2. /27 IULIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători
Decese
· 1101 - A murit regele Germaniei si Italiei, Konrad I ; (n. 12 februarie 1074).
Konrad I - foto – cersipamantromanesc.wordpress.com
Konrad I (n. 12 februarie 1074 – d. 27 iulie 1101) regele Germaniei si Italiei. A fost rege al Germaniei intre anii 1087 și 1098 și rege al Italiei de la 1093 la 1098.
* 1233: Ferdinand de Portugalia (n. Coimbra, 24 martie 1188 – d. Noyon, 27 iulie 1233) a fost conte-consort de Flandra.
Ferdinand a fost un infante portughez, al patrulea fiu al regelui Sancho I al Portugalieicu Dulce de Aragon.
El a devenit conte de Flandra prin căsătoria cu contesa Ioana de Flandra, fiica mai mare a contelui Balduin al IX-lea, căsătorie ce a avut loc în ianuarie 1212 la Paris.
Aflați în drum spre Flandra, tinerii căsătoriți au fost capturați de către vărul Ioanei, Ludovic (viitorul rege Ludovic al VIII-lea al Franței, fiul mai mare al regelui Filip August al Franței cu mătușa Ioanei, Isabelle de Hainaut. Scopul lui Ludovic era acela de a obține zestrea mamei sale, constând într-o parte consistentă a teritoriului flamand, inclusiv Artois, pe care tatăl Ioanei îl recuperase prin forța armelor după moartea Isabellei.
Eliberați după această concesiune făcută lui Ludovic, Ioana și Ferdinand s-au raliat la puțină vreme vechilor aliați ai Flandrei, regele Ioan al Angliei și împăratul Otto al IV-lea de Braunschweig, formând o puternică alianță împotriva Franței. Ei au fost înfrânți decisiv în bătălia de la Bouvines din iulie 1214, în cadrul căreia Ferdinand a fost luat prizonier.
Ferdinand va rămâne în mâinile francezilor vreme de 12 ani, timp în care Ioana a guvernat Flandra singură. A fost eliberat abia de către regenta Franței, Blanche a Castiliei, după urcarea pe tron a fiului acesteia, Ludovic al IX-lea.[1]
· 1759: Pierre Louis Maupertuis, matematician francez (n. 1698)
· 1841 - A încetat din viaţă poetul, prozatorul şi dramaturgul rus Mihail Iurievici Lermontov, unul dintre principalii exponenţi ai romantismului rus; ( “Demonul”, “Un om ciudat”) (n. 15.10.1814).
MihailLermontov in 1837 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mihail Iurievici Lermontov (n. 15 octombrie [S.V. 3 octombrie] – 1814 d. 27 iulie [S.V. 15 iulie] 1841) scriitor romantic rus. În scurta lui viață a fost un dușman declarat al țarismului, al asupririi și nedreptății, întreaga lui operă fiind un aspru și necruțător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu versul lui de fier și pară viciile societății contemporane și nedreptățile acesteia, propovăduind iubire și adevăr, Lermontov și-a afirmat înalta lui concepție despre rolul poetului și poeziei.
Prigoana celor satirizați de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov este exilat în Caucaz, din ordinul țarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii lirice, în poemele Mțîri și Demonul, în romanul “Un erou al timpului nostru”, constituind nu numai un cadru exterior, ci și o expresie a forței nestăvilite. În acest cadru poetul își afirmă cu o vigoare rară crezul estetic.
· 1844 - A încetat din viaţă savantul John Dalton, chimist şi fizician britanic care a contribuit la dezvoltarea teoriei atomice a materiei. Este cunoscut ca unul dintre părinţii fizicii moderne (n. 6 septembrie 1766).
* 1900: Barbu Bellu (n. mai 1825 - d. 27 iulie 1900) a fost un om politic romândin secolul al XIX-lea, de origine aromână.[1] Printre altele, a îndeplinit și funcțiile de ministru al culturii (religiei și instruirii publice) și al justiției în guvernul Barbu Catargiu, între 22 ianuarie-24 iunie 1862, respectiv ministru al justiției în guvernul Nicolae Kretzulescu 1.Ulterior, în 1866 a fost înălțat de împăratul austriac la rangul de baron.
Cimitirul Bellu, unde a și fost înmormântat, cel mai cunoscut cimitir din România, a fost înființat pe un teren donat de către Barbu Bellu administrației locale.
Barbu Bellu a fost fiul logofătului Alexandru Bellu (1799—1853), și al Irinei (n. Văcărescu), fiica marelui ban Barbu Văcărescu (d. 1832) și strănepoata lui Ienăchiță Văcărescu (1730–1796).
Și-a făcut studiile în jurul anului 1843 în Grecia, în Atena, iar din 1850 a devenit judecător la tribunalul județului Ilfov, din 1852 conducând instituția respectivă. În 1856 devine procuror la Curtea de Argeș.
La 7 februarie 1862, Barbu Bellu este numit ministru al culturii, funcție din care demisionează la 24 iunie 1862, după ce primul ministru Barbu Catargiu, vărul său, este asasinat. Apoi, pentru timp de aproape două luni (14 iunie - 8 august 1863), ocupă funcția de ministru al Justiției în Guvernul Nicolae Crețulescu (1).
A fost membru al Parlamentului, din partea județului Muscel, în 1859, 1861 și 1864. În 1866, împăratul austriac Francisc Iosif i-a acordat titlul de baron. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, Barbu Bellu s-a retras din viața publică.
Barbu Bellu mai avea trei frați: Gheorghe (1826-1875), mezinul familiei, Constantin, și Ștefan (1824-1902)
| Barbu Bellu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 1825  |
| Decedat | 1900 (75 de ani) |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | judecător politician |
· 1917: Emil Theodor Kocher, chirurg elvețian, laureat al Premiului Nobel (n. 1841). Emil Theodor Kocher (n. 25 august 1841 – d. 27 iulie 1917) a fost chirurg elvețian, cunoscut pentru cercetările sale în domeniul chirurgiei glandei tiroide, pentru care i s-a decernat Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1909. S-a ocupat de multiple domenii: tratamentul plăgilor împușcate, chirurgia organelor interne (cum ar fi stomac, intestine), fracturile, luxațiile (încă de la începutul carierei devine celebru prin noua sa metodă de a repoziționa umerii dizlocați), osteomielita, creierul (în special epilepsia), organele sexuale masculine, homeostazia, tratamentul antiseptic (în tratamentul rănilor, promovează noile metode aseptice pe care le dezvoltă). Însa domeniul care i-a asigurat locul în istoria medicinei prin Premiul Nobel a fost studiul glandei tiroide, în a cărei fiziologie și patologie a adus mai multe contribuții și a formulat mai multe ipoteze și teorii, multe din ele stârnind controverse. Dar scăderea ratei mortalității celor suferinzi de gușă, în urma tratamentului său, i-a adus recunoașterea și faima. Realizările întregii sale vieți au avut la bază o combinație între acuitate mentală, intuiție, etică și atitudine creștină față de viață.
* 1921: George Băsăneanțu (n. 6 august 1872, Bărăteaz, Timiș - d. 27 iulie1921, Bărăteaz, Timiș) a fost un deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918Ca deputat în Adunarea Națională din 1 decembrie 1918, George Băsăneanțu a fost delegat al Cercului Cocota (jud. Timiș). A fost Primar al comunei timp de șase ani, fiind mai apoi delegat la 12 iulie 1921, în comuna Bărăteaz, Timiș. | George Băsăneanțu | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 6 august 1872 Bărăteaz, comitatul Timiș, Regatul Ungariei |
| Decedat | 27 iulie1921 Bărăteaz, Satchinez, Timiș, România |
| Naționalitate | Română |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Austro-Ungaria România |
| Ocupație | Primar |
· 1924 - A încetat din viaţă compozitorul italian Ferruccio Busoni ("Arlecchino", "Fantezie indiană") (n. 1 aprilie 1866)
· 1932: Gisela Louise Marie, Prințesă Imperială și Arhiducesă de Austria(12 iulie 1856 – 27 iulie 1932) a fost a doua fiică și copilul cel mare în viață al împăratului Franz Joseph al Austriei și al împărătesei Elisabeta. Titlul ei german a fost Gisela Louise Marie, Erzherzogin von Österreich, Prinzessin von Bayern.
Deși botezată Gisella (cu dublu L), ea și-a scris numele cu un singur L. A fost numită după o strămoașă habsburgă din secolul al X-lea. Ca și sora ei mai mare și fratele ei mai mic, Gisela a fost crescută de bunica paternă, Prințesa Sofia de Bavaria. A avut o relație foarte strânsă cu fratele ei mai mic, Prințul Rudolf, al cărui suicid a afectat-o foarte puternic.
Tatăl ei a păstrat unele articole personale ale familiei, cum ar fi prima pereche de pantofi purtată de fiecare dintre copiii săi. Printre aceste amintiri a fost și un poem scris pentru el de tânăra Gisela de Crăciun - poemul a fost declarat a fi elementul cel mai prețuit din această colecție. Arhiducesa Gisela a fost, de asemenea, cunoscută pentru picturile sale din ultimii ani.
La 20 aprilie 1873 s-a căsătorit cu Prințul Leopold de Bavaria, fiul Prințului Regent Luitpold de Bavaria și al Arhiducesei Augusta de Austria. Cei doi tineri erau verișori de gradul al doilea.
În conformitate cu o scrisoare către mama sa scrisă în 1872, împăratul Franz Josef a vrut o căsătorie între fiica sa și prințul Leopold, deoarece existau atât de puțini prinți catolici disponibili la momentul respectiv și ei îl doreau pe singurul pe care îl puteau da Giselei (pe care o numea "fata noastră dragă") cu încredere. Un an mai târziu ea a născut primul ei copil, Elisabeta Marie, și a avut patru copii în total. A fost bine întâmpinată la München de familia soțului ei și a locuit la palatul Leopold din Schwabing; strada opusă palatului a fost numită Giselastraße în onoarea ei în 1873.
Gisela și Leopold au avut patru copii:
- Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria (1874–1957), care s-a căsătorit cu Otto Ludwig Philipp Graf von Seefried auf Buttenheim
- Prințesa Auguste Maria de Bavaria (1875–1964), care s-a căsătorit cu Joseph August, Arhiduce de Austria
- Prințul Georg de Bavaria (1880–1943), care s-a căsătorit cu Arhiducesa Isabella de Austria
- Prințul Konrad de Bavaria (1883–1969), care s-a căsătorit cu Prințesa Bona Margherita de Savoia-Genova
Gisela a fost profund implicată într-o varietate de probleme sociale și politice și a fondat organizații de caritate pentru a sprijini oamenii săraci, orbi și surzi, organizații în care ea a avut un rol activ.
În timpul Primului Război Mondial a făcut un spital militar în palatul ei în timp ce soțul ei a fost un mareșal pe frontul de est. Când a izbucnit Revoluția în 1918, toată familia ei a fugit din oraș, dar Gisela a rămas și a luat parte la alegerile din 1919 pentru Adunarea Națională de la Weimar, unde femeilor de peste 20 de ani li s-a permis să voteze pentru prima dată.
Gisela și soțul ei au sărbătorit nunta de aur în 1923. Soțul ei a murit în 1930 și Gisela i-a supraviețuit numai doi ani; a murit la vârsta de 76 de ani, la München, la 27 iulie 1932 și a fost înmormântată lângă Prințul Leopold.
| Arhiducesa Gisela a Austriei | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Prințesă Gisela de Bavaria | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1946: Gertrude Stein, scriitoare americană (n. 1874)
· 1962: A încetat din viaţă pictorul Ion Ţuculescu, personalitate complexă, de profesie biolog şi medic. S-a făcut cunoscut mai ales ca pictor (“Pană de păun”, “Femei la seceriş”); (n.19 mai 1910). Ion Țuculescu (n. 19 mai 1910, Craiova – d. 27 iulie 1962, București), personalitate complexă, biolog și medic, s-a făcut cunoscut însă mai ales ca pictor. Dacă medicina nu l-a solicitat prea mult, cu excepția anilor de război, când fiind medic militar uimește prin devotament și abnegație, biologia devine celălalt pol al existenței sale în calitate de cercetător științific la Academia Română, zilele și nopțile împărțindu-le între paletă și microscop. Pictura a învățat-o ca autodidact și distanța de la primele sale tablouri până la cele din epoca maturității a parcurs-o muncind cu înverșunare disperată. Deși a fost prezent în viața artistică fără întrerupere, opera lui a rămas aproape fără ecou, adevăratele sale dimensiuni vădindu-se abia în anii când nu mai expune, claustrat în locuința lui, unde materia lui plastică avea să se cristalizeze orbitor după îndelungate și misterioase mutații. În vara lui 1962 o boală neiertătoare îl doboară. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, în cavoul familiei Galaction. Postum, pictura lui Țuculescu provoacă o revelație uluitoare, descoperindu-se un mare artist al cărui nume, în timpul vieții, n-a depășit surâsul îngăduitor al unei admirații palide. Tablourile sunt acum expuse în nenumărate expoziții organizate în țară și străinătate. Pictura lui Țuculescu frapează prin excepționala ei forță cromatică, culorile sale obligă însă să se vorbească mai curând despre magia decât despre violența lor. Astfel încât nu este hazardat să se spună că avem de a face cu un „expresionist întârziat de extracție impresionistă„, oricât de paradoxal ar părea această afirmație. În realitate opera lui Țuculescu este produsul unic al unui artist original de geniu, care tocmai prin aceasta se refuză oricărei încadrări artificiale.
· 1962: Richard Aldington, scriitor englez (n. 1892)
* 1963 - Fostul Ministru de Finanţe, Vasile Luca, a mmurit în detenţie la Aiud.
Vasile Luca – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Vasile Luca, născut László Luka, (n. 8 iunie 1898, Catalina, Covasna – d. 27 iulie 1963, Aiud) a fost un activist şi politician comunist român, originar din secuime, militant în ilegalitate, ulterior ministru de finanţe al României în perioada 5 noiembrie 1947 – 9 martie 1952. După ce a ocupat una din cele mai importante poziţii în regimul comunist recent instalat, a sfârşit ca deţinut politic în închisoarea Aiud, victimă a epurărilor în spirit stalinist din propriul său partid.
Uneori se menţionează în mod eronat o aşa-zisă provenienţă iudaică. Un alt citat afirmă, tot în mod eronat, că ar fi fost de origine germană transilvăneană, majoritatea surselor biografice nesprijinind aceste afirmaţii. Ca origine socială, Vasile Luca provenea dintr-un mediu proletar.
· 1966: A încetat din viaţă folcloristul Ion Muşlea, unul dintre principalii fondatori ai folcloristicii române moderne, membru corespondent al Academiei Române din 1947. A condus Arhiva de Folclor din Cluj, începând din 1930; (n. 29 septembrie 1899).
Ion Mușlea a fost fiul învățătorului Candid Mușlea și al Ecaterinei Mușlea, născută Pitiș. Ion Mușlea a fost fratele preotului Candid Mușlea.A fost licențiat al Facultății de litere a Universității din Cluj (1922). În perioada 1923-1925 se află la Paris la „École roumaine en France”; se specializează în folclor și frecventează „L’École des langues orientales vivantes”, unde ține o conferință despre „Cendrillon”[1]. Activitatea sa la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses s-a materializat prin două studii importante: „Le cheval merveilleux dans l’épopée populaire” (1924) și „La mort-mariage: une particularité du folklore balcanique” (1925).
Întors la Cluj, lucrează la Biblioteca Universității, colaborând și la Muzeul Etnografic al Ardealului. În anii 1920 s-a format la Muzeul limbii române, în jurul lui Sextil Pușcariu, o adevărată „școală lingvistică” cunoscută și peste hotare. Mușlea colaborează la partea de folclor a chestionarelor. În cadrul Societății etnografice române, prezintă comunicarea „Șcheii de la Cergău și folclorul lor”.
În 1927 și-a susținut teza de doctorat cu titlul „Obiceiul junilor brașoveni”.
Opera:
- Obiceurile junilor brașoveni, studiu de folclor, Cluj, 1931;
- Cercetări folclorice în Țara Oașului, Cluj, 1932;
- Contribuțiuni la cunoașterea bibliotecilor românești ale orașelor din Transilvania (până la Unire), Cluj, 1935;
- Pâinea pruncilor (Bălgrad 1702). Din istoria unei cărți vechi românești, în Omagiu profesorului Ioan Lupaș, București, 1941;
- George Pitiș, folclorist și etnograf, București, 1968;
- Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hașdeu (în colaborare cu Ovidiu Bârlea), București, 1970;
- Viața și opera doctorului Vasile Popp (1789-1842). „Anuarul Institutului de istorie națională”, V, 1928, pp. 86-158
- Șcheii de la Cergău și folclorul lor. „Dacoromania”, 5 (1927-1928) Cluj, 1929, pp. 1-50. Cf. și „Ion Mușlea, Cercetări Etnologice Zonale”, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2004, p. 536
- Obiceiul Junilor brașoveni. Studiu de folclor. „Lucrările Institutului de geografie al Universității din Cluj”,Cluj, 4 (1930). p 74
- Biblioteca Universității din Cluj”. „Boabe de grâu”, I, nr. 5, 1930, pp. 1-18.
- Anuarul Arhivei de folclor (I). Cluj, Cartea Românească, 1932, p. 254
- Academia Română și folclorul. „Anuarul Arhivei de folclor” 1 (1932), pp. 1-7; cf. și ibid., p. 253 (rezumat francez)
- Bibliografia folclorului românesc pe anul 1930. „Anuarul Arhivei de folclor”, 1 (1932), pp. 241-249
- Anuarul Arhivei de folclor II. București, Imprimeria Națională, 1933, p. 250
- Variantele românești ale snoavei despre femeia necredincioasă (Der Schwank vom alten Hildebrand. „Anuarul Arhivei de folclor”, 2 (1933), pp. 195-216; cf. și ibid., p. 250 (rezumat francez)
- Bibliografia folclorului românesc pe anii 1931-1932. „Anuarul Arhivei de folclor”, 2 (1933), pp. 229-246
- Cercetări folclorice în Valea Gurghiului. Cf. „Ion Mușlea, Cercetări Etnologice Zonale”, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2004, p. 536
- Anuarul Arhivei de folclor (III). Imprimeria „Cartea Românească”, Buc., 1935, p. 215
- Ion Bianu și folclorul nostru. „Anuarul Arhivei de folclor”, 3 (1935), pp. 1-6; cf. și ibid., p. 213, rezumat francez
- Alte variante românești ale snoavei despre femeia necredincioasă. „Anuarul Arhivei de folclor”, 3 (1935), pp. 169-176; cf. și ibid., p. 214, rezumat francez
- Bibliografia folclorului românesc pe anii 1933-1934. „Anuarul Arhivei de folclor”, 3 (1935), pp. 189-209
- Contribuțiuni la cunoașterea bibliotecilor românești ale orașelor din Transilvania (până la Unire), Cluj, „Cartea Românească”, 1935, p. 38
- Un sas brașovean – folclorist român: I. C. Hintz-Hintzescu. Contribuțiuni bio-bibliografice, apărute în volumul omagial dedicat fraților Lapedatu, Buc., Imprimeria Națională, 1936, pp. 563-573
- Le folklore roumain. „Revue Internationale des Etudes Balkaniques”, tome 4, 1936, pp. 567-574
- Anuarul Arhivei de folclor (IV). Imprimeria „Cartea Românească”, 1937, p. 267
- Materiale pentru cunoașterea și răspândirea ”focului viu” la români. „Anuarul Arhivei de folclor” IV (1937), pp. 237-242. cf. și ibid., pp. 266-267, rezumat francez
- Bibliografia folclorului românesc pe anul 1935. „Anuarul Arhivei de folclor” IV, (1937), pp. 243-261.
- Anuarul Arhivei de folclor (V), București, Imprimeria Națională, 1939, 216 p.
- Bibliografia folclorului românesc pe anii 1936-1937. „Anuarul Arhivei de folclor” V, (1939), pp. 177-212.
- Ovid Densușianu folclorist, „Anuarul Arhivei de folclor”, 5 (1939), pp. 1-6; cf. și ibid., p. 215, rezumat francez.
- Din istoria tipografiei, editurii și librăriei românești în Ardeal (1830-1918), „Gând românesc”, 7 (1939), pp. 415-423
- Xilogravurile țăranilor români din Ardeal. „Artă și tehnică grafică” . Buletinul Imprimeriilor statului, caietul 8, 1939, iunie-septembrie, pp. 35-56
- Anuarul Arhivei de folclor (VI), București, Imprimeria Națională, 1942, 446 p
- Bibliografia folclorului românesc pe anul 1938. „Anuarul Arhivei de folclor”, 6 (1942), pp. 385-422
- Doctorul Vasile Popp (1789-1842). La centenarul morții sale, „Transilvania”, 73 (1942), pp. 431-441
- Patru veacuri de la tipărirea întâiei cărți românești, „Transilvania”, 75 (1944), pp. 486-487
- Manuscrisele românești din Biblioteca centrală de la Blaj, „Transilvania”, 75 (1944), pp. 877-879
- Biblioteca Universității clujene în anii 1919-1940. „Transilvania”, 76 (1945), pp. 32-49
- Anuarul Arhivei de folclor (VII). Publicat la Sibiu, Progresul, 1945, 200 p.
- Material românesc în cercetările de folclor comparat, „Anuarul Arhivei de folclor”, 7 (1945), pp. 125-127; cf. și ibid., p. 200, rezumat francez
- Practice magice și denumirea lor în circularele episcopești și protopopești de la începutul veacului trecut, „Anuarul Arhivei de folclor”, 7 (1945), pp. 128-129; cf. și ibid., p. 200, rezumat francez
- Bibliografia folclorului românesc pe anii 1939-1943. „Anuarul Arhivei de folclor”, 7 (1945), pp. 140-198
- Le Mouvement folklorique roumain de 1940 a 1946. „Schweizerische Archiv fuer Volkskunde”, XLIV (1947), pp. 159-163
- Între Ioan Barac și Anton Pann. Paternitatea „Povestei poamelor”, „Studii literare”, 4 (1948), pp. 211-218
- Ion Pop-Reteganul folclorist. „Studii și cercetări științifice, Seria III, Științe Sociale”, 3-4, 6 (1955), pp.45-68
- Problema jocurilor noastre copilărești (Ms. 30 p.)
- Samuil Micu-Clain și folclorul. Cu prilejul aniversării a 150 de ani de la moartea lui. „Revista de folclor”, 1 (1956), pp. 249-257. Rezumate în rusă și engleză
- Bibliografia folclorului românesc pe anii 1944-1950. „Revista de folclor”, 1 (1956), pp. 345-383.
- Importanța materialului folcloric din răspunsurile la Chestionarul Hașdeu și problema valorificării lui. Comunicare prezentată în data de 13.III.1956 la Academia R.S.R., Secția VIII. Textul este inclus în partea introductivă a volumului Tipologia folclorului din răspunsurile la Chestionarul lui B. P. Hasdeu, care ocupă în această listă poz. 69.
- Bibliografia folclorului românesc pe anii 1944-1950. – Revistele despuiate. - „Revista de folclor”, 2 (1957), nr. 1-2, p. 259
- Tiberiu Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român. Lucrare apărută sub îngrijirea Institutului de folclor, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, 386 p. „Revista de folclor”, 2 (1957), nr. 4, pp. 152-167
- Bibliografia folclorului românesc pe anii 1951-1955. „Revista de folclor”, 2 (1957), nr. 1-2, p. 259
- O ființă demonică românească: Joimărița. Comunicare la Academia R. S. R., București, 3.X.1957
- Dr. Moses Gaster folclorist. Comunicare la Academia R. S. R., Filiala Cluj, 1.II.1957
- Calendarele lui Barițiu (1852-1865) cu documente inedite privitoare la editarea, tipărirea și difuzarea lor. „Studii și cercetări de bibliografie”, 2 (1957), pp. 255-261
- Profesorul Ion Breazu, 1901-1958. „Revista de folclor”, 3 (1958), nr. 4, pp. 150-151
- Introducere la Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc. Ms. 19 p. dactilografiate
- Cîntări și strigături românești de cari cîntă fetele și feciorii jucînd. Scrise de Nicolae Pauleti în Roșia, în anul 1838.Ediție critică, cu un studiu introductiv de Ion Mușlea, București, Editura Academiei R. P. R. , 1962, 316 p., 4 f. [o comunicare despre Pauleti, la Secția de istorie literară și folclor, în 25.III.1962].
- Tîrgurile de la Găina și Călineasa în însemnările călătorilor, savanților și literaților [Comunicare la Secția de ist. lit. și folclor-Cluj, 26.V.1963]
- Cîntecul istoric. „Istoria literaturii române”, I, București, Editura Academiei R.P.R., 1964, pp. 163-174
- [Jocul cu pomul]. „Istoria literaturii române” I, București, Editura Academiei R.P.R., 1964, pp. 75-76
- Le „Paradiesspiel” chez les Roumains. Du repertoire dramatique des mineurs de Transylvanie, rezumat în VII-eme Congres International des Sciences Anthropologiques et Ethnologiques, Moscou, 3-10 Aout 1964.*
- Timotei Cipariu și literatura populară [în vol.] Studii de istorie literară și folclor, Editura Academiei R.P.R., 1964, pp. 163-199.
- „Cîntare și verș la Constantin”. Sfîrșitul lui Brîncoveanu în repertoriul dramatic al minerilor români din nordul Transilvaniei, [în vol.] Studii de istorie literară și folclor, Editura Academiei R.P.R., 1964, pp. 21-61
- Contribuții la studiul Mioriței. Comunicare la Secția de etnografie și folclor, 4.V.1965 și la Sesiunea de etnografie și folclor, Buc., oct. 1965].
- Atanasie Marienescu folclorist. ;„Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Philologia”, Fasciculus 2, 1965, pp. 141-147.
- Noi contribuții la studiul „Obiceiului Junilor brașoveni”. „Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1961-1964”, Cluj, 1966, Rez. rusă și germană.
- La centenarul nașterii lui Artur Gorovei. „Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei pe anii 1961-1964”, Cluj, 1966, pp. 307-319. Rez. rusă și germană.
- G. Alexici, Texte din literatura populară română. Tom II. (inedit). Publicat cu un studiu introductiv, note și glosar de Ion Mușlea. Editura Academiei R.P.R., 1966, 236 p., 2 f.
Postume:
- Date noi privitoare la cunoașterea bibliotecilor românești ale orașelor din Transilvania. [în vol.] „probleme de bibliologie”, II, București, Comitetul de Stat pentru Cultură și artă, Consiliul așezămintelor Culturale, Biblioteca activistului cultural, 1967, pp. 119-139
- Cîteva însemnări despre „Antologia” liricii populare a lui Lucian Blaga. „Steaua”, 18, (1967), nr. 6, pp. 124-127
- Vasile Popp. Istoria literaturii române, vol. II, Buc.,1968, pp.117-119
- George Pitiș, folclorist și etnograf, București, Editura pentru literatură, 1968, 234 p.,9 pl., 1 hartă, 1 f.
- Lucian Blaga – bibliotecar (fapte, amintiri, mărturisiri) „Steaua”, (1969), nr. 5, pp. 5-10.
- Ion Mușlea, Ovidiu Bîrlea „Tipologia folclorului din răspunsurile la Chestionarul lui B. P. Hașdeu”. Prefața și studiile introductive (81 p.) de Ovidiu Bîrlea și Ion Mușlea, București, Ed. Minerva, 1970, p. 634.
- Ion Mușlea, Cercetări etnografice și de folclor. Ediție îngrijită, cu studiu introductiv, bibliografie, registrul corespondenței de specialitate, indice de Ion Taloș. I-II. București, Editura Minerva, 1971-1972, XLVIII + 336+528 p.
- Din activitatea mea de folclorist. Contribuții la cunoașterea mișcării folclorice românești între anii 1925-1965. Lucrarea a apărut în „Anuarul de folclor”, I, Cluj-Napoca, 1980, pp. 5-49, fiind inclusă și în volumul Ion Mușlea, Arhiva de folclor a Academiei Române, Cluj-Napoca, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2005, pp. 141-208.
- Ion Mușlea Icoanele pe sticlă și xilogravurile țăranilor români din Transilvania. București, Editura „Grai și Suflet – Cultura Națională”, 1995, p. 236, 65 planșe color, 35 reproduceri alb-negru. Versiuni franceză, engleză, germană.
- Ion Mușlea, Bibliografia folclorului românesc – 1930-1955, Ediție și cuvânt înainte de Iordan Datcu. București, Editura Saeculum I. O., 2003, p. 288.
- Ion Mușlea, Cercetări Etnologice Zonale, Ediție critică, note și un glosar de Ion Cuceu și Maria Cuceu. Studiu introductiv de Ion Cuceu. Cluj, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2004, p. 536.
- Ion Mușlea, Arhiva de folclor a Academiei Române. Studii, memorii ale întemeierii, rapoarte de activitate, chestionare 1930-1948, Ediție critică, note, cronologie, comentarii și bibliografie de Ion Cuceu și Maria Cuceu. Prefață de Ion Cuceu. Cluj, Editura Fundației pentru Studii Europene, 2005, p. 78-80.
Colaborator:
- Volkskundliche Bibliographie fuer das Jahr 1928, herausgegeben von Paul Geiger, Berlin und Leipzig, 1933, ... fuer die Jahre 1929 und 1930, Berlin, 1935; ... fuer die Jahre 1931 und 1932, Berlin, 1937; ... fuer die Jahre 1933 und 1934, Berlin, 1939; ... fuer die Jahre 1935 und 1936, Berlin, 1941; ... fuer die Jahre 1937 und 1938, Berlin, 1957; ... fuer die Jahre 1939-1941, Basel, 1949 ; ... fuer die Jahre 1955-1956, Bonn, 1962 (sub titlul Internationale Volkskundliche Bibliographie, herausgegeben von Robert Wildhaber).
- Minerva, Enciclopedie română, Cluj, 1929
- Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc, vol. I, (1800-1891), București, 1968; vol. II (1892-1904) București, 2002.
| Ion Mușlea | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1970: A murit Antonio de Oliveira Salazar, dictator de dreapta portughez; (n. 28.04.1889).
· 1973 - A încetat din viaţă operatorul de film documentar Paul Menu (n. 10 mai 1876)
· 1980 -: A murit Muhammed Reza Pahlavi, ultimul şah care a condus Iranul între 1941-1979 (n.26.10.1919) .
* 1981: William Wyler (n. 1 iulie 1902 - d. 27 iulie 1981) a fost un regizor prolific, câștigător a trei premii ale academiei de film americane.Câteva filme:- 1938 Jezebel
- 1938 Ferma din Arizona (The Big Country)
- 1959 Ben-Hur
- 1965 Colecționarul
- 1966 Cum să furi un milion
| William Wyler | |||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
· 1982: Liderul mercenar “Colonelul Mad Mike” Hoare a fost găsit vinovat de deturnarea unui avion cu care a încercat sa patrunda în Seychelles pentru a da o lovitura de stat. El şi alţi şase bărbaţi au fost găsiţi vinovaţi de confiscarea ilegala a unui avion, la aeroportul din Durban, in Africa de Sud. După un proces de patru luni şi jumătate, Curtea Supremă de Justiţie a statului Sud African Natal, aceştia sunt condamnati la termene de detentie variind intre 10 la 15 ani.
· 1983 - A murit poetul Teodor Balş (n.09.02.1924).
· 1984: James Neville Mason (n. 15 mai 1909 – d. 27 iulie 1984) a fost un actor britanic nominalizat de trei ori pentru Academy Award, care a atins statutul de star atât în filme britanice cât și americane.
James Mason s-a născut în Huddersfield, Yorkshire, ca fiu al lui John, un negustor bogat, și Mabel Mason. Mason nu a avut nici un fel de antrenament formal pentru meseria de actor, apărând în calitate de novice la începuturi. A studiat la Marlborough College și apoi arhitecturala cunoscutul Peterhouse, Cambridge, de unde a obținut prima sa diplomă. În aceeași perioadă de timp, a început să activeze ca actor cu diferite companii teatrale, iar ulterior s-a alăturat echipei actoricești a teatrului Old Vic din Londra, lucrând cu Tyrone Guthrie și Alexander Korda, care i-a și dat lui Mason un scurt rol filmic în 1933, dar l-a și concediat după doar câteva zile de filmare.| James Mason | |||||
 Mason în rolul lui Brutus in filmul Iuliu Cezar
|
Ion Ioniță s-a născut la data de 14 iunie 1924, în comuna Mătăsaru(județul Dâmbovița), într-o familie de țărani săraci. [1] A lucrat ca mecanic la Atelierele CFR - București Triaj. În septembrie 1944 a primit împuternicirea de a lua legătura cu tinerii muncitori de la Grivița, de la Transport-Călători și Tipografia Filaret, pentru organizarea tineretului muncitor și crearea unui sector de UTC cuprinzând unitățile CFR din București. A fost ales ca responsabil cu problemele tineretului în cadrul Sindicatului CFR București. La scurtă vreme, este ales ca membru al Comitetului Central al Uniunii Sindicatelor CFR pe țară (al cărui președinte era Chivu Stoica) și membru al Biroului de Conducere al acestui organism.
 | În Biroul de Conducere al Uniunii erau mulți muncitori CFR, multe figuri proeminente care organizaseră și luaseră parte la grevele muncitorilor ceferiști din anul 1933. Unii dintre ei făcuseră ani grei de închisoare, alții trăiseră în ilegalitate. Nu este nevoie de multe cuvinte pentru a spune prin ce treceam eu atunci. Mi se părea că aș fi coborât în mijlocul unor legende și-i aveam înaintea ochilor pe eroii de vis ai unor vremi eroice. Dar nu mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama că între ei era un fel de luptă mută, ascunsă, că nu se înțelegeau, că își purtau ranchiună unii altora. (...) Când am conștientizat aceste grozăvii, am hotărât să nu ies din rânduri, să muncesc cinstit după cum îmi va dicta conștiința mea, să nu-mi îndoi niciodată șira spinării, dar să rămân în rânduri pentru că atunci când situația o va permite, să pot aduce mărturii din interior, să contribui, din interior, la lămuririle care se impuneau. [2] | — Ion Ioniță |
La începutul anului 1945, la recomandarea Martei Cziko (viitoarea soție a lui Alexandru Drăghici, ministru de interne), Ion Ioniță devine membru al PCR și cu această ocazie și membru al Comitetului de Sector PCR al CFR și al Biroului acestuia, ca responsabil cu tineretul. A urmat cursurile Universității Serale de Partid (timp de 6 luni în 1945) și apoi Școala de Partid de la Constanța (martie - iunie 1947).
În octombrie 1948, este încadrat în armată cu gradul de locotenent, devenind instructor de tineret în Direcția Superioară Politică a Armatei (octombrie 1948 - mai 1950) și apoi șef al Secției de Propagandă în Comandamentul Trupelor de Tancuri, Blindate și Mecanizate (mai 1950 - aprilie 1951). În această perioadă a avansat rapid în ierarhia militară, fiiind promovat pe rând la gradele de locotenent major (decembrie 1949), căpitan (august 1950) și maior (aprilie 1951).
Urmează apoi cursurile Școlii serale de Partid de pe lângă Direcțiile Centrale ale M.F.A. (1951-1952), fiind avansat la gradele de locotenent colonel (aprilie 1952) și colonel (septembrie 1952). În paralel, îndeplinește funcția de locțiitor al șefului Direcție Cadre în M.F.A. (aprilie 1951 - septembrie 1952) și apoi pe cea de locțiitor politic al comandantului Regiunii a 3-a Militare (septembrie 1952 - ianuarie 1953).
Ion Ioniță își continuă pregătirea militară, absolvind un curs de comandanți și șefi de stat major de pe lângă Academia Militară (ianuarie - iunie 1953) și Academia Militară a Marelui Stat Major în U.R.S.S. (noiembrie 1956 - decembrie 1958). Ca urmare a pregătirii militare, este numit în funcțiile de membru în Consiliul Militar al Regiunii a 3-a Militare (mai - august 1953), șef al Direcției Cadre în M.F.A. (august 1953 - august 1954), locțiitor al șefului D.S.P.A. (august 1954 - iulie 1955) și membru în Consiliul Militar (iulie 1955 - februarie 1956).
Având delegate sarcini pe linie de partid, este avansat la numai 31 ani la gradul de general maior (august 1955). A fost ales ca membru supleant (decembrie 1955 - iulie 1965) și apoi membru al Comitetului Central al PCR (1965-1984). De asemenea, a fost deputat în Marea Adunare Națională în sesiunile din perioada 1961 - 1985.
Generalul Ioniță devine apoi comandant al Aviației Militare (februarie - noiembrie 1956), membru în Consiliul Militar (decembrie 1958 - noiembrie 1959) și comandant al Comandamentului Apărării Antiaeriene (octombrie 1959 - decembrie 1962). Pe rând este avansat la gradele de general locotenent (martie 1961), general colonel (octombrie 1964) și general de armată (mai 1971), cel mai înalt grad din Armata Română din acea perioadă.
După ce în perioada decembrie 1962 - august 1966 a îndeplinit funcția de adjunct al ministrului apărării naționale, generalul Ioniță devine ministru al forțelor armate (29 august 1966 - 16 iunie 1976) și apoi viceprim-ministru al Guvernului (16 iunie 1976 - 20 mai 1982). În iunie 1982, generalul Ioniță a fost trecut în rezervă.
Generalul Ion Ioniță a fost decorat cu mai multe ordine și medalii cum ar fi: Medalia "A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România" (mai 1961)
Numele generalului Ioniță a fost vehiculat în anul 1984 cu prilejul unui complot prin care s-a încercat înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu, când acesta se afla într-o vizită în R.F. Germania. După cum susține istoricul prof. univ. dr. Ioan Scurtu, generalii Ion Ioniță și Nicolae Militaru au elaborat planul unei lovituri de stat. Complotiștii sperau să beneficieze de sprijinul Garnizoanei Militare București pentru arestarea celor mai apropiați colaboratori ai președintelui (Emil Bobu, Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Ion Coman, Ilie Ceaușescu), urmând să se preia controlul asupra posturilor de radio și televiziune pentru a anunța schimbarea intervenită. Planul a eșuat, el fiind deconspirat de doi dintre generalii care urmau să participe la această acțiune. [4]
Cu prilejul celei de-a treia sesiuni anuale de comunicări științifice a Institutului Revoluției Române cu tema: „Armata Română în Revoluția din Decembrie 1989” desfășurată la Palatul Parlamentului în data de 21 decembrie 2006, fostul președinte al României, Ion Iliescu, a afirmat următoarele: "Eu, personal, am avut discuții, începând din 1984, cu diverse personalități, printre care generalul Ioniță, fostul ministru al armatei; și cu generalul Militaru, fost șef al Marelui Stat Major. (...) Am avut discuții, inclusiv ce s-ar putea face. Vedeam cum se degradează viața și climatul general în țară, suspiciunile și intensificarea supravegherii unor persoane. (...) La un moment dat, generalul Militaru a încercat niște contacte în armată. Fusese șeful Marelui Stat Major și a avut discuții cu niște generali din Marele Stat Major. A fost turnat de aceștia și a intrat într-o anchetă. Și generalul Ioniță a fost prevenit. De atunci, am și încetat legăturile cu generalul Militaru, pentru că mi-am dat seama că nu este un om prea prudent. În 1987, generalul Ioniță a cunoscut un cancer galopant și în trei luni a decedat. În iulie 1987." [5]
Generalul Ion Ioniță a încetat din viață la data de 27 iulie 1987, în municipiul București, fiind bolnav de cancer. Nu i s-au organizat funeralii naționale, deși Regulamentele militare prevedeau aceste ceremonii pentru militarii cu gradul de general de armată
| Ion Ioniță | |
 Generalul Ion Ioniță | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Ion Ioniță |
| Născut | 14 iunie 1924 Mătăsaru, România |
| Decedat | (63 de ani) București, România |
| Naționalitate | română |
| Cetățenie | .svg){kind=small} România |
| Ocupație | politician |
| Ministrul Apărării Naționale | |
| În funcție 29 august 1966 – 16 iunie 1976 | |
| Precedat de | Leontin Sălăjan |
| Succedat de | Ion Coman |
| Viceprim-ministru al Guvernului | |
| În funcție 16 iunie 1976 – 20 mai 1982 | |
| Șeful Secției de Propagandă în Comandamentul Trupelor de Tancuri, Blindate și Mecanizate | |
| În funcție mai 1950 – aprilie 1951 | |
| Membru al Comitetului Central al PCR | |
| În funcție 1965 – 1984 | |
| Premii | A 40-a aniversare de la înființarea Partidului Comunist din România |
| Partid politic | Partidul Comunist din România |
| Alma mater | Academia Militară a Marelui Stat Major în U.R.S.S. |
| Profesie | militar, politician comunist |
* 1994 - S-a sinucis fotograful Kevin Carter (n. 1960)
Kevin Carter (13 September 1960 – 27 July 1994) - foto eyeswideshut.ro, preluat de pe adevarul.ro
Kevin Carter (13 September 1960 – 27 July 1994) – foto eyeswideshut.ro, preluat de pe adevarul.ro
În 1994, fotograful Kevin Carter şoca lumea cu o fotografie. Aflat într-o tabără de refugiaţi instalată în statul Ayod, Sudan, el a surprins într-o poză imaginea unui copil malnutrit, care stătea întins ghemuit la pământ, în timp ce un vultur mare intenţiona să-l atace. Fotografia a fost realizată în urma intenţiei autorului de a trage un semnal de alarmă cu privire la foametea şi situaţia dezastruoasă în care se afla Sudanul, ţară zguduită de multe războaie, în urmă cu două decenii.
"Copilul înfometat și vulturul" (1993) -fotografia realizata de Kevin Carter în Sudan, a primit premiul Pulitzer. Scurt timp după primirea premiului, Kevin Carter şi-a luat viaţa. Băieţelul din imagine a mai supravieţuit 14 ani după realizarea fotografiei, până în 2008, când a murit de febră galbenă - foto preluat de pe www.agerpres.ro
“Copilul înfometat și vulturul” (1993) -fotografia realizata de Kevin Carter în Sudan, a primit premiul Pulitzer. Scurt timp după primirea premiului, Kevin Carter şi-a luat viaţa. Băieţelul din imagine a mai supravieţuit 14 ani după realizarea fotografiei, până în 2008, când a murit de febră galbenă – foto preluat de pe www.agerpres.ro
Imediat după ce a realizat poza, Carter a trimis-o ziarului american „New York Times”. La două zile după ce a fost publicată, imaginea copilului din tabăra de refugiaţi care era să fie ucis de un vultur a făcut înconjurul lumii. Ea a împărţit mapamondul în două tabere.
Mulţi au considerat-o un simbol al lumii a treia şi al capitalismului, însă şi mai mulţi au fost cei care i-au criticat gestul fotografului. Kevin Carter a fost blamat de milioane de voci pentru că în loc să sprijine acel copil, el a profitat de situaţia lui catastrofală pentru a realiza o poză. Faţă de reacţiile dure, Carter ar fi declarat, după cum prezintă site-ul cyd.ro, : „Este cel mai important premiu din cariera mea, dar nu sunt mândru de asta! Cu toate ca nu ajută, îmi pare rău pentru tot! Aş dori să-mi dau viaţa mea pentru a o salva pe cea a copilului dar acum numai pot!„.
Necontenitele critici şi-au pus amprenta destul de dur asupra personalităţii fotografului. Din cauza reacţiilor dure care planau asupra sa, el a devenit dependent de droguri, iar viaţa sa liniştită s-a transformat într-un calvar. Scurt timp după primirea premiului Pulitzer, Kevin Carter şi-a luat viaţa, apropiaţii din jurul său explicând gestul prin remuşcările autorului.
· 1999: A murit Iuliu Merca, compozitor, chiarist, basist şi vocalist. Impreună cu Ştefan Boldija a înfiinţat formaţia de muzica pop-rock „Semnal M”, în anul 1977; (n. 1948).
· 1999: Aleksandr Danilovici Aleksandrov (în rusă Алекса́ндр Дани́лович Алекса́ндров n. 4 august 1912 - d. 27 iulie 1999) a fost un matematician, fizician și filozof rus.
A studiat la Leningrad obținând doctoratul în științe fizico-matematice. A fost profesor la Universitatea din Leningrad și rector al acestei instituții.
În 1942 i se decernează Premiul Stalin, iar în 1946 devine membru corespondent al Academiei, ca în 1952 să devină membru activ al acestei instituții. În 1951 devine membru al PCUS. A fost și președinte al Societății de Matematică din Moscova.
A adus contribuții majore în domeniul geometriei, formulând teorema fundamentală a geometriei intrinseci a varietăților metricebidimensionale, stabilind o legătură între metodele directe și metodele analitice de studiu a acestora.
A dat o definiție topologică unui triunghi oarecare.
În timpul liber, era un pasionat alpinist și practicant al drumețiilor montane.
· 2000 - A încetat din viaţă publicistul şi comentatorul radio Eugen Preda, primul director general al Radiodifuziunii Române. (1990-1994) (n. 29 septembrie 1929). A lucrat la Radiodifuziunea Romană din martie 1950; a scris cărţi de istorie a politicii şi a economiei contemporane, precum şi cărţi de evaluare a contextelor militare postbelice; după 1990 întreagă sa energie s-a concentrat asupra reorganizării Radiodifuziunii şi a obţinut prin lege funcţionarea SRR pe 4 canale naţionale şi reţeaua studiourilor regionale.
* 2001: Aida Moga (născută Cornelia Aida Rădulescu; n. , Timișoara, România – d. , București, România) a fost actriță de radio, revistă și cântăreață română. Împreună cu sora ei, Lavinia (născută în 1923), care a fost de asemenea cântăreață (cunoscută sub numele de Lavinia Slăveanu), și-a făcut debutul în calitate de compozitor de muzică populară, în timp ce erau încă eleve. A studiat la Liceul de Muzică „Astra” și „Sabin Drăgoi” din orașul său natal, dar, de asemenea, a studiat arta decorativă. Debutul ei în domeniul canto a avut loc în 1955, cu piesa Îmi spuse mie luna. Între 1957 și 1965 a fost angajată a Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, apoi a Teatrului de Revistă „Ion Vasilescu” și „Savoy”, toate trei din București. Cu ambele teatre a participat, de asemenea, la turnee în străinătate.[1]
A colaborat cu mulți compozitori români celebri de muzică populară cum ar fi Vasile Veselovski, Ion Vasilescu, Radu Șerban, Henri Mălineanu, Edmond Deda
| Aida Moga | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | Timișoara, România |
| Decedată | (75 de ani) București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | cântăreață |
| Activitate | |
| Instrument(e) | voce[ |
· 2003 - A încetat din viaţă Nicolae Puiu Pomoje, actor la Teatrul Mic din Bucureşti. ("Îngrijitorul", "Diavolul şi bunul Dumnezeu", "Bigamul", "Lolita")
· 2003 - A încetat din viaţă actorul american de comedie Bob Hope. (n. 29 mai 1903)
· 2005: A murit muzicologul şi compozitorul George Sbârcea (pseudonim Claude Romano).Tatăl său, Constantin Sbârcea, a fost ultimul medic personal al împăratului Imperiului Austro-Ungar, Carol al IV- lea, iar bunica după tată a lui George Sbârcea a fost soră cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Elie Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 – 1939). George Sbarcea a devenit celebru cu cântecul Ionel, Ionelule, una dintre cele mai populare melodii de muzica usoara romaneasca din toate timpurile, lansat în 1937 pe scena Teatrului Alhambra. Primele interprete ale melodiei Ionel, Ionelule au fost Lulu Nicolau şi Lisette Verea, un duet de succes al epocii. A cesta nu a fost singurul mare succes al compozitorului. Hiturile sale „Un tango de adio”, „Dar-ar naiba-n tine dragoste”, „Inimioară inimioară”, au depăşit la randul lor graniţele timpului. A călătorit in Tibet, unde a devenit ucenicul spiritual al lui Dalai Lama timp de doi ani (aici s-a iniţiat în yoga, chiromanţie şi astrologie). Stăpânea 7 limbi (română, maghiară, germană, franceză, italiană, engleză şi suedeză). A fost si un jurnalist incisiv şi incomod, dar de mare succes. Concomitent cu cronicile muzicale scrise între 1940-1944, publica articole cu caracter literar şi de natură politică, antisovietică, în ziare precum Rampa, Porunca vremii, Viaţa, Neamul românesc şi Curentul (care se întreceau să-l publice, fiind un nume care dădea bine pe pagina întâi la vremea respectivă). I-a cunoscut indeaproape pe Cioran, pe Eliade, pe Nae Ionescu. În 1940, Dictatul de la Viena l-a determinat să se mute cu familia la Bucureşti, unde George Sbârcea a fost încadrat la Ministerul Propagandei, Secţia Secretariat, având responsabilitatea de a ţine legătura telefonic cu redacţiile ziarelor. La scurt timp a fost cooptat în Direcţia Presei Străine, deoarece cunoştea mai multe limbi străine (aici fiind însărcinat să intre în legătură cu jurnaliştii străini acreditaţi în ţară). Maestrul Sbârcea a fost primit în cancelaria unde Mussolini îşi primea înalţii oaspeţi de stat. Discuţia s-a întins pe parcursul a două ore, deoarece Mussolini s-a interesat despre situaţia economică a românilor pe care vroia să îi sprijine. Interviul a apărut în ziarul Curentul condus de Pamfil Şeicaru şi a fost preluat de alte ziare din Europa. În acelaşi an, 1942, George Sbârcea reuşeşte formidabila performanţă de a-l intervieva pe Führer. Primirea a fost la Berschergarden, o reşedinţă a lui Hitler. Faima de gazetar a lui Sbârcea era atât de mare, încât nu a trebuit să aştepte decât o săptămână aprobarea de a-l întâlni pe Adolf Hitler. A fost arestat de cateva ori. Prima data de contrainformatiile maghiare, in timp ce incerca sa intre in Clujul ocupat. Pentru o vreme, după 23 august 1944, George Sbârcea a colaborat sporadic, sub pseudonim, la ziarul Drapelul. După 1944, viaţa lui George Sbârcea a luat o intorsătură dramatică. Noile autorităţi comuniste au pornit o adevărată vânătoare pentru prinderea celui care, în opinia lor, a fost un slujitor al hitlerismului. Timp de un an, s-a ascuns în comuna Petelea, judeţul Mureş. În 1947, este arestat şi judecat de Tribunalul Poporului, pentru că a „trădat idealurile democratice“. Sentinţa a fost de 15 ani de temniţă grea, adică singur în celulă. Urmează un traseu halucinant al puşcăriilor comuniste: Jilava, Aiud, Gherla. A fost bătut cu bestialitate, în special peste mâna dreaptă, cea cu care a scris împotriva democraţiei şi a Uniunii Sovietice. A fost eliberat după opt ani de ocnă grea, în 1956, la insistenţele ambasadelor străine acreditate la Bucureşti. De-a lungul vieţii, George Sbârcea a scris şi tradus 83 de cărţi, a scris nenumărate articole pentru diverse ziare înainte şi după război, şi a elaborat o serie de studii printre care Obiceiuri, cântece şi jocuri magice din comuna Topliţa. În 1968, după 24 de ani de interdictie, a primit acceptul autorităţilor de a participa la diverse festivaluri şi reuniuni cu caracter internaţional. În 1979, a reuşit să plece în vacanţă cu una dintre cele două fiice ale sale la Viena. Întors în ţară fără ea, a avut probleme în continuare cu Securitatea. După mai mulţi ani şi cea de-a doua fiică a reuşit să fugă în străinătate. În prezent, ambele fete, Cristina şi Tereza, sunt stabilite în Statele Unite. În ultimii ani de viaţă, pensia mică i-a fost compensată printr-o slujba la publicatia România Mare, unde a fost angajat pentru recenzii muzicale şi cronici literare. Artistul a fost înmormântat la cimitirul Bellu (cimitirul dedicat personalităţilor autohtone de cultură). Post-mortem, Biblioteca Municipală George Sbârcea din Topliţa îi poartă numele.
| George Sbârcea | |||||||||||||||
| |||||||||||||||
* 2005: Ștefan Tcaciuc (n. 13 ianuarie 1936, satul Dănila, comuna Dărmănești, județul Suceava - d. 27 iulie 2005, București) a fost un deputat român de etnie ucraineană, membru în Uniunea Ucrainenilor din România. A fost ales ca deputat în Parlamentul României în legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 2000-2004 și 2004-2008. După decesul său, a fost înlocuit de deputatul Ștefan Buciuta. În cadrul activității sale parlamentare, Ștefan Tcaciuc a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie după cum urmează:
- în legislatura 1990-1992: URSS, Republica Bulgară, Republica Polonă, Canada, Mongolia;
- în legislatura 2000-2004: Ucraina, Australia;
- în legislatura 2004-2008: Ucraina, Republica Panama, Regatul Hașemit al Iordaniei.
Ștefan Tcaciuc a absolvit Facultatea de Electronică și Telecomunicații din cadrul Institutului Politehnic București și a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și Ucraina. Între 2000-2004 a ocupat funcția de deputat, în ciuda faptului că CNSAS i-a dat verdict de poliție politică.[1] În 2001 Ștefan Tcaciuc a fost condamnat de Curtea Supremă de Justiție la pedepse cu termeni de închisoare, dar a fost grațiat. [2] Văduva lui Ștefan Tcaciuc a fost obligată prin justiție să restituie un împrumut de 80.000 de dolari, luat de Ștefan Tcaciuc.
| Ștefan Tcaciuc | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 13 ianuarie 1936 Dănila, Suceava, România |
| Decedat | (69 de ani) București, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | politician |
| Deputat al ucrainenilor | |
| În funcție 1990 – 1996 | |
| În funcție 2000 – 13 ianuarie 2005 | |
| Succedat de | Ștefan Buciuta |
| Partid politic | UUR |
· 2006 actorul Virgil Flonda, director artistic al Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, a murit. ("Idiotul", "Othello" (regia Andriy Zholdak), "Pilafuri şi parfum de măgar", "Cumnata lui Pantagruel (Omagiu lui Rabelais)" şi "Aşteptându-l pe Godot" (regia Silviu Purcărete); filmul "Întâlnirea") (n. 1949)
· 2007: A decedat Victor Frunză, scriitor si jurnalist dizident roman; (n.08.06.1935, Dumitreşti, judeţul Râmnicu-Sărat).
· 2009: Merce Cunningham, dansator și coregraf american (n. 1919).
* 2010: Simion Ghimpu (n. 24 mai 1939, Colonița - d. 27 iulie 2010) a fost un scriitor și poet liric din Republica Moldova, profesor universitar, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A compus texte pentru peste 100 de cântece, o parte dintre ele devenind șlagăre.Simion Ghimpu s-a născut la 24 mai 1939 în satul Colonița, lângă Chișinău, în familia Irinei și al lui Tudor Ghimpu. Tot acolo a și copilărit, alături de cei 4 frați ai săi: Gheorghe, Visarion, Valentina și Mihai.[1] În 1957 a absolvit Școala Pedagogică din Călărași.[2] Ulterior, a absolvit Universitatea de Stat din Moldova, facultatea de Istorie și Filologie (în 1964) și a făcut doctoratul la Academia de Arte din Moscova (în 1969).[3]
Simion Ghimpu a fost membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.[3] A fost poet liric și a compus texte pentru peste 100 de cântece, conlucrând cu compozitori ca Eugen Doga, Ion Aldea Teodorovici, Mihai Dolgan ș.a. Piesele sale au fost și mai sunt cântate de formațiile Noroc și Orizont, și de interpreții: Ion Suruceanu, Sofia Rotaru, Nadejda Cepraga, Anastasia Lazariuc, Nina Crulicovschi, Frații Bivol, Olga Ciolacu, Alexandru Lozanciuc, Radu Dolgan, Ana Barbu, Larisa Arsenie, Nicolae Cibotaru ș.a. Mai multe cântece după textele lui Simion Ghimpu au devenit șlagăre. Printre acestea se numără: Numai tu, Iubiți învățători, Ce rost are?, Amor, amor, Lacrima, Casa noastră și altele.[2]
Un timp a predat dicția și limba română (cu caractere latine) studenților moldoveni la Institutul Teatral Lunacearski din Moscova.[4] În 1969 și-a susținut teza de doctor în studiul artelor. A fost profesor universitar la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău până în anul 2000.
Primul său volum de versuri, Mereu, a apărut în 1995. A publicat cronici teatrale, eseuri, corespondențe, studii etnofolclorice și monografii didactice.
În cadrul unei serate de creație din 24 mai 2009, atunci când împlinise 70 de ani, Simion Ghimpu a lansat romanul autobiografic Viață pe muchie de cuțit, împreună cu un dublu CD Cântece pe versuri de Simion Ghimpu, care include 40 din cele mai cunoscute melodii al căror textier este el. În roman, autorul dezvăluie activitatea unui tânăr încadrat în opera de conștientizare a adevărului științific și istoric în condițiile Chișinăului și, mai târziu, ale Moscovei anilor ‘70.[5]
Simion Ghimpu a murit la 27 iulie 2010. Sicriul cu trupul său a fost expus la Uniunea Scriitorilor, iar apoi a fost dus la biserica Sfânta Teodora de la Sihla.[6] Înmormântarea sa a avut loc la Cimitirul Central din Chișinău, la funeralii participând poeți și scriitori ca Ion Hadârcă, Mihai Cimpoi și Ion Ciocanu. Traian Băsescu și Miheil Saakașvili și-au exprimat condolenanțele fratelui lui Simion, Mihai Ghimpu, care atunci era președinte interimar al Republicii Moldova
- Volume și cărți
- Plai de cînt, plai de dor (1981)
- Mereu (ed. Hyperion, 1995)
- Reversul sentimentelor (editura Ruxanda, 2000)
- Dincolo (editura Pontos, 2003)
- Ghici, ce-s? (2003)
- Descifrări (2004)
- Stare de spirit (2007)
- Ia să-mi spui tu, spui (versuri pentru copii, 2008)
- Jeep-ul și Sania de la Colonița (nuvelă umoristică, 2008)
- Viață pe muchie de cuțit (roman autobiografic, 2009)
- Altele
- Să vorbim corect și clar' (monografie didactică, 1988)
- Nunta și alte obiceiuri moldovenești (studiu etnofolcloric, 1990)
| Simion Ghimpu | |||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||
* 2018: Vladimir Nikolaevici Voinovici (n. , Dușanbe, Tadjikistan – d. , Moscova, Rusia) a fost un scriitor rus și fost disident sovietic. S-a făcut cunoscut prin operele sale de ficțiune satirică, între care Viața și neobișnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin care au circulat grație samizdatului și au ajuns în Occident. Victimă a represiunii regimului sovietic, pentru activitatea sa de apărare a drepturilor omului, a fost constrâns să emigreze în 1980 și s-a instalat în Germania.
Vladimir Voinovici s-a născut la Stalinabad, Republica Sovietică Socialistă Tadjikă, Uniunea Sovietică. Tatăl său, Nikolai Pavlovici Voinovici (1905-1987) a fost un ziarist de origine sârbă, care a lucrat ca editor la ziarele locale; strămoșii săi s-au mutat în Imperiul Rus în secolul al XIX-lea. Vladimir Voinovici a afirmat, de asemenea, că tatăl său aparținea familiei nobile Vojnović, deși acestă afirmație se bazează exclusiv pe numele său și pe cartea scriitorului iugoslav Vidak Vujnovic „Vojinovici i Vujinovici od verednjeg veka do danas”[8] (1985) pe care a primit-o drept cadou de la autor, în timpul șederii sale în Germania.[9]Din lucrarea autobiografică Autoportretul: romanul vieții mele, rezultă că mama sa Rozalia Klementievna (născută Revekka Kolmanovna) Goihman (1908-1978) era de origine evreiască. Ea a și-a început activitatea ca jurnalistă, colaborând cu soțul ei, dar mai târziu a devenit profesoară de matematică.
În 1936, tatăl lui Voinovici a fost arestat fiind acuzat de agitație antisovietică și a petrecut cinci ani în închisoare. El a fost eliberat în 1941. Familia s-a mutat apoi la rudele lor din Zaporojie, dar odată cu începerea Războiului Patriotic, Nikolai Voinovici a fost trimis în prima linie. Familia a fost evacuată de mai multe ori ca urmare a ocupației naziste. În 1945, ei s-au întors în Zaporojie unde Vladimir Voinovici a terminat o școală profesională. Între anii 1951 și 1955 el a făcut serviciul de pace în Armata Sovietică. În acel timp a început să-și publice poezia în ziarul armatei.
În urma demobilizării, Voinovici s-a mutat la Moscova și a încercat să intre la Institutul de Literatură Maxim Gorki (cunoscut și ca Litinstitut). După o încercare eșuată, a intrat la Institutul Pedagogic Nadejda Krupskaia din Moscova, la facultatea de istorie.[10] A studiat timp de un an și jumătate și i s-a impus apoi să se mute la Kazahstan, unde să participe la Campania Pământuri Virgine. Potrivit lui Voinovici, deși nu-și plănuise o astfel de participare, el a decis să accepte oferta, după ce unul dintre studenți și-a publicat conversația privată în care Voinovici a criticat puternic sistemul colhozurilor sovietice. A petrecut ceva timp în Kazahstan, „căutând inspirație”, iar la întoarcerea sa la Moscova a început să lucreze la primul său roman.
Voinovici s-a căsătorit de trei ori. Între anii 1957 și 1964 a fost căsătorit cu Valentina Vasilievna Boltușkina (1929-1988); împreună au avut doi copii: o fiică, Marina Voinovici (1958-2006) și un fiu, Pavel Voinovici (născut în 1962), scriitor și publicist rus, autor de romane istorice.[15]A doua soție a fost Irina Danilovna Braude (1938-2004). Au avut o fiică, Olga Voinovici (născută în 1973), scriitoare germană.[16] După moartea Irinei în 2004, Voinovici s-a căsătorit cu Svetlana Iakovlevna Kolesnicenko (născută Lianozova), antreprenor, văduvă a jurnalistului rus Tomas Kolesnicenko.[17] În prezent ei locuiesc la Moscova.
| Vladimir Voinovici | |||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||
- 2019: Robert Schrieffer, fizician american, laureat al Premiului Nobel (n. 1931)
- 2020: Camil Marinescu, dirijor român (n. 1964).
Camil Marinescu Camil Marinescu Date personale Născut
București, România[1]Decedat (55 de ani)[2] Cauza decesului cauze naturale (COVID-19) Cetățenie 
România[3] Ocupație dirijor Limbi vorbite limba română Activitate Studii Universitatea Națională de Muzică București Gen muzical muzică clasică Modifică date / text 
Date personale Născut
București, România[1]Decedat (55 de ani)[2] Cauza decesului cauze naturale (COVID-19) Cetățenie România[3] Ocupație dirijor Limbi vorbite limba română Activitate Studii Universitatea Națională de Muzică București Gen muzical muzică clasică Modifică date / text Camil Marinescu (n. , București, România – d. [2]) a fost un dirijor român.
De la vârsta de nouă ani a învățat să cânte la fagot. A studiat apoi la Academia de Muzică din București fagotul, compoziție, orchestrație și cor. Dirijatul l-a studiat cu Constantin Bugeanu, Mihai Bredicianu și Cristian Mandeal. În Franța a studiat la Pierre Dervaux. A fost distins cu premiul Ionel Perlea.
În 1991 Camil Marinescu devine dirijor permanent al operei din București. În același timp a fost numit în 1993 dirijor la Filarmonica de Stat din Iași. A fost de asemenea invitat să conducă numeroase orchestre și case de operă din țară și străinătate.
Repertoriul lui Camil Marinescu a cuprins piese simfonice, opere și balete din repertoriul clasic-romantic și o mare parte din piesele importante ale secolului al XX-lea. Din 2003, pentru trei stagiuni, a fost dirijor permanent invitat al Berliner Sinfonie Orchester, Germania. Începând cu 2002, Camil Marinescu a fost rezident în Japonia, activitatea sa internaţională bucurându-se de succes în numeroase turnee în SUA, Canada, Franţa, Austria, Spania, Italia, Mexic, Elveţia, Rusia, Australia, China, Marea Britanie, Israel.
Dirijând atât repertoriul de teatru liric, cât şi repertoriul simfonic, a fost invitat să conducă Minneapolis Opera House din Minnesota (SUA), orchestra OSM din Montreal, Westdeutscher Rundfunk - Koln, Komische Oper din Berlin, Mitteldeutscher Rundfunk din Leipzig. Cu unele dintre aceste ansambluri a realizat înregistrări de referinţă: opere simfonice complete de George Enescu, lucrări de Janacek, Stravinski, Bruckner, Mozart, Schubert, Beethoven, Debussy, Richard Strauss şi Ravel. În Japonia a fost prezent pe scene din Tokio, Kyoto şi Osaka. Cu o mare diversitate în abordarea repertoriului - de la Gesualdo da Venosa la opere de Puccini şi Richard Strauss, la muzică simfonică contemporană şi muzică de film şi de jazz - dirijorul include în concertele sale muzica românească, contribuind la cunoaşterea muzicii noastre pretutindeni în lume.
Camil Marinescu a desfăşurat şi o activitate pedagogică susţinută, ce include cursuri de dirijat la Universitatea din Osaka şi cursuri de estetică şi filosofie a culturii la Universitatea din Kyoto.
De asemenea, a conferenţiat pe teme de analiză muzicală şi interpretare la universităţi din Franţa, Spania, Portugalia, Germania şi SUA.(sursa:Digi24Tv). Fratele dirijorului, Ciprian Marinescu, a anunţat, pe pagina de Facebook, decesul acestuia. ''Din păcate, după o luptă de trei săptămâni cu virusul COVID-19, iubitul meu frate ne-a părăsit astăzi, la ora 6 a.m. (...) Dumnezeu să-l odihnească în pace!'', a transmis acesta. Filarmonica "George Enescu" şi-a exprimat regretul pentru decesul dirijorului. "Filarmonica 'George Enescu' îşi exprimă regretul faţă de dispariţia talentatului dirijor Camil Marinescu (1964 - 2020), colaborator remarcabil al instituţiei noastre. (...) Dumnezeu să-l odihnească!", a arătat instituţia, pe Facebook. Camil Marinescu a fost dirijor principal al Filarmonicii "George Enescu" în perioada 2012 - 2019. A studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, la clasa de fagot. La dirijat a fost discipol al maeştrilor Constantin Bugeanu, Cristian Mandeal, Mihai Brediceanu şi Pierre Dervaux. A predat fagotul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi, timp de 10 ani, a deţinut postul de dirijor rezident la Opera Naţională din Bucureşti. Din 2003, pentru trei stagiuni, a fost dirijor permanent invitat al Berliner Sinfonie Orchester, Germania. Începând cu 2002, Camil Marinescu a fost rezident în Japonia, activitatea sa internaţională bucurându-se de succes în numeroase turnee în SUA, Canada, Franţa, Austria, Spania, Italia, Mexic, Elveţia, Rusia, Australia, China, Marea Britanie, Israel. Dirijând atât repertoriul de teatru liric, cât şi repertoriul simfonic, a fost invitat să conducă Minneapolis Opera House din Minnesota (SUA), orchestra OSM din Montreal, Westdeutscher Rundfunk - Koln, Komische Oper din Berlin, Mitteldeutscher Rundfunk din Leipzig. Cu unele dintre aceste ansambluri a realizat înregistrări de referinţă: opere simfonice complete de George Enescu, lucrări de Janacek, Stravinski, Bruckner, Mozart, Schubert, Beethoven, Debussy, Richard Strauss şi Ravel. În Japonia a fost prezent pe scene din Tokio, Kyoto şi Osaka. Cu o mare diversitate în abordarea repertoriului - de la Gesualdo da Venosa la opere de Puccini şi Richard Strauss, la muzică simfonică contemporană şi muzică de film şi de jazz - dirijorul include în concertele sale muzica românească, contribuind la cunoaşterea muzicii noastre pretutindeni în lume. Camil Marinescu a desfăşurat şi o activitate pedagogică susţinută, ce include cursuri de dirijat la Universitatea din Osaka şi cursuri de estetică şi filosofie a culturii la Universitatea din Kyoto. De asemenea, a conferenţiat pe teme de analiză muzicală şi interpretare la universităţi din Franţa, Spania, Portugalia, Germania şi SUA.
- 2021: Dusty Hill, muzician american (ZZ Top), (n. 1949)
- 2021: Jean-François Stévenin, actor, regizor și scenarist francez (n. 1944)
Sărbători
· * În calendarul ortodox: + Sf Mare Mc și Tămăduitor Pantelimon
Z * Ziua Mondială a Cărților Vechi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu