3. /12 IULIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA PEȘTE
(+) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromița de la Muntele Athos;
Sf Mc Proclu și Ilarie;
Sf Cuv Mihail Maleinul;
Sf Veronica;
Sf Cuv Paisie Aghioritul (Dezlegare la pește)
(+) Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromița de la Muntele Athos
Icoana Maicii Domnului Prodromița
Această sfântă icoană a Maicii Domnului se află la Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, de la care și-a luat și numele de Prodromița.
Icoana Prodromița este una dintre puținele icoane din lumea ortodoxă numită „Nefăcută-de-mână”, adică pictată în chip minunat.
Minunea pictării icoanei
În anul 1863, în timpul lucrărilor de construire ale Schitului Prodromu de la Muntele Athos, cuvioșii Nifon și Nectarie căutau un iconar care să zugrăvească pe lemn o icoană a Maicii Domnului cu totul deosebită, așa cum aveau toate mănăstirile de la Sfântul Munte. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cei doi monahi l-au găsit pe iconarul Iordache Nicolau din Iași, om bătrân și credincios, cu care s-au învoit să zugrăvească icoana după modelul dat de ei. Iconarul a primit ca îndatorire să lucreze la icoană cu post, adică nemâncând, nici bând până la sfârșitul lucrului din fiecare zi.
Pictorul a început lucrarea, iar în câtva timp a terminat de pictat veșmintele și celelalte părți ale icoanei. Dar, când a ajuns să picteze Sfintele Fețe ale Maicii Domnului și Domnului Hristos, nu izbutea nicidecum să le înfățișeze după cuviință. Mâhnit, iconarul a încetat a mai lucra, apoi a acoperit cu o pânză icoana, a încuiat atelierul și s-a retras în camera sa, nepricepând ce va să fie lucrul acesta căci, silindu-se, mai mult le-a stricat, ca și cum și-ar fi uitat meșteșugul.
În dimineața următoare însă, a descoperit icoana desăvârșit pictată, cu fețele luminoase și pline de dumnezeiesc har, fără să înțeleagă cum se petrecuse lucrarea. Minunea aceasta s-a întâmplat în noaptea de 27 spre 28 iunie.
Mărturia pictorului Iordache Nicolau
Înfricoșat de aceste întâmplări, el a lăsat și o mărturie scrisă care se păstrează la Schitul Prodromu, un document datat 29 iunie 1863, care reprezintă mărturia iconarului Nicolau Iordache, iscălită cu propria sa mână:
Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orașul Iași, am zugrăvit această Sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu însăși mâna mea, la care a urmat o minune preaslăvită, în modul următor: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirei mele, m-am apucat să lucrez Feţele Maicii Domnului și a Domnului nostru Iisus Christos; după ce am dat mâna întâia și a doua, de noapte apucându-mă ca să o zugrăvesc desăvârșit, privind eu la chipuri, cu totul au ieșit dimpotrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul; și așa, fiind seară, m-am culcat scârbit, nemâncând nimic în ziua aceea, socotind că a doua zi, sculându‑mă, să mă apuc mai cu dinadinsul.
După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugându-mă ca să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi Sfânta ei Icoană, și când m-am dus să mă apuc de lucru – o, preaslăvite minunile Maicii lui Dumnezeu! – s-au aflat chipurile drese desăvârșit precum se vede; și eu văzând această minune, n-am mai adaos a-mi mai pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși cu greșeală am făcut aceasta, ca să dau lustru la o asemenea minune. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane.
Odorul cel mai de preț al Schitului Prodromu
În urma acestei preaslăvite minuni, icoana a fost dusă cu deosebită cinste în Sfântul Munte Athos, săvârșind multe minuni pe cale, fiind până astăzi odorul cel mai de preț al Schitului Prodromu.
Pomenirea minunatei zugrăviri a acestei Sfinte Icoane s-a stabilit la 12 iulie. În Sfântul Munte Athos se respectă calendarul iulian nerevizuit, conform căruia sărbătoarea Sfintei Icoane a Maicii Domnului Prodromița este ținută în data de 25 iulie. Acesta este cel de-al doilea hram al Schitului Românesc Prodromu.
De-a lungul vremii au fost făcute câteva copii, dintre care unele au rămas în Sfântul Munte, iar altele au fost trimise în România. O copie a icoanei se află în Paraclisul Noii Catedrala Patriarhale.
Descrierea Icoanei Maicii Domnului Prodromița
Icoana Maicii Domnului Prodromița este descrisă în Sinaxarul zilei de 12/25 iulie de la Slujba Maicii Domnului Prodromița alcătuită Ieromonahul prodromit Dometie Ionescu în anul 1900. Dimensiunile icoanei sunt de 100/70 cm. Chipul Maicii Domnului și al Pruncului Iisus au culoarea galbenă, nuanța de galben a grâului. Există mărturii că Sfintele Fețe se schimbă, uneori întunecându-se, alteori luminându-se.
O alta caracteristică este aceea că icoana, cercetată la microscop, nu prezintă urme de pensulă, acest lucru întărind credința că Sfintele Fețe au fost pictate miraculos de mână nepământească.
Primele minuni ale Sfintei Icoane Prodromița
Și îndată a început darul Maicii lui Dumnezeu a lucra prin Sfânta Icoană și a face minuni pe care, din cele multe, puține le vom spune aici, câte s-au putut ține minte cu de-amănuntul, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Sale.
După ce grabnic au făcut cunoscut Sfintei Mitropolii de minune şi venind însuşi Preasfinţitul Mitropolit Calinic Miclescu, cu câţiva clerici, fiind aproape Metocul de Sfânta Mitropolie, au văzut cu toţii Sfânta Icoană şi, crezând, s-au închinat cu toată evlavia, minunându-se şi zicând: „Cu adevărat, mare dar ne-a dăruit Maica Domnului prin această minunată şi proslăvită Icoană a Sa!”. Apoi Mitropolitul a dat binecuvântare ca să se sfinţească apa; şi îndată a năvălit lume multă la Metoc, spre închinarea Sfintei Icoane, cerând a se citi acatiste şi a se face aghesmuire, stropindu-se şi bând cu credinţă şi evlavie.
Şi îndată a început darul Maicii lui Dumnezeu a lucra prin Sfânta Icoană şi a face minuni pe care, din cele multe, puţine le vom spune aici, câte s-au putut ţine minte cu de-amănuntul, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii Sale, şi pentru ca să nu mâniem pe Dumnezeu, tăcând adevărul; că pe unele le-au văzut cu ochii lor Părinţii Nifon şi Nectarie, împreună cu alţi fraţi ai noştri, cât timp au stat cu Sfânta Icoană în ţară, iar altele s-au văzut de toţi Părinţii, când s-a dus Sfânta Icoană la Mănăstire, în Sfântul Munte, şi s-a pus în biserica mare.
Un om avea albeaţă pe amândoi ochii, încât se vedeau luminile ochilor lui ca laptele de albe; şi aducându‑l, s‑a închinat la Sfânta Icoană; şi stropindu-l şi spălându‑i ochii cu aghiasmă, i-au dat de a şi băut, luând şi acasă ca să bea şi să se mai spele, spunându-i să aibă credinţă la Maica Domnului; şi aşa făcând, peste trei zile a venit ca să mulţumească Maicii lui Dumnezeu, arătându-şi ochii că s-au curăţit şi vedeau luminat.
Un boier a venit şi a spus că fiul său, acum de trei zile, numai pentru că suflă se mai cunoaşte cum că este viu, şi zace în pat cu totul mort. Deci, rugându-se Maicii Domnului la Sfânta Icoană, cu credinţă, cu lacrimi şi cu evlavie, a luat aghiasmă şi, stropind copilul, dându-i şi în gură puţină ca să bea, îndată s-a deşteptat şi s-a sculat cu totul sănătos. Apoi, de bucurie, l-a adus tatăl său de s-a închinat la Sfânta Icoană şi a mulţumit Maicii lui Dumnezeu cu lacrimi şi cu daruri.
Acestea şi altele multe: bolnavi de friguri, surzi, cu dureri de cap şi de măsele, de ochi, de vătămături, îndrăciţi, care suferă de boala copiilor şi alte multe feluri de boli s-au tămăduit prin această Sfântă Icoană, pe care minuni Părinţii de la Metoc nu le-au mai însemnat, fiind prea ocupaţi şi obosiţi de îmbulzeala poporului, care cerea neîncetat a le citi paraclise, acatiste şi aghiesme, încât nu puteau să ţină cont de cine cu ce se foloseşte, şi mai ales că erau ameninţaţi de orăşeni a le opri Icoana acolo, zicând că lor li se cuvine, fiindcă în Iaşi s-a făcut minunea cu zugrăvirea Dumnezeieştilor Feţe.
Acestea înţelegând Părinţii Nifon şi Nectarie, şi văzând că se înmulţeşte poporul, venind neîncetat, s-au temut să nu se facă prea mare zvon, să se intereseze autorităţile şi să le oprească Sfânta Icoană, astfel că, luând-o cu grăbire, au plecat spre Sfântul Munte.
(Extras din volumul Prodomu - Schitul românesc din Sfantul Munte Athos şi icoanele sale făcătoare de minuni, Editura Christiana, Bucureşti, 2004)
Sf Mc Proclu și Ilarie
Viața Sfântului Mucenic Proclu
Acești sfinți mucenici, Proclu și Ilarie, au fost din hotarele cetății Caliptiei, care este aproape de Ancira.
Acești sfinți mucenici, Proclu și Ilarie, au fost din hotarele cetății Caliptiei, care este aproape de Ancira. Ei au fost munciți de Maxim ighemonul pe vremea împărăției lui Traian. Mai întâi a fost prins Sfântul Proclu și l-au dus la însuși împăratul, care era atunci în acele țări. El a fost pus în fiare și aruncat în temniță, iar împăratul, cercetându-l și aflându-l nesupus la porunca sa păgânească, l-a dat lui Maxim ighemonul ca să-l muncească.
Iar Maxim, șezând la judecată, a pus de față la întrebare pe legatul lui Hristos și l-a întrebat, zicând: „De ce neam ești?”. El a răspuns: „Neamul meu este al lui Hristos și nădejdea mea este Dumnezeul meu!”. Ighemonul a zis: „Mă jur pe zei, că nu te voi cruța”. Și iarăși l-a întrebat: „Știi poruncile împărătești cele puse de față pretutindeni, ca toți creștinii să aducă jertfe zeilor?”. Sfântul a răspuns: „Am auzit de poruncile celor fără de lege, pe care le-au pus multora spre sminteală, iar lor spre pierzare!”. Ighemonul a zis: „Ocărăști pe împărat și îndrăznești a huli legile lui? Au nu vezi muncile care sunt înaintea ta, ticălosule?”.
Mucenicul a răspuns: „Fă ceea ce voiești, pentru că eu nu voi jertfi zeilor tăi, nici nu mă tem de muncile care ucid trupul, dar nu și sufletul. Mai bine este a ne teme de Dumnezeu, decât de oameni!”. Ighemonul a zis: „O, omule, alege-ți una din două, ori viața, ori moartea! Iată, vezi că stă pregătit pentru tine lemnul cel de muncire și uneltele cele puse dinainte; deci așteptăm răspunsul tău, ce vei voi!”. Sfântul Proclu a răspuns: „Dacă voi vă temeți a călca porunca împăratului, ca să nu cădeți în muncile cele de puțină vreme, cu atât mai vârtos noi, creștinii, ne temem a călca porunca lui Dumnezeu, ca să nu cădem în muncile cele veșnice, pe care Dumnezeul nostru le-a pregătit celor ce se leapădă de El și se închină zeilor voștri, celor mincinoși, care, la judecata ce va să fie, se vor da la pierzarea cea nesfârșită împreună cu cei ce le jertfesc lor”. Ighemonul a zis: „Dar acum îndrăznești a ocărî și pe zeii noștri? Apoi să știi că și nevrând te voi face să mărturisești mărimea lor!”.
Mucenicul a răspuns: „Nădăjduiesc spre Dumnezeul meu că, mai înainte de a mă sili tu pe mine să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă te voi face pe tine, ca, înaintea tuturor ostașilor și a slugilor tale, și nevrând, să mărturisești pe Stăpânul meu și să scrii cu mâna ta, că El este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul păcătosului Proclu și nu este altul afară de El”. Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să spânzure pe mucenic la muncire, să-i lege de picioare o piatră grea și să-i rupă trupul cu unghii de fier. Deci, Sfântul Proclu, fiind muncit astfel, răbda cu vitejie, negrăind nimic, decât numai privea spre cer. Apoi, luându-l de la muncire, îl păzeau în legături.
După aceasta, ighemonul s-a dus în cetatea Calipta, poruncind ca și pe mucenic să-l ducă după dânsul. Deci sfântul a fost dus cu sila pe lângă caii care mergeau iute. Iar când au ajuns la jumătatea drumului, mucenicul s-a rugat cu mare glas lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu pentru Care pătimesc, fiind dus cu batjocură de ostașii aceștia, ascultă-mă astăzi pe mine, robul Tău, ca să se proslăvească numele Tău în veci! Tinde mâna Ta cea atotputernică, ține pe acest ighemon fără de lege și nu-l lăsa să călătorească, până ce nu va mărturisi înaintea poporului acesta că nu este alt Dumnezeu afară de Tine!”.
Astfel rugându-se el, deodată ighemonul a stat în drum ca un legat, pentru că nici caii lui nu puteau să pășească, nici el singur nu putea să se miște din loc, fiind ținut cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Incă stăteau cu el și toți ostașii, care se mirau de un lucru minunat ca acela și se osteneau mult bătând caii și schimbându-i cu alții, apoi înhămând mai mulți. Și silindu-se ei a trage careta, nimic n-au sporit, nici n-au putut să-l scoată pe ighemon din careta ce stătea nemișcată ca un munte. Atunci ighemonul a zis către cei ce erau cu dânsul: „Oare vedeți voi minunata putere vrăjitorească a creștinului acesta? Iată, nu putem păși din loc, ci mergem înapoi!”.
Deci ighemonul a trimis pe una din slugile sale, anume Ermie, la mucenic, care era înapoi departe, zicându-i: „De ce ai făcut aceasta și ne-ai oprit pe noi în mijlocul drumului cu vrăjile tale? Arătat este că, temându-te de muncile care te așteaptă în cetate, ai făcut acest meșteșug ca să nu fii dus acolo!”. Iar Sfântul Proclu a zis către sluga ighemonului: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veți putea să vă mișcați din locul acela, până ce ighemonul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum i-am zis lui mai înainte!”. Ermie a zis: „Chiar de ar și mărturisi ighemonul numele Dumnezeului tău, stând în mijlocul drumului, apoi tu cum vei putea să auzi sau să știi, fiind atât de departe de dânsul?”. Mucenicul a grăit: „Să scrie ighemonul mărturisirea aceasta pe o hârtie și să o trimită la mine. Și apoi în acel ceas veți pleca în drumul vostru la cetatea Calipta”. Atunci Ermie, întorcându-se, a spus ighemonului cuvintele mucenicului. Iar acela, și nevrând, a fost silit de primejdia de față și, luând o hârtie, a scris: „Mărturisesc că Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe care Proclu Il cinstește, și nu este alt Dumnezeu afară de El!”. Astfel scriind ighemonul, a trimis hârtia aceea mucenicului și îndată au pornit caii și ostașii, ducându-se cu ighemonul în calea ce le stătea înaintea lor.
Și ajungând în cetatea Calipta, ighemonul a stat la judecată și punând în față pe Sfântul Proclu, i-a zis: „Toată puterea farmecelor tale ai arătat-o spre noi pe drum, iar eu aici îmi voi arăta spre tine puterea stăpânirii mele și, precum tu m-ai silit ca să mărturisesc pe Dumnezeul tău, tot așa și eu te voi sili pe tine să mărturisești pe zeii noștri și să le aduci jertfe”. Zicând acestea, a poruncit ca să aducă lumânări aprinse și să-i ardă pântecele și coastele lui. Deci atât de tare a fost ars mucenicul, încât toată carnea lui s-a topit, iar el nearătând nici un lucru de nerăbdare, tăcea răbdând ca în trup străin. Iar ighemonul a zis către dânsul: „Oare nu bagi în seamă muncile?”. Sfântul a răspuns: „Nu bag în seamă acestea, ci mă tem de cele veșnice!”. Ighemonul a zis iarăși: „Te vei supune zeilor noștri?”. Sfântul a răspuns: „Mă voi supune lui Hristos, Cel ce petrece în veci, pentru că El este nădejdea mea!”. Ighemonul a zis: „Dar voiești ca să mori rău?”. Sfântul a răspuns: „Chiar de voi muri, însă iarăși voi fi viu!”. Atunci ighemonul a poruncit ostașilor să-l scoată pe el afară din cetate și, răstignindu-l pe lemn, să-l săgeteze cu săgeți.
Și luând ostașii pe mucenic, i-au zis: „Ascultă-ne pe noi și jertfește zeilor și îndată te vor tămădui de răni doctorii cei iscusiți, apoi vei fi cinstit cu mare dregătorie”. Răbdătorul de chinuri a răspuns: „Eu dregătorie am la ceruri, cu care mă va cinsti pe mine Hristos Dumnezeul meu; iar voi să încetați de a mă înșela și faceți ceea ce vi s-a poruncit!”. Astfel vorbind ei și mergând, i-a întâmpinat pe dânșii pe drum un bărbat tânăr, anume Ilarie, nepot de frate al Sfântului Proclu. Acela, alergând, s-a închinat unchiului său. Apoi, sărutându-se amândoi, Ilarie striga: „Și eu sunt creștin!”. Atunci ostașii, prinzând pe Ilarie, l-au dus în temniță, iar pe Sfântul Proclu l-au dus la locul cel de moarte, unde l-au răstignit pe lemn și, încordându-și arcurile lor, l-au săgetat pe dânsul. Iar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeți prin tot trupul său, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „In mâinile Tale îmi dau sufletul meu; izbăveș-te-mă, Doamne, Dumnezeul adevărului!”. Astfel, plecându-și capul, Sfântul Mucenic Proclu și-a dat duhul în 12 zile ale lunii iulie, iar credincioșii, luând în taină cinstitele lui moaște, le-au îngropat.
Iar Sfântul Ilarie, șezând în temniță, cânta: Iubite-voi, Doamne, vartutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea... și celelalte ale psalmului aceluia. Și adormind el, i s-a arătat îngerul Domnului în vedenie, zicându-i: „Imbărbătează-te și te întărește, că eu sunt cu tine, fiind trimis de Dumnezeu să te întăresc!”. Iar a treia zi după sfârșitul Sfântului Proclu, au scos pe Sfântul Ilarie la cercetare, iar ighemonul l-a întrebat, zicând: „Ești creștin?”. Mucenicul a răspuns: „Da, cu adevărat sunt creștin, precum și tot neamul meu a fost întru creștinătate, și toți, pe Hristos cinstindu-L, s-au sfârșit”. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l spânzure pe mucenic la muncire și să-l bată aspru multă vreme. Apoi l-a osândit la moarte, poruncind să-l târască ca la trei stadii afară de cetate și acolo să-i taie capul.
Iar ostașii, legând mâinile mucenicului, l-au aruncat la pământ și, legându-l de picioare cu o frânghie, l-au târât. Și fiind târât, mucenicul cânta: Temeliile Lui pe munții cei sfinți, Domnul iubește porțile Sionului mai mult decât toate sălașurile lui Iacov... Deci, trupul mucenicului, târându-se, se zdrobea, iar pământul se înroșea cu sângele lui. Iar când era ca la trei stadii de cetate, călăul și-a scos sabia și sfântul s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primește sufletul meu!”. Și i-au tăiat capul.
Sfântul Mucenic Ilarie s-a sfârșit în 15 zile ale lunii iulie, a treia zi după sfârșitul Sfântului Proclu, iar trupul lui a fost aruncat în același loc unde i s-a tăiat capul. Deci, credincioșii mergând noaptea, l-au luat și l-au îngropat cu cinste împreună cu trupul Sfântului Proclu, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Sf Mc Ilarie
Viaţa Sfântului Mucenic Ilarie
Aceşti sfinţi mucenici, Proclu şi Ilarie, au fost din hotarele cetăţii Caliptiei, care este aproape de Ancira. Ei au fost munciţi de Maxim ighemonul pe vremea împărăţiei lui Traian. Mai întâi a fost prins Sfântul Proclu şi l-au dus la însuşi împăratul, care era atunci în acele ţări. El a fost pus în fiare şi aruncat în temniţă, iar împăratul, cercetându-l şi aflându-l nesupus la porunca sa păgânească, l-a dat lui Maxim ighemonul ca să-l muncească.
Iar Maxim, şezând la judecată, a pus de faţă la întrebare pe legatul lui Hristos şi l-a întrebat, zicând: „De ce neam eşti?" El a răspuns: „Neamul meu este al lui Hristos şi nădejdea mea este Dumnezeul meu!" Ighemonul a zis: „Mă jur pe zei, că nu te voi cruţa". Şi iarăşi l-a întrebat: „Ştii poruncile împărăteşti cele puse de faţă pretutindeni, ca toţi creştinii să aducă jertfe zeilor?" Sfântul a răspuns: „Am auzit de poruncile celor fără de lege, pe care le-au pus multora spre sminteală, iar lor spre pierzare!" Ighemonul a zis: „Ocărăşti pe împărat şi îndrăzneşti a huli legile lui? Au nu vezi muncile care sunt înaintea ta, ticălosule?"
Mucenicul a răspuns: „Fă ceea ce voieşti, pentru că eu nu voi jertfi zeilor tăi, nici nu mă tem de muncile care ucid trupul, dar nu şi sufletul. Mai bine este a ne teme de Dumnezeu, decât de oameni!" Ighemonul a zis: „O, omule, alege-ţi una din două, ori viaţa, ori moartea! Iată, vezi că stă pregătit pentru tine lemnul cel de muncire şi uneltele cele puse dinainte; deci aşteptăm răspunsul tău, ce vei voi!" Sfântul Proclu a răspuns: „Dacă voi vă temeţi a călca porunca împăratului, ca să nu cădeţi în muncile cele de puţină vreme, cu atât mai vârtos noi, creştinii, ne temem a călca porunca lui Dumnezeu, ca să nu cădem în muncile cele veşnice, pe care Dumnezeul nostru le-a pregătit celor ce se leapădă de El şi se închină zeilor voştri, celor mincinoşi, care, la judecata ce va să fie, se vor da la pierzarea cea nesfârşită împreună cu cei ce le jertfesc lor". Ighemonul a zis: „Dar acum îndrăzneşti a ocărî şi pe zeii noştri? Apoi să ştii că şi nevrând te voi face să mărturiseşti mărimea lor!"
Mucenicul a răspuns: „Nădăjduiesc spre Dumnezeul meu că, mai înainte de a mă sili tu pe mine să mărturisesc pe zeii tăi, eu mai degrabă te voi face pe tine, ca, înaintea tuturor ostaşilor şi a slugilor tale, şi nevrând, să mărturiseşti pe Stăpânul meu şi să scrii cu mâna ta, că El este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul păcătosului Proclu şi nu este altul afară de El". Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să spânzure pe mucenic la muncire, să-i lege de picioare o piatră grea şi să-i rupă trupul cu unghii de fier. Deci, Sfântul Proclu, fiind muncit astfel, răbda cu vitejie, negrăind nimic, decât numai privea spre cer. Apoi, luându-l de la muncire, îl păzeau în legături.
După aceasta, ighemonul s-a dus în cetatea Calipta, poruncind ca şi pe mucenic să-l ducă după dânsul. Deci sfântul a fost dus cu sila pe lângă caii care mergeau iute. Iar când au ajuns la jumătatea drumului, mucenicul s-a rugat cu mare glas lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu pentru Care pătimesc, fiind dus cu batjocură de ostaşii aceştia, ascultă-mă astăzi pe mine, robul Tău, ca să se proslăvească numele Tău în veci! Tinde mâna Ta cea atotputernică, ţine pe acest ighemon fără de lege şi nu-l lăsa să călătorească, până ce nu va mărturisi înaintea poporului acesta că nu este alt Dumnezeu afară de Tine!"
Astfel rugându-se el, deodată ighemonul a stat în drum ca un legat, pentru că nici caii lui nu puteau să păşească, nici el singur nu putea să se mişte din loc, fiind ţinut cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Incă stăteau cu el şi toţi ostaşii, care se mirau de un lucru minunat ca acela şi se osteneau mult bătând caii şi schimbându-i cu alţii, apoi înhămând mai mulţi. Şi silindu-se ei a trage careta, nimic n-au sporit, nici n-au putut să-l scoată pe ighemon din careta ce stătea nemişcată ca un munte. Atunci ighemonul a zis către cei ce erau cu dânsul: „Oare vedeţi voi minunata putere vrăjitorească a creştinului acesta? Iată, nu putem păşi din loc, ci mergem înapoi!"
Deci ighemonul a trimis pe una din slugile sale, anume Ermie, la mucenic, care era înapoi departe, zicându-i: „De ce ai făcut aceasta şi ne-ai oprit pe noi în mijlocul drumului cu vrăjile tale? Arătat este că, temându-te de muncile care te aşteaptă în cetate, ai făcut acest meşteşug ca să nu fii dus acolo!" Iar Sfântul Proclu a zis către sluga ighemonului: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, că nu veţi putea să vă mişcaţi din locul acela, până ce ighemonul nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus Hristos, precum i-am zis lui mai înainte!" Ermie a zis: „Chiar de ar şi mărturisi ighemonul numele Dumnezeului tău, stând în mijlocul drumului, apoi tu cum vei putea să auzi sau să ştii, fiind atât de departe de dânsul?" Mucenicul a grăit: „Să scrie ighemonul mărturisirea aceasta pe o hârtie şi să o trimită la mine. Şi apoi în acel ceas veţi pleca în drumul vostru la cetatea Calipta". Atunci Ermie, întorcându-se, a spus ighemonului cuvintele mucenicului. Iar acela, şi nevrând, a fost silit de primejdia de faţă şi, luând o hârtie, a scris: „Mărturisesc că Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe care Proclu Il cinsteşte, şi nu este alt Dumnezeu afară de El!" Astfel scriind ighemonul, a trimis hârtia aceea mucenicului şi îndată au pornit caii şi ostaşii, ducându-se cu ighemonul în calea ce le stătea înaintea lor.
Şi ajungând în cetatea Calipta, ighemonul a stat la judecată şi punând în faţă pe Sfântul Proclu, i-a zis: „Toată puterea farmecelor tale ai arătat-o spre noi pe drum, iar eu aici îmi voi arăta spre tine puterea stăpânirii mele şi, precum tu m-ai silit ca să mărturisesc pe Dumnezeul tău, tot aşa şi eu te voi sili pe tine să mărturiseşti pe zeii noştri şi să le aduci jertfe". Zicând acestea, a poruncit ca să aducă lumânări aprinse şi să-i ardă pântecele şi coastele lui. Deci atât de tare a fost ars mucenicul, încât toată carnea lui s-a topit, iar el nearătând nici un lucru de nerăbdare, tăcea răbdând ca în trup străin. Iar ighemonul a zis către dânsul: „Oare nu bagi în seamă muncile?" Sfântul a răspuns: „Nu bag în seamă acestea, ci mă tem de cele veşnice!" Ighemonul a zis iarăşi: „Te vei supune zeilor noştri?" Sfântul a răspuns: „Mă voi supune lui Hristos, Cel ce petrece în veci, pentru că El este nădejdea mea!" Ighemonul a zis: „Dar voieşti ca să mori rău?" Sfântul a răspuns: „Chiar de voi muri, însă iarăşi voi fi viu!" Atunci ighemonul a poruncit ostaşilor să-l scoată pe el afară din cetate şi, răstignindu-l pe lemn, să-l săgeteze cu săgeţi.
Şi luând ostaşii pe mucenic, i-au zis: „Ascultă-ne pe noi şi jertfeşte zeilor şi îndată te vor tămădui de răni doctorii cei iscusiţi, apoi vei fi cinstit cu mare dregătorie". Răbdătorul de chinuri a răspuns: „Eu dregătorie am la ceruri, cu care mă va cinsti pe mine Hristos Dumnezeul meu; iar voi să încetaţi de a mă înşela şi faceţi ceea ce vi s-a poruncit!" Astfel vorbind ei şi mergând, i-a întâmpinat pe dânşii pe drum un bărbat tânăr, anume Ilarie, nepot de frate al Sfântului Proclu. Acela, alergând, s-a închinat unchiului său. Apoi, sărutându-se amândoi, Ilarie striga: „Şi eu sunt creştin!" Atunci ostaşii, prinzând pe Ilarie, l-au dus în temniţă, iar pe Sfântul Proclu l-au dus la locul cel de moarte, unde l-au răstignit pe lemn şi, încordându-şi arcurile lor, l-au săgetat pe dânsul. Iar răbdătorul de chinuri, primind multe săgeţi prin tot trupul său, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „In mâinile Tale îmi dau sufletul meu; izbăveş-te-mă, Doamne, Dumnezeul adevărului!" Astfel, plecându-şi capul, Sfântul Mucenic Proclu şi-a dat duhul în 12 zile ale lunii iulie, iar credincioşii, luând în taină cinstitele lui moaşte, le-au îngropat.
Iar Sfântul Ilarie, şezând în temniţă, cânta: Iubite-voi, Doamne, vartutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea... şi celelalte ale psalmului aceluia. Şi adormind el, i s-a arătat îngerul Domnului în vedenie, zicându-i: „Imbărbătează-te şi te întăreşte, că eu sunt cu tine, fiind trimis de Dumnezeu să te întăresc!" Iar a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu, au scos pe Sfântul Ilarie la cercetare, iar ighemonul l-a întrebat, zicând: „Eşti creştin?" Mucenicul a răspuns: „Da, cu adevărat sunt creştin, precum şi tot neamul meu a fost întru creştinătate, şi toţi, pe Hristos cinstindu-L, s-au sfârşit". Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l spânzure pe mucenic la muncire şi să-l bată aspru multă vreme. Apoi l-a osândit la moarte, poruncind să-l târască ca la trei stadii afară de cetate şi acolo să-i taie capul.
Iar ostaşii, legând mâinile mucenicului, l-au aruncat la pământ şi, legându-l de picioare cu o frânghie, l-au târât. Şi fiind târât, mucenicul cânta: Temeliile Lui pe munţii cei sfinţi, Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decât toate sălaşurile lui Iacov... Deci, trupul mucenicului, târându-se, se zdrobea, iar pământul se înroşea cu sângele lui. Iar când era ca la trei stadii de cetate, călăul şi-a scos sabia şi sfântul s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu!" Şi i-au tăiat capul.
Sfântul Mucenic Ilarie s-a sfârşit în 15 zile ale lunii iulie, a treia zi după sfârşitul Sfântului Proclu, iar trupul lui a fost aruncat în acelaşi loc unde i s-a tăiat capul. Deci, credincioşii mergând noaptea, l-au luat şi l-au îngropat cu cinste împreună cu trupul Sfântului Proclu, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.
Sf Cuv Mihail Maleinul
Viața Cuviosului Părinte Mihail Maleinul
Văzând toți înfrânarea Sfântului Cuvios Mihail Maleinul, smerita cugetare, dulceața vorbirii și celelalte fapte ale lui, se bucurau și, avându-l pe el ca pe o pildă, își îndreptau bine petrecerea lor. Cei întristați din felurite pricini se mângâiau văzându-l; cei împietriți și neumiliți se îndemnau spre lacrimi fierbinți, auzind învățăturile lui.
Acest fericit părinte era dintr-o latură a Capadochiei, care se numea Harsian. El s-a născut din părinți de bun neam și vestiți, foarte credincioși și bogați. Și nu numai tatăl lui, ci și moșul lui, adică tatăl tatălui său, cu numele Evstatie, era foarte cinstit și vestit în împărăție, având slujba de patriciu și fiind preastrălucit între voievozi. Asemenea și celălalt moș al lui, tatăl mamei sale, cu numele Adralest, era mai înainte în vrednicia de patriciu, apoi s-a făcut stratilat al întregului Răsărit, pentru multa lui vitejie și înțelepciune; iar bunica lui era rudenie a împăratului Roman. Toți aceștia din care s-au născut părinții acestui cuvios erau cucernici și dreptcredincioși, fiind împodobiți cu toată fapta bună și buna cuviință. Iar părinții lui se înrudeau cu împăratul Leon, care era atunci în Constantinopol, și se numeau Evdochim și Anastasia.
Dar să venim la minunata naștere a cuviosului, care s-a făcut din făgăduință, încât a fost numit fiu al rugăciunii. Căci, pentru ca să știe fiecare din ce fel de oameni a ieșit de trei ori fericitul, am scris foarte puțin, însă toate rudeniile lui se trăgeau din sânge împărătesc.
Deci maica Cuviosului Mihail a fost mulți ani stearpă și fără fiu. De aceea, amândoi părinții erau întristați că și-au trecut toată tinerețea și n-au făcut nici un copil care să moștenească bogăția lor. Ei de multe ori mergeau la biserici și se rugau lui Dumnezeu să le dea fiu; dar Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea lor. Mai pe urmă s-au dus la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, care este în locul numit Cuna și la a cărei icoană locuitorii aveau multă evlavie. Deci Anastasia și Evdochim s-au rugat la aceasta ca să le dea moștenitor după dorința lor.
Iar Cea întru totul fără prihană, Maica Domnului, a ascultat rugăciunea lor, căci s-a arătat preotului celui de rând al bisericii, cu numele Metodie, ținând un omofor și având în dreapta sa trei mahrame. Și a poruncit să le dea Anastasiei, cu această tocmeală, ca întru tot Sfânta să ia iarăși înapoi o basma din acele trei. Deci îndată ce preotul a arătat femeii vedenia, atunci cea care mai înainte nu avea copii, s-a făcut cu mulți și buni fii. Intâiul fiu ce s-a născut, părinții l-au numit Manuil și, ajungând la vârsta legiuită, împăratul l-a cinstit cu vrednicia de candidat, iar părinții aveau mult dor să-l însoare, după obiceiul lumii, și să vadă nepoți dintr-însul.
Și căutau o fecioară bogată și frumoasă, din sânge împărătesc asemenea lui, ca să-l însoțească cu femeie pe cel ce după puțin avea să fie aproape fără de carne și fără de sânge. Dar când făceau tocmelile nunții, ca niște oameni pământești, atunci Tatăl cel ceresc, Care sfințise pe tânăr în pântecele mamei sale, râvnind a râvnit și l-a răpit din mijlocul lor. Adică, în zilele acelea, Evdochim s-a dus la Constantinopol pentru o trebuință oarecare și a luat și pe Manuil împreună cu el; apoi s-a întors la casa sa, lăsând acolo pe tânăr, ca să învețe rânduielile împărăției.
După puțină vreme, binecredinciosul împărat Leon a murit, iar Manuil văzându-l cum era purtat mort, a plâns, socotind nescăparea de la moarte, și a zis în mintea sa: „Dacă și împărații mor, ce folos voi avea eu, aflându-mă în deșertăciunea lumii? Mai bine să mă duc într-un loc liniștit și acolo să mă rog pentru mântuirea mea”. Deci plângând el și tânguindu-se, s-a dus la o biserică și a făcut rugăciune către Domnul, zicând: „Stăpâne, de-ți este plăcut Ție să mă fac monah, arată-mi voia Ta!”. Acestea le-a zis ținând în mâinile sale Psaltirea și, deschizând-o, a aflat al zecelea psalm, ce zice: Spre Domnul am nădăjduit; cum veți zice sufletului meu: Mută-te în munți ca o pasăre..., și celelalte. Deci, citind acest stih, s-a bucurat, făgăduind lui Dumnezeu să se facă monah. Și găsind pricină către rudeniile sale că dorește să meargă la părinții săi, a plecat din Constantinopol, fără voia lor. Iar aceia, văzând că nu-i ascultă să rămână, i-au dat oameni mulți să meargă cu dânsul, după vrednicia lui. Deci, ajungând la râul ce se numea Galos, care curge alături de muntele Chimineu, a trecut podul lui Monocamar și a poruncit oamenilor care îi urmau pentru slujba lui să se ducă la tatăl său, că el va veni mai pe urmă.
Și oprind cu sine câțiva, s-a dus în satul Chersin, care este lângă poalele muntelui. Acolo slujitorii pregătind masa, Manuil a luat de o parte pe un om din sat și l-a întrebat de este acolo aproape vreun monah îmbunătățit. Iar acela i-a zis: „Aici în munte este un bătrân sfânt, numit Ioan, cu porecla Elatit, și mulți se mântuiesc cu sfaturile lui”. Deci Manuil, îndată cum a auzit, n-a mai căutat masă, ci a luat numai pe unul, pe cel dintâi om al tatălui său, și s-a suit la acel bătrân și, căzând la picioarele lui, plângea fierbinte.
Iar cuviosul s-a minunat văzând podoaba hainelor, mulțimea lacrimilor și tinerețea vârstei lui. Deci îl întreba cine și de unde este și care este pricina unui necaz ca acela. Iar el a răspuns: „Nu am nici un necaz, părintele meu, ci caut numai mântuirea mea!”. Bătrânul a zis: „Nu cumva ești rob al cuiva și ți s-a întâmplat vreo mare primejdie? Spune adevărul, ce om este acesta ce este cu tine? Cum și unde ai aflat aceste haine scumpe?”. Iar el a răspuns: „Sunt robul lui Dumnezeu și fiul unui tată bogat. Și având mult dor să mă pustnicesc, am venit de la loc depărtat cu acest om, căruia i-am făgăduit, de-mi voi dobândi dorința, să-i dăruiesc calul”. Zicând el acestea, bătrânul a primit să-l țină, văzând fierbințeala și dorul lui. Atunci a rugat pe omul său să ia calul și să se întoarcă cu tovarășii săi la tatăl său. Deci acela a primit fără voia sa și s-a întors plângând. Iar Manuil, rănin-du-se de dumnezeiescul dor, silea în fiecare zi pe sfântul bătrân să-l facă monah; căci se temea ca nu cumva să-l ia cu sila tatăl său și astfel să-l lipsească de dorul său.
Deci bătrânul văzând setea ce avea, a patra zi l-a îmbrăcat în chipul îngeresc, și numindu-l Mihail în loc de Manuil, l-a tuns. Iar după ce și-a căpătat dorința, a mărturisit pricina pe față. Și auzind bătrânul că este de sânge împărătesc, fiu al unui boier așa de bogat, s-a minunat de dumnezeiasca lui râvnă și dorință, dar s-a și temut puțin de tatăl lui, ca nu cumva să se mânie dobitocește și să-l omoare. Apoi, având nădejde în Dumnezeu, i-a zis: „Dacă tu, care ești tânăr, te-ai lepădat de lume și de părinți, pentru dragostea lui Dumnezeu, cum eu, fiind bătrân, să nu defaim moartea, pentru porunca lui Dumnezeu?”. Deci a rămas acolo minunatul Mihail, nevoindu-se cu sârguință, și a făcut mare rană vicleanului diavol, cu lepădarea aceasta de lume.
Iar slugile ajungând la Evdochim, tatăl său, și vestindu-i părăsirea copilului, atâta durere în inimă a primit acela, încât răcnea ca un nebun ieșit din minte și ca și cum l-ar fi împuns cu sulițe, zicând: „O, silă! Mi-am prăpădit lumina mea, mi-am pierdut nădejdea bătrâneții și întărirea casei mele. Am văzut bine în vis, că a căzut stâlpul cel mare al casei mele”. Deci slugile, văzându-l pe el că plângea așa de tare, se tânguiau cu toții, iar mai ales soția lui, cum a auzit, a căzut fără de glas, încât toți au crezut că a murit. Și nu după multă vreme, venindu-și în simțire, își rupea carnea, își smulgea părul din cap fără milă și a făcut atâta tânguire și bocet, încât era jalnică privire și vrednică de lacrimi, căci plângeau toate rudele și casnicii. Iar Evdochim mai întâi a bătut tare pe toți care fuseseră împreună cu copilul, pentru că nu s-au dus la mănăstire să-l ia cu sila, ci l-au lăsat; apoi a luat mult popor și a alergat la muntele lui Chimina.
Și ajungând acolo, a poruncit oamenilor să stea afară, împrejurul mănăstirii, să nu scape vânatul. Iar el a intrat pe furiș și, mergând la biserică, a stat într-un colț al tindei bisericii, căci se cânta Utrenia; și într-adins se dusese noaptea, ca să nu-l simtă și să se ascundă undeva. Și s-a întâmplat în acel ceas, după iconomia lui Dumnezeu, de cânta fiul său acest tropar: Suflete, cele de aici sunt vremelnice, iar cele de acolo sunt veșnice... Iar tânărul era atât de dulce la glas, încât întrecea privighetoarea cu dulceața. Deci tatăl său, cunoscându-l după glas, a strigat, oftând din adâncul inimii, și a plâns. Iar Mihail, cunoscând pe tatăl său din greaua oftare, a lăsat cântarea și a alergat la bătrân, care nu s-a tulburat nicidecum, ci a săvârșit Utrenia. Apoi a ieșit-și s-a închinat boierului. Iar boierul a început să-l certe și să-l ocărască, zicând: „O, omule neînvățat și pricinuitorul morții mele mai înainte de vreme! Pentru ce mi-ai stins lumina mea așa, fără de cercetare? O, amăgitorule și înșelătoriile, unde ai învățat să desparți pe fiii cei preaiubiți de părinți? Oare nu mă știi cine sunt și pricina care m-a adus aici fără veste?”. Iar cuviosul i-a răspuns cu glas blând: „O, preacinstite, eu nu știu cine ești; numai Stăpânul Hristos te cunoaște, El care știe cele ascunse. Iar pe fiul tău nu l-am primit fără deslușire, precum zici tu, preastrălucitule, ci m-am învățat evanghelicește, ca să nu scot pe cel ce se apropie!”. Iar boierul, văzând îmbunătățirea și nerăutatea marelui bătrân, înțelegând și bunătatea obiceiurilor lui, nu i-a mai zis nici un cuvânt aspru, ci a luat numai pe fiul său și s-a dus. Iar Mihail, văzând pe bătrân că plângea de lipsirea lui cea năprasnică și groaznică, l-a mângâiat, zicându-i: „Părinte, roagă-te și nu te întrista nicidecum pentru mine, că nici un lucru din lume nu mă va despărți de dragostea Stăpânului meu”.
Deci ajungând la casa lor și văzându-l maica sa așa tuns și îmbrăcat în negru, în loc să se bucure, plângea amar și se tânguia. Și îl rugau amândoi să scoată hainele cele negre și să pună haine strălucite. Și i-au spus multe și l-au schingiuit, dar n-au putut să-l înduplece la socoteala lor. Iar ca să-l dezbrace cu sila, se temeau de greutatea păcatului, căci erau cinstitori ai lui Dumnezeu și preacucernici. Atunci ei au încercat să-l amăgească cu felurite meșteșugiri și nenumărate măiestrii, dar n-au putut; căci el, fiindcă încercase mierea pustniciei și era tot beat de dumnezeiasca îndrăgire, nu simțea dorul cel trupesc, care se veștejise ca o floare de buruiană. Iar când au văzut că se muncesc fără de folos, l-au izgonit mânioși.
Și fugind el de supărarea lumii ca de foc, a alergat la mănăstire și l-a primit bătrânul, bucurându-se împreună cu el. Și a proorocit bătrânul către ceilalți părinți pentru dânsul, zicând: „Fraților, să știți că acest tânăr va spori muntele și-l va umple de oi cuvântătoare”. Așa s-a și întâmplat, după înainte grăirea aceluia, că muntele acela s-a umplut de monahi, care se află acolo până astăzi și se împlinește astfel proorocia lui Isaia, care zice: A izvorât apă în pustie și pământul însetat s-a prefăcut în bălți, că mulțime de pustnici s-au sălășluit într-însul.
Deci îndată după ce Mihail a venit la mănăstire, bătrânul l-a făcut trapezar. Iar el slujea fraților cu atâta sârguință și osârdie, dându-le înaintea lor când mâncau și aducându-le bucatele cu smerenie de slugă, încât se minunau toți cum primea să facă niște slujbe așa de proaste, un om de treabă ca acela, care crescuse în atâta strălucire și fiind slujit de mulți. Iar el gătea bucatele, spăla vasele, mătura și săvârșea fără pregetare și cu osârdie alte lucruri proaste asemenea cu acestea. Dar, fiindcă era supărat de somn, tiranisindu-se mult de dânsul din ispită diavolească, se ostenea și el cât putea ca să-l biruiască. Astfel petrecea toată ziua numai într-o cămașă și desculț, iar noaptea se odihnea pe scânduri, chiar și când era frig.
Și trecând doi ani, l-a făcut monah, fiind acolo și tatăl său, care, văzându-l monah desăvârșit, s-a bucurat și, lăcrimând, l-a sfătuit, zicând: „Fiul meu, vezi să nu pierzi pe Dumnezeu, pe Care L-ai iubit mai mult decât pe părinți și decât lumea”. Apoi, sărutându-l, s-a dus plângând. Și ajungând la femeia sa, i-a spus: „Am văzut pe Manuil și mi s-a înveselit sufletul. Și am pus în mintea mea, că el este acela cu adevărat, care ni l-a dăruit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și, după vedenie, l-a luat iar. Deci să nu ne întristăm, ci mai vârtos să slăvim pe Stăpâna, că acest fiu al nostru are să se facă lauda și întărirea noastră. El are să fie podoabă la tot neamul și bună îndemnare către fapte bune și mângâiere la multe suflete”.
De atunci au încetat de a mai fi triști și se bucurau duhovnicește. Și după puțină vreme, Evdochim a murit fără de veste, iar acea bună maică a luat pe Mihail și a împărțit toată averea copiilor săi, apoi s-a făcut și ea monahie. Și petrecând cu plăcere de Dumnezeu și ajutată fiind de Mihail, și-a sfârșit viața plăcută lui Dumnezeu. Cuviosul avea încă și o soră, care s-a măritat și a născut pe împăratul Nichifor, încoronatul de Dumnezeu, și pe Leon. Iar Mihail, purtătorul de Dumnezeu, a împărțit săracilor toate lucrurile cele mișcătoare care i-au venit în partea lui, de vreme ce avea un frate cu numele Constantin, cu care a împărțit toate lucrurile părinților. Deci pe cele mișcătoare le-a dat săracilor și robilor săi, pe care i-a eliberat; iar pe cele nemișcătoare le-a lăsat fratelui său și a luat plata pe ele întocmai cum le prețuise. Și galbenii i-a luat la mănăstire și i-a dat bătrânului, să facă cu ei ce va voi. Acela a împărțit jumătate la monahii săraci, iar pe ceilalți i-a cheltuit pentru creșterea mănăstirii. Iar fratele lui Mihail, fiind patriciu, s-a făcut voievod vestit al întregii Capadochii.
Deci izbăvindu-se cuviosul de toată grija părinților, după al treilea an al săvârșirii lor a poftit să se ducă la un loc liniștit. Și aflând departe de mănăstire o piatră mare care era potrivită pentru pustnicie, și-a luat iertare de la bătrân și, ducându-se, ședea pe piatră cinci zile ale săptămânii, mâncând o dată pe zi și făcând rucodelie, după porunca bătrânului. Iar sâmbăta venea în mănăstire, unde stătea două zile împreună cu frații. Și împlinind acolo patru ani, s-a îndulcit gustând mierea liniștii. Apoi, luând cu el pe o rudenie a sa foarte îmbunătățită, cu numele Agapie, s-a dus, cu binecuvântarea bătrânului, în pustia cea mai dinăuntru a muntelui. Și au stat acolo doi ani cu o petrecere atât de aspră, încât din pătimirea cea rea și din slăbiciune, cu anevoie se cunoștea la ei chipul omenesc. Și făcând amândoi împreună atâta vreme, au voit să se liniștească și fiecare deosebi. Deci Agapie s-a dus în alt loc și a făcut mari și strălucite isprăvi, iar Mihail a rămas singur. Și povățuit fiind de Dumnezeu, a aflat un loc mai liniștit, numit de cei de acolo Xirolimni, lângă care era și un pustnic îmbunătățit.
Deci Mihail făcându-și o colibă mică în acel loc, petrecea în liniște, ducând o viață îngerească și nevoindu-se cu vitejie împotriva diavolilor. Și a făcut atâtea fapte bune, încât în puțină vreme s-a dus vestea lui în multe părți ale lumii și multe popoare se adunau, dorind să urmeze petrecerii lui. Iar el nu voia să primească pe nimeni la început; dar mai pe urmă, văzând osârdia lor, primea pe fiecare, învățându-i să se mulțumească a se hrăni numai cu pâine și cu apă.
Și văzând toți înfrânarea lui, smerita cugetare, dulceața vorbirii și celelalte fapte ale lui, se bucurau și, avându-l pe el ca pe o pildă, își îndreptau bine petrecerea lor. Cei întristați din felurite pricini se mângâiau văzându-l; cei împietriți și neumiliți se îndemnau spre lacrimi prea fierbinți, auzind umilicioasele lui învățături; cei somnoroși și lenevoși, văzând mulțimea privegherii lui și răbdarea stării celei de toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare. In scurt, toți luau pildă de faptă bună de la el și s-au adunat acolo mai mult de cincizeci de frați.
De aceea a trimis de a luat pe părintele Agapie cel mai sus zis și l-a făcut proestos, ca să chivernisească lavra Xirolimniei, pentru că acolo era locul strâmt și nu puteau să petreacă mulți monahi. Iar el luând pe oarecare din ucenici, a cercetat tot muntele, până când a găsit un loc îndemânatec, dinspre Bitinia, foarte liniștit și cu izvoare de apă rece și prea dulce, pe care văzându-l, s-a bucurat și l-a cumpărat. Apoi îndată a început zidirea lavrei și a bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care zugrăvind-o cu osârdie, se arăta aceea ca un alt cer împodobit cu stele. De aceea, în puține zile s-au adunat acolo atâția frați, încât pustia s-a făcut cetate cu mulți oameni. Iar sfântul le-a scris legile pustniciei și toate așezămintele pustnicești, punându-le lege ca un al doilea Moise.
Și aducea în fiecare zi dar lui Dumnezeu popor de moștenire, scoțând vrednici din nevrednici și trecându-i neudați prin tulburata mare a vieții la pământul făgăduinței, cu povestirile și scrisorile lui cele folositoare și mântuitoare de suflet. Deci acea pustie care mai înainte era neîmpodobită s-a făcut înfloritoare ca un crin bine mirositor. Acolo unde nimeni nu îndrăznea mai înainte să stea nici o zi, acum, prin Mihail, s-a adunat mulțime nenumărată și n-a rămas loc în acel munte râvnit și minunat al lui Chimina, care să nu aibă monahi ca să slăvească pe Domnul. Dar acest lucru nu l-a făcut cuviosul cu înlesnire și fără pătimire, ci cu multe sudori, cu lacrimi și cu multe osteneli a încetățenit acea pustie.
Căci văzându-l vicleanul diavol cum se îngrijea atât de mântuirea fraților, s-a luptat mult și se nevoia, neputinciosul, să împiedice pe omul lui Dumnezeu, ca să nu săvârșească un lucru ca acesta plăcut Domnului. Dar a rămas rușinat și nelucrător, fiind biruit lesne cu rugăciunea și lacrimile fierbinți ale cuviosului; căci nu putea suferi văpaia ce ieșea din gura lui, când se ruga Domnului, de vreme ce gura lui era sfințită, căci nu s-a jurat, nici nu a ocărât și nu a certat pe cineva cândva, ci mai vârtos se ruga pentru cei ce-l urau pe el și, fiind nepomenitor de rău, le răsplătea cu faceri de bine. Și era atât de milostiv și iubitor de oameni, încât nu putea să vadă pe cineva necăjit și să nu pătimească durerea împreună cu acela, și să-i ajute după trebuința lui. Pe săraci, mai cu seamă, îi miluia în fiecare zi cu îmbelșugare și pentru ei a zidit dedesubtul muntelui o casă mare primitoare de străini, în care să se odihnească străinii și călătorii ce treceau. Acolo avea slujitori și toate cele trebuincioase, adică hrană și haine spre îndestulare.
Acest mare părinte s-a învrednicit și de darul preoției, fiind curat și fără de prihană. Cu aceasta și-a împodobit viața și, cugetând ziua și noaptea la dumnezeiasca Scriptură, a arătat că preoția se cuvine a fi împreună înjugată cu așezarea monahicească. Și, ca să nu grăiesc mai mult, a ajuns la atâta nepătimire și înălțime de privire duhovnicească, încât vedea pe cele depărtate ca pe niște apropiate și spunea mai înainte cele ce erau să fie, ca un prooroc. Incă a săvârșit și multe minuni, din care vom spune puține spre încredințarea celor multe,.
În lavra cuviosului era un monah oarecare cu obicei rău, cu numele Chiriac. Acel necuvios fura lucrurile fraților și pe toți îi tulbura. Iar Cuviosul Mihail îl sfătuia de multe ori să-și îndrepteze viața, ca să nu se muncească. Dar el nu se supunea, ci mai vârtos atât de mult l-a urât pe sfânt pentru că-l învăța, încât a vrut să-l ucidă. Deci într-o noapte s-a dus la chilia cuviosului, ținând cuțitul în mână, și, căutând printr-o crăpătură a ușii, a văzut pe cuviosul rugându-se și stând în mijloc de foc. Drept aceea s-a îngrozit de ce a văzut și i s-a uscat mâna. Iar cuviosul, știind din dumnezeiescul dar cele cugetate de dânsul, i-a grăit dinăuntru, zicând: „Intră, fiule, și leapădă cuțitul pe care îl ții ascuns”. Iar el, aruncând cuțitul, a intrat, strigând: „Am păcătuit!”. Și căzând la picioarele lui, și-a mărturisit păcatul. Iar cel fără de răutate l-a iertat, zicându-i cu blândețe: „Du-te, fiule, și pocăiește-te din toată inima pentru păcatele tale, căci în puține zile se va sfârși surghiunul tău!”. Iar acela a mai trăit patruzeci de zile și atunci s-a împlinit proorocia cuviosului.
În altă zi, cuviosul a trimis la râul Gal, pentru o slujbă oarecare, pe un ucenic liniștitor care se numea Isihie, spunându-i să se întoarcă la mănăstire tot în acea zi. Iar el, ducându-se cu osârdie, după poruncă, s-a întâmplat de a căzut o ploaie mare și, ca să nu-l plouă, a intrat într-un loc prăpăstios și neumblat care era ca o peșteră, și a înserat acolo. Și văzând că se află în primejdie de moarte și de neascultare, deoarece, fiind noapte, nu vedea să iasă din acele prăpăstii fără primejdie, a strigat acestea cu credință: „Sfinte Mihaile, ajută-mi!”. Atunci îndată, o, minune! I s-a arătat cuviosul cu lumini, dincolo de prăpastie și i-a luminat calea ca să vadă, până ce a ajuns la mănăstire. Atunci el s-a făcut nevăzut, iar Isihie a intrat în mănăstire. Și i-a zis lui cuviosul mai înainte de a zice Isihie ceva: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”. El a răspuns: „Dacă nu apucai înainte să-mi ajuți, viața îmi era în primejdie”. Iar cuviosul i-a poruncit să nu spună la nimeni minunea aceea.
Altădată, în vremea verii, umblând sfântul, a stat sub umbra unui copac ca să se odihnească la amiază. Stând el acolo, un țăran sărac i-a adus trei pere, care erau foarte mari și frumoase. Și întrebându-l unde a găsit așa frumoase, țăranul i-a răspuns, oftând: „Aveam un pom de la părinții mei și era atât de roditor, încât mă țineam dintr-însul. Dar, pizmuindu-l un oarecare om invidios, nu mai rodește nicidecum; astfel că mă primejduiesc de sărăcie”. Deci cuviosul s-a milostivit spre sărac și, ducându-se la pom, l-a binecuvântat și, făcând rugăciune către Dumnezeu și gonind pe vicleanul diavol, care se încuibase într-însul, pomul acela s-a făcut mai roditor decât întâi. Drept aceea, săracul acela mergea cu venitul său spre îndestulare și aducea cuviosului poame în fiecare an, ca să nu se facă nemulțumitor către făcătorul lui de bine.
Cuviosul avea un ucenic, cu numele Constantin, care era cântăreț. Acela era neputincios cu trupul și mai neputincios cu sufletul, fiind puțin credincios, de vreme ce avea trei galbeni și îi păzea cu dinadinsul să-i aibă pentru trebuința sa. Iar cuviosul îl sfătuia să nu-și pună nădejdea într-înșii, ci să-i pună la mijloc și să nădăjduiască spre Atotputernicul Dumnezeu și spre Sfânta Născătoare de Dumnezeu, dar el nu primea. Iar după câteva zile, cuviosul a avut trebuință de doisprezece bani și, negăsind, s-a împrumutat. Pentru aceasta, bunul Constantin grăia de rău pe cuviosul, zicând: „El nu are doisprezece bani și pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni, ca să nu-i păstrez pentru nevoia mea”. Bârfind acestea, a adormit și a văzut în vis că era sărbătoare și se adunaseră toți în biserică. Acolo s-a arătat Stăpâna cea cu totul fără prihană, ținând într-o mână pe Domnul Hristos, iar de cealaltă o ținea cuviosul și astfel umbla prin biserică. Și când a ajuns în tindă, întru tot Sfânta a poruncit cuviosului să-și întindă rasa. Și făcându-se aceasta, a aruncat pe dânsa nenumărați galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicând: „Necredinciosule și prea nemilostivule cu chipul, nu-ți ajung aceștia să te hrănești?”. Acestea auzindu-le acela, s-a sculat tremurând. Și alergând către cuviosul, a aruncat cei trei galbeni și făcând metanie, își cerea iertare.
Voind cuviosul a zidi o biserică mare, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Lui și spre odihna fraților celor întru Hristos, s-a dus un ucenic care voia să aducă bârne pentru zidire și a luat binecuvântare dimineața de la cuviosul. Dar cuviosul, ca un mai înainte văzător, a cunoscut ceea ce era să se întâmple și i-a zis: „Fiule, ia aminte să nu cazi în ispită, pentru cârtirea și necredința ta”. Iar el ducându-se, din lucrarea diavolească s-a oprit și, cârtind, a căzut peste dânsul un lemn mare, pentru necredința lui. După aceea, Leon zăcea, căci așa se numea ucenicul, chinuindu-se cumplit. Iar cuviosul, cunoscând din Duhul Sfânt acestea, a ieșit din chilie cu sârguință și a trimis pe un monah puternic, zicând: „Aleargă să scapi pe Leon, că a căzut un lemn peste el și este în pericol de moarte”. Iar locul acela era departe ca la 15 stadii. Deci, ducându-se în fugă, l-a izbăvit.
Dar nu numai aceste întâmplări le-a cunoscut mai înainte cuviosul, ci și altele foarte multe, mai ales despre războaiele și tulburările împăraților și smintelile ce s-au întâmplat pe vremea lui Roman și Constantin, pe care sfântul le-a spus mai înainte, fiind rugat de unii. Apoi, iar a mângâiat pe Constantin, zicându-i să nu se întristeze, că degrabă își va lua iar strămoșeasca împărăție. Astfel, toate câte a proorocit cuviosul s-au împlinit. Acestea le spunem pe scurt, de vreme ce în hronograf se arată mai pe larg.
Între ceilalți ucenici ai cuviosului era unul bun scriitor și osâr-dnic, care se numea Teofan. Acela i-a slujit patruzeci de ani, de mic copil până la sfârșit, și nu s-a despărțit de dânsul niciodată, ca să-i moștenească faptele lui cele bune, precum s-a și întâmplat. Acestuia i-a poruncit odată să scrie o carte folositoare, iar el, ca un ucenic bine cunoscător și adevărat, și-a silit firea peste puterea sa, așa încât în puțină vreme a sfârșit lucrul. Dar, de osteneală multă, i s-a umflat obrazul și mai tot capul, atât de urât și fără de măsură, încât nu i se vedeau nici ochii, nici urechile; nasul și gura i se astupaseră desăvârșit și nu se vedea chip sau asemănare de om la dânsul, ci a rămas jalnică vedere. Deci era în primejdie de moarte, căci, cu mare osteneală îi deschideau gura și îi turnau puțină apă când îi venea leșin. Și lipsind pe atunci Cuviosul Mihail, fiind dus la Constan-tinopol, bolnavul se chinuia, căci puterea omenească cu meșteșug doctoricesc, nu putea să-l vindece. Deci văzându-l așa jalnic și chinuindu-se cumplit, s-au sfătuit să-i spintece obrazul și grumazul, ca să se tămăduiască sau măcar să moară și să nu se mai chinuiască.
Deci cugetând ei acestea, marele Mihail s-a arătat bolnavului noaptea, zicându-i: „Să nu lași să te spintece, că mori; crede numai!”. Și odată cu cuvântul, și-a scos potcapul său și l-a pus pe capul bolnavului. Și îndată, o, minunile Tale, Hristoase Atotputernice, Teofan s-a arătat fără de nici o boală, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Și sculându-se din pat, el, care înainte stătea nemișcat, striga în miezul nopții: „De nu venea părintele nostru, cu adevărat muream; dar dați-mi să mănânc, că nu mă mai doare niciunde!”. Deci frații, auzind glasul, socoteau că de dureri și-a ieșit din minți și, aprinzând o lumină, l-au văzut pe dânsul tot sănătos și au slăvit pe Domnul, Care nu numai pe robii Săi de demult, dar și pe cei ce sunt de față îi preamărește.
Doream să ies puțin din ceea ce-mi stă înainte, ca să împodobesc sfințitul chip al cuviosului cu laude. Dar, de vreme ce faptele sale ajung spre lauda lui și spre folosul nostru, nu voiesc să spun mai multe, ci voi spune despre fericita lui moarte. Acest minunat cuvios a călugărit și pe Cuviosul Atanasie, care a zidit Lavra Atonului. Căci, aflându-se odată Cuviosul Mihail în Constantinopol, l-a văzut Atanasie și cucerindu-se de faptele lui cele bune, a mers cu el la muntele lui Chimina și a rămas mulți ani sub ascultarea lui. Și când Atanasie a cunoscut că sfântul bătrân avea să se săvârșească, a fugit ca să nu-l facă egumen. Și a luat din evlavie culionul lui Mihail, pe care îl purta totdeauna la sărbătorile cele mari, câtă vreme a trăit, până în cea din urmă zi, pe care a cunoscut-o mai dinainte. Atunci, punându-și mantia și acel sfințit culion, le-a purtat până ce și-a dat sufletul, pentru multa evlavie ce avea către acel duhovnicesc părinte al său. Nu scriem aici mai mult despre aceasta, fiindcă s-a scris mai arătat în viața lui, cum a zidit lavra cu cheltuiala împăratului Nichifor, care era nepot al acestui Cuvios Mihail, precum s-a zis.
Deci Sfântul Mihail, având niște rudenii de neam bun ca acelea, nu s-a slăvit în deșert niciodată, ci mai vârtos se smerea tuturor, ca și cum ar fi fost un țăran prea prost. El s-a lepădat de lume când era de optsprezece ani și a stat în pustie 50 de ani, petrecând îngerește, cel cu nume de înger, neschimbându-și deloc canonul înfrânării, până la cea mai de pe urmă suflare. El postea totdeauna, afară de boală grea sau praznic împărătesc sau când i se întâmplau oarecare cinstiți și mari boieri. Intâi, când s-a făcut monah, mânca o dată la două zile, apoi, în anii din mijloc, la cinci zile, iar pe urmă, și mai ales în sfintele posturi, o dată la doisprezece zile. Iar hrana lui era din poame și verdețuri, fierte sau nefierte, legume și zeamă de orz, iar ca băutură avea apa. Imbrăcămintea lui era foarte sărăcăcioasă și aspră. Când era sănătos, dormea șezând pe scaun, iar când era bolnav, dormea pe pat, pe care avea o rogojină și două piei. El era foarte iubitor de prăznuiri, și mai ales când era praznicul Stăpânului Hristos, sau al Născătoarei de Dumnezeu, priveghea toată noaptea, veselindu-se în cântări. Iar în altă zi nu-l vedea nimeni vesel, numai atunci când avea praznice, pe care le săvârșea cu multă evlavie. Din această pricină, întru tot lăudata Stăpână venea ea însăși în acea biserică și îi dădea binecuvântarea sa, precum ne-am încredințat dintru această minune:
În Constantinopol era așijderea un iubitor de Hristos, care, prăznuind cu multă evlavie, pe când stătea în strană și se ruga la privegherea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a văzut-o pe ea în vedenie, zicându-i lui: „Este trebuință să mă duc la muntele Chimina, ca să prăznuiesc împreună cu monahul Mihail, credincioasa mea slugă, care mă primește cu mult dor și evlavie”. Văzând aceasta, acel cucernic care o prăznuia s-a dus la Chimina și, vorbind împreună cu cuviosul, a văzut că, pe bună dreptate, împărăteasa îl pune pe monahul Mihail înaintea tuturor, și a mărturisit minunea. Deci așa petrecând acest cuvios întocmai cu îngerii și cu nume de înger, cu cuvioșie și cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către veșnica împărăție, pe care s-o dobândim și noi cu dumnezeiescul dar și iubire de oameni. Amin.
Sf Veronica
Viața Sfintei Veronica
Sfânta Veronica a fost femeia care I-a șters fața Mântuitorului Iisus Hristos, în timpul patimilor Sale, pe drumul Golgotei.
Sfânta Veronica era originară din Cezareea lui Filip – Paneas (în apropiere de Muntele Hermon, în nordul Țării Sfinte). Potrivit unei vechi tradiții, Sfânta Veronica este femeia pe care Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat-o de boală grea, așa cum ne spune și Evanghelia după Matei: „Iată o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani, apropiindu-se de El, s-a atins de poala hainei Lui. Căci zicea în gândul ei: Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-Se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Și s-a tămăduit femeia din ceasul acela” (Matei 9, 20). De asemenea, se pare că Sfânta Veronica a fost femeia care I-a șters fața Mântuitorului Iisus Hristos, în timpul patimilor Sale, pe drumul Golgotei. Pe această pânză s-a imprimat chipul Mântuitorului, rămânând cunoscută în istorie ca Sfânta Mahramă – prima icoană a Mântuitorului, una nefăcută de o mână omenească.
Sf Cuv Paisie Aghioritul
Viața Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul
Cuviosul Paisie Aghioritul s-a născut în Farasa Capadociei – Asia Mică, la 25 iulie 1924. Este unul dintre cei mai iubiţi părinţi care au vieţuit în Sfântul Munte Athos. Pe 12 iulie 1994, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat la mănăstirea din Suroti, lângă Tesalonic, potrivit dorinţei sale.
Copilăria
Sfântul Paisie s-a născut în Farasa din Capadocia cea născătoare de sfinți, pe 25 iulie 1924, în ziua pomenirii Sfintei Ana. Cuviosul Arsenie l-a botezat cu numele său, însoțit de binecuvântarea sa, deoarece a văzut mai dinainte că va deveni călugăr, așa cum s-a și întâmplat.
Persoana care, după Cuviosul Arsenie, i-a influențat în chip binefăcător toată viața a fost mama sa, către care simțea o deosebită dragoste și o ajuta cât de mult putea. De la ea a învățat smerita cugetare. Ea îl sfătuia să nu își dorească să învingă colegii la jocuri, ca apoi să se mândrească, nici să nu urmărească să treacă primul linia de sosiri la alergări, căci, așa cum spunea ea, același lucru era dacă ajungea primul sau ultimul.
Pe lângă aceasta, l-a învățat și înfrânarea. Îl sfătuia să nu mănânce înainte de ora mesei. Iar încălcarea acestei reguli o considera desfrânare. L-a ajutat de asemenea să dobândească simplitate, hărnicie, spirit gospodăresc.
Când a învățat să citească bine, a găsit o Biblie și a început să citească în fiecare zi din cele patru Evanghelii. Când se întorcea de la școala, nu voia nici să mănânce, ci mergea mai întâi și citea din Viețile Sfinților.
Chemarea sa monahală s-a manifestat din frageda vârstă
Simțea o mare dragoste către Dumnezeu și rugăciunea lui era o manifestare a acesteia. La marile sărbători priveghea, aprindea candela și se ruga în picioare toată noaptea, dar fratele său cel mai mare îl împiedica de la aceasta. Când se scula noaptea să citească Psaltirea, acela nu-l lăsa, ci-l băga înapoi sub pături. Dar tactica fratelui său nu numai că nu i-a stins râvna, ci, dimpotrivă, i-a mărit dragostea pentru Dumnezeu.
Starețul povestea: „Când eram încă la școala, citeam Viețile Sfinților și doream să devin ascet. Ieșeam adesea din sat (eram pe atunci de vreo 11 ani). Într-o zi am privit cu insistență la o stâncă mare. A doua zi, dis de dimineață, am pornit spre ea cu dorința de-a mă face stâlpnic. Stânca era înaltă. Am urcat cu greutate pe ea și-am început să mă rog. Mi se sfârșiseră toate puterile și-am început să mă gândesc: Pustnicii aveau ca hrană rădăcini, puțină apă, o curmală… Tu nu ai nimic aici sus pe stâncă. Cum vei putea trăi? În cele din urmă am hotărât să cobor, dar deja se înnoptase. Coborâtul era mai greu, fiindcă nu vedeam. Cu mare greutate am reușit să cobor. Maica Domnului m-a păzit să nu mă zdrobesc de stânci”.
Micul Arsenie a terminat școala primară cu media 8 și purtarea exemplară. Nu a vrut însă să-și continue studiile, deoarece în Konița nu exista gimnaziu. Își dorea să devină tâmplar, fiindcă iubea meșteșugul Domnului nostru. Mai târziu și-a deschis atelierul său de tâmplărie. Făcea ferestre, uși, tavane, dușumele, iconostase și chiar sicrie, pentru care însă nu a luat niciodată bani, participând astfel la durerea acelor oameni.
Transmisionist în războiul civil
Vedea că starea generală a țării era foarte grea și de aceea se gândea că peste puțin aveau să-l cheme să slujească patria. A mers, așadar, în bisericuța Sfintei Varvara, care se afla înafara satului, și s-a rugat Maicii Domnului spunând: „Maica Domnului, primesc să fiu chinuit, să mă primejduiesc, numai să nu omor vreun om, ca să mă învrednicesc să devin monah”. Atunci a făgăduit că, dacă-l va păzi Maica Domnului în război, va sluji trei ani în mănăstirea ei, Stomiu, pe care o arseseră nemții, și va ajuta să fie zidită din nou.
În anul 1945, Arsenie a fost chemat să slujească patria. S-a prezentat la Navplio și a fost numit transmisionist, după aceea a fost transferat în Agrinio. Acolo, ceilalți soldați îl întrebau:
– Ce mijlocitor ai avut de te-au repartizat la transmisiuni?
– Nu am niciun mijlocitor.
– Lasă astea, i-au spus ei.
– Ei, pe Dumnezeu Îl am, le-a răspuns el.
Și într-adevăr „Domnul era cu el și el era bărbat îndemânatic” (Facere 39, 2).
Dragostea lui pentru ceilalți ajungea până la jertfă. Făcea și treburile celorlalți, lucra mult. Când cineva pleca în permisie, Arsenie îl înlocuia cu bunăvoință. Mulți îi exploatau bunătatea și-l considerau prost, el însă simțea bucurie din jertfă și, în același timp, prin aceasta afla ocazia să rămână singur și să se roage. Comandantul său spunea: „Ce se va întâmpla cu acest om? Nu cere niciodată să se odihnească”.
Starețul povestea că odată li s-a terminat hrana și mâncau zăpadă. Altădată au rămas flămânzi 13 zile și au trăit hrănindu-se doar cu castane sălbatice. Adesea sufereau de sete. Atunci erau nevoiți să bea apă stătută din urmele făcute de copitele animalelor. Cel mai mare dușman era însă frigul. Dormeau în corturi și uneori, dimineața, se trezeau îngropați în zăpadă. Atunci îi numărau pe cei care muriseră înghețați de frig. Într-o dimineață a scos, săpând cu cazmaua în zăpadă, 26 de soldați care muriseră înghețați. Odată a stat 3 zile în zăpadă, trimițând mereu semnale la comandament. Atunci a suferit și el degerături. Carnea de pe picioare i se desprindea și de aceea l-au trimis la spital.
Se bucura să stea în ploaie și în frig, să se ostenească, numai să nu se ostenească ceilalți.
Unii soldați, atunci când stricau ceva, pentru a se îndreptăți, aruncau vina pe Arsenie. Ofițerul îl certa, iar el, ca să nu-i vădească, răbda cu smerenie mustrările. Comandantul însă îl prețuia și avea încredere în el. În misiunile grele îl trimitea pe Arsenie, fiindcă știa că era cel mai capabil să ducă la bun sfârșit ceea ce îi încredința.
„Într-o luptă, povestea starețul, săpasem o mică groapă. Apoi a venit unul și m-a întrebat: Pot să intru și eu? M-am strâns și cu greu am încăput amândoi. Apoi a venit încă unul. L-am lăsat și pe acela în groapă, iar eu am ieșit afară. La un moment dat mi-a trecut un proiectil foarte aproape de cap. Nu purtam cască, ci numai căciulă. Mi-am pipăit capul și-am văzut că nu sângeram. L-am pipăit din nou, dar nimic. Proiectilul îmi trecuse razant cu capul și numai părul mi l-a ras pe o lățime de 6 cm. Nici măcar o zgârietură nu mi-a lăsat. Făcusem acea jertfă din toată inima. Mai bine să fiu omorât eu, mi-am spus, decât să fie ucis altul, iar apoi să fiu ucis de conștiință toată viața. Cum voi îndura după aceea mustrarea conștiinței, când mă voi gândi că aș fi putut să-l salvez și nu am făcut-o? Și, firește, Dumnezeu îl ajută mult pe cel ce se jertfește pentru alții”.
Starețul ne-a povestit o întâmplare, care s-a petrecut cu puțin timp înainte de eliberare: „Ne întorceam din Florina, fiindcă se terminase războiul. Pe drumul de întoarcere l-am auzit pe căpitan înjurând de cele sfinte. M-am apropiat de el și i-am zis: Din această clipă refuz să execut ordinele dumneavoastră, deoarece înjurând de cele sfinte, ocărâți credința mea și jurământul pe care l-am depus pentru patrie, credință și familie. Auzind acestea, s-a simțit jignit și m-a numit obraznic. Mai târziu, când mi-a spus: Îți ordon…, i-am răspuns: Doar v-am spus că nu voi mai executa ordinele dumneavoastră. Atunci ofițerul mi-a spus: Să considerăm subiectul încheiat.
Când am ajuns la cantonament, am mers imediat și am raportat cele întâmplate comandantului. Acela mi-a spus că refuzul de-a executa ordinul superiorului este pasibil de judecata tribunalului militar. Atunci am declarat din nou că nu mai execut ordinele căpitanului, fiindcă este călcător de jurământ, căci blesteamă pe Dumnezeu, căruia ne-am jurat amândoi. Apoi i-am spus cu indignare: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”(Faptele Apostolilor 5, 29).
Pregătirea pentru viața monahală
Arsenie a rămas pentru puțin în Konița și apoi a vizitat Sfântul Munte, îmbrăcat în haine militare. A vizitat multe colibe, schituri și chilii, deoarece înclina spre viețuirea isihastă. Alerga oriunde auzea că există stareți virtuoși, precum albina la florile înmiresmate. Arsenie însă, în urma multor căutări ostenitoare, nu a găsit ceea ce dorea. Starețul spunea mai târziu: „La început, până să-mi crească aripi duhovnicești, nu m-a ajutat nimeni, ci toți mă îmbrânceau. Călugări sfinți am întâlnit mai târziu”. Deși nu a găsit să găsească ceea ce căuta, suferința pe care a răbdat-o i-a fost de folos și l-a învățat multe. Și fiindcă se primejduia să-și piardă, precum spunea, și puțina minte pe care o avea, a luat hotărârea de a se întoarce în lume. Aceasta o făcea și din motive familiale, deoarece primise și o scrisoare de la tatăl său care-i cerea ajutorul.
Întors în lume, Arsenie a început să lucreze din nou ca tâmplar în Konița și în satele dimprejur, sprijinindu-și astfel familia. În satele unde lucra, era cu multă luare aminte. Vorbea puțin, iar atunci când lucra, psalmodia încet. Când nu i se dădea mâncare de post, petrecea ziua cu mâncare uscată. Rudelor sale le spunea că va deveni monah, dar din sensibilitate pretexta că nu este încă pregătit, ca nu cumva să-și dea seama că ei sunt pricina rămânerii lui în lume și astfel să se mâhnească.
După ce și-a îndeplinit toate îndatoririle față de familia sa, pe cât a fost omenește cu putință, a hotărât să părăsească din nou lumea. „Când am plecat să mă fac călugăr, nimeni nu avea să-mi reproșeze ceva”, spunea Starețul.
Intrarea în monahism
Astfel, în martie 1953, după o rugăciune fierbinte, după ce își împarte săracilor toți banii, Arsenie se îndreaptă din nou spre Sfântul Munte, hotărât să intre mai întâi în viața de chinovie. Ajunge astfel viețuitor în Mănăstirea Esfigmenu. Starețul spunea: „Era mănăstirea cu rânduiala cea mai grea. În prima săptămână a Postului toți părinții stăteau aproape toată ziua în biserică. Se dădea numai o farfurie de fiertură pe zi”.
Tânărul începător înainta cu bucurie în ostenelile vieții de obște. La început l-au rânduit ajutor la trapeză și la brutărie. Mai târziu l-au rânduit la tâmplărie, deoarece cunoștea meșteșugurile de tâmplar. Era priceput la orice lucru și lucra foarte repede. Din mărinimie Arsenie a cerut binecuvântare ca să ajute și la arhondaric, atunci când în mănăstire veneau mulți închinători. Avea de asemenea în grijă și două paraclise dinafara mănăstirii. În fiecare zi aprindea candelele, se îngrijea să fie mereu curățenie și să se săvârșească în ele, din când în când, Sfânta Liturghie.
Nevoințele călugăriei
După ce și-a pus ca temelie a vieții monahale smerita cugetare și ascultarea, Arsenie a început să facă nevoință mai presus de puterea sa. Ziua se ostenea trupește, iar noaptea rămânea treaz, rugându-se și slăvind pe Dumnezeu. Simțea multă oboseală, dar era neînduplecat în asceză. Mereu adăuga noi nevoințe, dar făcea aceasta întotdeauna cu binecuvântarea și supravegherea egumenului. Toate le făcea cu bună dispoziție.
„Lucram din greu la strung toată ziua, iar seara mergeam la arhondaric și ajutam până la 10-11 noaptea. Nu-mi rămânea timp nici pentru cele duhovnicești. De aceea, atunci când mergeam la chilie, nu mă culcam, ci doar mă întindeam, punând picioarele pe ceva mai înalt pentru a se odihni puțin și pentru a coborî sângele care se aduna în ele după multe ore de stat în picioare. Apoi stăteam în picioare într-un lighean cu apă rece ca să nu mă ia somnul și mă rugam cu Doamne Iisuse. Dormeam o jumătate de oră sau o oră și apoi mergeam la biserică pentru a citi Miezonoptica”.
În biserică nu se așeza deloc în strană, ci stătea în picioare, iarna nu aprindea soba. Chilia în care stătea avea atât de multă umezeală încât mucegaiul de pe pereți era ca bumbacul.
Diavolul, văzând că nu-l poate opri pe Arsenie de la nevoințe, nu se mulțumea să-i aducă numai războiul gândurilor, ci îi apărea și în chip simțit. Îl vedea și vorbea cu el. Fratele Arsenie nu se tulbura, nici nu se înspăimânta de arătarea diavolului, ci îi spunea: „Să mai vii, fiindcă îmi faci bine. Mă ajuți să-mi aduc aminte de Dumnezeu atunci când Îl uit și să mă rog Lui”.
Pe 27 martie 1954, Arsenie a fost tuns rasofor, primind numele de Averchie. Egumenul îi propusese să primească schima mare, dar el (din smerenie) nu a voit.
După aspre nevoințe și ascultări mucenicești, îndurând multă umilință și nedreptățire de la unii părinți din mănăstire, sub a căror ascultare se afla, puterile au început să îi scadă. „Când mi s-au golit de tot bateriile, povestea Starețul, am trăit următorul lucru: într-o noapte, în timp ce mă rugam în picioare, am simțit ceva coborând de sus și cuprinzându-mă cu totul. Simțeam veselie, iar ochii îmi deveniseră ca două izvoare, din care curgeau în continuu lacrimi. Vedeam și trăiam în chip simțit harul. Faptul acesta mi-a dăruit atâta putere duhovnicească, încât m-a întărit și susținut timp de aproape zece ani, până când, la Sinai, am trăit și altfel de stări, mai înalte”.
Plecarea la liniște
După astfel de experiențe, părintele Averchie a luat binecuvântare să plece din mănăstire pentru a merge în pustie. A lăsat în mănăstire osteneli și slujire, sânge și sudori și a ieșit, având nădejde că Dumnezeu și Maica Domnului îl vor povățui în „pământ pustiu” (Psalmi 62, 3).
Ajunge însă la Mănăstirea Filoteu, unde face iarăși ascultări de obște.
După un an de nevoințe ascunse de ochii celorlalți, a fost tuns monah în schima mică. A primit numele de Paisie, iar naș de călugărie i-a fost bătrânul Sava. Starețul îl cinstea și prețuia pe acest bătrân, deoarece, după mărturisirea sa, era „virtuos, cult și evlavios”.
În scurta lui ședere la Filoteu nu a încetat să se gândească la pustie, ci dimpotrivă simțea mai puternic dorința pentru isihie. Atunci când părintele Paisie auzea că trăiau părinți virtuoși, care duc o viață ascetică și au ajuns la o măsură duhovnicească înaltă, se străduia să-i întâlnească pentru a se folosi duhovnicește. A păstrat cuvintele și pilda lor în cugetarea sa ca pe o comoară de mult preț, pentru ca mai târziu să le publice în cartea sa „Părinți aghioriți”.
A făcut mai multe încercări de a pleca la pustie, dar toate au eșuat. Drumul către isihie rămânea închis și plin de piedici, căci planul lui Dumnezeu era altul. Părintele Paisie ne-a povestit mai târziu întâmplarea care l-a făcut să meargă la Mănăstirea Stomiu, și nu la Katunakia (după cum ar fi vrut): „Mă rugam în chilie când, dintr-odată, am simțit că nu mă mai pot mișca deloc. Îmi era cu neputință să mă ridic. O putere nevăzută mă ținea nemișcat. Am înțeles că ceva se întâmplă. Am rămas așa țintuit aproape 2 ore și jumătate. Puteam să mă rog, să cuget, dar nu puteam să mă mișc deloc. În timp ce mă aflam în această stare am văzut ca la televizor într-o parte Katunakia, iar în cealaltă parte Mănăstirea Stomiu din Konița. Atunci eu mi-am întors cu dorire ochii spre Katunkia, dar un glas – era al Maicii Domnului – mi-a spus limpede:
– Nu vei merge la Katunakia, ci vei merge la Mănăstirea Stomiu.
– Maica Domnului, eu ți-am cerut pustie și tu mă trimiți în lume? i-am spus eu”.
Atunci am auzit din nou același glas, spunându-mi cu asprime:
– Vei merge să te întâlnești cu persoana cutare, care te va ajuta mult.
La Mănăstirea Stomiu
Astfel Starețul, în luna august din 1958, a ajuns la ajuns la mica și liniștita Mănăstire Stomiu. Oamenii din preajmă s-au bucurat mult de venirea lui și mulți dintre ei îl vizitau adesea. Starețul a început rezidirea mănăstirii arse, fără să aibă banii și materialele necesare. Însă cu ajutorul Maicii Domnului și cu bunăvoința unor creștini evlavioși, a reușit încet, încet să rezidească mănăstirea. „Când turnam placa, povestea Starețul, au venit să ajute 70 de persoane. La un moment dat, meseriașii mi-au spus: Mai trebuie 20 de saci de ciment. Ce puteam să fac? Mă aflam într-o situație dificilă. Să lăsăm placa pe jumătate nu se putea, să aducem alt ciment era foarte greu, deoarece trebuiau să meargă 4 ore și jumătate cu catârii, dar aceia erau la țarini. Atunci am alergat în biserică. Am aprins o lumânare, am îngenuncheat și am rugat-o pe Maica Domnului să ne ajute. Apoi am mers la muncitori și le-am spus să continue lucrul, punând cantitatea normală de ciment. Când au terminat, le-au rămas 5 saci de ciment!”
Cu toate că mănăstirea se afla într-un loc retras și liniștit, Starețul se retrăgea uneori într-o peșteră. Mergea acolo noaptea și priveghea, rostind Rugăciunea lui Iisus și făcând nenumărate metanii. Când nu avea închinători se închidea câteva ore în chilie. Studia, se ruga și făcea lucrare duhovnicească în sine însuși. În acest timp lăsa ușa chiliei puțin deschisă ca să vadă poarta mănăstirii, pentru a observa dacă vine cineva.
Starețul se îngrijea atât de lucrările de construcție, cât și de cei care aveau nevoie de ajutor. Aceștia erau foarte mulți, săraci și nefericiți. Starețul le dădea bani, alimente și medicamente, se îngrijea de copiii săraci și orfani, dădea terenurile mănăstirii familiilor sărace.
Starețul avea și activitate misionară, luptând împotriva unor eretici evangheliști care apăruseră în Konița, propovăduind musulmanilor și pe unii din ei aducându-i la adevărata credință.
Părintele iubea în mod deosebit și animalele sălbatice. În pădurea din jurul mănăstirii, trăiesc mulți urși. Odată Starețul a întâlnit un urs pe o cărare îngustă în timp ce urca la mănăstire cu un măgăruș încărcat. Ursul s-a strâns într-o margine ca să treacă Starețul. Acesta, la rândul său, i-a făcut semn cu mâna să treacă el mai întâi. „Iar ursul, povestea Starețul lumii, și-a întins laba, m-a prind de mână și m-a tras puțin ca să trec eu primul”. Atunci Starețul i-a zis: „Mâine să nu mai apari pe aici, pe jos, deoarece aștept lume. Altfel te voi prinde de-o ureche și te voi lega la iesle”.
Chiar dacă faima virtuții sale se răspândise dincolo de Konița și mulți oameni veneau să-i ceară sfatul, totuși Părintele a părăsit mănăstirea Stomiu. În ajunul hramului a mers în biserică pentru a face slujba, iar când a terminat, a văzut afară mai mulți vizitatori care aprinseseră focuri în curte și jucau. Atunci și-a luat rasa și a plecat noaptea mâhnit spre Sfântul Munte, la Mănăstirea Filotheu. La rugămințile insistente ale locuitorilor din Konița, părintele Paisie este trimis din nou la Stomiu, pe data de 7 august 1961.
Deși înnoise mănăstirea, îi alungase pe eretici și îi ajutase pe mulți, gândurile îi spuneau că nu face nimic și adesea se mustra pe sine: „Eu sunt călugăr, ce caut aici în lume”?
Pustnic pe Muntele Sinai
Pe 30 septembrie 1962, atunci când a văzut că și-a terminat misiunea în pustia lumii și și-a împlinit făgăduința făcută Maicii Domnului, a părăsit definitiv Mănăstirea Stomiu și a pornit către Muntele Sinai, după cum Maica Domnului l-a încredințat.
Când Părintele Paisie a ajuns la Sinai era mare secetă. În condiții obișnuite în această provincie plouă foarte rar, dar în acel an era simțită în mod deosebit lipsa de apă. În acea noapte starețul făcu rugăciune și a plouat mult.
Părintele Paisie a cerut binecuvântare pentru a locui singur în pustie. Și a ales sihăstria Sfinților Galaction și Epistimi, care era formată dintr-o bisericuță, în continuarea căreia se afla o chilie foarte mică. Această sihăstrie este așezată la înălțime, exact în fața sfântului vârf, la o distanță de mai puțin de o oră de la mănăstire. La 200 de metri mai sus se află peștera Sfântului Galaction, iar puțin mai în spate este schitul unde a viețuit Sfânta Epistimi împreună cu alte pustnice. Foarte aproape, „ca la o aruncătură de piatră” de locul lui pustnicesc se afla un izvoraș. În 24 de ore aduna 2-3 litri de apă. „Mâncarea mea, spunea Starețul, era ceai cu posmag pe care-l făceam singur. Făceam turte și le uscam la soare. Uneori fierbeam și orez pisat într-o cutie de conservă, care era și ibric și cratiță și farfurie și pahar. Aveam și un rând de haine de corp groase, pentru că noaptea se făcea foarte frig. Nu aveam nici felinar, nici lanternă, ci numai o brichetă ca să văd puțin prin întuneric. O dată am pus în pământ un răsad de roșii, dar după aceea m-a mustrat conștiința și le-am smuls. Mi se părea nepotrivit ca sărmanii beduini să nu aibă roșii, iar eu care eram călugăr, să am, fie și numai un fir. Ziua rosteam Rugăciunea și făceam lucru de mână. Rugăciune și lucru. Acesta era tipicul meu. Noaptea făceam câteva ore metanii fără să le număr. Nu citeam pravilă, ci o înlocuiam cu Doamne Iisuse”.
La mănăstire, Starețul cobora în fiecare Duminică sau o dată la 15 zile și se împărtășea. Avea o chiliuță mică în turn care era foarte izolată, acolo unde altădată erau închiși cei care erau exilați în Sinai. Participa la ascultările de obște ale mănăstirii, la lucrările de tâmplărie și la curățarea măslinilor. Făcea din lemn icoane sculptate pe care le dădea la mănăstire spre vânzare. Erau foarte căutate de închinători. Banii pe care îi luam pe ele îi dădeam la taximetriștii care veneau din Cairo, spunându-le să-mi cumpere haine, șepci, biscuiți, alimente, etc. După ce îmi umpleam traista cu binecuvântări întrebam unde se află corturile beduinilor, după care mergeau acolo, îi strigam pe copiii cei mici și împărțeam acele binecuvântări”.
După multe ispitiri de la diavolul, în urma multor nevoințe trupești și duhovnicești, Părintele Paisie trăia deja o viață imaterială. Era robit de iubirea dumnezeiască. Rugăciunea lui era neîncetată, precum răsuflarea lui și nu se întrerupea nici măcar în somn. Se adăpa cu harul, după cum aflăm din scrierile Starețului: „Simt că se încrustează ceva deosebit înlăuntrul meu”. Cu siguranță, Părintele Paisie a trăit aici, în Muntele Sinai, taine înalte, numai de el știute, pe care Dumnezeu i le descoperea, precum oarecum Prorocului Moise.
Starea sănătății Starețului însă se înrăutățea tot mai mult. Suferea de dureri de cap, care se datorau lipsei de oxigen de la mare altitudine unde pustnicea. Despre aceasta Starețul scrie într-o epistolă de-a sa din 1 martie 1964: „Văd că Dumnezeu mă coboară tot mai jos. De o săptămână mă aflu la mănăstire pentru că mi-a apărut astma. În cazul că voi suferi și aici, voi veni în Grecia. În orice caz, eu las lucrurile în seama lui Dumnezeu”.
A iubit Sinaiul pentru că acolo a trăit adevărata viață pustnicească. Până la sfârșitul vieții Starețul a trăit nostalgia petrecerii la Sinai, iar acum cu multă durere părăsește Sinaiul.
Din nou în Sfântul Munte
Reîntors din Sinai, Părintele Paisie a mers la Schitul Ivirului și s-a stabilit în Chilia Sfinților Arhangheli. Aici are parte și de liniște, însă nu este scutit de vizitele ucenicilor. Primind descoperire de la Dumnezeu să primească pe toți cei ce vin la dânsul, în jurul Părintelui s-au adunat mai mulți frați și părinți doritori să viețuiască împreună cu Starețul. Starețul însă suferea în continuare de plămâni. Boala nefiind tratată, starea de sănătate a Părintelui Paisie s-a înrăutățit. Pentru aceasta a fost nevoit să iasă din nou din Sfântul Munte pentru analize. Acestea au arătat că trebuie să fie operat cu orice preț. Intervenția chirurgicală a avut loc la Centrul pentru boli pulmonare din Tesalonic. I-au scos aproape în întregime plămânul stâng și două coaste. La spital s-a legat duhovnicește de niște tinere evlavioase, iubitoare de monahism. Acelea îl vizitau și i-au dat sângele de care a avea nevoie în timpul operației (este vorba de 4 litri de sânge). Starețul, simțindu-se îndatorat față de ele, le-a ajutat mai târziu duhovnicește, cât a putut de mult. Astfel a întemeiat celebra sihăstrie a Sfântului Ioan Teologul, din Suroti. În continuare, până la adormirea sa, Starețul le-a îndrumat duhovnicește și tot acolo și-a lăsat și mult pătimitorul său trup. A luat sânge de la surori, iar el le-a dat duh, adică ajutor duhovnicesc.
Povățuitor de suflete
În iulie 1967, datorită problemelor de sănătate, se stabilește la coliba lui Ipatie Vlahul din Katunakia, unde se nevoiește un an de zile.
La chemarea Kinotitei, Părintele Paisie se mută la Mănăstirea Stavronikita, pentru a reorganiza viața de obște. După ce a ajutat să intre în rânduială obștea de curând înființată, s-a stabilit pentru mai multă liniște la Chilia Cinstitei Cruci (2 martie 1969). Din această chilie Părintele Paisie avea să povățuiască multe suflete, călugări sau mireni vizitatori, dedicându-se întru totul slujirii aproapelui.
Prin anul 1972 se discuta subiectul nepurtării reverendei preoțești. Față de această problemă Părintele Paisie spunea: „Preotul fără rasă nu este de rasă”, iar pe preoții care renunțau la reverendă îi mustra astfel: „Îți place copacul așa cum este decojit? Așa sunt și preoții fără reverendă”.
Starețul nu era de acord cu introducerea mașinilor în Sfântul Munte. A luat poziție și vorbea cu îndrăzneală: „Mulți vor cutreiera cu mașinile tot Muntele pentru turism, iar alții vor vinde răcoritoare. Și ce va deveni Sfântul Munte, pe care l-au sfințit Sfinții Părinți prin nevoințele lor? Un adevărat spital de nebuni”.
După ce a petrecut 11 ani de nevoință la Coliba Cinstitei Cruci, se mută la coliba Panaguda, un loc mai retras și cu multă vegetație. Însă și aici este asaltat de credincioși. De dimineața până seara Starețul primea oameni, îi servea cu obișnuita tratație athonită și jertfea mult timp, stând împreună cu ei și ascultându-le problemele, urmând prorocului Isaia care zicea: „Mângâiați pe poporul meu, zice Domnul”, lăsând să se înțeleagă că a primit această poruncă.
Părintele Paisie a luat poziție drastică și față de buletinele de identitate, însemnate cu codul de bare 666 despre care zicea: „Chiar și primirea buletinului este lepădare. Din moment ce există pe buletin simbolul diavolului – 666 și eu iscălesc, înseamnă că sunt de acord cu acest lucru. Altceva e cu bancnotele care au numărul 666 – dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului – și altceva buletinul care este ceva personal”.
De asemenea, în anul 1988 Părintele Paisie ia poziție și față de filmul hulitor „Ultima ispită”, după Kazanțakis și chiar participă la protestul în stradă față de acest film. În urma acestui protest, Guvernul a interzis rularea filmului hulitor.
Boala și fericitul sfârșit
După ce este operat de hernie, în noiembrie 1987, la Spitalul Teaghenio din Tesalonic, starea sănătății Părintelui se înrăutățește foarte mult. Era foarte slăbit și pierdea mult sânge datorită cancerului înaintat la intestinul gros. Cu toate acestea nu și-a pierdut zâmbetul și îi mângâia pe ceilalți bolnavi, fără să primească îngrijire medicală. Pe 22 octombrie 1993, a mers la Mănăstirea Suroti pentru privegherea Cuviosului Arsenie. Dar aceasta avea să fie ultima sa ieșire din Sfântul Munte. Nu avea să se mai întoarcă nici după moartea lui. Între timp, Părintele a făcut ocluzie intestinală. Părintele Paisie este internat din nou la spitalul Teaghenio, pentru a i se extirpa tumoarea. La 4 februarie 1994 a avut loc operația. Tumoarea de la intestinul gros a fost eliminată, dar boala evolua înfricoșător de repede. A făcut metastază la ficat și plămâni.
Deși pentru o vreme Starețul s-a supus cu smerenie prescripțiilor medicilor, într-o zi l-a chemat pe chirurgul care l-a operat și i-a spus:
– De acum înainte vom opri tratamentul.
– De ce, gheronda?
– Acum vei face ascultare. Nu mai pot primi pe nimeni. S-a terminat misiunea mea. Până aici a fost. De acum înainte mă veți lăsa liniștit.
Durerile deveneau tot mai mari, dar nu primea să i se facă injecții calmante. Cu toate că a încercat de mai multe ori să revină în Sfântul Munte, nu a putut, pentru că voia lui Dumnezeu era să rămână în lume la Mănăstirea Suroti, lângă Cuviosul Arsenie, Sfântul său ocrotitor. A cerut să i se aducă schima mare și camilafca. A stabilit locul mormântului și a dat porunci privitoare la înmormântarea sa.
La sărbătoarea Sfintei Eufimia, 11 iulie, într-o zi de luni, s-a împărtășit pentru ultima dată, stând în genunchi pe pat, fiindcă îi era cu neputință să meargă la biserică. De câteva zile încetase să mai primească lume. Acum când se apropia sfârșitul, dorea ca nici surorile să nu mai intre la el în chilie. Când avea nevoie de ceva, bătea în perete și venea monahia care îl slujea. Voia să fie singur, să se roage nestingherit și să se pregătească mai bine pentru ieșirea lui.
Starețul ajunsese la ultima sa noapte mucenicească. O chema pe Maica Domnului în durerile lui, spunând: „Măicuța mea cea dulce!” Timp de două ore și-a pierdut cunoștința, iar când și-a revenit a sus cu voce stinsă: „Mucenicie, adevărată mucenicie…”. Apoi a adormit în pace. Era 12 iulie 1994, marți la ora 11 noaptea, iar după calendarul aghioritic 29 iunie, pomenirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
A fost înmormântat în spatele bisericii Sfântului Arsenie, fără să afle cineva și fără să cheme pe nimeni la înmormântarea lui. Aceasta a fost dorința Starețului, ca înmormântarea lui să se facă în taină. Ceea ce s-a întâmplat după trei zile, când adormirea lui s-a făcut cunoscută, este de nedescris. Din toate părțile venea puhoi de lume pentru a se închina la mormântul lui. Coliba lui din Sfântul Munte, Panaguda, a căzut pradă tâlharilor duhovnicești. Închinătorii au intrat pe sub gardul de sârmă și s-au cățărat pe balcon. Luau tot ce găseau: căni, cuțite, lemne, covorașe, funii, hârtii, până și buturugele pe care Starețul le folosea ca scăunele.
Deasupra mormântului său simplu, pe o placă de marmură, a fost încrustat poemul care a fost scris de el însuși:
Aici s-a terminat viața mea,
Aici și răsuflarea mea.
Aici trupul mi se va îngropa,
Iar sufletul mi se va bucura.
Sfântul meu aici locuiește,
Iar aceasta mă cinstește.
Și cred că el se va milostivi
Și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,
Ca sufletul meu cel ticălos
Să aibă alături pe Maica Domnului Hristos.
Monahul Paisie Aghioritul
Testamentul duhovnicesc al Starețului
Atunci când eu, renumitul Paisie, m-am cercetat pe sine-mi, am văzut că toate poruncile Domnului le-am călcat și toate păcatele le-am făcut. Nu are importanță dacă unele le-am făcut într-o măsură mai mică, deoarece nu am deloc circumstanțe atenuante. Căci multe faceri de bine am primit de la Domnul. Rugați-vă să mă miluiască Hristos. Iertați-mă și iertați să fie toți cei ce cred că m-au mâhnit. Vă mulțumesc mult și iarăși rugați-vă! Monahul Paisie
Crinul Sfântului Paisie Aghioritul
Femeia s-a bucurat foarte mult, pentru că a considerat acel pământ ca o binecuvântare de la mormântul Părintelui Paisie. L-a adunat și l-a pus într-o cutiuță ce o avea cu ea. A doua zi, dimineața, când s-a trezit, a văzut că din acel pământ răsărise un crin. Cine îl semănase? Cine îl udase?
O doamnă din Cipru a mers să se închine la mormântul Părintelui Paisie. Îngenunchind ca să se închine, a alunecat. Atunci a pus mâna jos, ca să se sprijine. Când a mers la hotel, a văzut că la cotul ei se află pământ. Femeia s-a bucurat foarte mult, pentru că a considerat acel pământ ca o binecuvântare de la mormântul Părintelui Paisie.
L-a adunat și l-a pus într-o cutiuță ce o avea cu ea. Apoi s-a culcat. A doua zi, dimineața, când s-a trezit, a văzut că din acel pământ răsărise un crin. Cine îl semănase? Cine îl udase?
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU DEZLEGARE LA PEȘTE
A.
GUSTĂRI
Scrumbii în ulei
· 4
scrumbii
· 2
lămâi
· 8-10
boabe de piper
· 4-5
boabe de ienibahar
· 2
linguri sare
· Ulei
Scrumbiile se curăţă, se taie capetele şi cozile şi se
spală bine.
Se taie în bucăţi
potrivite şi se sărează.
După două ore se aşază
într-un vas rezistent la căldură – tip Jena.
Peste bucăţile de peşte
se toarnă zeama de lămâie.
Printre bucăţi se aşază
boabele de piper, ienibahar, foile de dafin, sarea şi se adaugă uleiul.
Se lasă să stea o oră, apoi se pune un capac şi se
fierbe în baie de abur timp de 30-35 minute de la primul clocot.
Se lasă să se răcească.
Se serveşte rece.
B.
SALATE
Salată de scrumbie afumată
· 1
scrumbie afumată
· 2
cartofi potriviţi fierţi în coajă
· 2
linguri ulei
· 2
linguri muştar
· 2
linguri mărar tocat
· Oţet
sau zeamă de lămâie
· 10-12
măsline
Scrumbia curăţată de piele şi oase se taie în bucăţi
potrivit de mari.
Cartofii se fierb în apă
cu sare, apoi se curăţă de coajă şi se taie în felii rotunde subţiri; se
sărează puţin.
Muştarul se amestecă cu
ulei.
Toate se amestecă uşor
cu mărarul şi se aşază în salatieră.
Se garniseşte cu
măsline.
C.
SOSURI
Nu e necesar să preparăm un sos separat.
D.
BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
Ciorbă din cap şi coadă de crap
· capul
şi coada crapului utilizat pentru mâncare
· 1
morcov
· 1
pătrunjel
· 1
ceapă
· 2-3
roşii
· 1
lingură orez
· 1
lingură ulei
· Mărar
· Leuştean
· Sare
· borş
Zarzavatul împreună cu ceapa se pun la fiert în 2 l de
apă clocotită cu sare.
Când este pe jumătate
fiert se adaugă capul şi coada, orezul şi roşiile bucăţi.
Când este gata se adaugă
borşul fiert separat şi apoi verdeaţa.
Se serveşte fierbinte.
E.
MÂNCĂRURI
Marinată de crap cu sos de roşii
· 1 kg
crap
· 1
morcov
· 800
g roşii sau 1 pahar bulion
· 1
pătrunjel
· 1
ceaşcă ulei
· 3
linguri făină
· Sare
· Piper
· Foi
de dafin
· Oţet
sau vin
Peştele curăţat şi spălat se taie în bucăţi.
Se lasă la zvântat pe un
prosop 10-15 minute.
Se trece prin făină şi
se prăjeşte în ulei.
În uleiul rămas se
adaugă o lingură de făină şi se înfierbântă bine, apoi se stinge cu bulion.
Se potriveşte de sare şi
se aşază într-o cratiţă bucăţile de peşte, foile de dafin, boabele de piper,
zarzavatul curăţat, tăiat în rondele şi fiert în apă cu sare, vinul sau oţetul,
după gust.
Se lasă la cuptor 10-15
minute.
Se serveşte cu verdeaţă
şi felii de lămâie tăiate în sferturi, aşezate, separat pe o farfurioară.
F.
DULCIURI
Dulceaţă de afine
· 1 kg
zahăr
· 4
pahare apă
· 1
lămâie
· 1
farfurie adâncă umplută cu vârf cu afine
· Vanilie
Zahărul pus în cratiţă cu apă se topeşte pe marginea
aragazului, apoi se leagă prin fierbere.
Se adaugă afinele
curăţate de impurităţi, spălate şi zvântate şi zeama de lămâie.
Se adună spuma.
După ce s-a legat se
lasă să se răcească, iar a doua zi se toarnă în borcane cu capac înfiletat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu