2. /10 IULIE 2023 - ISTORIE PE ZILE: Decese, Sărbători
Decese
· 138: A murit imparatul roman Hadrian (n. 76). A fost înmormântat la Roma, alături de soţia sa, Vibia Sabina. Publius Aelius Traianus Hadrianus (24 ianuarie 76 – 10 iulie 138), cunoscut ca Hadrian, a fost Împărat Roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre așa-zișii „cei cinci împărați buni ai Imperiului Roman”. A inițiat o serie de reforme în armată și justiție; arta și arhitectura au înflorit în timpul domniei lui. În capitală este restaurat Panteonul, se construiește Mausoleul sau viitorul Castel Sant’Angelo – mormântul împăraților romani până la Caracalla. Hadrian a acordat o deosebită atenție promovării filosofiei și literaturii, manifestând o pronunțată înclinare pentru cultura greacă. El însuși era filosof și scriitor, fiind autorul unor poezii în greacă și latină, discursuri, scrieri filologice și enciclopedice. Pe plan extern, Hadrian încheie pacea cu parții și renunță la ultimele cuceriri ale lui Traian din provinciile Armenia, Asiria și Mesopotamia, fixând granița orientală pe Eufrat. Legate de vizitele împăratului în Dacia, au loc două reorganizări administrative ale provinciei, împărțită în 119 în Dacia Superior și Dacia Inferior, iar în 123 în Dacia Porolissensis, Dacia Superior și Dacia Inferior. În Britannia, Hadrian a construit zidul defensiv ce îi va purta numele, și care trasa granița de nord a Imperiului Roman. În anul 132, intenția lui Hadrian de a înălța un templu al lui Jupiter la Ierusalim a declanșat ultima mare răscoală a iudeilor, condusă de Bar Kohba și reprimată în 135. Hadrian rămâne una dintre cele mai originale personalități din galeria principatului.
Bustul lui Publius Aelius Traianus Hadrianus, în armură, la Muzeul de arheologie din Sevilla, din Spania
| Hadrian | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Împărat Roman | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 Bust de marmură al împăratului Hadrian
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 649: A murit imparatul chinez Li Shimin; (n. 599).
* 983: Papa Benedict al VII-lea (d. 10 iulie 983, Roma) a fost papă al Romei în perioada 974 - 983. S-a tras din familia conților de Tusculum. Numele lui înseamnă "cel Binecuvântat" (lat.).
A fost episcop de Sutri. În 974 a ajuns succesorul papei Benedict al VI-lea care fusese ucis de anti-papa Bonifaciu al VII-lea. Alegera lui s-a datorat pe prim plan inițiativei împăratului Otto al II-lea (de care Bonifaciu al VII-lea fugise la Bizanț).
* 983: Papa Benedict al VII-lea (d. 10 iulie 983, Roma) a fost papă al Romei în perioada 974 - 983. S-a tras din familia conților de Tusculum. Numele lui înseamnă "cel Binecuvântat" (lat.).
A fost episcop de Sutri. În 974 a ajuns succesorul papei Benedict al VI-lea care fusese ucis de anti-papa Bonifaciu al VII-lea. Alegera lui s-a datorat pe prim plan inițiativei împăratului Otto al II-lea (de care Bonifaciu al VII-lea fugise la Bizanț).
Papa Benedict al VII-lea a sprijinit reforma bisericii și misionarea slavilor. Sub influența mănăstirii Cluny a înfăptuit această reformă internă a bisericii condamnând printre altele și simonia.
Papa Benedict al VII-lea a murit pe 10 iulie 983 și a fost înmormântat la Biserica "Sf. Cruce de la Ierusalim" din Roma.
| Benedict al VII-lea | |||||||||||||||||
| |||||||||||||||||
· 1086 - A murit Knut al IV-lea al Danemarcei (n. 1042)
The death of Canute IV of Denmark in the Church of Saint Albanus (1086)
Knut al IV-lea (1042 – 10 iulie 1086) cunoscut mai târziu sub numele de Knut cel Sfânt, a fost regele Danemarcei din 1080 până în 1086. Knut a fost un rege ambițios care a căutat să întărească monarhia daneză, susținută cu devotament de Biserica Romano-Catolică. Ucis de rebeli în 1086, el a fost primul danez care a fost canonizat, fiind recunoscut de Biserica Romano-Catolică ca patron spiritual al Danemarcei în 1101, sub numele de San Canuto.
· 1096: Celebrul erou national El Cid, pe numele real Rodrigo Diaz de Vivar, s-a stins din viata. Nascut in jurul anului 1043, la Burgos, Diaz a crescut la curtea regelui Ferdinand I. A dobandit respect datorita abilitatilor sale militare exceptionale, insa a fost expulzat din regat dupa ce a condus o campanie neautorizata in tinutul Leon aflat sub protectia lui Alfonso VI. Si-a oferit serviciile conducatorilor musulmani ai Saragosei, sporindu-si faima de general printr-o serie de victorii stralucite. In jurul anului 1087 a initiat o serie de manevre politice si militare complicate, in urma carora a cucerit regatul Valenciei pe care l-a condus pana la moartea sa. Faptele de vitejie ale Cidului, care in araba inseamna “domn”sau “stapan”, au fost romantate in mare masura. Lui i-a fost dedicat ”Cantecul Cidului” („Poema del Cid” sau ”Cantar del Mio Cid”), care este una din marile epopei ale Spaniei medievale. Datorita bravurii sale a ramas un model pentru toti cavalerii acelui timp. Mormantul sau se afla in Catedrala din Burgos.
· 1103: Eric I al Danemarcei (n. 1060)
· 1290: A murit regele Ladislaus IV al Ungariei; (n. 1262).
* 1480: René de Anjou (Rei Rainièr în occitană) (16 ianuarie 1409 – 10 iulie 1480), de asemenea cunoscut sub numele de René I de Neapole și Bunul rege René (franceză Le bon roi René), a fost Duce de Anjou, Conte de Provence (1434–1480), Conte de Piedmont, Duce de Bar (1430–1480), Duce de Lorena (1431–1453), rege al Neapolelui (1435–1442; titular 1442–1480), titular rege al Ierusalimului (1438–1480) și rege de Aragon (1466–1480) (inclusiv rege al Siciliei, Majorca și Corsica).
* 1480: René de Anjou (Rei Rainièr în occitană) (16 ianuarie 1409 – 10 iulie 1480), de asemenea cunoscut sub numele de René I de Neapole și Bunul rege René (franceză Le bon roi René), a fost Duce de Anjou, Conte de Provence (1434–1480), Conte de Piedmont, Duce de Bar (1430–1480), Duce de Lorena (1431–1453), rege al Neapolelui (1435–1442; titular 1442–1480), titular rege al Ierusalimului (1438–1480) și rege de Aragon (1466–1480) (inclusiv rege al Siciliei, Majorca și Corsica).
René s-a născut la Castelul Angers, și a fost al doilea fiu al lui Louis al II-lea de Anjou, rege al Siciliei (i.e. rege al Neapole), și a soției acestuia, Iolanda de Aragon. A fost fratele Mariei de Anjou, care s-a căsătorit cu viitorul rege Carol al VII-lea al Franței și a devenit regină consort a Franței.
Louis al II-lea a murit în 1417, și fiii lui, împreună cu viitorul lor cumnat, au fost crescuți sub tutela mamei lor. Fiul cel mare, Louis al III-lea, a succedat la coroana Siciliei și la ducatul de Anjou, René fiind cunoscut drept conte de Guise. Prin tratatul său de căsătorie (1419) cu Isabella, fiica cea mare al lui Carol al II-lea, Duce de Lorena, el a devenit moștenitor al ducatului de Bar, pe care l-a pretins ca moștenire de la mama lui Iolanda, și, moștenitor al ducatului de Lorena după soția sa.
René, atunci în vârstă de numai zece ani, a fost adus în Lorena sub tutela lui Carol al II-lea.
| René | |
| Duce de Anjou; Rege al Neapole | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Castelul Angers (71 de ani) |
| Decedat | Aix-en-Provence Aix-en-Provence, Franța[1][3][4]  |
| Înmormântat | Angers Cathedral[*] |
| Părinți | Ludovic al II-lea de Anjou[1][5] Iolanda de Aragon[1][5] |
| Frați și surori | Charles, Count of Maine[*][2] Louis III of Naples[*][2] Maria de Anjou[2][5] Yolande of Anjou[*][2] |
| Căsătorit cu | Isabella, Ducesă de Lorena Jeanne de Laval |
| Copii | Ioan al II-lea, Duce de Lorena Louis, marchiz de Pont-à-Mousson Yolande de Bar Margaret Charles, Conte de Guise Ioan, bastard de Anjou Jeanne Blanche Madeleine, Contesă de Montferrand |
| Cetățenie |  Franța |
| Etnie | Francezi |
| Ocupație | monarh poet politician |
| Activitate | |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | count of Guise[*] (–)[1] duke of Bar[*] (–)[1] duke of Lorraine (–)[1] Duke of Anjou[*] (–)[2] count of Provence and Forcalquier[*] (–)[1] Duke of Calabria[*] (–)[1] King of Naples[*] (–)[2] |
| Familie nobiliară | Casa de Valois-Anjou |
| Imn regal | Louis al II-lea de Anjou |
· 1510: Caterina Cornaro, regină a Ciprului (n. 1454)
· 1557: A murit Giambattista Ramusio din Treviso, om politic italian, geograf si literat de formatie umanista (n. 1485).
· 1559: Henric al II-lea (franceză Henri II; n. 31 martie 1519, Saint-Germain-en-Laye — 10 iulie 1559, Hôtel des Tournelles, Paris) a fost rege al Franțeiîntre 1547 și 1559. El provenea din dinastia Valois-Angoulême.
Henric s-a născut la Castelul Saint-Germain-en-Laye, situat în apropierea Parisului și a fost al doilea fiu al regelui Francisc I al Franțeiși al reginei Claude de France (fiica regelui Ludovic al XII-lea al Franței). La naștere a primit titlul de duce de Orléans iar prenumele l-a datorat nașului său, Henric al VIII-lea al Angliei.[2] .
Tatăl său a fost capturat în Bătălia de la Pavia în 1525 de dușmanul său Carol Quintul și ținut prizonier în Spania.[3] Pentru a se obține eliberarea sa, Henric și fratele său mai mare au fost trimiși în Spania în locul său. Ei au rămas în captivitate timp de trei ani.
Jean Capello, ambasadorul Veneției la curtea Franței l-a descris ca fiind "înalt și bine construit, cu figura frumoasă și agreabilă și un ten puțin maro". Spre deosebire de tatăl său Francisc I, Henric era o natură mai taciturnă.
În 1536, când fratele său mai mare, Francisc, a murit otrăvit, Henric a devenit moștenitor al tronului. I-a succedat tatălui său la vârsta de 28 de ani și a fost încoronat ca regele Henric al II-lea al Franței la 25 iulie 1547 la Catedrala Notre-Dame din Reims.
Domnia lui Henric a fost marcată de războaie cu Austria și de persecutarea hughenoților protestanți. Printre metodele de prigonire a hughenoților de către catolici se pot aminti: arderea pe rug, tăierea limbii; aceste măsuri draconice se puteau lua doar la bănuiala de a fi protestanți. S-a reglementat strict domeniul publicațiilor prin interzicerea vânzării, importului sau imprimării de orice cărți neaprobate.
Războiul din Italia din 1551-1559, uneori cunoscut sub numele de Războiul Habsburgic-Valois, a început atunci când Henric a declarat război împotriva lui Carol al V-lea cu intenția de a recupera Italia și de a asigura Franței dominația în afacerile europene. Henric al II-lea s-a aliat cu prinții protestanți germani prin Tratatul de la Chambord din 1552. Simultan, a continuat alianța politică a tatălui său dintre Franța și Imperiul Otoman care i-a permis lui Henric să facă presiuni pentru cuceriri franceze spre Rin în timp ce o flotă franco-otomană apăra sudul Franței.[4]
Henric a capturat orașele episcopale Metz, Toul și Verdun și a învins armata habsburgică în Bătălia de la Renty în 1554. Încercarea franceză de a invada Toscana în 1553 a eșuat în Bătălia de la Marciano.
După abdicarea lui Carol Quintul în 1556 și după împărțirea Imperiul habsburgic între Filip al II-lea al Spaniei și Ferdinand I, punctul central al războiului s-a mutat în Flandra, unde Filip în alianță cu Emanuel Filibert de Savoia, a învins Franța la St Quentin. Intrarea Angliei în război mai târziu în acel an a condus la capturarea orașului Calais iar armatele franceze au jefuit posesiunile spaniole din Țările de Jos. Henric a fost totuși nevoit să accepte în 1559 pacea de la Cateau-Cambrésis între Spania și Franța, în care a renunțat la orice alte pretenții în Italia. Franța a renunțat la Piemont și Savoia pentru Ducele de Savoia însă a păstrat Saluzzo, Calais și orașele Metz, Toul și Verdun. Spania a păstrat Franche-Comté.
Emanuel Filibert de Savoia s-a căsătorit cu Margareta a Franței, sora lui Henric al II-lea iar Filip al II-lea al Spaniei s-a căsătorit cu fiica lui Henric, Elisabeta de Valois. Henric a crescut-o la curtea sa pe tânăra Maria Stuart și a căsătorit-o cu fiul său cel mare în speranța de a utiliza acest lucru în cele din urmă pentru a stabili o cerere dinastică în Scoția. Henric și Maria Stuart au semnat un document secret, ilegal conform legilor din Scoția, care ar fi asigurat domnia familiei de Valois în Scoția chiar dacă ea ar fi murit fără să aibe un moștenitor.
La turnirul de sărbătoare pentru încheierea păcii cu Habsburgii la data de 20 mai 1559 și pentru celebrarea căsătoriei fiicei lui, regele Franței a fost rănit mortal de o lance a lui Gabriel Montgomery, căpitan al gărzii scoțiene a regelui. Lancea i-a străpuns ochii și, în ciuda eforturilor chirurgului regal Ambroise Paré, el a murit la 10 iulie 1559 de septicemie.[5] A fost înmormântat la biserica Saint Denis din Paris. Moartea lui Henric a fost un factor care în cele din urmă a dus la sfârșitul acestui sport.[6]
După o serie de lupte interne între fiii lui pentru tronul Franței, succesorul la tron a fost Francisc al II-lea care a murit anul următor și a fost succedat de doi frați ai săi. Mama lor a fost regentă.
La 28 octombrie 1533 Henric s-a căsătorit cu Caterina de Medici; ambii miri aveau 14 ani. Anul următor Henric s-a implicat într-o relație amoroasă cu văduva de 35 de ani Diana de Poitiers. Au fost foarte apropiați: ea l-a îmbrățișat public în ziua în care a plecat spre Spania iar în timpul turnirului său el a insistat să poarte în vârful lăncii sale panglica ei în locul panglicii soției sale.
Diane a devenit cea mai sigură confidentă a lui Henric și, pentru următorii douăzeci și cinci ani, a deținut o influență considerabilă semnând chiar și documente regale. Extrem de încrezătoare în sine, matură și inteligentă, ea a lăsat-o pe Caterina fără puterea de a interveni.[7] A insistat totuși ca Henric să se culce cu Caterina pentru a dărui tronului moștenitori.[8]
Henric și Caterina au avut zece copii:
- Francisc al II-lea căsătorit cu Maria Stuart regina Scoției (1560)
- Elisabeta de Valois căsătorită cu Filip al II-lea regele Spaniei, fiul lui Carol Quintul
- Claude, Ducesă de Lorena
- Carol al IX-lea (1550 - 1575)
- Henric al III-lea (1551 - 1589)
- Margareta căsătorită cu Henric al IV-lea rege al Franței.
- Hercule François, Duce de Anjou
Henric a avut și patru copii nelegitimi:
- Cu Filippa Duci: Diane, ducesă d'Angoulême (1538–1619). La vârsta de 14 ani tânăra Diana s-a căsătorit cu Orazio Farnese, Duce de Castro, care a murit de tânăr în bătălie. Al doilea mariaj a fost cu François, duce de Montmorency.
- Cu Lady Janet Stewart, ea însăși fiică nelegitimă a lui Iacob al IV-lea al Scoției: Henri de Valois (1551–1586). A fost recunoscut și a devenit guvernator de Provence.
- Cu Nicole de Savigny: Henri (1557–1621), care a primit titlul de conte de Saint-Rémy. Unul dintre ultimii lui descendenți a fost Jeanne de Valois-Saint-Rémy, contesă de la Motte, faimoasă pentru rolul ei din Afacerea Colierului de Diamante.
| Henric al II-lea | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
* 1561: Rüstem Pașa Opuković (pronunțare în turcă: /ɾysˈtem paˈʃa/; turcă otomană رستم پاشا; cca. 1500 – 10 iulie 1561) a fost un funcționar de stat Otoman. El a slujit ca Mare Vizir al sultanului Soliman I.
De origini croate,[1][2][3][4][5] Rüstem Pașa s-a născut în Skradin.[6] De mic copil a fost luat la Constantinopol, unde și-a construit o carieră militară și birocratică. Pe 26 noiembrie 1539, el s-a căsătorit cu Sultana Mihrimah, o fiică de-a lui Suleiman Magnificul. Rüstem Pașa a deținut titlul de Mare Vizir de două ori, prima dată între 1544–1553 și a doua oară între 1555–1561, până la decesul său. La momentul decesului său, în Constantinopol, pe 10 iulie 1561, averea sa personală includea 815 moșii în Rumelia și Anatolia, 476 de mori, 1700 de sclavi, 2.900 de cai de război, 1.106 de cămile, 800 de Coranuri etc.
Moscheea Rüstem Pașa (turcă Rüstem Pașa Camii) este o moschee Otomană situată în Hasırcılar Çarșısı în Fatih, Turcia,[7] care a fost proiectată de arhitectul imperial otoman Mimar Sinan pentru Marele Vizir Rüstem Pașa. Ea a fost construită între 1561 și 1563
Rüstem Pașa a avut trei copii cu Sultana Mihrimah; o fiică și doi fii:
- Ayșe Hümașah Hanımsultan
- Sultanzade Murad Bey
- Sultanzade Mehmed Bey
Rüstem Opuković Pașa 
Date personale Născut cca. 1500
Skradin, Croația, Imperiul OtomanDecedat 10 iulie 1561
Constantinopol, Imperiul OtomanÎnmormântat Moscheea Șehzade Frați și surori Sinan Pasha[*] Căsătorit cu Sultana Mihrimah (c. 1539–61) Copii Ayşe Hümaşah Sultan[*] Naționalitate Otoman Cetățenie 
Imperiul Otoman Etnie Croat Religie Creștin, convertit la islam Ocupație politician Mare Vizir al Imperiului Otoman În funcție
28 noiembrie 1544 – 6 octombrie 1553Monarh Suleiman I Precedat de Hadim Suleiman Pașa Succedat de Kara Ahmed Pașa În funcție
29 septembrie 1555 – 10 iulie 1561Monarh Soliman I Precedat de Kara Ahmed Pașa Succedat de Semiz Ali Pașa Alma mater Enderun School[*
· 1584: Wilhelm Taciturnul, prinț francez (n. 1533)
· 1590: Carol al II-lea Francis de Austria (germană Karl II Franz) (3 iunie 1540– 10 iulie 1590) a fost Arhiduce de Austria și conducător al Austriei Interioare (Stiria, Carniola și Carinthia) din 1564. A fost membru al Casei de Habsburg.
Născut la Viena, a fost al treilea fiu al lui Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și al Annei de Boemia și Ungaria, fiica regelui Vladislaus al II-lea al Boemiei și Ungariei și a soției lui, Anne de Foix-Candale. În 1559 și din nou în perioada 1564-1568 au existat negocieri pentru o căsătorie dintre Carol și Elisabeta I a Angliei. Pînă la urmă, regina Elisabeta a decis că nu se va căsători cu Arhiducele; principalul obstacol în calea căsătoriei, în afară de caracterul reginei, a fost religia.[1]
Spre deosebire de fratele său, Maximilian al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, Carol a fost un catolic religios și a promovat Contrareforma.
La 26 august 1571, la Viena, Carol s-a căsătorit cu Maria Anna de Bavaria, fiica lui Albert al V-lea, Duce de Bavaria (1528–1579) și a Arhiducesei Anna de Austria (1528–1590). În 19 ani de mariaj, Carol și Maria Anna au avut 15 copii:
- Ferdinand (n. Judenburg, 15 iulie 1572 – d. Judenburg, 3 august 1572).
- Anne (n. Graz, 16 august 1573 – d. Varșovia, 10 februarie 1598), căsătorită la 31 mai 1592 cu Sigismund al III-lea Vasa, rege al Poloniei, Mare Duce al Lituaniei și rege al Suediei.
- Maria Christina (n. Graz, 10 noiembrie 1574 – d. Hall in Tirol, 6 aprilie 1621), căsătorită la 6 august 1595 cu Sigismund Bathory, Prinț al Transilvaniei; ei au divorțat în 1599.
- Catherine Renata (n. Graz, 4 ianuarie 1576 – d. Graz, 29 iunie 1599).
- Elisabeta (n. Graz, 13 martie 1577 – d. Graz, 29 ianuarie 1586).
- Ferdinand (n. Graz, 9 iulie 1578 – d. Viena, 15 februarie 1637), Sfânt Împărat Roman sub numele de Ferdinand al II-lea din 1619.
- Carol (n. Graz, 17 iulie 1579 – d. Graz, 17 mai 1580).
- Gregoria Maximiliana (n. Graz, 22 martie 1581 – d. Graz, 20 Septembrie 1597).
- Eleanor (n. Graz, 25 septembrie 1582 – d. Hall in Tirol, 28 ianuarie 1620), călugăriță.
- Maximilian Ernest (n. Graz, 17 noiembrie 1583 – d. Graz, 18 februarie 1616), cavaler Teuton.
- Margareta (n. Graz, 25 decembrie 1584 – d. El Escorial 3 octombrie 1611), căsătorită la 18 aprilie 1599 cu Filip al III-lea al Spaniei.
- Leopold (n. Graz, 9 octombrie 1586 – d. Schwaz, 13 septembrie 1632), Arhiduce de Austria și Conte de Tirol.
- Constance (n. Graz, 24 decembrie 1588 – d. Varșovia, 10 iulie 1631), căsătorită la 11 decembrie 1605 cu Sigismund al III-lea Vasa, rege al Poloniei, Mare Duce al Lituaniei și rege al Suediei (văduv al surorii ei mai mari).
- Maria Magdalena (n. Graz, 7 octombrie 1589 – d. Padua, 1 noiembrie 1631), căsătorită la 19 octombrie 1608 cu Cosimo al II-lea de Medici, Mare Duce de Toscana.
- Carol Postumul (n. Graz, 7 august 1590 – d. Madrid, 28 decembrie 1624), episcop de Wroclaw și Brixen (1608–24), Mare Maestru al Ordinului Teutonic (1618–24).
· 1606: A murit Eremia Movila, domn al Moldovei.
* 1631: Arhiducesa Constance de Austria (germană Konstanze Renate von Österreich; poloneză Konstancja Austriaczka sau Konstancja Habsburżanka; 24 decembrie 1588 – 10 iulie 1631) a fost regină consort a Poloniei ca a doua soție a lui Sigismund al III-lea Vasa.
Constance a fost fiica lui Carol al II-lea de Austria și a Mariei Anna de Bavaria. Bunicii paterni au fost Ferdinand I, Împăratul Roman și Ana de Boemia și Ungaria.
Constance a fost, de asemenea, sora mai mică a lui Ferdinand al II-lea, Împăratul Roman, a Margaretei de Austria, Leopold al V-lea de Austria și a Annei de Austria.
Sora mai mare, Anna, a fost prima soție a regelui Sigismund al III-lea Vasa. După moartea Annei, Constance și Sigismund al III-lea Vasa s-au căsătorit pe 11 decembrie 1605.
Regina Constance a fost un politician ambițios. Imediat după nuntă, ea a făcut eforturi pentru a influența politica. A construit un grup de adepți prin aranjarea căsătoriilor dintre doamnele ei de onoare cu nobilii puternici. A reprezentat interesele familiei Habsburg în Polonia și a influențat numirile de poziție în instanța de judecată, guvern și biserică. Cel mai apropiat conflict al ei a fost cu Urszula Meyerin (amanta regelui Sigismund).
Constance vorbea spaniola, latina și italiana. Ea a învățat poloneza după nuntă, dar nu-i plăcea să o vorbească. A fost o femeie foarte religioasă, mergând la slujbă de două ori pe zi. A fost, de asemenea, protectorul clericilor, pictorilor și arhitecților.
În 1623, Constance a cumpărat Żywiec din Mikołaj Komorowski, care era interzis de lege pentru membrii Familiei Regale și a cauzat neînțelegeri cu Parlamentul. Mai târziu, aceasta le-a interzis evreilor să se stabilească în oraș.
Constance și-a dorit să asigure succesiunea fiului ei la tron, în loc de celălalt fiu din căsătoria anterioară, însă nu a reușit. Constance a murit de un accident vascular.
Constance și Sigismund au avut șapte copii:
- Ioan Cazimir (25 decembrie 1607 - 14 ianuarie 1608)
- Ioan Cazimir (22 mai 1609 - 1672), a domnit între anii 1648 - 1668 sub numele de Ioan al II-lea Cazmiri Vasa al Poloniei
- Ioan Albert (25 mai 1612 – 22 decembrie 1634)
- Carol Ferdinand (13 octombrie 1613 – 9 mai 1655)
- Alexandru Carol (4 noiembrie 1614 – 19 noiembrie 1634)
- Ana Constance (26 ianuarie 1616 – 24 mai 1616)
- Ana Caterina (7 august 1619 - 8 octombrie 1651), a fost prima soție a lui Filip William, Elector Palatin
| Constance de Austria | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
· 1767: A murit Alexander Monro, celebru anatomist englez, intemeietor al unei dinastii de anatomisti.
* 1767: Johann Frederic, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (8 ianuarie 1721 – 10 iulie 1767) a fost Prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt din 1744 până la moartea sa.
* 1849: Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna a Rusiei (30 august 1842 - 10 iulie 1849) a fost cel mai mare copil al Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a Mariei de Hessa. A murit de meningită infantilă la vârsta de șase ani și jumătate.
* 1767: Johann Frederic, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (8 ianuarie 1721 – 10 iulie 1767) a fost Prinț suveran de Schwarzburg-Rudolstadt din 1744 până la moartea sa.
Johann Frederic von Schwarzburg-Rudolstadt a fost singurul fiu din trei copii ai Prințului Frederic Anton de Schwarzburg-Rudolstadt și ai primei lui soții, Prințesa Sophia Wilhelmina de Saxa-Coburg-Saalfeld.
Johann Frederic a învîțat foarte bine limba franceză. Între 1738 și 1742, el a făcut un Mare Tur. A participat la lecturi de teologie la Universitatea din Strasbourg și la lecturi de matematiză și fizică la Universitatea din Utrecht. În timpul Marelui Tur a intrat în contact cu ideile Iluminismului. Mai târziu el a încercat să împace aceste idei cu credința.
În 1742, Johann Frederic și-a reprezentat tatăl la încoronarea împăratului Carol al VII-lea. Ceremonia s-a ținut la Catedrala din Frankfurt, a durat câteva ore și l-a impresionat puternic pe tânărul Johann Frederic.
În 1744, la vârsta de 23 de ani, el a moștenit principatul de Schwarzburg-Rudolstadt. A continuat construcția de la Heidecksburg, proiectul început de tatăl său. Tatăl a construit exteriorul castelului, fiul s-a ocupat de decorațiunile interioare. A comandat tavane cu fresce și ornamente pentru uși. În 1750, sala de bal a fost finalizată de Gottfried Heinrich Krohne. Este considerat un prim exemplu de design interior rococo din Germania.[1]
Colecția princiară de partituri s-a pierdut în incendiul din 1735. Johann Frederic a început o nouă colecție care s-o înlocuiască. Georg Gebel a compus cel puțin năuă librete de operă și în jur de o sută de simfonii, partite și concerte. În 1746, Johann Frederic l-a recompensat cu titlul de Concertmeister iar în 1750 cu cel de Kapellmeister.
În 1746 el a fondat un seminar teologic și a sprijinit înființarea unei biblioteci publice extinse. El a adăugat biblioteca sa privată la colecția existentă și din 1751 el a permis publicului larg să-l acceseze o dată pe săptămână. A extins considerabil colecția "Biblioteca princiară publică Rudolstadt", fondată în 1748, prin cumpărarea de literatură științifică și a numeroase cărți valoroase, incunabule și manuscrise orientale. Colecția este împărțită în prezent între Historischen Bibliothek der Stadt Rudolstadt și Heidecksburg Schlossbibliothek.[2][3][4]
La 20 ianuarie 1764, gimnaziul local a sărbătorit centenarul. Cu această ocazie, Johann Frederic a denumit oficial clădirea Gymnasium Friedericianum și a adăugat poziții dedicate matematicii și fizicii.[5]
Johann Frederic a murit la 10 iulie 1767. Cum nu a avut moștenitori pe linie masculină, a fost succedat de unchiul său, Ludwig Günther al II-lea. În 1763, fiul cel mare al lui Ludwig Günther al II-lea, s-a căsătorit cu fiica cea mare a lui Johann Frederic, Frederike.
Johann Frederic s-a căsătorit la 19 noiembrie 1744, la Eisenach, cu Prințesa Bernardina Christina Sophia de Saxa-Weimar-Eisenach (1724–1757). Ei au avut următorii copii:
- Prințesa Frederike de Schwarzburg-Rudolstadt (1745–1778); s-a căsătorit în 1763 cu Frederic Karl, Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt (1736-1793)
- Fiică (1746-1746)
- Fiu (1747-1747)
- Prințesa Sophie Ernestine de Schwarzburg-Rudolstadt (1749–1754)
- Prințesa Wilhelmina de Schwarzburg-Rudolstadt (1751–1780); s-a căsătorit în 1766 cu Ludwig, Prinț de Nassau-Saarbrücken (1745-1794).
- Prințesa Henrietta Charlotte de Schwarzburg-Rudolstadt (1752–1756)
| Johann Frederic | |||||||||||||
| Prinț de Schwarzburg-Rudolstadt | |||||||||||||
 Johann Friedrich von Schwarzburg-Rudolstadt, pictură de Johann Ernst Heinsius.
| |||||||||||||
* 1671: Philippe-Charles al Franței, Duce de Anjou (Philippe-Charles de France, duc d'Anjou; 5 august 1668 - 10 iulie 1671) a fost al cincilea copil și al doilea fiu al regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a soției lui, Maria Tereza a Austriei; a fost Fils de France.
| Philippe-Charles de France | |
| Duce de Anjou | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 5 august 1668 Castelul Saint-Germain-en-Laye, Franța |
| Decedat | 10 iulie 1671 (2 ani, 339 zile) Castelul Saint-Germain-en-Laye, Franța |
| Înmormântat | Biserica Saint Denis, Franța |
| Părinți | Ludovic al XIV-lea al Franței[1] Maria Tereza a Austriei[1] |
| Frați și surori | Prințesa Marie-Thérèse a Franței Louise Marie Anne de Bourbon[*] Françoise-Marie de Bourbon Louise-Françoise de Bourbon Marie Anne de Bourbon Prințesa Marie Anne a Franței Prințesa Anne Élisabeth a Franței Louis, Conte de Vermandois Louis-Auguste de Bourbon, duce du Maine Louis César, Conte de Vexin Louis François, Duke of Anjou[*] Louis-Alexandre de Bourbon, conte de Toulouse Ludovic, Delfin al Franței |
| Cetățenie |  Franța |
| Ocupație | aristocrat[*] |
| Apartenență nobiliară | |
| Titluri | duce |
| Familie nobiliară | Casa de Bourbon |
* 1812: Carl Ludwig Willdenow (n. 22 august 1765, Berlin – d. 10 iulie 1812, Berlin) a fost un profesor universitar gerrman de origine prusacă, botanist, farmacist, lichenolog, medic, micolog, pteridolog, și taxonomist. A fost unul dintre cei mai importanți sistematici ai timpului său și este unul dintre fondatorii dendrologiei precum a fitogeografiei (geografia vegetală). Abrevierea numelui său în cărți științifice este Willd..
Carl Ludwig a fost singurul fiu al farmacistului Karl Johann Willdenow (d. 1790) și a soției sale, născută Gleditsch (d. 1786). S-a născut în „Casa Vulturului Roșu”, situată pe renumitul bulevard Unter den Linden din Berlin, Willdenow a fost interesat deja din copilărie în științele naturale, în special de botanică. Interesul său timpuriu pentru această materie a fost aprins de unchiul său Johann Gottlieb Gleditsch (1714-1786), medic și botanist, iar în urmare a început deja cu o colecție de ierburi. După ce a urmat liceul, și-a început ucenicia în farmacia tatălui său, pe care a continuat-o la „Școala de Medicină” din Bad Langensalza (Turingia) și care a finalizat-o în 1785 cu examenul. Contrar dorințelor tatălui, el nu a preluat farmacia, ci a studiat botanica și medicina la Universitatea din Halle-Wittenberg. Până atunci, tânărul Willdenow a tot lucrat științific și a colecționat un ierbar cu plante din Berlin și Halle și în jur, precum și din Turingia. În 1787 a publicat prima sa lucrare Prodromus florae Berolinensis (Introducere în Flora Berlinului). Și-a luat doctoratul în 1789 și s-a stabilit la Berlin ca medic și farmacist, dedicându-se însă în primul rând botanicii. Reputația sa de botanic a pătruns dincolo de granițele țării, astfel încât în 1790 a primit o invitație din partea Rusiei pentru a circumnaviga globul, pe care nu a putut s-o percepe din motive familiale, preferând să se căsătorească cu Henriette Luise Habermus (1 noiembrie 1790) cu care a avut un fiu, Karl (n. 1795). Nepoata lui a fost Clara Willdenow (1856-1931), una dintre primele femei germane care a obținut o diplomă în medicină, deși, pentru că i s-a refuzat studiul în propria țară, a trebuit să studieze și să absolve în Elveția.[1] În același timp, începând cu anul 1791, a deținut funcția drept profesor public de botanică la departamentul de silvicultură și 4 ani mai târziu a fost numit și șef la Pepinière (instituție fondată pentru educația și pregătirea medicilor militari din Regatul Prusiei, alături de Charité a doua școală de chirurgi din Berlin).
În 1792 a publicat opera sa Grundriß der Kräuterkunde („Planul a științei ierburilor”), care în numai câțiva ani a avut numeroase ediții la Berlin și Viena și a fost tradusă în mai multe limbi. În 1794, Willdenow a fost ales membru al Membru al Academiei Regale Prusace de Științe.[2]
În 1798 a devenit profesor titular de istorie naturală la colegiul medical-chirurgical (Collegio medico chirurgico) și a obținut conducerea Grădinii Botanice din Schöneberg (astăzi Parcul Heinrich von Kleist) care a aparținut Academiei de Științe, devenind în 1806 directorul ei și a fost numit totodată profesor pentru predarea medicinei. Când a fost fondată Universitatea din Berlin în 1810, a devenit profesor de botanică acolo. A întreprins de asemenea excursii științifice extinse, astfel a călătorit în 1804 prin Austria și Alpii din Italia de Nord precum în 1810 prin Olanda, Belgia și Franța.
Willdenow a fost un prieten apropiat al lui Alexander von Humboldt pe care l-a sfătuit deseori cu privire la întrebări botanice. Între Humboldt și Willdenow a existat o prietenie strânsă, asemănător celei între Friedrich von Schiller și Johann Wolfgang von Goethe. Deja în timpul călătoriei sale de cercetare a Americii de Sud împreună cu Aimé Bonpland, Humboldt i-a trimis probe de plante pentru a le cerceta și publica. La 18 octombrie 1802, Willdenow a ținut prelegeri în fața Academiei Regale Prusace de Științe în Berlin, incluzând prima publicație relevantă a scoarței Angostura (Bonplandia trifoliata Willd., 1802, azi Angostura trifoliata T.S.Elias, 1970[3]) și curând după aceea, o serie de plante din America Latină ale căror semințe fuseseră colectate de Humboldt și Bonpland au înflorit în grădina botanică regală din Schöneberg. Prin urmare, la solicitarea lui Humboldt, a plecat în anul 1811 la Paris pentru a prelucra științific plantele colectate în timpul călătoriei lui Humboldt prin America de Sud. S-a întors muribund la Berlin, unde a decedat la scurt timp după aceea fără a mai putea publica rezultatele. A fost elevul lui, Karl Sigismund Kunth (1788-1850), care a lucrat timp de mai mulți ani, începând în 1813, la completarea operei Nova genera et species plantarum quas in peregrinatione ad plagam aequinoctialem orbis novi collegerunt Bonpland et Humboldt și publicarea ei în șapte volume între 1815 și 1825.[4]
Willdenow a fost cel mai important taxonomist al timpului său. Este considerat fondatorul dendrologiei germane, culturii științifice a lemnului, de verificat în cărțile sale Berlinische Baumzucht (1796), Die wilde Baumzucht (1811) și Abbildungen der deutschen Holzarten (2 volume 1815, 1820, postum), fiind de asemenea fondatorul geografiei plantelor ( geobotanicii), adică studiului distribuției diverselor plante pe pământ. La urma urmei, este autorul intelectual al Ideen zu einer Geographie der Pflanzen („Idei pentru o geografie a plantelor”), publicată și pusă la dezbatere de marele său prieten Alexander von Humboldt care a spus în această legătură, că Willdenow ar fi găsit deja un răspuns la aceste întrebări în „secțiunile excelent elaborate” despre istoria plantelor. Dar faimosul Willdenow nu a fost niciodată numai un sistematic unilateral, ci un botanist care a practicat comparația științifică și a ajutat ideilor mai noi la victorie prin munca sa liniștită și durabilă. Mai departe și-a făcut un renume prin reeditarea lucrărilor faimosului botanist suedez Carl von Linné, anume Linnaei species plantarum.
Deși de mare renume, savantul nu a fost nobilat niciodată (probabil pentru că a murit prea timpuriu). El a fost proprietar al caselor Friedrichstraße 84 și 85, unde a locuit din 1801. A fost înmormântat în cimitirul Dorotheenstädtischer Friedhof, Sectorul Centru (Berlin). Înainte de nivelarea biserici și a cimitirului în 1965, piatra de mormânt a lui Willdenow a fost îndepărtată și asigurată. Acest epitaf stă în memoria lui astăzi în holul de intrare al muzeului botanic Berlin-Dahlem
| Carl Ludwig Willdenow | |
 Carl Ludwig Willdenow, 1802 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 22 august 1765 Berlin |
| Decedat | 10 iulie 1812 (46 de ani) Berlin |
| Părinți | Karl Johann Willdenow și NN Gleditsch |
| Căsătorit cu | Henriette Luise Habermus, 1 fiu |
| Naționalitate |  germană |
| Cetățenie | .svg){kind=small} prusacă |
| Ocupație | profesor universitar medic botanist farmacist lichenolog medic micolog pteridolog taxonomist |
| Activitate | |
| Rezidență | Germania |
| Domeniu | botanică farmacologie medicină |
| Instituție | Universitatea Humboldt din Berlin |
| Alma Mater | Universitatea din Halle-Wittenberg |
| Organizații | Academia Bavareză de Științe Academia Regală Neerlandeză de Arte și Științe Academia Regală Prusacă de Științe Academia Regală Suedeză de Științe |
| Doctoranzi | Carl Sigismund Kunth[*] |
| Cunoscut pentru | Florae Berolinensis prodromus[*] Dissertatio Inauguralis Botanico-Medica de Achilleis[*] Historia Amaranthorum[*] Philosophia botanica [...] Editio tertia[*] |
| Premii | Ordinul Regal al Prusiei Vulturul Roșu de clasa III |
Era numită în familie Lina sau Sașenka. Tatălui ei îi plăcea să fie în compania ei atunci când lucra. Părinții au fost distruși de moartea ei. Mama ei avea încă ochii plini de lacrimi atunci când pomenea de primul ei născut la zeci de ani de zile după deces.[1][2] Unsprezece ani mai târziu, când Maria a născut-o pe Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, a doua fiică, ambii părinți au fost foarte emoționați deoacere și-au dorit mult o fetiță.
Margaretta Eagar, doica celor patru fiice ale Țarului Nicolae al II-lea, a scris că numele Alexandra era considerat ghionist în familia Romanov la sfârșitul secolului al XIX-lea din cauza faptului că multe Alexandra Romanov au murit în copilărie sau adolescență. Publicul s-a întrebat de ce nici una din fiicele Țarului Nicolae al II-lea n-a purtat numele mamei lor, Țarina Alexandra. Alte Alexandra Romanov care au murit la vârste fragede: Marea Ducesă Alexandra Pavlovna, Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna și Marea Ducesă Alexandra Georgievna. Eagar a scris că și alte ramuri ale familiei și-au numit fiicele Alexandra, însă nici una nu a trăit mai mult de 21 de ani
| Alexandra Alexandrovna | |||||||||||||||||||||||
| Mare Ducesă a Rusiei | |||||||||||||||||||||||
 Alexandra împreună cu fratele ei mai mic Nicolae.
| |||||||||||||||||||||||
· 1851: A murit Louis Jacques Mande Daguerre, pictor, decorator francez, inventatorul tehnicii fotografice, daghereotipului; (n. 1787).
· 1863: Clement Clarke Moore, compozitor și poet american (n. 1779)
· 1873 - A murit Ion Th. Simionescu, geolog şi paleontolog român (m.07.01.1944).
· 1884: Karl Richard Lepsius, lingvist prusac (n. 1810)
* 1902: Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (9 octombrie 1811 – 10 iulie 1902) a fost fiica lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Louise Caroline de Hesse-Cassel. A fost sora mai mare a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.[1][2] Friederike a devenit Ducesă de Anhalt-Bernburg prin căsătoria cu Alexander Karl, Duce de Anhalt-Bernburg, ultimul Duce de Anhalt-Bernburg.
* 1902: Lőrinc Schlauch (n. 27 martie 1824, Aradu Nou - d. 10 iulie 1902, Oradea) a fost un episcop al Diecezei de Satu Mare, apoi al Diecezei de Oradea Mare, din 1893 cardinal.
* 1910: Johann Gottfried Galle (n. 9 iunie 1812, Radis - d. 10 iulie 1910, Potsdam) a fost un astronom german. Galle a studiat la Universitatea din Berlin în perioada 1830-33. Asistat de studentul Heinrich Louis d'Arrest, a fost prima persoană din lume care a văzut în cunoștință de cauză planeta Neptun, pe 23 septembrie 1846. El a folosit calculele lui Urbain Le Verrier pentru a ști unde să se uite.
* 1902: Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (9 octombrie 1811 – 10 iulie 1902) a fost fiica lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Louise Caroline de Hesse-Cassel. A fost sora mai mare a regelui Christian al IX-lea al Danemarcei.[1][2] Friederike a devenit Ducesă de Anhalt-Bernburg prin căsătoria cu Alexander Karl, Duce de Anhalt-Bernburg, ultimul Duce de Anhalt-Bernburg.
Friederike s-a născut la 9 octombrie 1811 la Castelul Gottorp în apropiere de Schleswig în ducatul Schleswig[1][2] ca Prințesa Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck, a doua fiică a lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și a Prințesei Louise Caroline de Hesse-Cassel.
Tatăl Friedericăi a fost șeful Casei ducale de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Beck, o ramură pe linie masculină a Casei de Oldenburgcare a ocuat tronul Danemarcei din 1448. Prin tatăl ei, Friederike a fost descendenta directă pe linie masculină a regelui Christian al III-lea al Danemarcei.
Mama Friedericăi a fost fiica Landgrafului Carol de Hesse, mareșal danez și Guvernator Regal a ducatelor Schleswig și Holstein, și a soției acestuia, Prințesa Louise a Danemarcei, o fiică a regelui Frederic al V-lea al Danemarcei. La 6 iulie 1825, Ducele Friedrich Wilhelm a fost numit Duce de Glücksburg de către cumnatul său Frederic al VI-lea al Danemarcei (fosta linie Glücksburg s-a stins în 1779).
.jpg)
Friederike s-a căsătorit la 30 octombrie 1834, la palatul Louisenlund cu Alexander Karl, Duce de Anhalt-Bernburg, fiu al lui Alexis Friedrich Christian, Duce de Anhalt-Bernburg și al Prințesei Marie Friederike de Hesse-Kassel.
Până în noiembrie 1855 Ducele a fost stat numai la castelul Hoym din cauza unei boli psihice progresive (unele surse afirmă ca el a suferit de schizofrenie). Acolo, Alexander Karl și-a petrecut restul vieții sub îngrijire medicală, în compania șambelanului său, pictorul Wilhelm von Kügelgen. Din cauza incapacității sale, Friederike a acționat ca regentă.
Alexander Karl a murit la Hoym la 19 august 1863 la vârsta de 58 de ani. Deoarece cuplul nu a avut copii, Ducatul de Anhalt-Bernburg a fost moștenit de către ruda sa, Leopold al IV-lea, Duce de Anhalt-Dessau-Köthen care a fuzionat ducatul cu propriul său ducat și a format Ducatul de Anhalt.
Ducesa văduvă Friederike a murit la 10 iulie 1902, la Ballenstedt, la vârsta de 90 de ani
| Prințesa Friederike | |||||||||||||||||||||||||||||||
| Ducesă de Anhalt-Bernburg | |||||||||||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||||||||||
.svg){kind=small}
A fost membru al Academiei din Budapesta. A zidit și a sfințit multe biserici, cum ar fi biserica cu hramul Sf. Laurențiu (patronul său onomastic) de la Episcopia Bihor.
Recviemul său a avut loc în Catedrala Romano-Catolică din Oradea, iar după ceremonie sicriul a fost dus (cu un tren separat) la Cimitirul din Timișoara. După dorința cardinalului Schlauch corpul său a fost depus după moarte în capela familială Schlauch din Timișoara.
| Lőrinc Schlauch | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | Arad, Imperiul Austriac |
| Decedat | (78 de ani)[1] Oradea, Austro-Ungaria[2] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Ungaria |
| Religie | Biserica Catolică |
| Ocupație | preot catolic[*] |
| Funcția episcopală | |
| Sediul | Oradea Mare |
| Titlul | Episcop de Oradea Mare, cardinal |
| Perioada | 1887 – 1902 |
| Predecesor | Arnold Ipolyi |
| Succesor | Pál Szmrecsányi |
| Cariera religioasă | |
| Hirotonire episcopală | 24 august 1887 |
| Titluri precedente | Episcop de Satu Mare (1873-1887) |
Din 1835 și până în 1851, Galle a lucrat la Observatorul din Berlin ca adjunct al directorului Johann Franz Encke. În 1851 a devenit profesor de astronomie și director al Observatorului Breslau (acum în Wrocław, Polonia). Galle a ocupat funcția de director până în 1897.
În septembrie 1846, Galle a primit de la Urbain Le Verrier, directorul Observatorului din Paris, calculele acestuia privind poziția probabilă a unei noi planete. În termen de o oră de la începerea căutărilor, Galle și colegul său Heinrich d'Arrest (1822-1875) au descoperit astrul Neptun la mai puțin de 1° față de poziția calculată de Le Verrier.[2]
Johann Gottfried Galle a a studiat Inelele lui Saturn și a fost primul care a descoperit inelul C (așa-numitul inel Crêpe),[2] un inel interior din jurul Saturnului, în anul 1838. Galle a sugerat și o metodă, dovedită ulterior corectă, de măsurare a scalei sistemului solar prin observarea paralaxeiasteroizilor.[1] El a aplicat această metodă pentru prima dată la asteroidul Flora, în 1873.[2]
De-a lungul carierei sale el a studiat cometele, iar în 1894 (cu ajutorul fiului său, Andreas Galle) a publicat o listă cu 414 comete. El însuși descoperise anterior trei comete, în scurtul interval dintre 2 decembrie 1839 și 6 martie 1840.
Galle a murit la Potsdam, la venerabila vârstă de 98 de ani.
| Johann Gottfried Galle | |||||||||||||||||||||||||||||||
 Johann Gottfried Galle, 1880
| |||||||||||||||||||||||||||||||
· 1918 - A murit marele Duce Mihail, fratele ultimului ţar al Rusiei (n.09.12.1878).
* 1919: Ioan Mezei Câmpeanu (n. 20 octombrie 1841, Turda, d. 10 iulie 1919, Budapesta) a fost un jurist român din Austro-Ungaria, judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție Regală din Budapesta. A fost tatăl lui Iuliu Mezei Câmpeanu.
Descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen. A fost fiul lui Georgiu și Iuliana-Ileana Mezei Câmpeanu de Szathmar. Tatăl său este descendent din vechea familie nobiliară Câmpeanu de Satu-Mare, devenit prin maghiarizare, Mezei[1]. A fost primul din familie care a revenit la numele original românesc „Câmpeanu”. Mama sa, a fost fiica lui Ioan Rațiu de Noșlac, nepoată de frate a prepozitului Basiliu Rațiu și verișoară primară cu Dr. Ioan Rațiu. A fost căsătorit cu Ecaterina Rațiu, fiica lui Partenie Rațiu de Noșlac, văr primar cu Dr. Ioan Rațiu, care împreună cu soția Emilia le-au fost nași de cununie. A studiat la Turda, Blaj, Clujși Budapesta.
* 1919: Ioan Mezei Câmpeanu (n. 20 octombrie 1841, Turda, d. 10 iulie 1919, Budapesta) a fost un jurist român din Austro-Ungaria, judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție Regală din Budapesta. A fost tatăl lui Iuliu Mezei Câmpeanu.
Descendent al Familiei Rațiu de Nagylak (Noșlac) din Turda, atestată în Transilvania la începutul secolului al XIV-lea și reînnobilată în anul 1625 de către principele Gabriel Bethlen. A fost fiul lui Georgiu și Iuliana-Ileana Mezei Câmpeanu de Szathmar. Tatăl său este descendent din vechea familie nobiliară Câmpeanu de Satu-Mare, devenit prin maghiarizare, Mezei[1]. A fost primul din familie care a revenit la numele original românesc „Câmpeanu”. Mama sa, a fost fiica lui Ioan Rațiu de Noșlac, nepoată de frate a prepozitului Basiliu Rațiu și verișoară primară cu Dr. Ioan Rațiu. A fost căsătorit cu Ecaterina Rațiu, fiica lui Partenie Rațiu de Noșlac, văr primar cu Dr. Ioan Rațiu, care împreună cu soția Emilia le-au fost nași de cununie. A studiat la Turda, Blaj, Clujși Budapesta.
Doctor în drept al Universității din Budapesta, a debutat ca asesor al Comitatului Turda, a fost judecător la Tribunalul din Baia de Criș, 1871, apoi la Judecătoria Mociu, 1874 și ulterior la Curtea de Apel din Cluj și Târgu-Mureș.
Datorită pregătirii sale profesionale de excepție, recunoscute de autorități, este numit judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție Regală de la Budapesta. A fost Cavaler al Ordinului Leopoldin.
| Ioan Mezei Câmpeanu | |||||||||||||||||||||||
| 100 de ani de la moarte | |||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||
· 1937: A murit George Gershwin, compozitor si dirijor american („Rapsodia albastra“, „Un american la Paris“).
* 1939: Walter Leslie Wilmshurst (n. 22 iunie 1867 - d. 10 iulie 1939) a fost un scriitor și mason englez, având o activitate extrem de importantă în cadrul Lojei Marelui Orient, unde a activat vreme îndelungată ca arhivar.
* 1944: Lucien Pissarro (n. ,[1][2][3][4][5][6] Paris, Franța[7] – d. ,[1][2][4][5][6] Londra, Regatul Unit) a fost un pictor francez, producător de printuri, gravor în lemn, designer și tipograf de cărți rare. În picturile sale peisagistice a folosit tehnici utilizate în stilurile impresionist și neimpresionist, dar a expus alături de Les XX. În afară de peisaje, a pictat câteva tablouri de natură moartă și portrete de familie. Până în 1890 a lucrat în Franța, dar ulterior s-a mutat în Marea Britanie.
* 1957: Sholem Asch (în ortografie polonă:Szulim Asz) (Idiș și ebraică:שלום אש,în pronunție ebraică - Shalom Ash) (n. 1 noiembrie, 1880, Kutno - d. 10 iulie, 1957, Londra) a fost un romancier, dramaturg și eseistpolonezo-american care a scris în limba idiș. La sfârșitul vieții s-a stabilit în Israel.
Opera:
* 1939: Walter Leslie Wilmshurst (n. 22 iunie 1867 - d. 10 iulie 1939) a fost un scriitor și mason englez, având o activitate extrem de importantă în cadrul Lojei Marelui Orient, unde a activat vreme îndelungată ca arhivar.
Preocupat de partea mistică a masoneriei, a lăsat o serie de scrieri de cea mai mare relevanță pentru masoneria de pretutindeni, ajutat fiind de erudiția sa extraordinară și de pasiunea pentru Marea Operă.
* 1944: Lucien Pissarro (n. ,[1][2][3][4][5][6] Paris, Franța[7] – d. ,[1][2][4][5][6] Londra, Regatul Unit) a fost un pictor francez, producător de printuri, gravor în lemn, designer și tipograf de cărți rare. În picturile sale peisagistice a folosit tehnici utilizate în stilurile impresionist și neimpresionist, dar a expus alături de Les XX. În afară de peisaje, a pictat câteva tablouri de natură moartă și portrete de familie. Până în 1890 a lucrat în Franța, dar ulterior s-a mutat în Marea Britanie.
Pissarro s-a născut la 20 februarie 1863 la Paris.[8] A fost cel mai mare dintre șapte copii; fiul pictorului impresionist Camille Pissarro și al soției sa Julie (născută Vellay).[8] A studiat alături de tatăl său și, ca și frații lui Georges și Félix, și-a petrecut anii de formare înconjurați de colegii artiști ai tatălui său, precum Claude Monet și Pierre Auguste Renoir, care frecventau casa Pissarro. El a fost influențat de Georges Seurat și Paul Signac.
În 1886, a expus la ultima expoziție a impresioniștilor.[8] Din 1886 până în 1894 a expus la Salon des Independents.
A vizitat pentru prima dată Marea Britanie în 1870-1871 în timpul războiului franco-prusac. S-a întors în 1883–1884, iar în 1890 s-a stabilit definitiv la Londra.[8] La 10 august 1892 s-a căsătorit cu Esther Levi Bensusan din Richmond.[8] În timp ce închiriau o căsuță la Epping, Essex la 8 octombrie 1893, s-a născut fiica lor și singurul copil, Orovida Camille Pissarro. Orovida a devenit și ea artistă.[8] Lucien i-a cunoscut pe Charles Ricketts și Charles Shannon.
| Lucien Pissaro | |
.PNG) Lucien Pissaro | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2][3][4][5][6] Paris, Franța[7] |
| Decedat | (81 de ani)[1][2][4][5][6] Londra, Regatul Unit |
| Părinți | Camille Pissarro |
| Frați și surori | Jeanne Bonin-Pissarro[*] Georges Henri Manzana Pissarro[*] Paul-Émile Pissarro[*] Félix Pissarro[*] Ludovic Rodo Pissarro[*] |
| Căsătorit cu | Esther Pissarro[*] |
| Copii | Orovida Camille Pissarro[*] |
| Cetățenie |  Franța Regatul Unit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Ocupație | pictor type designer[*] ilustrator[*] |
| Activitate | |
| Domeniu artistic | wood engraving technique[*] |
| Pregătire | Camille Pissarro |
| Mișcare artistică | impresionism |
Opera:
- 1907 -- Dumnezeul răzbunării ("Der got fun nekome")
- 1916 -- Motke hoțul ("Motke ganew")
- 1919 -- Mama
- 1935 -- Copil între străini ("Kinder in der remde")
- 1939 -- Nazarineanul ("Der man fun Nazareth").
| Sholem Asch | |
 |
· 1989: Moare Mel Blanc, barbatul care a interpretat vocal multe personaje de desene animate realizate de studioul Warner Bross.
* 1989: Mihai Cioroianu (n. , București, RS România[1] – d. , K2, India[2]) a fost un alpinist de mare altitudine român. A murit pe al doilea vârf al lumii, K2, în urma unei căderi de pietre. În anul 1997 a reușit ascensiunea în premieră românească a vârfului Nanga Parbat, de 8125 metri, victorie dedicată celor căzuți în 1996 pe acest munte – Răzvan Petcu și Gabi Stana -, iar în 1998 a urcat pe vârful Gasherbrum II, de 8.035 metri.
* 1992: Ioan Bogdan (n. 6 martie 1915 - d. 10 iulie 1992) a fost un fotbalist român, care a jucat pentru Echipa națională de fotbal a României la Campionatul Mondial de Fotbal 1938. A fost golgeter în sezonul de Divizia A 1940-1941, marcând același număr de goluri ca și Valeriu Sonny Niculescu, 21.
* 1998: Grigore Bradea (n. 1 martie 1947, Spermezeu - d. 10 iulie 1998, Bistrița) a fost un sculptor român.
* 1989: Mihai Cioroianu (n. , București, RS România[1] – d. , K2, India[2]) a fost un alpinist de mare altitudine român. A murit pe al doilea vârf al lumii, K2, în urma unei căderi de pietre. În anul 1997 a reușit ascensiunea în premieră românească a vârfului Nanga Parbat, de 8125 metri, victorie dedicată celor căzuți în 1996 pe acest munte – Răzvan Petcu și Gabi Stana -, iar în 1998 a urcat pe vârful Gasherbrum II, de 8.035 metri.
| Mihai Cioroianu | |
 Mihai Cioroianu în 1999 în timpul unui inerviu în tabăra be bază a vârfului K2 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | București, RS România[1] |
| Decedat | (31 de ani) K2, India[2] |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | alpinist[ |
* 1998: Grigore Bradea (n. 1 martie 1947, Spermezeu - d. 10 iulie 1998, Bistrița) a fost un sculptor român.
A devenit membru al U.A.P. în 1981, la secția sculptură, fiind unul din cei mai reprezentativi sculptori români din generația '70.
După absolvirea studiilor universitare a fost numit profesor la Liceul Pedagogic „George Coșbuc” din Năsăud, după care s-a stabilit la Bistrița unde, alături de alți colegi de generație, a făcut demersuri pentru înființarea unui cenaclu de creație la Bistrița și pentru alocarea unor spații pentru ateliere artiștilor plastici bistrițeni.[1]
În vara anului 1988 Grigore Bradea s-a aflat la Anieș împreună cu sculptorii Maxim Dumitraș, Anton Tănase și Mircea Mocanu, spre a sculpta, după un desen tehnic riguros, elemente din piatră destinate coloanelor și placărilor cu piatră la Casa Poporului
În afară de o serie de lucrări de sculptură mică[3], aflate în colecția Muzeului Județean Bistrița-Năsăud („Portret-Ion”, „Nicolae Iorga”, „Luptător” și „Portret” în sala cu artă contemporană și sculptura de dimensiuni mai mari „Primăvara”, așezată în grădina Muzeului Județean[4]) și în diverse colecții particulare, opera sa cuprinde și lucrări de sculptură monumentală, din care cele mai reprezentative sunt următoarele:[5]
- Ziua și Noaptea - Tabăra de sculptură Măgura, Ediția a VIII-a, 1977
- Victoria - Sângeorz-Băi, 1978
- Maternitate - Piatra Neamț, 1979
- Maternitate - Slatina, 1980
* 2004: Inge Meysel (n. Ingeborg Charlotte Meysel; nume prin căsătorie: Hansen, Rudolph și Olden; n. 30 mai 1910, Rixdorf (Berlin), astăzi Berlin-Neukölln – d. 10 iulie 2004 la Seevetal-Bullenhausen) a fost o actriță germană de teatru și televiziune.
Inge Meysel, fiica comerciantului evreu Julius Meysel și a soției daneze a acestuia, Margarete Hansen, și-a început cariera de actriță în teatre din orașele Zwickau, Berlin și Leipzig. Însă debutul pe scenă și-l făcuse la vârsta de trei ani, în rol de înger, în opera Hänsel și Gretel (de la sfârșitul sec. 19; muzica: Engelbert Humperdinck; libretul: Adelheid Wette).
În anii 1933-1945 i-a fost interzisă în Germania exercitarea profesiunii de actor din cauza originii evreiești a tatălui (vezi articolul Legile de la Nürnberg). La Danzig, înainte de înglobarea acestuia în statul hitlerist, Meysel a lucrat un timp ca telefonistă și desenator tehnic. Tatăl, Julius Meysel, a fost deposedat de avere și a supraviețuit în 1945 ascuns într-o pivniță, după ce reușise să scape de deportare în împrejurarea că însuși Reinhard Heydrich intervenise favorabil, pe considerentul că Julius Meysel fusese combatant rănit în primul război mondial.
Inge Meysel a revenit pe scenă în 1945 la „Thalia-Theater” din Hamburg. Anul 1959 i-a adus celebritate, mulțumită rolului avut într-un serial TV; de atunci i-a rămas porecla „mama națiunii” [2][3]. Au urmat și alte roluri în seriale care i-au mărit popularitatea.
Prima luare de poziție politică a fost în 1925, când Inge Meysel a rostit, la o adunare a organizației de tineret din Berlin a Partidului Liberal, o cuvântare care pleda pentru abolirea pedepsei capitale. A participat și la proteste organizate împotriva articolului 218 din codul penal german, ce prevedea pedepse penale pentru actul întreruperii sarcinii. La sfârșitul anilor '20, Inge Meysel s-a înscris în organizația de tineret a Partidului Social-Democrat din Germania.
În 1972 a sprijinit campania electorală a cancelarului social-democrat Willy Brandt, iar în 1978 a fost una dintre zece personalități feminine "V.I.P." care au dat în judecată celebrul săptămânal vest-german Stern ("Steaua") în cadrul unui așa-zis "proces împotriva sexismului". În 1981 a respins ordinul Crucea pentru merit. A participat la câteva spectacole cu caracter caritativ în favoarea îmbolnăviților de SIDA.
În 2003 i-a fost diagnosticată demența senilă. A jucat totuși în 2004 un rol într-un serial popular de televiziune, „Polizeiruf 110”. La sfârșitul lunii aprilie 2004 a suferit o fractură cominutivă complicată la femurul drept. Operația de urgență a reușit. A mai trăit până în dimineața zilei de 10 iulie a aceluiași an. Urna i-a fost depusă în cimitirul Ohlsdorf din Hamburg, alături de rămășițele soțului ei, John Olden.
| Inge Meysel | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | 30 mai 1910 Neukölln[*], Germania[1] |
| Decedată | (94 de ani) Bullenhausen[*], Germania |
| Înmormântată | Ohlsdorf Cemetery[*] |
| Cauza decesului | cauze naturale[*] (cardioplegia[*]) |
| Căsătorită cu | Helmuth Rudolph[*] John Olden[*] (din ) |
| Cetățenie | Germania |
| Ocupație | actriță |
| Alte premii | |
| Medalia Ernst Reuter[*] (1991) | |
· 2005: A. J. Quinnell, scriitor britanic (n. 1940).
· 2006: A murit asasinat de Serviciile Speciale rusesti, liderul patriotilor rasculati ceceni, comandantul Samil Basaev; (n. 1965).
· 2010: a încetat din viaţă etnomuzicologul Gruia Stoia, fost redactor şef al Redacţiei Muzicale a Radioului public şi membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (n.10 februarie 1944).
· 2011: a murit coregraful francez Roland Petit, creatorul a peste 100 de spectacole de balet ce au fost puse în scenă în lumea întreagă (n. 13 ianuarie 1924).
· 2015: Omar Sharif (în scriere arabă: عمر الشريف), născut cu numele de Michel Demitri Shalhoub, (n. 10 aprilie 1932, Alexandria, Egipt – d. 10 iulie 2015, Cairo) a fost un actor de film egiptean.
* 2015: Bruce Edward Washington, Jr. (3 aprilie 1977– 10 iulie 2015),[1], cunoscut după numele de scenă, Hussein Fatal, a fost un rapper american și membru al grupului Outlawz. A fost cunoscut pentru colaborarea cu Tupac Shakur.
* 2017: Augustin Buzura (n. 22 septembrie 1938, Berința, județul Maramureș – d. 10 iulie 2017, București) a fost un psihiatru, prozatorși eseist român contemporan, autorul unor scenarii cinematografice. Din 1992 a fost membru titular al Academiei Române
Sharif a debutat în filmul egiptean Cerul infernului (1953), semnat de regizorul Youssef Chahine; pelicula a fost remarcată în mai 1964, în cadrul Festivalului de la Cannes.[2] Primul rol în limba engleză interpretat de Sharif a fost în producția pentru televiziune Lawrence al Arabiei (1962). Ulterior, actorul s-a stabilit la Hollywood, unde a mai jucat în Doctor Jivago (1965), Funny Girl (1968, film în care interpretează două cântece) ș.a. A participat ca actor în peste o sută de producții.
Michel Demitri Shalhoub este copilul lui Joseph Shalhoub, negustor de lemn prețios, și al lui Claire Saada, imigranți libanezi din Zahle. Crescut în spiritul religiei greco-catolice melkite, s-a convertit la Islam în 1955 pentru a se putea căsători cu actrița Faten Hamama. A urmat cursurile Colegiului Englez Victoria din Alexandria, unde a studiat matematica, fizica, franceza și alte cinci limbi străine pe care le vorbește în mod curent: araba, engleza, greaca, italiana și turca. După ce a obținut diploma în matematică și fizică a lucrat timp de cinci ani de zile în intreprinderea de lemn prețios a tatălui său, înainte de a studia arta actoriei la Royal Academy of Dramatic Art din Londra.
În 1954, în vârstă de 22 ani, Sharif s-a reîntors în Egipt și este descoperit de compatriotul său, cineastul Yussef Shahin. Își face debutul în filmul "Sira` Fi al-Wadi", sub numele de Omar El Sharif.
Omar El-Sharif devine o mare stea de cinema, fiind vedeta a 26 de filme egiptene. Se căsătorește cu actrița Faten Hamama, pentru care trece la islam, și cu care are un băiat Tarek, care și-a câștigat și el popularitatea, ca actor, în lumea arabă. Omar Sharif a divorțat de ea în 1968 și nu s-a mai recăsătorit.
În 1962, la 30 de ani, a jucat rolul prințului deșertului Ali Ibn Kharish în primul său film occidental Lawrence al Arabiei regizat de David Lean și cu Peter O'Toole în rolul titular. Creditat sub numele de Omar Sharif, acest rol îi va aduce o celebritate mondială imediată, precum și un glob de aur pentru cel mai bun actor într-un rol secundar (în 1963), o nominalizare pentru premiul Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol secundar (1963). A fost un debut fulminant într-o carieră internațională și o recunoaștere în cinematografia mondială.
Se mută împreună cu fiul său la Hollywood, unde a semnat un contract pe 7 ani cu Studiourile Columbia Pictures și se desparte de soție, de comun acord, având ca motiv incompatibilitatea vieții de cuplu cu viața de actor internațional, asta în ciuda sentimentelor care încă îi mai leagă.
În 1965 are un succes mondial în filmul Doctor Jivago, regizat de David Lean, pentru care obține un al doilea Glob de aur pentru rolul doctorului, poet rus Yuri Jivago.
Omar Sharif a jucat în mai mult de 60 de filme americane și franceze cu Anthony Quinn, Catherine Deneuve, Jean-Paul Belmondo, Barbra Streisand, Henri Verneuil și alții. În 1999 joacă în filmul "The 13th Warrior" regizat de John McTiernan. În 2003 joacă rolul unui băcan filozof în filmul "Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran" regizat de François Dupeyron, rol pentru care este recompensat cu premiul César pentru cel mai bun actor în 2004. În 2005 îl dublează pe leul Aslan în adaptarea franceză animată a filmului fantastic "Le Monde de Narnia", capitolul 1 – Le lion, la sorcière blanche et l'armoire magique. În 2006 este povestitorul din versiunea engleză a filmului "O Gengis" realizat de Alan Simon.
Omar Sharif este unul dintre cei mai mari jucători de bridge din lume. A scris o carte de bridge și de asemenea face comentarii despre acest joc pentru mai multe ziare dintre care este de amintit Le Figaro din Franța.
La Olimpiada de Bridge de Deauville, a jucat în echipa Egiptului, înfruntându-se cu echipa campionului mondial Giorgio Belladonna. Câțiva ani mai târziu participă la un turneu internațional organizat de Lancia Team. În fiecare oraș câștigătorul primea o mașină. Omar a câștigat 24 de automobile. A dat și-a dat numele mai multor jocuri video și frecventează asiduu cazinourile franceze.
Omar Sharif este cunoscut și pentru pasiunea sa pentru caii de rasă și pentru cursele hipice. Poate fi văzut adesea pe hipodromurile din Franța. Trăiește de mai mulți ani într-un hotel parizian care îl găzduiește în mod gratuit.
A avut o legătură sentimentală cu protagonista filmului Funny girl, actrița și cântăreața evreică Barbra Streisand și cu actrița franceză Catherine Deneuve A suferit o operație bypass la inimă în 1992 și a mai suferit un infarct ușor în 1994.
Pe 5 august 2003 a fost condamnat la închisoare pentru o lună pentru că a lovit un polițist și a fost nevoit să plătească o sumă considerabilă pentru daunele aduse polițistului .
În noiembrie 2005, i-a fost conferită medalia de onoare UNESCO ca recunoaștere pentru contribuția sa semnificativă în lumea cinematografiei. Aceasta onoare, care poartă numele marelui regizor rus Serghei Eisenstein, a fost dată numai de 25 de ori până acum.
Se spune că ar fi fost pus pe lista neagră a mișcării al-Qaida în noiembrie 2005, pentru că a citit din Sfântul Petru într-un film produs pentru televiziunea italiană. De altfel și în alte ocazii, el a susținut toleranța musulmanilor față de evrei și creștini. De asemenea și-a manifestat sprijinul pentru nepotul său homosexual și evreu, Omar Sharif jr.
FILMOGRAFIE
| An | Titlu | Rol | Note |
|---|---|---|---|
| 1954 | Shaytan al-Sahra | Cunoscut și ca Devil of the Sahara | |
| 1954 | Sira` Fi al-Wadi | Ahmed | Cunoscut și ca The Blazing Sun sau Struggle in the Valley sau Fight in the Valley' |
| 1955 | Ayyamna al-Holwa (Our Best Days) | Ahmed | |
| 1956 | Siraa Fil-Mina | Ragab | |
| 1957 | Ard al-Salam | Ahmed | Cunoscut și ca Land of Peace |
| 1957 | The Lebanese Mission | Mokrir | Titlul inițial era La Châtelaine du Liban; menționat ca Omar Cherif |
| 1958 | La anam | Aziz | Cunoscut și ca I Do Not Sleep sau No Tomorrow |
| 1958 | Goha | Goha | Menționat ca Omar Cherif |
| 1959 | Fadiha fil-zamalek | Scandal in Zamalek | |
| 1959 | Sayedat el kasr | Adel | Lady of the Castle |
| 1959 | Seraa fil Nil | Muhassab | Struggle on the Nile |
| 1960 | Bidaya wa nihaya | ||
| 1960 | Hobi al-wahid | My Only Love | |
| 1960 | Esha'a hob | Rumor of Love | |
| 1960 | Nahr al-Hob | Khalid | The River of love |
| 1961 | A Man in our House | Ibrahim | |
| 1962 | Lawrence of Arabia | Sherif Ali | Golden Globe Award for Best Supporting Actor – Motion Picture Golden Globe Award for New Star of the Year – Actor Nominalizare – Academy Award for Best Supporting Actor |
| 1964 | Behold a Pale Horse | Francisco | |
| 1964 | The Fall of the Roman Empire | Sohamus | |
| 1965 | Doctor Zhivago | Dr. Zhivago (Yuri) | Golden Globe Award for Best Actor – Motion Picture Drama |
| 1965 | The Yellow Rolls-Royce | Davich | |
| 1965 | Fabuloasa aventură a lui Marco Polo | Șeic Alla Hou, „Vântul deșertului” | |
| 1965 | Genghis Khan | Genghis Khan | |
| 1967 | The Night of the Generals | Maior Grau | |
| 1967 | More Than A Miracle | Prinț Rodrigo Fernandez | |
| 1968 | Funny Girl | Nick Arnstein | |
| 1968 | Mayerling | Archduke Rudolf | |
| 1969 | Che! | Che Guevara | |
| 1969 | The Appointment | Frenderico Fendi | |
| 1969 | Mackenna's Gold | Colorado | |
| 1970 | The Last Valley | Vogel | |
| 1971 | The Horsemen | Uraz | |
| 1971 | The Burglars | Abel Zacharia | |
| 1973 | The Mysterious Island | Căpitanul Nemo | Miniserial TV; cunoscut și ca L'Ile Mysterieuse |
| 1974 | Juggernaut | Căpitanul Axel Brunel | |
| 1974 | The Tamarind Seed | Feodor Sverdlov | |
| 1975 | Ace Up My Sleeve | Andre Ferren | Cunoscut și ca Crime and Passion |
| 1975 | Funny Lady | Nicky Arnstein | |
| 1976 | The Pink Panther Strikes Again | Asasin egiptean | Cameo nemenționat |
| 1979 | Ashanti: Land of No Mercy | Prince hassan | |
| 1979 | Bloodline | Ivo Palazzi | |
| 1979 | S-H-E | Baron Cesare Magnasco | S-H-E: Security Hazards Expert |
| 1980 | Oh Heavenly Dog | Bart | |
| 1980 | The Baltimore Bullet | The Deacon | |
| 1980 | Pleasure Palace | Louis Lefevre | Film TV |
| 1981 | Green Ice | Meno Argenti | |
| 1981 | Inchon | Ofițer indian | Cameo nemenționat |
| 1984 | Top Secret! | Agent Cedric | |
| 1986 | Peter the Great | Prinț Feodor Romodanovsky | Serial TV |
| 1986 | Harem | Sultan Hassan | Miniserial TV |
| 1986 | Anastasia: The Mystery of Anna | Czar Nicholas II | Serial TV |
| 1987 | The Novice | ||
| 1988 | The Possessed | Stepan | Les Possédés |
| 1989 | Al-aragoz | Mohamed Gad El Kareem | The Puppeteer |
| 1990 | The Opium Connection | ||
| 1990 | The Rainbow Thief | Dima | |
| 1991 | Memories of Midnight | Constantin Demiris | Film TV |
| 1991 | Mowaten masri | An Egyptian Citizen | |
| 1992 | Beyond Justice | Emirul Beni-Zair | |
| 1992 | Grand Larceny | ||
| 1992 | Mayrig | Hagop | |
| 1992 | Mrs. 'Arris Goes to Paris | Marquis Hippolite | Film TV |
| 1992 | 588 rue paradis | Hagop | Mother |
| 1993 | Dehk we le'b we gad we hob | Laughter, Games, Seriousness and Love | |
| 1994 | Lie Down With Lions | Safar Khan | Film TV ; Red Eagle |
| 1995 | Catherine the Great | Razumovsky | Film TV |
| 1996 | Gulliver's Travels | The Sorcerer | Film TV |
| 1997 | Heaven Before I Die | Khalil Gibran | |
| 1998 | Mysteries of Egypt | Bunicul | Documentar |
| 1999 | The 13th Warrior | Melchisideck | |
| 2001 | The Parole Officer | Victor | |
| 2003 | Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran | Monsieur Ibrahim | César Award for Best Actor |
| 2004 | Hidalgo | Sheikh Riyadh | |
| 2005 | Imperium: Saint Peter | Saint Peter | Film TV |
| 2005 | Fuoco su di me | Principe Nicola | Fire at my Heart |
| 2005 | Shaka Zulu: The Last Great Warrior | ||
| 2006 | One Night with the King | Prinț Memucan | |
| 2006 | The Crown Prince | Hans Canon | Film TV; Kronprinz Rudolf |
| 2007 | Hanan W Haneen | Serial TV | |
| 2007 | The Ten Commandments | Jethro | Serial TV |
| 2008 | The Last Templar | Konstantine | Serial TV |
| 2008 | Hassan & Marcus | Hassan/Morcus | Hassan wa Morcus |
| 2008 | 10,000 BC | Narator | Doar ca voce |
| 2009 | The Traveller | ||
| 2009 | J'ai oublié de te dire | Jaume | I forgot to Tell You |
| 2009 | La Traversée du désir | ||
| 2013 | Rock the Casbah |
| OMAR SHARIF | |
_6.jpg) | |
| DATE PERSONALE | |
|---|---|
| NUME LA NAȘTERE | ميشيل ديمتري شلهوب |
| NĂSCUT | 10 APRILIE 1932 ALEXANDRIA, EGIPT |
| DECEDAT | (83 DE ANI) CAIRO, EGIPT |
| CAUZA DECESULUI | ATAC DE CORD |
| CĂSĂTORIT CU | FATEN HAMAMA[*] (–)[1] |
| COPII | TAREK SHARIF[*] |
| NAȚIONALITATE | EGIPTEAN |
| CETĂȚENIE |  EGIPT |
| RELIGIE | CREȘTINISM ISLAM |
| OCUPAȚIE | ACTOR DE FILM |
| ACTIVITATE | |
| ALTE NUME | عمر الشريف |
| ALMA MATER | VICTORIA COLLEGE[*] UNIVERSITATEA DIN CAIRO[*] |
| PREMII | PREMIUL CÉSAR CÉSAR PENTRU CEL MAI BUN ACTOR () PREMIUL GLOBUL DE AUR PREMIUL GLOBUL DE AUR PENTRU CEL MAI BUN ACTOR DEBUTANT () |
| Hussein Fatal | |||||||||||||||||||||||||||||
 Washington în 2009
| |||||||||||||||||||||||||||||
Augustin Buzura a urmat cursurile pre-universitare la Liceul „Gheorghe Șincai” (în prezent, Colegiul Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare). A absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj (1958-1964).
A renunțat la profesia de medic psihiatru și s-a dedicat literaturii. Metodele psihiatrice de investigare a conștiinței umane se regăsesc în romanele sale.
Augustin Buzura a debutat în lteratură cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranțe (1963). A fost redactor la revista Tribuna din Cluj. Din 1990 a devenit președinte al Fundației Culturale Române, iar între 2003-2004 al Institutului Cultural Român. A fost director al revistei Cultura.
Romane publicate:
- Absenții (1970)
- Fețele tăcerii (1974)
- Orgolii (1977)
- Vocile nopții (1980)
- Refugii (1984)
- Drumul cenușii (1988)
- Recviem pentru nebuni și bestii (1999), ed. Semne
- Raport asupra singurătății (2009)
| Augustin Buzura | |||||||||||||||||||||||
| |||||||||||||||||||||||
Sărbători
- În calendarul ortodox: Sf 45 Mc din Nicopolea Armeniei
- Insulele Bahamas: Independența de stat (față de Marea Britanie) (1973). Bahamas, oficial Comunitatea Bahamas, este o țară insulară în arhipelagul Lucayan ce constă din mai mult de 700 de insule și atoli din Oceanul Atlantic; în nordul Cubei, și regiunii Hispaniola (Haiti și Republica Dominicană); nord-vest de Insulele Turks și Caicos și sud-est de statul american Florida. Capitala se află la Nassau, pe insula New Providence. La începuturi, insula a fost locuită de oamenii Lucayan, ce vorbeau limba Taino. Bahamas a fost insula pe care Columb a ajuns în Lumea Nouă în 1492. Cu toate că spaniolii nu au colonizat niciodată Bahamasul, ei au trimis locuitorii de aici în Hispaniola. Insula a fost în mare parte părăsită între 1513 și 1648, atunci când coloniștii englezi din Bermuda s-au stabilit pe insula Eleuthera, insulă vecină Bahamasului. Bahamasul a devenit colonie britanică în 1718, când britanicii au învins pirateria. După Războiul de Independență al Statelor Unite alooooooooaliști americani în Bahamas; aceștia din urmă și-au adus și sclavii și au stabilit plantații. Negrii au început să fie populația majoră începând cu această perioadă. Bahamasul a devenit un refugiu pentru sclavii liberi: Marina Regală trimitea aici negrii răpiți de pe navele cu sclavi. Sclavia din Bahamas a fost abolită în 1834. În prezent, descendenții sclavilor africani fac aproape 90% din populație; probleme legate de anii de sclavie fac parte din societate. Bahamas a devenit teritoriu independent în 1973, dar care face parte din Comunitatea Națiunilor, păstrându-l ca monarh pe regina Elisabeta a II-a. În termeni economici, produsul intern brut pe cap de locuitor este unul dintre cel mai mare din America (după Statele Unite ale Americii și Canada). Economia este bazată pe turism și finanțe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu