri

·         1053: S-a nascut  Împăratul Shirakawa  al Japoniei (d. 1129).

·         1119: S-a nascut Împăratul Sutoku al Japoniei; (d. 1164).

·        1207 - S-a născut Elisabeta a Ungariei (Elisabeta de Turingia, d.17 noiembrie 1231).

St. Elizabeth washing a sick man, a scene from the main altar of St. Elisabeth Cathedral in Kassa, 15th century

Elisabeta de Turingia, cunoscută și ca Elisabeta a Ungariei (în maghiară Árpádházi Szent Erzsébet), (n. 7 iulie 1207, Sárospatak, Regatul Ungariei – d. 17 noiembrie 1231, Marburg) a fost o descendentă a dinastiei arpadiene, fiică a regelui Andrei al II-lea, trimisă la vârsta de 4 ani în Turingia, unde s-a căsătorit în anul 1221 cu vătaful (în germană Landgraf) Ludovic al IV-lea de Turingia.

S-a remarcat prin activități caritabile în favoarea bolnavilor și săracilor. După moartea soțului ei a intrat în ordinul terțiar franciscan. A murit la vârsta de 24 de ani. A fost canonizată în anul 1235 de Rusalii. Este patroana landului Turingia. Sărbătoarea ei este în data de 19 noiembrie în spațiul de limbă germană (data așezării în mormânt), iar în calendarul roman universal în data de 17 noiembrie (data morții). Numeroase spitale, deopotrivă catolice și protestante, îi poartă numele.

A fost o descendentă a dinastiei arpadiene , fiică a regelui Andrei al II-lea al Ungariei , trimisă la vârsta de 4 ani în Turingia , unde s-a căsătorit în anul 1221 cu landgraful Ludovic al IV-lea de Turingia. După moartea soțului ei a intrat în ordinul terțiar franciscan. A decedat la vârsta de 24 de ani si a fost canonizată în anul 1235 de Rusalii Este patroana landului Turingia. Numeroase spitale, deopotrivă catolice și protestante, îi poartă numele.

·         1528 - Anna de Austria, Ducesa de Bavaria, fiica lui Ferdinand I (m. 1590).

·         1752: S-a nascut Joseph Marie Jacquard, inventatorul razboiului de tesut; (d.07.08.1834).
* 1771: Louise Auguste a Danemarcei, Ducesă de Augustenborg sau Louise Augusta (7 iulie 1771 – 13 ianuarie 1843) a fost prințesă daneză, oficial fiica regelui Christian al VII-lea al Danemarcei și a reginei Carolina Matilda. Neoficial, tatăl ei a fost Johann Friedrich Struensee, medicul regal și de facto regent al țării în momentul nașterii ei.

Portret al Prințesei Louise Auguste copil. Pastel de H.P. Sturz, 1771, colecția de la Castelul Rosenborg, Danemarca.

S-a născut la Castelul Hirschholm situat astăzi în Hørsholm, Danemarca. După arestarea lui Struensee și a reginei Caroline Mathilde la 17 ianuarie 1772, și după executarea lui Struensee și pizonieratul mamei sale, ea a fost crescută la curtea daneză, la Palatul Christiansborg din Copenhaga împreună cu fratele ei cu trei ani mai mare, Prințul Moștenitor Frederic, sub supravegherea fostei regine Juliane Marie.

Louise Augusta și fratele ei au avut o relație foarte strânsă întreaga viață, și la cererea acestuia ea a fost de acord să se căsătorească, în ciuda faptului că ea nu a avut nici un entuziasm pentru căsătorie. Ea a fost cel mai apropiat prieten al fratelui ei, și el a dezvoltat un resentiment puternic față de Juliana Maria, atunci când ea a încercat să-i despartă.

În februarie 1779, primul ministru Andreas Peter Bernstorff a clocit un plan ingenios pentru tânăra prințesă. Din moment ce un copil de sex masculin al ei ar fi putut moșteni tronul într-o zi, ar fi fost avantajos să aranjeze o căsătorie timpurie și să se căsătorească în interiorul familiei regale.

Strămoșii viitorul ei soț, bunica din partea mamei, bunica paternă și străbunica paternă au fost contesa de Reventlow, contesa de Danneskiold-Samsoe și contesa de Ahlefeldt-Langeland. Prințul avea strânse legături cu toate familiile importante ale înaltei nobilimii daneze. În primăvara anului 1785, Ducele Frederic Christian al II-lea, în vârstă de 20 de ani, a sosit la Copenhaga. Logodna a fost anunțată, și, un an mai târziu, la 27 mai 1786, Prințesa Louise Augusta în vârstă de 14 ani s-a căsătorit la Palatul Christiansborg.

Ducesa în îmbrăcăminte turcească, portret de Jens Juel.

Cuplul a trăit la curtea daneză de la Copenhaga timp de mai mulți ani până la incendiul de la Palatul Christiansborg din anul 1794; în același an a murit Ducele de Augustenborg (Frederik Christian I, 1721-1794) și soțul ei a moștenit ducatul. Prințesa a fost adesea centrul activităților de la curte, și a fost proclamată "Venus a Danemarcei"; chiar și după căsătoria fratelui ei din 1790, ea a fost jucat mai departe rolul feminin central la curte.

Cuplul s-a instalat la Castelul Augustenburg, locuind vara pe insula Als și la Gråsten. Iernile și le petreceau în Danemarca iar verile la Augustenburg, unde ea avea o curte plină de viață. Louise Augusta și Frederic Christian au avut trei copii:

• Caroline Amalie (n. 28 septembrie 1796 – d. 9 martie 1881), care a devenit regină a Danemarcei ca soție a regelui Christian al VIII-lea
• Christian August (n. 19 iulie 1798 – d. 11 martie 1869), Duce de Holstein-Sonderburg-Augustenburg. S-a căsătorit cu ruda lui daneză, contesa de Danneskjold-Samsoe.
• Frederic Emil August (n. 23 august 1800 – d. 2 iulie 1865), Prinț de Nør (Noer)

Soții au fost diferiți: în timp ce Louise Augusta era extrovertită, plină de viață, frumoasă și iubitoare de plăceri, soțul ei era neatractiv, serios, interesat de filosofie și politică. S-a spus că ea a avut mai mulți iubiți, printre ei și medicul Carl Ferdinand Suadacini, care a tratat-o ​​pentru infertilitate și a fost considerat a fi tatăl copiilor ei, deși acest lucru nu a putut fi dovedit. Louise Augusta a simțit simpatie pentru Revoluția franceză și a avut puncte de vedere anti-britanice începând cu anul 1789.

De-a lungul anilor s-a dezvoltat un conflict între soțul și fratele ei, în special pe relația dintre ducatele Schleswig-Holstein și monarhia daneză. Ea a rămas loială casei regale daneze, fratelui ei, de-a lungul diferendelor, și a acționat ca un agent al lui. În 1810 s-a implicat activ în a stopa încercările Ducelui de a fi ales ca succesor la tronul suedez, în cele din urmă fiind ales fratele mai mic al acestuia, Christian August de Slesvig-Holsten-Sønderborg-Augustenborg; Christian August a murit la scurt timp și apoi a fost ales ca succesor Jean-Baptiste Bernadotte, mareșal al Franței și Prinț de Ponte Corvo.

Relația dintre soți s-a deteriorat și Frederic Christian a încercat să limiteze în mod legal influența ei asupra viitorului copiilor lor. El a murit la 14 iunie 1814 iar Louise Augusta a preluat controlul asupra moșiei Augustenborg și a creșterii copiilor.

În 1820 a predat domeniile fiului ce mare, Christian August, și de atunci a locuit la Castelul Augustenborg unde și-a stabilit o curte excentrică. În 1832, pentru a-i da fiului cel mic, Frederik Emil August, posibilități mai bune de venit a cumpărat moșia Nør și Grønwald în Dänischwold în sudul Schleswig. Ea a avut o relație strânsă și caldă cu fiica și ginerele ei, dar relația cu fiii ei a fost tensionată.

A murit la Augustenborg în 1843, la vârsta de 71 de ani, când domnia fratelui ei deja se sfârșise, și ginerele ei, Christian al VIII-lea, a urcat pe tron; a murit deci ca mamă a reginei Danemarcei.

Louise Auguste a Danemarcei

Ducesă de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg

Date personale Născută 7 iulie 1771 Palatul Hirschholm, Hørsholm, Danemarca Decedată 13 ianuarie 1843 (71 de ani) Palatul Augustenborg, Danemarca Înmormântată Sønderborg Castle[*]  Părinți Johann Friedrich Struensee[1] Caroline Matilda de Wales  Frați și surori Frederic al VI-lea al Danemarcei  Căsătorită cu Frederic Christian II Copii Caroline Amalie, regină a Danemarcei Christian August II Frederic, Prinț de Noer Cetățenie  Germania  Danemarca  Religie luteranism  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri ducesă[*] prințesă Familie nobiliară Casa de Oldenburg Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg

* 1795: Prințul Karl Theodor de Bavaria (germană Karl Theodor Maximilian August von Bayern) (7 iulie 1795 - 16 august 1875) a fost membru al dinastiei de Wittelsbach. A fost al doilea fiu și al cincilea copil al lui Maximilian I Joseph de Bavaria (1756–1825) și al Augustei Wilhelmine de Hesse-Darmstadt (1765–96).

Prințul Karl s-a căsătorit de două ori însă morganatic:

La 1 octombrie 1823 - cu Marie Anna Sophie de Pétin (1796–1838) (numită în 1823 baroneasă von Bayrstorff). Au avut trei copii:

• Caroline Sophie, (1816–89)
• Maximiliane Theodore, (1823–85)
• Franziska Sophie, (1827–1912)

La 7 mai 1859 - cu Henriette Schoeller (1815–66). Nu au rezultat copii din această căsătorie.

Portret al Prințului Karl Theodor de Bavaria (1795–1875) de Joseph Bernhardt (1805–1885).

* 1819: Constantin Eraclide (n. 7 iulie 1819 – d. noiembrie 1875^[1]) a fost un politician și ministru român. 

Constantin Eraclide
Date personale
Născut	7 iulie 1819
Decedat	noiembrie 1875 (56 de ani)[1]
Ocupație	politician judecător autor

* 1839: Prințesa Feodora Victoria Adelaide de Hohenlohe-Langenburg (7 iulie 1839 - 10 februarie 1872) a fost fiica lui Ernst I, Prinț de Hohenlohe-Langenburg și a Prințesei Feodora de Leiningen. Prin căsătoria cu Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen a devenit Ducesă de Saxa-Meiningen după ascensiunea acestuia în 1866.

Feodora a fost cea mai mică din cei șase copii ai Prințului Ernst I de Hohenlohe-Langenburg și a Feodorei de Leiningen. Mama ei a fost sora vitregă a reginei Victoria.

Feodora și-a întâlnit viitorul soț (și verișor de gradul doi), Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen, în timp ce el se întorcea în Italia. Era proaspăt văduv și în doliu și îndurerat de pierderea primei soții, Charlotte. În ciuda recentei tragedii, Georg căuta o mamă pentru cei doi copii ai săi care erau mici. Feodora și Georg s-au logodit imediat. La 23 octombrie 1858, ei s-au căsătorit la Langenburg. Cuplul a avut trei fii:

• Prințul Ernst (27 septembrie 1859 - 29 decembrie 1941); s-a căsătorit morganatic cu Katharina Jensen; au avut copii
• Prințul Frederick John (12 octombrie 1861 - 23 august 1914); s-a căsătorit cu contesa Adelaide de Lippe-Biesterfeld; au avut copii. A fost bunicul Prințesei Regina de Saxa-Meiningen, soția lui Otto, Prinț Moștenitor al Austriei. Prințul Frederic a fost ucis în bătălie, la Tarcienne, Franța.
• Prințul Victor (14 mai 1865 - 17 mai 1865)

Mariajul a fost unul nefericit. Georg nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Charlottei și Feodora nu era potrivită temperamental pentru viața pe care era de așteptat să o ducă.^[1] Nu avea dotări intelectuale sau artistice; chiar mai rău, ea a avut nici un interes în dezvoltarea acestora. În ciuda acestui fapt, Georg a încearcat s-o educe. El era un mare iubitor de arte, în special de teatru. Curând el a realizat că ea nu va fi la fel de spirituală și inteligent ca Charlotte. După decesul celui de-al treilea fiu, Feodora a părăsit Meiningen.^[1]

În ianuarie 1872, Feodora a contractat scarlatină și a murit luna următoare. În ciuda diferențelor dintre ei, Georg a rămas atasat de ea; când ea s-a îmbolnăvit, el el a fost cu adevărat înnebunit de durere și a trimis telegrame părinților ei de două ori pe zi.^[1] Anul următor după moartea ei, Georg s-a căsătorit pentru a treia oară cu Ellen Franz, o fostă actriță.

Feodora de Hohenlohe-Langenburg

Ducesă de Saxa-Meiningen

Feodora de Hohenlohe-Langenburg, la 21 de ani. Portret de Franz Xaver Winterhalter. Date personale Nume la naștere Feodora Victoria Adelheid Născută 7 iulie 1839 Stuttgart Decedată 10 februarie 1872 (32 de ani) Meiningen Înmormântată Q2052704[*]  Cauza decesului Scarlatină  Părinți Ernst I Feodora de Leiningen  Frați și surori Prințesa Adelheid de Hohenlohe-Langenburg Prințul Victor de Hohenlohe-Langenburg Carl Ludwig II, Prince of Hohenlohe-Langenburg[*] Hermann, Prinț de Hohenlohe-Langenburg  Căsătorită cu Georg al II-lea, Duce de Saxa-Meiningen Copii Prințul Ernst Prințul Frederick John Prințul Victor Cetățenie  Germania  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri duce prințesă Familie nobiliară Casa de Hohenlohe-Langenburg (prin naștere) Casa de Saxa-Meiningen (prin căsătorie)

·     1843 - S-a născut Camillo Golgi, medic și fiziolog italian, laureat al Premiului Nobel (d. 1926)

Camillo Golgi (n. 7 iulie 1843 — d. 21 ianuarie 1926) a fost medic și om de știință italian. În 1906 obține, împreună cu Santiago Ramón y Cajal, Premiul Nobel pentru Medicină pentru contribuțiile aduse în domeniul cercetării structurii sistemului nervos.

·         1860:  Gustav Mahler (n. 7 iulie 1860 - d. 18 mai 1911) a fost un compozitor austriac al romanticului târziu și unul dintre cei mai importanți dirijori ai generației sale. S-a născut în satul Kalischt, Boemia, Imperiul Austriac, astăzi Kaliště, Republica Cehă. Familia s-a mutat apoi în Iglau (astăzi Jihlava), unde Mahler a crescut.

În calitate de compozitor, stilul lui Mahler se regăsește la granița dintre tradiția austro-germană a secolului al XIX-lea și modernismul începutului de secol XX. Deși în timpul vieții sale aptitudinile de dirijor erau unanim recunoscute, muzica proprie a căpătat popularitate doar după perioade de relative neglijări, care au inclus și interzicerea interpretării lucrărilor sale în cea mai mare parte a Europei, în timpul Germaniei Naziste. După 1945, muzica sa a fost redescoperită, iar Mahler a devenit unul dintre cei mai înregistrați și interpretați compozitori, popularitate care se menține și astăzi.

Născut în condiții umile, Mahler a demonstrat abilități muzicale de la o vârstă fragedă. După ce a absolvit Conservatorul din Viena în 1878, a avut o succesiune de posturi de dirijor, care i-au mărit reputația în rândul instituțiilor europene de operă, culminând cu obținerea postului de director al Operei de Stat din Viena, în 1897. În timpul celor zece ani petrecuți la Viena, Mahler - care s-a convertit de la iudaism la catolicismpentru a-și asigura postul - a fost frecvent victima presei antisemite. Cu toate acestea, producțiile sale inovatoare și insistența pentru interpretare la cele mai înalte standarde l-au făcut unul dintre cei mai importanți dirijori de operă, în special al operelor lui Wagner și Mozart. Spre sfârșitul vieții sale, a fost pentru scurt timp directorul Operei Metropolitane din New York și al Filarmonicii din New York.

Creația lui Mahler este relativ redusă cantitativ, deoarece Mahler își câștiga existența ca dirijor, compoziția fiind o activitate din timpul liber. Totuși, acorda compoziției cât de mult timp putea, rezervând vacanțele de vară pentru perioade de intensă concentrare creativă. În afară de primele sale lucrări, cum ar fi o parte dintr-un cvintet de pian compus în perioada în care era student la Viena, lucrările lui Mahler sunt compuse pentru orchestre mari, coruri simfonice și soliști de operă. Majoritatea dintre cele 12 lucrări simfonice ale sale sunt la scară foarte mare, adeseori folosind soliști vocali sau coruri pentru a îmbogăți orchestra foarte mare. Aceste lucrări erau adesea controversate la premiere, iar unele au primit cu greu acceptarea critică și publică. Excepție fac Simfoniile nr. 2, nr. 3 și premiera triumfătoare a Simfoniei nr. 8 în 1910. Institutul Internațional Gustav Mahler a fost înființat în 1955 pentru a onora viața și opera compozitorului.

Gustav Mahler copil

Familia Mahler provenea din partea estică a Boemiei și era de condiții umile; bunica lui Mahler a fost vânzătoare ambulantă.^[12] La acea vreme, Boemia făcea parte din Imperiul Austriac; familia Mahler provenea din minoritatea boemă vorbitoare de limbă germană și era evreiască. Din cauza acestor condiții, viitorul compozitor a dezvoltat devreme un sentiment de exil, „întotdeauna un intrus, niciodată binevenit”.^[13]

Bernhard Mahler, tatăl compozitorului, a urcat în rangurile micii burghezii, devenind vizitiu și apoi hangiu.^[14] A cumpărat o casă modestă în satul Kalischt (Kaliště), situat la jumătatea distanței dintre Praga și Brno, în ceea ce astăzi este zona centrală a Republicii Cehe. Soția lui Bernhard, Marie, a dat naștere primului din cei 14 copii ai cuplului, un băiat, Isidor, care a murit în copilărie. Doi ani mai târziu, pe 7 iulie 1860, s-a născut al doilea copil, Gustav.^[

Jihlava (Iglau), unde Mahler a crescut

În decembrie 1860, Bernhard Mahler, împreună cu Marie și Gustav s-au mutat în orașul Iglau (Jihlava)^[15] situat la 25 km sud-est de Kalischt, unde a construit o berărie și o tavernă.^[16]Familia s-a dezvoltat repede, dar din cei 12 copii născuți în Iglau doar șase au supraviețuit copilăriei.^[15] La acea vreme, Iglau era un oraș comercial înfloritor cu o populație de 20.000 de locuitori, unde Gustav a făcut cunoștință cu muzica prin intermediul melodiilor stradale, de dans și folclorice, precum și prin marșurile trupei militare locale.^[17] Toate aceste elemente vor contribui ulterior vocabularului său artistic matur.^[14]

Când avea patru ani, Mahler a descoperit pianul bunicilor săi și s-a atașat imediat de el.^[18] Și-a dezvoltat aptitudinile de interpretare suficient de bine cât să fie considerat un copil-minune local și a dat primul său spectacol public la teatrul din oraș când avea zece ani.^[14][16] Deși Mahler adora să compună muzică, rapoartele școlare ale gimnaziului din Iglau indică un copil neatent și nedemn pentru munca în mediul academic.^[18] În 1871, în speranța de a îmbunătăți rezultatele fiului său, Bernhard l-a trimis pe Gustav la școală în Praga, dar copilul nu era fericit acolo și a revenit repede la Iglau.^[16] În 1874, a suferit o puternică pierdere personală, când fratele său mai mic, Ernst, a murit după o lungă perioadă de boală. Mahler a căutat să își transmită sentimentele prin muzică: cu ajutorul unui prieten, Josef Steiner, a început să lucreze la o operă, Herzog Ernst von Schwaben (Ducele Ernst al Suabiei), în memoria fratelui său. Atât libretul, cât și muzica au fost pierdute.

Bernhard Mahler a sprijinit ambițiile fiului său pentru o carieră muzicală și a fost de acord ca băiatul să încerce pentru un loc la Conservatorul din Viena.^[19] Tânărul Mahler a fost audiat de renumitul pianist Julius Epstein și a fost acceptat pentru anul universitar 1875-1876.^[16] A înregistrat progrese însemnate în studiul pianului, cu Epstein și a câștigat premii la sfârșitul fiecăruia din primii doi ani. În ultimul an, 1877-1878, s-a concentrat pe compoziție și armonie sub îndrumarea lui Robert Fuchs și Franz Krenn.^[20][21] Puține dintre compozițiile lui Mahler din perioada studenției au supraviețuit; majoritatea erau abandonate când devenea nemulțumit de ele. A distrus o parte simfonică pregătită pentru o competiție de la sfârșitul semestrului, după ce a fost respinsă cu dispreț de directorul autocratic Joseph Hellmesberger pe motivele erorilor de copiere.^[22] Este posibil ca Mahler să fi avut primele experiențe ca dirijor împreună cu orchestra studenților Conservatorului la repetiții și interpretări, deși se pare că principalul său rol în această orchestră era acela de percuționist.^[23]

Unul dintre colegii lui Mahler de la Conservator a fost viitorul compozitor de lieduri, Hugo Wolf, cu care a format o strânsă relație de prietenie. Wolf nu a fost capabil să se adapteze la cerințele stricte ale Conservatorului și a fost exmatriculat. Mahler, deși uneori era rebel, a evitat aceeași soartă, adresând o scrisoare lui Hellmesberger, în care își cerea iertare.^[22]Asista la conferințele ocazionale ale lui Anton Bruckner și, deși nu a fost niciodată elevul său, a fost influențat de el. Pe 16 decembrie 187,7 a asistat la premiera dezastruoasă a Simfoniei nr. 3 a lui Bruckner, în care compozitorul a fost huiduit și cea mai mare parte a audienței a plecat în timpul concertului. Mahler, împreună cu alți colegi, a realizat o versiune pentru pian a Simfoniei, pe care i-a prezentat-o lui Bruckner.^[23] Împreună cu mulți alți studenți la muzică ai generației sale, Mahler a fost vrăjit de Richard Wagner, deși el era mai mult interesat de muzica lui Wagner decât de punerea pe scenă. Nu se știe dacă Mahler a asistat la vreo operă a lui Wagner în perioada studenției.^[24]

Mahler a părăsit Conservatorul în 1878 cu o diplomă, dar fără prestigioasa medalie de argint acordată pentru realizări excepționale.^[25] S-a înscris apoi la Universitatea din Viena și a urmat cursuri ce reflectau atracția sa crescândă pentru literatură și filozofie.^[16] După ce a părăsit Universitatea în 1879, Mahler a câștigat bani ca profesor de pian, a continuat să compună, iar în 1880 a terminat cantata dramatică Das klagende Lied („Cântecul de lamentație”). Aceasta, prima sa compoziție importantă, reflectă influențele lui Wagner și Bruckner, dar include multe elemente muzicale pe care muzicologul Deryck Cooke le descrie ca fiind „Mahler pur”.^[26] Prima audiție a fost amânată până în 1901, când a fost prezentată într-o variantă revizuită și scurtată.^[27]

Mahler a dezvoltat un interes pentru filozofia germană și, prin intermediul prietenului său Siegried Lipiner, a făcut cunoștință cu lucrările lui Arthur Schopenhauer, Friedrich Nietzsche, Gustav Theodor Fechner și Hermann Lotze. Acești gânditori au continuat să îl influențeze pe Mahler și muzica sa la mult timp după ce s-a încheiat perioada studenției.

Alma Schindler, care s-a căsătorit cu Mahler în 1902 (fotografie din 1899)

În timpul cellei de a doua stagiuni ale sale de la Viena, Mahler a achiziționat un apartament modern pe Auenbruggerstrasse și a construit o vilă de vară pe terenul pe care l-a achiziționat, lângă noul său studio de compoziție de la Maiernigg.^[63] În noiembrie 1901, a cunoscut-o pe Alma Schindler, fiica vitregă a pictorului Carl Moll, la o întrunire socială ce l-a inclus și pe directorul de teatru Max Burckhard.^[88] Inițial, Alma nu era doritoare să-l cunoască pe Mahler din cauza „scandalurilor despre el și a fiecărei tinere ce aspira să cânte la operă”.^[89] Cei doi s-au angajat într-o neînțelegere energică despre un balet de Alexander von Zemlinsky (Alma era una din elevele lui Zemlinsky), dar ea a fost de acord ca cei doi să se întâlnească a doua zi la Operă.^[88]Această întâlnire a condus la o curtare rapidă, iar Mahler și Alma s-au căsătorit într-o ceremonie privată pe 9 martie 1902. La acel moment, Alma era însărcinată cu primul lor copil^[90], o fiică Maria Anna, care s-a născut pe 3 noiembrie 1902. A doua fiică, Anna, s-a născut în 1904.^[71]

Prietenii cuplului au fost surprinși de căsătorie și aveau dubii cu privire la înțelepciunea sa. Burckhard îl numea pe Mahler „acel evreu rahitic și degenerat”, nedemn de o asemenea fată frumoasă, de familie bună.^[91] Pe de altă parte, familia lui Mahler o considerau pe Alma ca fiind cochetă, nedemnă de încredere și prea preocupată să vadă bărbații tineri căzând pradă farmecelor sale.^[92] Mahler era de la natură schimbător și autoritar – Natalie Bauer-Lechner, partenera sa precedentă, spunea că viața cu el era „ca și când ai fi într-o barcă ce este balansată neîncetat de valuri”.^[93] Alma a devenit iritată de faptul că, la insistența lui Mahler, nu poate exista decât un compozitor în familie și a renunțat la studiile muzicale.^[94] Totuși, căsnicia a fost marcată uneori de exprimare a pasiunii, în special din partea lui Mahler.^[95]

În vara anului 1907, Mahler, epuizat de efectele campaniei împotriva sa la Viena, și-a luat familia la Maiernigg. La puțin timp după sosirea lor, ambele fiice s-au îmbolnăvit de scarlatină și difterie. Anna s-a recuperat, dar Marie a murit pe 12 iulie, după două săptămâni de luptă.^[96] Imediat după această pierdere devastatoare, Mahler a aflat că inima sa are probleme, diagnostic confirmat ulterior de un specialist din Viena, care a prescris evitarea oricărei forme de efort fizic. Nu se știe cât de mult l-a slăbit această boală pe Mahler. Alma a scris că este practic o condamnare la moarte, deși Mahler însuși, într-o scrisoare adresată ei în 30 august 1907, spunea că este capabil să trăiască o viață normală, singura diferență fiind faptul că trebuie să evite efortul fizic excesiv.^[97] Totuși, boala a adâncit și mai mult depresia. La sfârșitul verii, vila din Maiernigg a fost închisă și nu a mai fost niciodată vizitată.

Mormântul lui Mahler din cimitirul Grinzing, Viena

În ciuda problemelor pe plan emoțional, în vara anului 1910 Mahler a lucrat la Simfonia nr. 10, terminând mișcarea Adagio și schițând încă patru părți.^[106][107] El și Anna s-au întors la New York în noiembrie 1910, unde Mahler a intrat într-un sezon aglomerat de concerte și turnee împreună cu Filarmonica. În preajma Crăciunului anului 1910, a început să sufere de dureri de gât care au persistat. Pe 21 februarie 1911, cu o febră de 40 ^oC, Mahler a insistat să îndeplinească un angajament la Carnegie Hall, cu un program ce a cuprins Uvertura Oberon a lui Weber, „Preludiile” de Liszt, Concertul pentru vioară al lui Mendelssohn (cu Frederic Fradkin solist) și Simfonia nr. 7 a lui Beethoven. Acesta avea să fie ultimul său concert.^[108][109] După săptămâni petrecute la pat, a fost diagnosticat cu endocardită bacteriană, o boală la care sunt predispuși cei care suferă de valve cardiace defectuoase și la care rata de supraviețuire în zilele dinaintea antibioticelor era aproape zero. Totuși, Mahler nu a abandonat speranța și se gândea să își reia sezonul de dirijor.^[110] Pe 8 aprilie, familia Mahler a părăsit New Yorkul la bordul navei SS Amerika, cu destinația Europa. Au ajuns la Paris zece zile mai târziu, unde Mahler a fost internat la o clinică din Neuilly-sur-Seine, dar starea sa nu s-a îmbunătățit. Pe 10 mai a fost transportat cu trenul la sanatoriul Lŏw din Viena, unde a decedat pe 18 mai la vârsta de 50 de ani.^[111]

Mahler a fost înmormântat la cimitirul Grinzing după cum i-a fost dorința. Alma, la ordinele medicilor, a fost absentă, dar printre cei care au participat la funeralii s-au numărat Arnold Schoenberg (pe a cărui coroană l-a descris pe Mahler drept „Sfântul Gustav Mahler”), Bruno Walter, Alfred Roller, pictorul secesionist Gustav Klimt și reprezentații multor instituții de operă europene.^[112] Ziarul The New York Times, în articolul despre moartea lui Mahler, l-a numit „una dintre cele mai importante personalități muzicale ale vremii sale”, dar a discutat simfoniile sale din perspectiva duratei lor, exagerând durata Simfoniei nr. 2 la „două ore și patruzeci de minute”.^[113] În Londra, The Times a spus că stilul său dirijoral era „mai desăvârșit decât al oricărei alte persoane, cu excepția lui Richter” și că simfoniile sale erau „neîndoielnic interesante în combinarea bogăției orchestrale moderne cu o simplitate melodică, adesea apropiată de banalitate” – deși era prea devreme pentru a fi apreciate la adevărata lor valoare.^[114]

Alma Mahler a trăit încă 50 de ani, decedând în 1964. S-a căsătorit cu Walter Gropius în 1915, a divorțat de el cinci ani mai târziu și s-a căsătorit cu scriitorul Franz Werfel în 1929.^[115] În 1940 a publicat memoriile anilor ei petrecuți cu Mahler întitulate Gustav Mahler: Amintiri și scrisori. Această carte a fost criticată de biografii lui Mahler ca fiind incompletă, selectivă și pentru că oferă o imagine distorsionată a vieții lui Mahler.^[116] Fiica compozitorului, Anna Mahler, a devenit o sculptoriță celebră; a murit în 1988.^[117] Societatea Internațională Gustav Mahler a fost înființată în 1955 la Viena, cu Bruno Walter în calitate de primul președinte și Alma Mahler ca membru de onoare. Societatea urmărește să creeze o ediție critică completă a lucrărilor lui Mahler și comemoreze toate aspectele vieții compozitorului.

Lucrări:

Primele lucrări

• 1878-1880: Das klagende Lied
• 1880: Trei lieduri: „Im Lenz”; „Winterlied”; „Maitanz im Grünen”
• 1880-1883: Trei cântece: Lieder und Gesänge Vol. I
• 1885-1886: Lieder eines fahrenden Gesellen (patru cântece)
• 1884: Der Trompeter von Säckingen (pierdută)

Perioada Wunderhorn

• 1887-1888: Adaptarea Die Drei Pintos
• 1887-1890: Lieder und Gesänge Vol. II (patru cântece)
• 1887-1890: Lieder und Gesänge Vol. III (cinci cântece)
• 1888-1896: Simfonia nr. 1 în Re major
• 1888-1894: Simfonia nr. 2
• 1892: „Das himmlische Leben” (folosită mai târziu în Simfonia nr. 4)
• 1892-1901: Des Knaben Wunderhorn (12 cântece)
• 1894-1896: Simfonia nr. 3
• 1899-1901: Simfonia nr. 4

Perioada de mijloc

• 1901-1904: Rückert-Lieder (cinci cântece)
• 1901-1904: Kindertotenlieder (cinci cântece)
• 1901-1902: Simfonia nr. 5
• 1903-1904: Simfonia nr. 6 în La minor
• 1904-1905: Simfonia nr. 7
• 1906-1907: Simfonia nr. 8 în Mi bemol major

Perioada târzie

• 1908-1909: Das Lied von der Erde
• 1909-1910: Simfonia nr. 9
• 1910: Simfonia nr. 10 în Fa diez major (neterminată, schiță continuă)

Gustav Mahler

Date personale Nume la naștere Gustav Mahler Născut 7 iulie 1860[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Kaliště[*], Regatul Boemiei, Imperiul Austriac  Decedat 18 mai 1911 (50 de ani)[1][2][3][4][5][6][7][8][9][10][11]  Viena, Austro-Ungaria[12][13]  Înmormântat Grinzinger Friedhof[*]  Cauza decesului cauze naturale[*] (Endocardita)  Părinți Bernhard Mahler[*]  Căsătorit cu Alma Mahler-Werfel (1902–1911)  Copii Anna Mahler  Cetățenie  Imperiul Austriac  Austro-Ungaria  Etnie evrei  Ocupație dirijor compozitor classical composer[*] muzician  Activitate Studii Universitatea din Viena, Universitatea de Muzică și Artă Dramatică din Viena   Instrument(e) Pian Ani de activitate 1880 – 1911

* 1864: Ioan Șenchea (n. 7 iulie 1864, Zărnești - d. 7/8 septembrie 1916) a fost un avocat, fruntaș local al Partidului Național Român din comitatul Făgăraș.

S-a născut în familia lui Ioan Șenchea, primar al localității Zărnești. Studiile începute în localitatea natală, au fost continuate mai întâi la Brașov și Arad și ulterior finalizate la universitățile din Budapesta și Viena cu un doctorat în drept și științe politice. Întors în Transilvania, din 1892 a practicat avocatura în Făgăraș, unde s-a căsătorit cu Luiza Boeriu, una din cele două fiice ale unui proprietar de mori din partea locului. A fost asasinat de către jandarmii maghiari în 7/8 septembrie1916, în zilele intrării trupelor române în Țara Făgărașului.

Ioan Șenchea

Date personale Născut 7 iulie 1864 Zărnești, Imperiul Austriac Decedat 7/8 septembrie 1916 Făgăraș Etnie Română Ocupație Avocat Activitate Partid politic Partidul Național Român

* 1878: Elisabeta Amalia a Austriei (7 iulie 1878 - 13 martie 1960) a fost fiica Arhiducelui Carol Ludovic al Austriei și a celei de-a treia soții, Infanta Maria Tereza a Portugaliei.^[1] A fost mama lui Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein și bunica paternă a lui Hans-Adam al II-lea, Prinț de Liechtenstein, actualul monarh al Liechtensteinului.

Elisabeta s-a născut la Reichenau la 13 iulie 1878. A fost cel mai mic copil al unei familii numeroase; tatăl ei a fost Arhiducele Carol Ludovic al Austriei care a fost căsătorit de trei ori și a avut copii cu două dintre soțiile lui. Cu prima soție, Prințesa Margareta de Saxonia, nu a avut copii. Cu a doua soție, Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii, Carol Ludovic a fost tatăl Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, care a devenit moștenitor al tronului Austro-Ungariei. Elisabeta și sora ei mai mare, Maria Annunziata, au fost copiii rezultați din cea de-a treia căsătorie, cu Infanta Maria Tereza a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei.

Tatăl ei era fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei, împăratul care domnea în Austro-Ungaria în momentul nașterii ei. De asemenea, el era fratele mai mic al lui Maximilian I al Mexicului, care a devenit împărat al Mexicului pentru o scurtă perioadă de timp.

În 1896, tatăl ei a murit.

Elisabeta Amalia cu soțul ei, Prințul Aloys de Liechtenstein

("Sport & Salon", Viena, 25 aprilie 1903)

La 20 aprilie 1903, la Viena, Arhiducesa Elisabeta Amalia s-a căsătorit cu Prințul Aloys de Liechtenstein. A existat o dezbatere dacă aceasta a fost o uniune egală. Împăratul Franz Joseph I a participat la nuntă cu intenția de a face clar că privește Liechtenstein ca pe o dinastie conducătoare legitimă.^[2] Mai târziu, împăratul a devenit nașul fiului cel mare al cuplului, Franz Joseph, care a fost numit după el.^[3]

Cuplul a avut opt copii:

• Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein (1906-1989)
• Prințesa Maria Theresia (1908-1973)
• Prințul Karl Alfred (1910-1985)
• Prințul Georg Hartmann (1911-1998)
• Prințul Ulrich Dietmar (1913-1978)
• Prințesa Marie Henriette (1914-2011)
• Prințul Aloys Heinrich (1917-1967)
• Prințul Heinrich Hartneid (1920-1993)

Prințul Aloys a renunțat la drepturile sale de succesiune la 26 februarie 1923, în favoarea fiului său, Franz Joseph al II-lea.

Elisabeta Amalia a Austriei

Prințesă Aloys de Liechtenstein

Date personale Nume la naștere Elisabeth Amalie Eugenia Maria Theresia Karoline Luise Josepha Născută 7 iulie 1878 Reichenau, Austria Decedată 13 martie 1960 (81 de ani) Liechtenstein Înmormântată Liechtenstein  Părinți Arhiducele Carol Ludovic al Austriei Infanta Maria Tereza a Portugaliei  Frați și surori Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei Archduchess Maria Annunciata of Austria[*] Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei Arhiducele Otto Franz al Austriei Arhiducele Ferdinand Karl de Austria  Căsătorită cu Prințul Aloys de Liechtenstein Copii Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein Prințesa Maria Theresia Prințul Karl Alfred Prințul Georg Hartmann Prințul Ulrich Dietmar Prințesa Marie Henriette Prințul Aloys Heinrich Prințul Heinrich Hartneid Cetățenie  Austria  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri Arhiduce Familie nobiliară Casa de Habsburg-Lorena Casa de Liechtenstein

·         1879: S-a nascut Knud Johann Victor Rasmunssen, explorator, antropolog şi etnolog danez ; (d.21.12.1933).

·         1879: Alexandru (Sașa) Dobrogeanu-Gherea (n. 7 iulie 1879, Ploiești - d. 4 decembrie 1937, Închisoarea Lublianka, Moscova) a fost un om politiccomunist. Fiu al socialistului creștinit de origine evreiască Constantin Dobrogeanu-Gherea și al soției sale Sofia Parcevska, de origine incertă, a primit o educație de stânga, intrând în contact cu operele lui Marx și Engels în familie și ca student al Politehnicii din München. Constantin Dobrogeanu-Gherea a devenit creștin în 1879.

In 1910 se înscrie în Partidul Social Democrat Muncitoresc, fiind ales după război președinte al Federației Socialiste din Prahova. În această calitate face parte din delegația care a cerut afilierea la Komintern (vara 1920). Acceptarea celor 21 de condiții obligatorii pentru membrii Kominternului de către nucleul dur al socialiștilor români va duce la apariția Partidului Comunist Român la 21 mai 1921.

În ianuarie 1922, toți comuniștii din grup au fost arestați imediat pentru conspirație împotriva siguranței statului, vor fi judecați și condamnați în Procesul din Dealul Spirii.

Bolșevic fanatic, convins de necesitatea revoluției,Alexandru Dobrogeanu-Gherea va fi figura centrală a procesului datorită prestigiului tatălui său, Constantin Dobrogeanu-Gherea, și unor atitudini demonstrative spectaculoase (greva foamei, refuzul de a răspunde la întrebări).

După amnistia din iunie 1922, ocupă mai multe funcții importante în PCdR: membru in Comitetul Executiv și coordonator al presei de partid (1922) și membru în Comitetul Central (1924), fiind și deputat în Parlamentul României. După alte două arestări (decembrie 1924 și ianuarie 1929) și pierderea funcțiilor de răspundere pentru „opoziționism" și „deviere de stânga", suferă o cădere nervoasă (1930).

In 1932 pleacă definitiv în URSS, unde va traduce în română câteva din operele lui Lenin la Editura pentru Literatură Străină. Acuzat de troțkism, este executat în timpul marii terori staliniste, fără a se ține cont de afecțiunea sa psihică. 

Alexandru Dobrogeanu-Gherea
Date personale
Nume la naștere	Sașa
Născut	7 iulie 1879 Ploiești, România
Decedat	4 decembrie 1937 (58 de ani) Moscova, URSS, (AstăziFederația Rusă)
Părinți	Constantin Dobrogeanu-Gherea și Sofia Parcevska
Frați și surori	1. Ștefania, pianistă, căsătorită cu criticul Paul Zarifopol 2. Ion, estetician și filosof
Copii	Fany[1] (căsătorită cu Luca Caragiale, fiul lui I.L. Caragiale)
Naționalitate	română
Cetățenie	România
Etnie	evreiască după tată, incertă după mamă
Ocupație	jurnalist politician
activist comunist
Membru fondator al PCR
Deputat în Parlamentul Regatului României, 1924
Președinte al Federației Socialiste din Prahova
Partid politic	Partidul Comunist din România
Alma mater	Politehnica din München
Profesie	politician bolșevic

* 1880: Luigi Chiarelli (n. 7 iulie 1880 - d. 20 decembrie 1947) a fost un dramaturg, critic de teatru și pictor italian, creatorul genului teatral grotesc.

Opera:

• 1912 -- Polițistul ("Er gendarme");
• 1912 -- O noapte de dragoste ("Una notte d'amore");
• 1917 -- Masca și chipul ("La maschera e il volto");
• 1921 -- Himera ("Chimero");
• 1922 -- Scara de mătase ("La Scala di seta");
• 1922 -- Focuri de artificii ("Fuochi d'artificio");
• 1924 -- Moartea amanților ("La morte degli amanti").

Luigi Chiarelli

* 1881: Hugo Albert Emil Hermann Dingler (n. 7 iulie 1881,^[1] München, Imperiul German – d. 29 iunie 1954,^[1] München, RFG) a fost un om de știință și filozof german. A adus și unele contribuții în domeniul matematicii, punând bazele geometriei tehnice aplicate.

Hugo Dingler a studiat matematica, filozofia și fizica la universitățile din Göttingen și München cu Felix Klein, Hermann Minkowski, David Hilbert, Edmund Husserl, Woldemar Voigt și Wilhem Roentgen. A absolvit Universitatea din München cu o teză sub supravegherea lui Aurel Voss. Dingler și-a câștigat doctoratul în matematică, fizică și astronomie în 1906. Consultantul său doctoral a fost Ferdinand von Lindemann. În 1910, prima încercare a lui Dingler de a câștiga statutul de Habilitat a eșuat. A doua încercare în 1912 a avut succes. Dingler a predat apoi ca Privat docent și a susținut cursuri de matematică, filozofie și istoria științei. A devenit profesor la Universitatea din München în 1920. Dingler a ocupat funcția de profesor ordinarius la Darmstadt în 1932.

În 1934, la un an după ce naziștii au preluat puterea, Dingler a fost demis din funcția de învățător din motive încă neclare. Dingler însuși a spus unor intervievatori că acest lucru se datorează scrierilor sale favorabile referitoare la evrei. De fapt, au fost remarcate atât declarațiile filosemice cât și antisemite ale lui Dingler.^[2]

Din 1934 până în 1936 a ocupat din nou o poziție didactică.

În 1940, Dingler s-a alăturat partidului nazist și a primit din nou o funcție didactică.

* 1883: Prințul Eitel Friedrich (7 iulie 1883 – 8 decembrie 1942) a fost al doilea fiu al împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei și al primei soții, Ducesa Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein. S-a născut și a murit la Potsdam, Germania.

La 27 februarie 1906 Prințul Eitel s-a căsătorit cu Ducesa Sophia Charlotte de Oldenburg (2 februarie 1879 Oldenburg – 29 martie 1964, Westerstede) la Berlin. Au divorțat la 20 octombrie 1926 și nu au avut copii.

Eitel Friedrich

Prinț al Prusiei

Prințul Eitel Friedrich în uniformă de căpitan, Potsdam

·         1884: Lion Feuchtwanger, scriitor german (d. 1958)

·         1886: S-a nascut compozitorul roman Ion Hartulary-Darclée ; (d. 1969). Ion Hartulary-Darclée (1886 – 1969) a fost un dirijor și compozitor român, singurul fiu al sopranei Haricleea Darclée și a lui Iorgu Hartulary. A studiat cu maeștri de seamă, ca André Gédalge, Leroux și Charles-Marie Widor. S-a întors în țară în plină maturitate creatoare și a activat, ca dirijor al Orchestrei simfonice a Radiodifuziunii, timp de un sfert de veac, la alcătuirea și formarea artistică a orchestrei de studio. Între timp, a continuat să compună. Este autor de opere și operete (Amorul mascat, Capriciu antic, Amazoana, Miracolul cameliilor, Zig-Zag, Operetta, Margery), muzică vocal-simfonică (poemul Visul lui Bălcescu), simfonii (Vârful cu dor) precum și suita Picturi de Grigorescu.

·         1887: Marc Chagall (n. 7 iulie 1887, Vitebsk, Belarus - d. 28 martie 1985, Saint-Paul-de-Vence, Franța) a fost un pictor modern. Stilul său de pictură este considerat ca deosebit de original și poetic, sub influența fanteziei și al melancoliei, și strâns legat de cultura ebraică. Ea reprezintă o temă care revine permanent în creația sa, la fel ca și orașul provincial bielorus Vitebsk, în care artistul și-a petrecut copilăria.

La 7 iulie 1887 vine pe lume la Vitebsk, în Rusia (azi Belarus), Moșe Segal, care se va face cunoscut mai târziu ca artist cu numele de Marc Chagall. Copilul este primul născut al familiei Zachar și Faiga Segal, evrei hasidici de limbă idiș. Părinții lui Chagall sunt oameni săraci și foarte credincioși. Viața de familie se desfășoară în ritmul sărbătorilor religioase în cartierul destinat de autoritățile țariste evreilor. Părinții sunt analfabeți, dar fiul învață să scrie, să citească și să cânte la vioară. Primele cunoștințe le primește la școala evreiască, apoi va urma o școală laică. Dorește să devină pictor, la început însă lucrează ca ucenic la un fotograf (1906), dar reușește să meargă timp de două luni în atelierul lui Iehuda Pen, de la care primește primele lecții de pictură. Înfruntând multe greutăți, în anul următor pleacă la St. Petersburg, unde în 1907 devine elevul lui Nicolai Roerich, director al Academiei de Arte Frumoase. Chagall își va continua studiile mai târziu cu Lev Bakst, la Școala Svansev, care îi reunea pe reprezentanții avangardei ruse.

În anul 1910 ia parte la expoziția colectivă organizată de Școală. Se hotărăște să plece în Franța. În acest timp se logodește cu Bella Rosenfeld, care îl va aștepta la Vitebsk vreme de patru ani. Se vor căsători în anul 1915.

Ajuns la Paris, artistul își adaptează numele limbii franceze. La început locuiește în cartierul Montparnasse, apoi se mută în La Ruche, unde existau aproximativ o sută de ateliere de pictură. Chagall trăiește în sărăcie. Noaptea pictează în atelierul ticsit și dezordonat, pe pânze improvizate din fețe de masă, cearșafuri sau cămăși de noapte, ziua continuă să studieze. Îi cunoaște pe poeții Max Jacob și Guillaume Apollinaire. Cu sprijinul pictorului Robert Delaunay, lucrările lui Chagall sunt primite la Salonul de Toamnă (1912).

În anii 1913 și 1914 își expune la Berlin tablourile pictate la Paris. În 1914 își vizitează familia în Vitebsk și, surprins de izbucnirea războiului, va rămâne în Rusiatimp de opt ani.

Marc Chagall - autoportret 1914

În primul an de război, lucrează ca funcționar de stat în St. Petersburg. În cercul cunoscuților din capitală se află poeții Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin și Alexandr Blok. Se apropie anul 1917, care aduce cu sine revoluția și războiul civil. În Rusia sovietică, evreii vor deveni în sfârșit cetățeni cu drepturi depline. Când în anul 1914 se întoarce în orașul natal, Chagall își regăsește cu emoție rădăcinile în folclorul și cultura evreiască, care cunoștea în acea vreme o adevărată renaștere. Etnografii evrei adună povești și legende care fuseseră până atunci păstrate numai prin viu grai. Această tradiție națională neobișnuit de bogată reprezintă o completare a textelor cărților sfinte Tora și Talmudul.

În Poarta cimitirului motivul care dă titlul tabloului este o poartă monumentală încununată cu steaua lui David și acoperită cu inscripții în ebraică. Textul de la baza frontispiciului redă cuvintele lui Dumnezeu din cartea profetului Iezechiel: "Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre și vă voi duce în țara lui Israel...".

În anul 1918, Chagall primește funcția de comisar al artelor frumoase în gubernia Vitebsk. În ianuarie 1919, inaugurează școala de arte frumoase din Vitebsk și muzeul municipal. Această euforie este totuși de scurtă durată. În "Atelierul Liber"" înființat de el, Chagall ajunge în conflict cu pictorul Kazimir Malevici, leader al artei avangardiste. Forțat să-și dea demisia, părăsește orașul Vitebsk în mai 1920 și se mută la Moscova. Aici pictează decoruri teatrale și realizează totodată decorațiile pereților Teatrului Evreiesc. Totuși, picturile sale nu încap în tiparele esteticii impuse de revoluție. În anul 1922, fără să mai aștepte ca situația să devină disperată, Chagall se hotărăște să emigreze.

Prima etapă din viața lui Chagall ca exilat se desfășoară la Berlin, oraș în care și-au găsit deja refugiul mulți emigranți ruși. În anul 1923, la chemarea lui Blaise Cendrars, Chagall părăsește Germania îndreptându-se spre Franța. Are câteva expoziții, printre altele la New York (1926). Ambroise Vollard, proprietarul unei galerii și editor de gravuri, îi comandă ilustrații pentru "Suflete moarte" de Gogol; mai ilustrează și alte cărți, "Fabulele" lui La Fontaine și Biblia. Situația materială a pictorului se îmbunătățește, călătorește în Palestina, Olanda, Spania și Italia. Se înmulțesc însă semnele amenințătoare ce prevestesc apropierea unui nou război mondial. În anul 1937, unele din operele sale ajung la expoziția de "artă degenerată" (Entartete Kunst), organizată la München de naziști^[1]. După izbucnirea războiului în 1939, se mută cu familia în sudul Franței. În cele din urmă, în anul 1941, familia Chagall pleacă la New York. În septembrie 1944, soția sa Bella moare în urma unei infecții. În America, pe lângă tablouri, artistul creează și scenografii pentru spectacolele de balet "Aleko" de Ceaikovski și "Pasărea de foc" de Stravinsky.

În 1948 se stabilește împreună cu pictorița canadiană Virginia Haggard la Orgeval, în apropierea Parisului. Legătura lor durează până în 1952, când Marc Chagall o întâlnește pe Valentina Brodski, numită de el "Vava". Se vor stabili la Paris în apatamentul Vavei, pe insula Saint Louis.

Din anul 1966, locuiesc la Saint-Paul-de-Vence, lângă Nisa. Chagall merge de mai multe ori în Israel, unde realizează picturi murale în clădirea Knesseth-lui (Parlamentul) din Ierusalim. În ultimii ani ai vieții, Chagall continuă să lucreze neobosit. Pictează, se ocupă de sculptură, ceramică și litografie, proiectează vitralii. La solicitarea ministrului Culturii, scriitorul André Malraux, decorează între anii 1963-1964 plafonul Operei din Paris. Pe 7 iulie 1973 se inaugurează la Nisa"Musée National Message Biblique Marc Chagall", a cărui colecție cuprinde opere donate de pictor statului francez.

Pe la începutul anilor optzeci, Chagall revine la formate mici. Cu arta lui atât de personală, va crea încă multe tablouri și gravuri. Moare la 28 martie 1985 în Saint-Paul-de-Vence, la nouăzeci și opt de ani. Marc Chagall a intrat în istoria picturii fără să-și fi creat propria școală. Până în ziua de azi nu se cunoaște un alt artist care să se fi raportat la creația lui. Poezia sentimentală a tablourilor sale, onirismul lor care își are rădăcinile în folclorul evreiesc și în spiritul poporului rus, culorile strălucitoare care ar fi putut fascina pe mulți artiști nu și-au găsit adepți. Chagall nu a încercat să schimbe cursul istoriei picturii. A dorit pur și simplu ca, în felul său original, să ilustreze povești minunate, născute din propriile experiențe, să-și exprime propriul misticism care poartă mai mult însemnele poeziei decât ale religiei.

Marc Chagall

Pictorul Marc Chagall în 1941

·         1893: Miroslav Krleža, prozator, poet și dramaturg croat (d. 1981)

·         1899: George Dewey Cukor (n. 7 iulie 1899, New York – d. 24 ianuarie 1983, Los Angeles, California) a fost un regizor de film american.

George Cukor

George Cukor în 1973 Date personale Născut 7 iulie 1899[1][2][3][4][5][6][7][8]  New York, SUA[9]  Decedat 24 ianuarie 1983 (83 de ani)[1][3][4][5][6][7][8]  Los Angeles, SUA[10]  Înmormântat Forest Lawn Memorial Park[*]  Cauza decesului insuficiență cardiacă  Cetățenie  SUA  Ocupație regizor de film producător de film regizor de teatru  Alma mater DeWitt Clinton High School[*] Premii Oscar Cel mai bun regizor (1965) pentru My Fair Lady  Premii Emmy Premiul Primetime Emmy[*]  Alte premii Premiul Sindicatului American al Regizorilor[*] Golden Plate Award[*] (1970)

·         1901 - S-a născut Vittorio De Sica, actor, regizor de teatru şi cineast, unul dintre iniţiatorii neorealismului italian în cinematografie. (m. 1974)

Vittorio De Sica

Date personale Nume la naștere Vittorio Domenico Stanislao Gaetano Sorano De Sica  Născut 7 iulie 1901[1][2][3]  Sora, Italia[4]  Decedat 13 noiembrie 1974 (73 de ani)[1][5][2][3]  Neuilly-sur-Seine, Republica Franceză[6]  Înmormântat Campo Verano[*]  Cauza decesului cauze naturale[*] (cancer pulmonar)  Căsătorit cu Giuditta Rissone[*] (10 aprilie 1937–1954) María Mercader[*] (1959–1974)  Număr de copii 3  Copii Christian De Sica[*] Manuel De Sica[*] Vicky Lagos[*]  Cetățenie  Italia  Regatul Italiei  Religie Biserica Catolică  Ocupație regizor de film scenarist actor de teatru[*] actor de film actor producător executiv producător de film  Activitate Rude Achille Campanile[*]   Premii Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film într-o limbă străină (1961) Premiul Oscar Ursul de aur () Blue Ribbon Awards for Best Foreign Film[*] () Premiile Bodil[*] () David di Donatello for Best Actor[*] () David di Donatello for Best Director[*] () Q21235046[*] () Nastro d'Argento for Best Director[*] () Nastro d'Argento for Best Actor[*] () Nastro d'Argento for Best Screenplay[*] () Jussi Awards[*] () Kansas City Film Critics Circle Awards 1972[*] () Kinema Junpo[*] () Premiul pentru cel mai bun regizor () National Board of Review Award for Best Director[*] () San Francisco International Film Festival[*] () Palme d'Or () National Board of Review Award for Best Film[

·         1906: Gheorghe Mihoc (n. 7 iulie 1906, Brăila - d. 25 decembrie 1981, București) a fost un matematician și statistician român, membru titular al Academiei Române. Împreună cu Octav Onicescu a pus bazele Școlii matematice românești de teoria probabilităților și statistică matematică.

În 1908, familia Mihoc s-a mutat la București. Aici, Gheorghe Mihoc a urmat școala elementară și liceul „Gheorghe Șincai”. Studiile superioare le-a început la Universitatea din București, la Facultatea de Științe. În 1928 s-a licențiat în matematică, după care a plecat în străinătate să-și perfecționeze studiile, la Universitatea din Roma, unde marele statistician Corrado Gini înființase noua Facultate de Statistică. A obținut titlul de doctor în științe și actuariale în iulie 1930, sub îndrumarea statisticianului italian Guido Castelnuovo. Întors în țară, i s-a oferit un post de profesor la Școala de Statistică, actuariat și calcul din București, școală înființată în același an și condusă de Octav Onicescu. Mihoc a predat aici cursuri în matematică actuară din 1930 până în 1948.

Pe 28 aprilie 1934, el și-a obținut titlul de Doctor în matematică de la Universitatea din București, cu teza Asupra proprietăților generale ale variabilelor statistice independente. Din comisia de doctorat au făcut parte Dimitrie Pompeiu, președinte, Anton Davidoglu și Octav Onicescu.

Începând din 1937, Mihoc a devenit asistentul lui Octav Onicescu, mai întâi în mecanică, apoi în algebră și calculul probabilităților. Între 1942 și 1946 a fost conferențiar de matematici generale la Facultatea de fizică-chimie. În 1946 a fost numit profesor de matematică financiară la Academia comercială din București (1946-1949). În 1948, după reforma educației, a fost numit șef de catedră al departamentului de calculul probabilităților și statistică matematică (1948-1973). 

Gheorghe Mihoc
Date personale
Născut	7 iulie 1906[2]  Brăila, Regatul României
Decedat	25 decembrie 1981 (75 de ani)[2]  București, RS România
Cetățenie	România
Ocupație	matematician statistician
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Organizație	Universitatea din București
Premii	Premiul de Stat (1962)[1]
Președinte al Academiei Române
Membru titular al Academiei Române
Membru al Academiei de Științe din România

* 1907: Prințul Vasili Alexandrovici al Rusiei (7 iulie 1907 – 23 iunie 1989) a fost membru al familiei imperiale a Rusiei. Fiu al Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și al Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei. De asemenea, a fost nepot al împăratului Nicolae al II-lea al Rusiei.

Prințul Vasili Alexandrovici Romanov s-a născut la Palatul Gatchina la 7 iulie 1907. A fost al șaselea fiu și cel mai mic copil din cei șapte ai Marelui Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei și a Marii Ducese Xenia Alexandrovna a Rusiei.^[1] Deși a fost nepot al împăratului Alexandru al III-lea, prin mama sa, el nu a purtat titlu de Mare Duce al Rusiei deoarece era doar strănepot al împăratului Nicolae I pe line masculină prin tatăl său.^[2] A fost un copil bolnăvicios și la naștere au existat îndoieli dacă va supravieți până la botez.^[1]

Peințul Vasili (în brațele mamei sale) împreună cu părinții și frații săi.

La scurtă vreme după nașterea sa, părinții au început să trăiască vieți separate.^[3] Prințul Vasili și-a petrecut copilăria în Rusia Imperială în timpul domniei unchilui său, Țarul Nicolae al II-lea. După căderea monarhiei ruse în februarie 1917, Vasili, atunci în vârstă de zace ani, era în vacanță la Ai-Todor, moșia tatălui său din Crimeea.^[4] La sfârșitul lui martie, ambii părinți, toți frații săi și împărăteasa bunică Maria Feodorovna erau de asemenea în Crimeea.^[5]

După Revoluția rusă, când bolșevicii au preluat puterea în octombrie 1917, Prințul Vasili împreună cu părinții, frații și bunica au fost plasați sub arest la domiciliu.^[6] La 11 martie 1918 ei au fost transferați alături de alți Romanovi la Dulber, moșia Marelui Duce Petru Nikolaevici în Crimeea.^[7] A scăpat de soarta crudă împărășită de unii dintre verii săi Romanov, care au fost uciși de către bolșevicii, când a fost eliberat de către trupele germane în 1918. A părăsit Rusia la 11 aprilie 1919, la vârsta de 11 ani, la bordul navei britanice "HMS Marlborough", care i-a transportat în Malta. După nouă luni s-a stabilit în Anglia.

În timpul primilor ani în exil, Prințul Vasili a trăit în Anglia cu mama sa. La sfârșitul anilor 1920, el a emigrat în Statele Unite unde și-a petrecut restul vieții. Vasili și-a câștigat traiul lucrând ca băiat de cabină, lucrător pe șantier naval, broker, vinificator și fermier de pui în nordul Californiei.^[9]

Prințul Vasili s-a căsătorit la New York City la 31 iulie 1931 cu Prințesa Natalia Golitsina (26 octombrie 1907, Moscova – 28 martie 1989, Woodside) pe care a cunoscut-o în SUA. Natalia era o verișoară îndepărtată a soției fratelui său, Prințul Rostislav.^[10] Sora ei, Prințesa Olga Golitsina, s-a căsătorit cu Geoffrey Tooth, care va deveni al doilea soț al nepoatei lui Vasili, Prințesa Xenia Andreevna.^[9] Prințesa Natalia provenea dintr-o veche famile aristocrată rusă, nobila familie Golitsin. Tatăl ei, Prințul Alexandru Golitsin, fiul guvernatorului Moscovei, era doctor de țară. Mama ei aparținea familiei Liubov. Prințesa Natalia a scăpat din Rusia revoluționară împreună cu familia ei în 1920 prin Siberia în China. În 1927 ei s-au mutat în Statele Unite. Pentru un timp, ea a urmat o carieră artistică, jucând n mici piese de teatru și în filme mute.

Prințul Vasili a întâlnit-o pe Prințesa Natalia în 1931, căsătorindu-se cu ea cîteva luni mai târziu. Cuplul s-a mutat în California de Nord în 1934. Au trăit pentru restul vieții lor într-o casă la 30 km sud de San Francisco. Prințul Vasili și Natalia au avut o fiică:

• Prințesa Marina Romanov (n. 22 mai 1940); s-a căsătorit la Woodside, California la 8 ianuarie 1967 cu William Beadleston (n. 1938), un negustor de artă. Ei au avut patru copii ^[11] și au divorțat.

În 1980, Prințul Vasili a fost numit președinte al Asociației familiei Romanov, ca succesor al fratelui său, Prințul Dmitri Alexandrovici. A rămas președinte până la moartea sa, la vârsta de 81 de ani.

Prințul Vasili Alexandrovici

Date personale Născut 7 iulie 1907 Palatul Gatchina, Gatchina, Imperiul rus Decedat 23 iunie 1989 (81 de ani) Woodside, California, Statele Unite Părinți Marele Duce Alexandru Mihailovici al Rusiei Marea Ducesă Xenia Alexandrovna a Rusiei  Frați și surori Prințesa Irina Alexandrovna a Rusiei Prințul Rostislav Alexandrovici al Rusiei Prințul Nikita Alexandrovici al Rusiei Prințul Dmitri Alexandrovici al Rusiei Prințul Andrei Alexandrovici al Rusiei Prințul Feodor Alexandrovici al Rusiei  Căsătorit cu Prințesa Natalia Aleksandrovna Galitzine Copii Prințesa Marina Vassilievna Cetățenie  Imperiul Rus  URSS  Ocupație aristocrat[*]  Apartenență nobiliară Titluri Cneaz Familie nobiliară Casa Holstein-Gottorp-Romanov

·         1911: Gian Carlo Menotti, compozitor american de origine italiană
* 1919: Iosif Vasile Gaidoș (n. 7 iulie 1919, Ardud, județul Satu Mare - d. 3 martie 1998, Bocșa) a fost un pictor român din Banat, unul din reprezentanții grupului de artiști de la Bocșa Montană.

Iosif Vasile Gaidoș s-a născut la Ardud, județul Satu Mare, în 1919. A urmat clasele primare la Ocna Mureș, iar cele gimnaziale și liceul la Sebeș, Alba. În anii '40 a participat la cursurile libere ale școlii de pictură de la Baia Mare.^[1] A fost membru al mai multor asociații (Uniunea Artiștilor Plastici din Reșița, Asociația Județeană a Artiștilor Plastici Caraș-Severin, Asociația culturală „Tata Oancea” din Bocșa) și inițiator al Cenaclului Artiștilor Plastici „Tiberiu Bottlik” din Bocșa.^[1]

A lucrat ca inginer minier la Lupeni și Teliuc (județul Hunedoara), Vlăhița (județul Harghita), Șuncuiuș (județul Bihor), Bocșa(județul Caraș-Severin).

În 1963 s-a mutat la Bocșa Montană (județul Caraș-Severin) unde a trăit până la sfârșitul vieții.

Iosif Vasile Gaidoș a expus în 111 expoziții personale, atât în țară (Reșița, Cluj-Napoca, Hunedoara, Suceava, Târgu Jiu, Petroșani, Lupeni, Băile Herculane, Sebeș, Caransebeș, Bocșa) cât și în străinătate: Graz și Hartberg (Austria), La Valette-du-Var (Franța).

În 1966 a fost prezent cu trei lucrări în ulei la Expoziția țărilor socialiste de la Dresda, RDG. Foarte multe din lucrările sale se găsesc în colecții particulare din țară și de peste hotare iar numeroase lucrări sunt expuse în muzee:

• Muzeul Județean Reșița (36 de lucrări în ulei, 18 lucrări în acuarelă și 7 lucrări în pastel);
• Muzeul Municipal „Ioan Raica” din Sebeș (două lucrari în pastel);^[2]
• Muzeul din Băile Herculane (două lucrări în ulei; 5 lucrări în pastel și acuarelă).

Iosif Vasile Gaidoș a realizat lucrări monumentale precum decorarea hotelului Gorj din Târgu Jiu. În colaborare cu Eremia Profeta a contribuit la realizarea picturii murale a bisericii ortodoxe din Bocșa Vasiovei.

A fost preocupat de aspectele etnografice ale existenței rurale. În acest sens are multe lucrări cu case țărănești din diferite zone etnografice ale țării.

A fost prieten cu artiștii Eremia Profeta, Tiberiu Bottlik, Tania Baillayre și cu Emma Alster Chencinski, sora lui Arnold Chencinski (cunoscut sub pseudonimul Borgo Prund), reprezentanți ai grupului de artiști de la Bocșa Montană. 

Iosif Vasile Gaidoș
Date personale
Născut	7 iulie 1919 Ardud, România
Decedat	3 martie 1998, (79 de ani) Bocșa, România
Naționalitate	România
Ocupație	inginer
Activitate
Domeniu artistic	pictură, pictură murală
Mișcare artistică	Grupul de la Bocșa Montană

·      1922 - S-a născut designerul francez de modă Pierre Cardin.

Cardin signing his new executive jet design (1978)

Pierre Cardin (n. 2 iulie 1922, San Biagio di Callalta, Italia) este un creator de modă și om de afaceri francez.

·         1923: Liviu Ciulei ( Ioan Liviu,^[2] n. 7 iulie 1923, București, România - d. 25 octombrie 2011, München, Germania) a fost un regizor, actor, scenograf, arhitect și profesor universitar român.

A studiat teatrul la Conservatorul Regal de Muzică și Teatru din București (1946), apoi arhitectura (1949).^[3] A debutat ca actor în 1945, la Teatrul Mic în piesa Încătușarea, după piesa Animal Kingdom scrisă de Philip Barry; ulterior s-a alăturat echipei Teatrului Municipal din București, (mai târziu numit Teatrul Bulandra), unde a debutat ca regizor în 1957, punând în scenă Omul care aduce ploaiade Richard Nash. În 1961 a devenit celebru pentru o punere în scenă total originală a piesei Cum vă place a lui Shakespeare. A mai montat printre altele Opera de trei parale (Bertolt Brecht), O scrisoare pierdută (Ion Luca Caragiale), Azilul de Noapte (Maxim Gorki), Leonce și Lena (Georg Büchner), Elisabeta I (Paul Foster).

A fost peste 10 ani director artistic al Teatrului Bulandra, între anii 1963 și 1974, de unde a fost îndepărtat de cenzura comunistă în urma scandalului cu premiera "Revizorul", montată de Lucian Pintilie, care a fost interzisă de a mai fi reprezentată după doar câteva spectacole. Sub conducerea sa, Teatrul Bulandra devenise cea mai importantă instituție teatrală a vremii, nu doar în România, acolo lucrând practic în același timp, marii regizori de tearu David Esrig, Lucian Pintilie și Radu Penciulescu.

În perioada regimului comunist, Liviu Ciulei a fost urmărit și denunțat la Securitate de către Ion Besoiu^[4] și a avut reclamații făcute de către Radu Beligan la aceeași instituție.^[5][6] Liviu Ciulei a debutat în SUA în 1974, La Arena Stage din Washington.^[7]

A părăsit România în anul 1980 și a lucrat în multe țări din Europa, precum și în Statele Unite ale Americii, Canada și Australia. A fost director artistic al teatrului Tyrone Guthrie din Minneapolis, Minnesota (Statele Unite), iar din 1986, profesor de teatru la Columbia University și New York University în New York City. S-a întors în țară după 1989, regizând o serie de piese celebre. A fost numit Director de Onoare al Teatrului Bulandra.^[3]

A realizat scenografia a 125 de spectacole.

Ca arhitect, în afara scenografiilor majorității pieselor regizate de el, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucția auditoriului Teatrului Bulandra, precum și a altor teatre, ca sălile Studio ale teatrelor din Târgu Mureș și Pitești.

A fost căsătorit cu marea actriță Clody Berthola^[8], cu scenografa Ioana Gǎrdescu și cu jurnalista Helga Reiter. Fiul celei de-a treia soții (al unui scriitor din fosta RDG), regizorul Thomas Ciulei, a devenit fiul lui adoptiv. Trupul său a fost incinerat

REGIE DE TEATRU

• Clipe de viată de William Saroyan, regia artistică

La Teatrul Bulandra

• Omul care aduce ploaia de Richard Nash, (1957)
• Azilul de noapte de Maxim Gorki, (1958)
• Sfânta Ioana de George Bernard Shaw, (1958)
• Cum vă place de William Shakespeare, (1961)
• Intriga si iubire de Friedrich Schiller (1965)
• Opera de trei parale de Bertolt Brecht, (1969)
• Leonce si Lena de Georg Büchner, (1970)
• Play Strindberg de Friedrich Dürenmatt (1971)
• O scrisoare pierdută de Ion Luca Caragiale
• Macbeth de William Shakespeare
• Furtuna de William Shakespeare
• Moartea lui Danton de Georg Büchner
• Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, (1991)
• Deșteptarea primăverii, (1991)
• Hamlet de William Shakespeare, (2000)
• Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, (2005)
• Henric IV de Luigi Pirandello, (2005)

La Guthrie Theatre

• As You Like It de William Shakespeare, (1981)
• Eve of Retirement de Thomas Bernhard, (1981)
• The Tempest de William Shakespeare, (1981)
• Peer Gynt de Henrik Ibsen, (1982)
• Requiem for a Nun de William Faulkner, (1982)
• Threepenny Opera de Bertolt Brecht și Kurt Weill, (1983)
• Twelfth Night de William Shakespeare, (1984)
• Three Sisters de Anton Cehov, (1984)
• A Midsummer Night's Dream de William Shakespeare, (1985)
• The Bacchae de Euripide, (1987)
• The Broken Jug de Heinrich von Kleist (1994)

FILMOGRAFIE

Actor

• În sat la noi, (1951)
• Nepoții gornistului, (1953)
• Răsare soarele, (1954)
• Alarmă în munți, (1955)
• Valurile Dunării, (1959)
• Soldați fără uniformă, (1960)
• Cerul n-are gratii, (1962)
• Pădurea spânzuraților, (1964), ecranizare după romanul Pădurea spânzuraților al scriitorului Liviu Rebreanu.
• Facerea lumii, (1971)
• Decolarea, (1971)
• Dragostea începe vineri, (1972)
• Dimitrie Cantemir, (1973)
• Ceața, (1973)
• Mastodontul, (1975)
• Mușchetarul român, (1975)
• Falansterul, (1979)

Regizor

• Erupția, (1957)
• Valurile Dunării, (1959)
• Pădurea spânzuraților, (1964)
• O scrisoare pierdută (spectacol TV, 1982)

Scenarist

• Mitrea Cocor, (1952) (în colaborare cu Mircea Bodianu și Paul Bortnovschi, regizori Victor Iliu și Marietta Sadova)
• Nepoții gornistului, (1953) (în colaborare cu Mircea Bodianu și Paul Bortnovschi, regia Dinu Negreanu)
• Răsare soarele, (1954) (în colaborare cu Mircea Bodianu și Paul Bortnovschi, regia Dinu Negreanu)
• Pasărea furtunii, (1957) (regia Dinu Negreanu)
• Facerea lumii, (1971) (regia Gheorghe Vitanidis)

CĂRȚI

• Cu gânduri și cu imagini, 2009 ^[15]

Liviu Ciulei
Liviu Ciulei, imagine din România liberă
Date personale
Născut	7 iulie 1923 București, România
Decedat	25 octombrie 2011 (88 de ani) München, Germania
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cauza decesului	multiple organ dysfunction syndrome[*]
Căsătorit cu	Clody Berthola, Ioana Gărdescu, Helga Reiter
Cetățenie	România
Ocupație	regizor, actor, scenograf
Activitate
Domiciliu	București
Alma mater	Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București
Premii	Premiul Cannes pentru cel mai bun regizor (1965) Ordinul național „Steaua României” Premiul de Stat al Republicii Populare Române (1962)[1]
Membru corespondent al Academiei Române

* 1923: Constantin Lucaci (n. 7 iulie 1923, Bocșa Română, Caraș Severin - d. 20 iulie 2014) a fost un sculptor și profesor de sculptură român, laureat al Premiului Herder în 1984, cunoscut mai ales pentru fântânile cinetice pe care le-a realizat, precum și pentru sculpturile monumentale în piatră și oțel, respectiv pentru diferite ansambluri monumentale combinate, inclusiv al acelora de tipul fântânilor cinetice monumentale.

Începând cu 1993 a fost profesor al departamentului de sculptură al Academiei de Arte Frumoase din Cluj. Operele sale monumentale se găsesc în diferite orașe ale României, cele mai notabile în București, Constanța, Brăila, Drobeta-Turnu Severin și Reșița, iar alte sculpturi ale sale se găsesc în numeroase muzee din țară. În anul 2007 s-a inaugurat Muzeul Constantin Lucaci, muzeu aflat sub egida Vaticanului, care se află în Sanctuarul San Francesco di Paola, Calabria, Italia.

La 5 iunie 2012 a fost inaugurat Muzeul "Constantin Lucaci" din orașul Bocșa, localitatea natală a maestrului. Muzeul expune un număr de 17 sculpturi din oțel inoxidabil donate orașului Bocșa.

În afara României, sculptura cinetică Stea este o parte a expoziției permanente "Fucina degli Angeli" din Veneția. Alte lucrări ale artistului se găsesc în colecții particulare sau publice din orașele Anvers, Copenhaga, Ferrara, Milano, Roma, Veneția.

Constantin Lucaci se născut pe 7 iulie 1923, în localitatea Bocșa (Banat), având ca părinți pe Constantin și Maria Lucaci. Din copilărie și adolescență a avut trei mari pasiuni: studierea universului, pentru care ia lecții de matematică și fizică, muzica și bucuria de a modela. A studiat desenul și arta modelajului cu pictorul Tiberiu Bottlik, format în mediul artistic parizian de la început de secol 20, fost coleg de școală cu Ivan Mestrovici, care a lucrat la Paris timp de două decenii.^[2]

Constantin Lucaci

Date personale Născut 7 iulie 1923 Bocșa Română, România Decedat 20 iulie 2014, (91 de ani) România[1]  Părinți Constantin și Maria Lucaci Naționalitate  România Cetățenie  România  Ocupație artist sculptor  Activitate Domeniu artistic sculptură Studii Academia Liberă de Artă Guguianu din București, Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, Academia de Belle Arti „Pietro Vannucci” din Perugia Pregătire Tiberiu Bottlik, Camil Ressu, Alexandru Ciucurencu, Corneliu Medrea Opere importante „Înotătorul” Premii 1984 - Premiul Herder

* 1923: George Popa (nume real Georgică Popa) (n. 7 iulie 1923, comuna Neicu, județul Vrancea) ^[2] este un medic român, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Iași, membru al Uniunii Scriitorilor din România, poet și critic literar.

George Popa a debutat în 1963 în revista Iașul literar cu traduceri din Omar Khayyam.^[3] A colaborat cu poezii, articole de critică literară și traduceri la numeroase reviste: Convorbiri literare, Cronica, România literară, Luceafărul, Viața românească, etc. Este un cunostut critic al operei lui Mihai Eminescu.^[4]

Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici (1967) și al Uniunii Scriitorilor (1970). A obținut mai multe premii literare, printre care, în 2003, Premiul de Excelență al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, pentru opera omnia și premiul „Mihai Eminescu” (2011).^[1]

George Popa este Doctor honoris causa al Universității de Arte „George Enescu” din Iași^[5] și cetățean de onoare al orașului Panciu.^[6]

Opera

• Laudă formei, București, 1969;
• Semnificațiile spațiului în pictură, București, 1973;
• Auguste Rodin, București, 1976;
• Constelația Hyperion, Iași, 1978;
• Spațiul poetic eminescian, Iași, 1982;
• Orfeu și Euridice, Iași, 1986;
• Prezentul etern eminescian, Iași, 1989;
• Istoria culturii și a civilizațiilor. Un compendiu al spiritualității universale, Iași, 1997;
• Însemnările unui oaspete al luminii, Iași, 1998;
• Inițieri, Iași, 1999;
• Imposibila aventuri, Iași, 2001;
• Aporii ale tragicului, Iași, 2001;
• Înălțarea mai sus de sine, Iași, 2002;
• Catrenele din Valea Vinului, Iași, 2002;
• Metafora și cei trei oaspeți ai poemului, Iași, 2002;
• Spiritul hyperionic sau Sublimul eminescian, Iași, 2003;
• Meditații orfice, Iași, 2003.

Traduceri

• Omar Khayyam, Rubaiyate, București, 1969,
• Rabindranath Tagore, Antologie lirică, București, 1987,
• Rabindranath Tagore, Jertfa lirică, Iași, 2000,
• Rabindranath Tagore, Lebăda, Iași, 2001,
• Rabindranath Tagore, Figurina. Coșul cu fructe, Iași, 2003,
• Hafiz, Divanul, Iași, 1997,
• A.K. Coomaraswamy, Hinduism și budism, Iași, 1997,
• Rainer Maria Rilke, Elegiile duineze. Sonete către Orfeu, Iași, 2000.   

  George Popa
  Profesorul George Popa
  Date personale
  Născut	7 iulie 1923 comuna Neicu, județul Vrancea
  Naționalitate	română
  Cetățenie	România
  Ocupație	critic literar[*]
  Activitate
  Domeniu	Medicină internă, Hematologie Critică literară
  Instituție	Facultatea de Medicină din Iași
  Organizații	Doctor honoris causa al Universității de Arte „George Enescu” din Iași
  Cunoscut pentru	Eminescolog
  Societăți	Membru al Uniunii Artiștilor Plastici (1967) Membru al Uniunii Scriitorilor (1970)
  Premii	Premiul „Mihai Eminescu” (2011)[1] Premiul de Excelență al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași

·         1925: Paul Solacolu, inginer hidrotehnician român

·         1927 - S-a nascut Charlie Louvin (Charlie Elzer Loudermilk), cantaret si compozitor country american (Louvin Brothers).
* 1930: Tadao Kobayashi (n. 7 iulie 1930) este un fost fotbalist japonez.

·         1932 - S-a nascut Joe (Josef Eric) Zawinul, compozitor si multi-instrumentist austriac de jazz si rock (Weather Report) (m.11.09.2007).

·         1933: S-a nascut Gheorghe Cozorici, actor român de teatru şi film; (d. 1993). Gheorghe Cozorici (n. 16 iulie 1933, Arbore, Suceava – d. 18 decembrie 1993, București) a fost un popular actor român de teatru și film. A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

* 1933: Cormac McCarthy (n. Charles McCarthy;^[3] n. 20 iulie1933, Providence, Rhode Island, SUA) este un scriitor american.

Este autorul a 10 romane, de diferite genuri. I-a fost acordat Premiul Pulitzer^[10] și Premiul Memorial James Tait Black pentru ficțiune pentru The Road (2006). Romanul său din 2005 No Country for Old Men a fost ecranizat în 2007, câștigând 4 premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film.

Familia:

Copii

• Cullen McCarthy (born 1962), fiu (cu Lee Holleman)^[11]
• John Francis McCarthy, fiu (cu Jennifer Winkley)

Căsătorii

• Lee Holleman, (1961) divorțat
• Annie DeLisle, (1967 - divorțat 1981)
• Jennifer Winkley (erau căsătoriți în 2007)^[12]

* 1936: Joseph Renzulli (n. 7 iulie 1936) este un psiholog american cunoscut astăzi în special pentru modelul celor 3 inele

Joseph Renzulli este profesor în educația supradotaților și dezvoltarea talentului la Universitatea din Connecticut (unde a fost Director la Centrul de Cercetare Națională a Supradotaților și Talentaților). În martie 2000, a fost unul dintre cei 6, cei mai renumiți profesori din Universitatea din Connecticut. A scris numeroase editoriale despre educația supradotaților, psihologia și cercetarea educațională, drept și educație. De asemena, a servit ca Asociat Superior în Cercetare pentru Investigațiile Casei Albe asupra educației pentru supradotați și talentați. Dr. Renzulli este partener în Asociația Psihologică Americană și a fost premiat de către Asociația Națională a copiilor supradotați și de către Universitatea din Connecticut, pentru cercetările și descoperirile sale.

Interesul său principal constă în identificarea și programarea modelelor pentru educația supradotaților, cât și îmbunătățirea generală a învățământului. Lucrarea sa “Modelul îmbunătățirii” (1977) a fost citată drept cea mai folosită abordare a programelor pentru supradotați, iar “Modelul celor 3 inele” - pe care l-a dezvoltat la începutul anilor 1970, este considerat de către mulți autori ca fiind baza unei abordări mai flexibile în identificarea și dezvoltarea tinerilor supradotați.

Dr. Renzulli a contribuit în literarura profesională cu multe cărți și articole (a fost un autor în serie - Seria Houghton Mifflin). Cele mai recente 3 cărți ale sale sunt: “Școli pentru dezvoltarea talentului: un plan practic pentru îmbunătățirea totală a învățământului” (1994) , “Modelul de îmbunătățire a învățământului: cum să ghidezi pentru excelență educațională” (1997) și “Portofoliul talentului total: un plan sistematic de identificare și cultivare a înzestrării și talentelor” (Purcell & Renzulli, 1998).

Deși Dr. Renzulli a generat milioane de dolari în cercetare și burse de pregătire, cel mai mare succes, de care este și foarte mândru, a fost Programul anual de vară la Universitatea din Connecticut, care a început în 1978 și a servit mai mult de 18000 de persoane din toată lumea. Stabilirea programului Conexiune Mentală, din cadrul Universității din Connecticut este un program care încurajează elevii de liceu să lucreze alături de cei mai importanți oameni de știință, istorici, artiști etc.

·       1940 - S-a născut Ringo Starr (Richard Starkey), baterist şi cântăreţ britanic membru al trupei The Beatles. Ringo Starr ramane celebru pentru cuvintele: ”I like Beethoven, especially the poems.”

Ringo Starr In Sydney, Australia, February 2013

Ringo Starr (n. Richard Starkey, 7 iulie 1940, Liverpool, Anglia) este un muzician britanic. A fost vocalist, baterist și compozitor, membru al legendarei formații Beatles. A fost narator al primelor două sezoane (1984-1986) din serialul pentru copii Locomotiva Thomas și prietenii săi.

* 1943: Nicolae Noica (n. 7 iulie 1943, Roșiorii de Vede, județul Teleorman) este un inginer constructor român, profesor universitar, istoric și politician.

Tatăl său, medic de excepție, a fost directorul Spitalului din Roșiorii de Vede, o unitate medicală de prestigiu în perioada interbelică.

Unchiul său a fost Constantin Noica, cunoscutul filosof.^[1]

Urmează gimnaziul și liceul din localitate (1949-1960), după care continuă cu Școala Tehnică Sanitară, specialitatea Aparatură Röntgen (1960-1963). Începând din 1964 urmează cursurile Facultății de Construcții Civile, Industriale și Agricolea Institutului de Construcții din București.

După obținerea diplomei de absolvire, activează ca inginer proiectant la Institutul de Cercetare și Proiectare Tehnologică pentru Construcții de Mașini (1969-1978). Aici a elaborat și coordonat proiecte ale unor obiective importante ale economiei naționale, precum la: Șantierul Naval Oltenița, Șantierul Naval Drobeta-Turnu Severin, Șantierul Naval Constanța, Șantierul Naval Mangalia, Uzina de vagoane Arad, Întreprinderea Mecanică Roman, Întreprinderea de Mașini Unelte București, ICPMUA București sau IPMP București. La toate lucrările implementate a avut contribuții proprii în proiectare.^[2]

Ulterior, a ocupat funcția de responsabil cu calitatea la Trustul de Construcții Montaj și Reparații pentru Industria Chimică (1978-1988), inspector la Institutul Central de Cercetare Proiectare și Directivare în Construcții (1988-1990) și inspector-șef de stat la Inspectoratul de Stat pentru Calitatea Construcțiilor (1990-1995).

Nicolae Noica
Date personale
Născut	7 iulie 1943 (76 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	politician
Activitate
Partid politic	Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat
Membru de onoare al Academiei Române

·         1943: Salvatore Cutugno (n. 7 iulie 1943, Fosdinovo, Toscana, Italia), cunoscut publicului sub numele Toto Cutugno, este un cântăreț și compozitor italian de muzică ușoară (cantautor). Are peste 400 de melodii compuse și peste 100 de milioane de discuri vândute în întreaga lume. Este primul cantautor care a câștigat marele premiu al Festivalului de la Sanremo (în 1980) și singurul cantautor italian care a câștigat marele premiu la Eurovision în secolul XX.
La câteva luni de la nașterea sa, familia s-a mutat în La Spezia, unde tatăl său lucra ca subofițer de marină. Pasiunea pentru muzică i-a fost insuflată lui Toto înca din copilărie. Încurajat de tatăl său, care cânta la trompetă, Toto a început să studieze bateria și sa cânte în diverse grupuri muzicale locale. Pe lângă baterie, învață să cânte la acordeon, pian și chitară. La vârsta de 13 ani participă la un concurs regional de muzică, unde ocupa locul 3.

Melodii compuse de Toto Cutugno din repertoriul unor cântăreți celebri
Adriano Celentano	Soli Il tempo se ne va
Joe Dassin	L'ete indien (Africa) Et si tu n'existais pas Salut Le jardin du Luxembourg
Dalida	Laissez moi danser Et la vie continuera Captain sky
Mireille Mathieu	Ciao bambino, sorry
Luis Miguel	Noi, ragazzi di oggi Il cielo
Fausto Leali	Io amo
Gerard Lenorman	Voici les cles
Jose Luis Rodriguez	C'est Venise)
Michel Sardou	En chantant Musique
Herve Vilard	Nous Reviens
Peppino di Capri	Il sognatore
Ricchi e poveri	Canzone d'amore

Activitatea de compozitor

Toto Cutugno a compus peste 400 de melodii. Melodiile semnate Toto Cutugno au fost interpretate de mari orchestre (Pourcel, Caravelli și Paul Mauriat). De-a lungul carierei Toto Cutugno a scris melodii de mare succes pentru: Joe Dassin, Dalida, Adriano Celentano, Gerard Lenorman, Hervé Vilard, Luis Miguel, Michel Sardou, Mireille Mathieu, Peppino di Capri, Jose Luis Rodriguez și formația Ricchi e poveri. A prezentat 28 de melodii la Sanremo, în perioada 1970-2008. Hitul său, L'italiano, a fost cel mai vândut disc italian în perioada 1981 - 1986. Melodia Africa (L'ete indien) are peste 80 de variante.

Cariera de interpretâ

• peste 100 de milioane de discuri vandute in intreaga lume;
• peste 80 de variante ale melodiei "Africa" (L'ete indien);
• primul cantautor care a castigat marele premiu al festivalului Sanremo (1980);
• Sanremo in perioada 1970 – 2008, 14 participari ca interpret;
• eternul loc 2 al festivalului de la Sanremo (1984, 1987, 1988, 1989, 1990, 2005);
• L'italiano a fost cel mai vandut disc italian in perioada 1981 - 1986;
• ca instrumentist Toto Cutugno canta la 9 instrumente;

Toto Cutugno

Date personale Nume la naștere Salvatore Cutugno Născut 7 iulie 1943 (76 de ani) Fosdinovo, Italia  Cetățenie  Italia  Ocupație Cântăreț, compozitor Activitate Alte nume Toto Cotugno   Origine Fosdinovo, Italia Gen muzical pop   Tipul de voce Bariton   Instrument(e) Voce, pian, chitară acustică, tobe, saxofon, Melodica Ani de activitate 1970–prezent Colaborare cu Albatros Premii Concursul Muzical Eurovision Festivalul de la Sanremo[*

·         1944 - S-a nascut Warren Entner, chitarist american (Grass Roots).

·         1945 - S-a nascut Jim Rodford, basist britanic (Argent, Phoenix, The Kinks).
* 1947: Lidia Vianu (n. 7 iulie 1947, București, România) este profesor la Catedra de Engleză a Universității din București, director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan (MTTLC). Scrie critică literară legată in principal de literatura britanică modernistă și contemporană, traduce literatură română în engleză și poezie contemporană britanică în română, și a înființat Editura online a Universității din București, Contemporary Literature Press, care funcționează sub auspiciile Institutului Cultural Român, Uniunii Scriitorilor din România și ale British Council.

Lidia Vianu este fiica medicului Theodor Vianu și a Beatricei Vianu (născută Steiner). A învățat la Școala Mecet, după care între 1961–1965 a urmat Liceul „Iulia Hașdeu”, iar apoi Facultatea de Engleză din București,^[3] unde i-a avut ca profesori pe Leon Levițchi, Dan Duțescu, C. George Săndulescu, Ștefan Stoenescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Gelu Ionescu, Vera Călin, Virgil Nemoianu.

A absolvit facultatea în 1970 cu o lucrare de diplomă despre un autor pe care avea să-l traducă mai târziu: Joseph Conrad. Volumul lui de memorii The Mirror of the Sea, tradus în limba română, a fost unul dintre manuscrisele de sertar ale Lidiei Vianu din perioada comunistă. Un alt manuscris publicat abia după 1990 a fost Engleza cu Cheie, cartea care a lansat în toată România „Metoda Lidia Vianu” de predare a limbii engleze prin retroversiune gramaticală. Unul dintre motivele pentru care profesorii și elevii din toată țara folosesc această carte de mai bine de un sfert de veac este tocmai faptul că propozițiile nu se ocupă de tractoare, semănători, uzine fruntașe și de omul nou comunist. Profesorul căruia o editură i-a cerut, în anii 1980, să recomande în scris cartea pentru publicare, a răspuns stresat: „Eu la o asemenea carte nu pot face referat.” În 1997 se stătea la coadă în toate librăriile care o aduceau, iar profesorii de engleză români se anunțau între ei: „Ți-ai luat Cheia?” Redactorii au povestit că, în vreme ce corectau manuscrisul, nu se puteau opri din râs. Engleza cu Cheie, alcătuită din gramatică și mult haz, a constituit metoda de predare, dar și modul de existență al unui profesor de engleză român în anii comunismului.

Lidia Vianu și-a dorit să fie profesor universitar din primii ani de studiu. A terminat facultatea cu media 9,97. A fost repartizată ca profesor de engleză la Liceul „Mihai Viteazu” din București,^[1][3] unde și-a dat definitivatul în învățământ, în anul 1973. În anul 1974 a intrat prin concurs la Facultatea de Engleză.^[3] A predat de-a lungul timpului istoria poeziei engleze, un curs special T.S Eliot, literatura britanică a secolului XX, la care s-a adăugat apoi secolul XXI. În anul 1977 a susținut teza de doctorat Lirism filosofic la T.S. Eliot și Paul Valéry.^[3] Opera lui T.S. Eliot a preocupat-o toată viața: a scris două cărți despre Eliot, și a încercat să definească teoretic perioadele Modernism și The AfterMode (termenul îi aparține). La interesul timpuriu pentru Eliot, s-a adăugat lucrul de peste nouă ani la Finnegans Wake, de James Joyce, sub îndrumarea Profesorului C. George Sandulescu — cu care a finalizat seria Joyce Lexicography, în 130 de volume.^[4]

Așa cum, în predarea cursului practic, a fost discipol declarat al Profesorului Leon Levițchi, în predarea literaturii a urmat modelul Profesorului C. George Sandulescu, cel care i l-a sugerat, de altfel, pe Joseph Conrad ca subiect al lucrării de diplomă. Era vorba de binecunoscutul model langue et civilisation. După căderea comunismului, Lidia Vianu a predat doi ani ca profesor Fulbright, la State University of New York și la Berkeley, California.^[1][3] În tot acel timp, a studiat teoria literară și a scris câteva cărți în care și-a construit propria imagine a literaturii engleze contemporane. A înțeles foarte curând că, în cursurile pentru studenți, studiile culturale parazitează textul și informează fără să formeze studentul. Metoda ei de predarea a literaturii s-a bazat în primul rând pe explicarea textului propriu-zis.

Critică literară

• Scenarii lirice moderne (De la T.S. Eliot la Paul Valéry), Editura Universității București, 1983^[3]
• T. S. Eliot: An Author for All Seasons, Paideia, 1997^[3]
• Censorship in Romania, Central European University Press, 1998^[3]
• British Literary Desperadoes at the Turn of the Millennium, Editura ALL, 1999^[3]
• Alan Brownjohn and the Desperado Age, Editura Universității București, 2003^[3]
• The Desperado Age: British Literature at the Start of the Third Millennium, Editura Universității București, 2004^[3]
• Desperado Essay-Interviews, Universității București, 2006^[3]Mării
• The AfterMode. Significant Choices in Contemporary British Fiction, Editura Universității București, 2010
• Literatura contemporană britanică. Literatura Desperado, Institutul European 2011, Iași

Traduceri, selectiv

• Joseph Conrad: Oglinda mării, Amarcord, Timișoara, 1994^[3]
• Eugen Simion: The Return of the Author, tradusă în engleză, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, 1996; (Nominalizată pentru Premiul Scaglione Translation, 1997)^[3]
• Marin Sorescu: The Bridge, tradusă în engleză, cu Adam J. Sorkin, Bloodaxe Books, 2004^[3]
• Mircea Ivănescu, Lines Poems Poetry, University of Plymouth Press, 2009, traducere în colaborare cu Adam J. Sorkin
• Ioan Es Pop, No Way Out of Hadesburg and Other Poems, University of Plymouth Press, 2010, traducere în colaborare cu Adam J. Sorkin
• Ion Mureșan, The Book of Winter and Other Poems, University of Plymouth Press, 2011, traducere în colaborare cu Adam J. Sorkin
• Mircea Dinescu, The Barbarians’ Return, Bloodaxe Books, 2018
• Lidia Vianu Translates. Hilary Elfick: A Single Instinct. Unicul instinct. Editura Integral 2017
• Lidia Vianu Translates. Daniel Thomas Moran: Here in the Afterlife/Aici, în viața de după. Editura Integral 2017
• Lidia Vianu Translates. Jeremy Page: If not now. Dacă nu acum. Editura Integral 2017
• Lidia Vianu Translates. Katherine Gallagher: The White Boat. Barca albă. Editura Integral 2017
• Lidia Vianu Translates. Mandy Pannett: Ladders of Glass. Scări de sticlă. Editura Integral 2017
• Lidia Vianu Translates. Maria Jastrzębska: Old Knives. Cuțite vechi. Editura Integral 2017
• Lidia Vianu Translates. Michael Curtis: True Compass? Ca o busolă adevărată. Editura Integral 2017
• Lidia Vianu Translates. Anne Stewart. Let It Come to Us All. Să vină pentru noi toți. Editura Integral 2017
• Lidia Vianu Translates. Moira Andrew: A Box of Sky. Cerul, o cutie. Editura Integral 2017
• Lidia Vianu Translates. Joan Michelson: Bloomvale Home. Azilul de bătrâni din Bloomvale. Editura Integral 2017

Manuale de engleză

• English with a Key, Editura de Vest, Timisoara, 1993
• Student la engleză, Editura Integral, 2016
• Admiterea la engleză, Editura Integral, 2016

Proză

• Prizonieră în oglindă, Porto Franco, Galați, 1993

Poezie

• 1, 2, 3, Editura Integral, 1997^[3]
• Moderato 7, Editura Orient-Occident, 1998^[3]
• Foarte, Editura Cartea Românească, 2001^[3]
• The Wall, Editura Integral, 2016^[37]

Lidia Vianu

Date personale Născută 7 iulie 1947 (72 de ani)  București, România  Cetățenie  România  Ocupație profesoară universitară[*] traducătoare  Activitate Alma mater Universitatea din București

·         1947 - S-a nascut Rob Townsend, baterist britanic (Medicine Head, Family, Blues Band, Dave Kelly Band).

·         1948: Tamás Barta, muzician maghiar (d. 1982)

·         1948 - S-a nascut Larry Reinhardt, chitarist american (Iron Butterfly).
* 1949: Shelley Alexis Duvall (n. 7 iulie 1949,^[1] Houston, SUA^[2]) este o actrițăamericană de film, televiziune și voce.

Shelley Duvall

Duvall în 1990

·         1950 - S-a nascut David Hodo, vocalist american (Village People).
* 1950: Yuji Hyakutake (în japoneză 百武裕司, transcris: Hyakutake Yūji, n. 7 iulie 1950 la Shimabara, prefectura Nagasaki - d. 10 aprilie 2002, la Kagoshima) a fost un astronom amator japonez care a descoperit două comete C/1995 Y1 (prima cometă Hyakutake) în decembrie 1995 și C/1996 B2 (a doua cometă Hyakutake, cea mai cunoscută) la data de 30 ianuarie 1996, folosind un binoclu de 25x150.^[3]

A murit la 10 aprilie 2002 suferind de un anevrism. Asteroidul 7291 Hyakutake a fost denumit în cinstea sa.

·         1951: Daniela Caurea, poetă româncă (d. 1977)

* 1951: Shigemi Ishii (n. 7 iulie 1951) este un fost fotbalist japonez.

* 1952: Geo Raețchi (n. 7 iulie 1952, București) este ziarist și comentator sportiv român.

Studii:

1971 Liceul 32 București

1978 licențiat al Universității București, Facultatea de Drept

De peste 4 decenii activează în mass-media, cu precădere în domeniul sportului de performanță. A debutat încă de pe băncile liceului la singurul ziar de sport din România acelor timpuri, fiind angajat în 1973 și rămânând neîntrerupt la ”Sportul” până în 1991, interval în care a urcat toate treptele profesiei.

În paralel, s-a implicat direct în activitatea de performanță, devenind , pe rând: șeful Comisiei de disciplină la Federația Română de Rugby; vicepreședinte la Federația Română de Polo; secretarul secției de rugby Dinamo la ultimul titlu de campion național cucerit de acest club; consilier la Federația Română de Haltere și director al comitelor de organizare a Campionatelor Europene –seniori și Campionatelor Mondiale pentru juniori, găzduite în premieră de România.

Afirmat înainte de 1989, a avut o ascensiune impresionantă:

• a reușit recunoașterea oficială, în justiție, a noului ziar Gazeta Sporturilor
• a inițiat reconstituirea Asociației Presei Sportive, al cărei secretar general a fost ales în perioada 1990-1996
• a lansat alături de Ovidiu Ioanițoaia, în calitate de prim-redactor șef adjunct, primul cotidian privat de sport din România, "Sportul românesc"
• a gândit și condus cel dintâi ziar color de sport (SPORT XXI), realizând în paralel primele emisiuni cu tematică sportivă la Antena 1
• a fost realizatorul primului talk-show radiofonic sportiv din România, la un post privat - Radio Contact
• a trecut în toamna lui 1997 la Antena 1, fiind trimis special la Campionatul Mondial de Fotbal 1998
• a condus diferite alte periodice sportive  

  Geo Raețchi
  Date personale
  Născut	7 iulie 1952 (67 de ani)
  Cetățenie	România
  Ocupație	jurnalist

* 1958: Ion Ciontoloi (n. 7 iulie 1958, Ermoclia) este un politician moldovean, fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova în Legislatura 2005-2009pe listele Blocului electoral Moldova Democrată.

În iulie 2010, Ion Ciontoloi a devenit membru al Partidului Liberal Democrat din Moldova  

Ion Ciontoloi
Date personale
Născut	7 iulie 1958 (61 de ani) Ermoclia
Cetățenie	Moldova
Ocupație	economist politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție 2005 – 2007
Președinte al Raionului Căușeni
Deținător actual
Funcție asumată 2007
Partid politic	Partidul Liberal Democrat din Moldova Alianța „Moldova Noastră”
Alte afilieri	Blocul electoral Moldova Democrată

·         1962 - S-a nascut Clive Jackson, vocalist si chitarist britanic (Doctor & The Medics).
* 1962: Igor Ursachi (n. 7 iulie 1962, Chișinău) este un fost fotbalist și actual antrenor de fotbal din Republica Moldova. Din 27 ianuarie 2015 este antrenorul principal al echipei naționale de tineret a Moldovei,^[1][2] după ce pe 30 decembrie a fost numit interimar înlocuindu-l în funcție pe Alexandru Curteian, care a preluat naționala de seniori a Moldovei.^[3]

Deține Licență PRO UEFA de antrenor.

* 1966: James Cristopher „Jim” Gaffigan (n. 7 iulie 1966, Elgin, Illinois) este un actor și autor american.

Jim Gaffigan a crescut în Chesterton, Indiana. Este cel mai tânăr dintre cei 6 copii ai lui Michael și Marcia Gaffigan. Vorbește deseori, în spectacolele sale de stand-up comedy, despre cum este să crești într-o familie numeroasă. Tatăl său a fost bancher și și-a încurajat copiii să își creeze cariere în domenii care să le ofere locuri de muncă sigure. La vârsta de cinci ani, Jim a declarat că atunci când va crește va dori să devină „actriță”.

În 1988 a absolvit Școala de afaceri McDonough a Universității Georgetown, cu o diplomă în Finanțe. După absolvire, admirația pentru David Letterman l-a făcut pe Jim Gaffigan să se mute la New York. Pe parcursul zilei lucra, iar seara frecventa cursurile unei școli de actorie. După ce a participat la un seminar stand-up, s-a atașat de acest gen de reprezentație comică, astfel că, seara, după orele de teatru, își juca numerele de stand-up comedy în cluburi până aproape de orele dimineții. A fost deseori surprins dormind în timpul serviciul pe care îl avea ziua și chiar a fost trezit de șeful său pentru a fi demis.

Stilul pe care Jim Gaffigan îl abordează este observațional, iar principalele teme din spectacolele sale sunt orientate către lene, mâncare și viața de părinte.

Jim Gaffigan are o carieră activă și în film. Printre producțiile cinematografice în care a fost distribuit se numără: „Hot Pursuit”(Hot Pursuit: Urmărire periculoasă), „Going the Distance”(Amor la distanță), „It's Kind of a Funny Story”(Spitalul de nebuni), „17 Again”(Din nou la 17 ani), „Away We Go”(Un noi început), „The Love Guru”(Guru dragostei). De asemenea, Gaffigan a dat viață câtorva personaje din filme de animație și are publicate câteva albume muzicale.

Este căsătorit cu actrița Jeannine Gaffigan, împreună având cinci copii. Despre viața de părinte cu cinci copii povestește atât în spectacolele sale de stand-up comedy, cât și în cartea „Dad is Fat”(Tata este gras), publicată și în limba română. Cartea audio cu același titlu, în limba română, se află în lectura actorului Radu Gheorghe.

Jim Gaffigan

* 1968: Jeffrey Scott VanderMeer (n. 7 iulie 1968) este un scriitor, editor și profesor american. A câștigat premiile BSFA, World Fantasy, Nebula și a fost finalist al premiului Hugo.

Este cunoscut în special pentru contribuția adusă curentului New Weirdși pentru poveștile despre orașul Ambergris, prezente în cărți ca City of Saints and Madmen. În 2014 a publicat trilogia Southern Reach.

Jeff VanderMeer s-a născut în Bellefonte, Pennsylvania, dar și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în insulele Fiji, unde părinții săi au lucrat pentru Peace Corps. Această ședere, alături de călătoria înapoi spre State - făcută prin Asia, Africa și Europa - l-a influențat mult^[3].

În 2003, Jeff s-a căsătorit cu Ann Kennedy, pe atunci editor la Buzzcity Press și la revista Silver Web. Ann Vandermeer a fost editor al revistei Weird Tales și este un antologator și editor respectat. Familia VanderMeer locuiește în Tallahassee, Florida.

În afara scrisului și a activității de editor, Jeff VanderMeer s-a implicat și în cursurile de scriere creativă. Unul dintre proiectele în care este implicat se numește Shared Worlds, un program anual de două săptămâni care-și dorește să-i învețe pe adolescenți scrierea creativă^[4]. VanderMeer a predat și la Clarion Workshop^[5], precum și la Trinity Prep School. În afara predării, VanderMeer a redactat și ghiduri de scriere creativă, cum ar fi Wonderbook - cu care a câștigat premiul BSFA^[6], premiul Locus și a fost nominalizat la premiul Hugo și premiul World Fantasy

Jeff VanderMeer

Jeff VanderMeer

* 1969: Cristian Ghica (n. 7 iulie 1969) este un senator român, ales în 2016.

Cristian Ghica a absolvit Facultatea Transporturi, Secția Autovehicule Rutiere, Universitatea Politehnică București în 1994. Ulterior, a condus mai multe societăți comerciale până în 2016 când a fost ales senator USR în circumscripția București

* 1969: Shiro Kikuhara (n. 7 iulie 1969) este un fost fotbalist japonez.

* 1970: Valentin Rusu (numele de scenă fiind Vali Vijelie) (n. 7 iulie 1970, București) este un cântăreț din România.

·         1972 - S-a nascut fotablistul Viorel Dinu Moldovan.

·         1974 - S-a nascut Gabriel Kajcsa, fotbalist roman.
* 1975: Evghenii Nikolaevici Prilepin (în rusă Евге́ний Никола́евич Приле́пин),cunoscut sub pseudonimul Zahar Prilepin (în limba rusă: Захар Прилепин; n. 7 iulie 1975) este un romancier și politicianrus, membru al Partidului Național-Bolșevic.

Zahar Prilepin

* 1981: Cristian Irimia (n. 7 iulie 1981 în București) este un fotbalist român, care joacă pentru FC Voluntari.
* 1981: Brian Elwin Haner Jr. (n. 7 iulie 1981, Huntington Beach[*], SUA), mai cunoscut sub numele de scenă Synyster Gates sau pur și simplu Syn, este un muzician american, cel mai bine cunoscut ca fiind chitaristul și vocalistul formației Avenged Sevenfold. El ocupă locul 87 în cei mai mari 100 de chitaristi ai Guitar World din toate timpurile. Gates a fost votat ca Cel mai bun chitarist de metal din lume prin Total Guitar în 2016 și încă o dată în 2017.
Synyster Gates este fiul muzicianului, autorului și comedianului Brian Haner Sr., care a lucrat cu formația lui Sam the Sham în anii 1970 și a efectuat o sesiune de lucru pentru Avenged Sevenfold. Gates a studiat la Institutul de Muzicieni din Los Angeles, California, ca parte a programului de Chitară al Institutului de Muzică, studiind jazz-ul și chitara clasică. Gates este de origine engleză, irlandeză, germană și descendentă. Numele lui este originea engleză.

Synyster Gates s-a căsătorit cu Michelle DiBenedetto pe 7 mai 2010. Cuplul are un singur fiu, Nicolangelo "Nicci" Saint James Haner, născut în data de 12 mai 2017.

Soția lui Gates este sora geamăna a lui Michelle DiBenedetto, soția lui M. Shadows, făcându-i cumnați pe Shadows și Gates.

Synyster Gates

* 1981: Iuliana Măceșeanu (n. 7 iulie 1981) este o scrimeră română specializată pe spadă. A fost de trei ori campioană europeană pe echipe (în 2006, 2008 și 2009) și laureată cu bronz pe echipe la Campionatul European din 2005.

* 1982: Leonel Olímpio (n. 7 iulie 1982, Jaguariaíva, Paraná) este un fotbalist brazilian care evoluează pe postul de mijlocaș la clubul Varzim SC. A jucat pentru Sheriff Tiraspol în Divizia Națională din Republica Moldova.

* 1984: Alberto Aquilani (pronunție în italiană: /alˈbɛrto akwiˈlani/; n. 7 iulie 1984) este un fost fotbalist italian.
* 1984: Bruno Moraes (n. 7 iulie 1984, Santos, Brazilia) este un fotbalist braziliancare a evoluat la echipa Gloria Bistrița pe postul de atacant^[1], formând cuplul de atac împreună cu fretele său mai mic, Júnior.
* 1987: Steven Crowder (n. 7 iulie 1987) este un comentator, actor și comedian politic conservator american–canadian.^[2] El este gazda show-ului Louder with Crowder^[3] – podcast care acoperă un domeniu larg de știri, cultură pop și politică, difuzat pe YouTube și pe serviciul de streaming CRTV de pe Conservatory Review, LouderWithCrowder.com, Facebook, SoundCloud, iTunes și radioul terestru. Crowder este, de asemenea, un fost contribuitor la Fox News,^[4] un oaspete obișnuit al show-ului TheBlaze, și a apărut frecvent la The Glenn Beck Program și la The Dana Show.

Crowder este, de asemenea, un popular YouTuber, canalul său cu un conținut conservator (dreapta politică), având peste 3.8 milioane de abonați (în mai 2019).^[5] Printre cele mai cunoscute segmente ale canalului său se numără „Change My Mind” (clipuri video realizate pe domeniul public, în care Crowder provoacă trecătorii să încerce să îi schimbe poziția față de subiecte precum avortul, socialismul, teoriile de gen și politica armelor de foc), „Debunked” (Crowder demontând diverse argumente sau analizând critic discursuri, documente legislative etc.) sau investigațiile sub acoperire (la marșuri „Antifa”, în clinici unde se realizează avorturi etc.).

Steven Crowder

Crowder la Conservative Political Action Conference 2013

* 1988: Anamaria Ioniță (n. 7 iulie 1988, Brăila, România) este o alergătoare română specializată pe proba de 400 metri și 400 metri garduri.

* 1989: Kim Sang-bum (Hangul 김상범, n. 7 iulie 1989), cunoscut sub numele de scenă Kim Bum, este un actor sud-coreean, dansator, cântăreț și fotomodel. A devenit cunoscut datorită rolului său din Boys Over Flowers.

Kim Sang-bum s-a născut în Seul, Coreea de Sud, în data de 7 iulie 1989. Familia sa este formată din mamă, tată și o soră mai mică. În timpul liceului a excelat în fotbal, a devenit șeful clasei și a obținut note foarte mari. Kim a participat alături de alți 100 de concurenți în cadrul Survival Star Audition, unde s-a clasat pe locul 6, însă din cauza faptului că avea doar 17 ani, nu a putut continua competiția. Cu toate acestea, concursul i-a oferit numeroase oportunități. A primit diferite roluri în seriale de televiziune, iar popularitatea sa a crescut. În 2008, Kim a câștigat premiul de popularitate Netizen în cadrul Korea Drama Awards . Popularitatea sa a fost în creștere în urma rolului interpretat în faimosul serial Boys Over Flowers, iar în 2011 a fost distribuit în producția Padam Padam. Kim și-a lansat primul album în 20 iunie 2012. Primul său concert solo a avut loc la The Stelar Ball, în Hotelul Prince. A interpretat 11 cântece și a fost apreciat datorită talentului său.

Kim Sang-bum este foarte apropiat de colegii săi Kim Hyun-joong și Lee Min-ho. Acesta a avut o relație de 7 luni cu Moon Geun Young, actriță cu care a jucat în Goddess of Fire. O declarație de presă din 2014 afirmă că: „Cei doi nu s-au despărțit de mult, însă au decis să rămână prieteni”.

* 1993: Grâce Zaadi (n. 7 iulie 1993, în Courcouronnes)^[2] este o handbalistă franceză care joacă pentru clubul Rostov-Don^[3] și pentru echipa națională a Franței^[1][4]. Handbalista evoluează pe postul de coordonator de joc și este căpitanul echipei din Metz^[5].

Grâce Zaadi a făcut parte din echipa Franței care a câștigat medalia de argint la Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro și din echipa franceză care a câștigat medalia de aur la Campionatul Mondial din 2017

* 1994: Julia Eriksson (n. 7 iulie 1994, în Göteborg)^[1] este o handbalistă din Suedia care joacă pentru clubul IK Sävehof pe postul de intermediar stânga. 
* 1999: Ayano Kawamura (n. 7 iulie 1999, Kochi, Japonia) este o cântăreață japoneză, membră a formației Angerme. A intrat în trupă cu Musubu Funaki la 26 iunie 2017. Anterior, a fost membră a Hello! Pro Kenshuusei și a formației locale Hachikin Girls. A debutat ca actriță în piese de teatru precum Little Women și Anne of Green Gables.