4. /24 IULIE 2023 - GÂNDURI PESTE TIMP
| Alexandre Dumas | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][3][4][5]  Villers-Cotterêts, Picardie, Franța |
| Decedat | (68 de ani)[1][4][6][7] Puys(d), Neuville-lès-Dieppe(d), Haute-Normandie, Franța |
| Înmormântat | Panthéon[8] |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Părinți | Thomas Alexandre Dumas[*][4] Marie-Louise Dumas[*] |
| Copii | Alexandre Dumas fiul[9][5][10] Henry Bauër[*] Marie Alexandrine Dumas[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Franța |
| Etnie | Francezi |
| Ocupație | romancier[*] dramaturg autor scriitor |
| Limbi | limba franceză[2] |
| Mișcare/curent literar | Romantisme français[*] |
| Opere semnificative | Contele de Monte-Cristo Cei trei muschetari Regina Margot După douăzeci de ani Doamna de Monsoreau Joseph Balsamo[*] Cei patruzeci și cinci Vicontele de Bragelonne Le Collier de la reine[*] La Comtesse de Charny[*] |
| Note | |
| Premii | Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare[*] |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Alexandre Dumas - Dumas Davy de la Pailleterie, cunoscut și ca (Alexandre Dumas père) Alexandre Dumas tatăl, (n. ,[1][3][4][5] Villers-Cotterêts, Picardie, Franța – d. ,[1][4][6][7] Puys(d), Neuville-lès-Dieppe(d), Haute-Normandie, Franța) a fost un autor de romane istorice de aventuri, prin care a devenit cel mai popular scriitor francez din lume.
BIOGRAFIA
Bunicul său, marchizul Antoine-Alexandre Davy de la Pailleterie, a servit guvernul Franței ca General commissaire de Artilerie în colonia Saint-Domingue (astăzi Haiti), unde s-a căsătorit cu Marie-Césette Dumas, o sclavă de culoare.
În 1762, aceasta l-a născut pe tatăl său, Thomas-Alexandre, și a decedat la scurt timp după naștere.
La întoarcerea marchizului și a fiului său în Normandia, sclavia încă exista, iar băiatul a avut de suferit datorită faptului că era pe jumătate negru.
În 1786, Thomas-Alexandre s-a înrolat în armata franceză, folosind numele de familie al mamei sale ca să protejeze reputația aristocratică a familiei. În urma revoluției franceze, marchizul și-a pierdut proprietățile, dar Thomas-Alexandre Dumas a avut o carieră distinsă în armata revoluționară, ajungând la gradul de general înaintea împlinirii vârstei de 31 ani.
Thomas-Alexandre s-a căsătorit cu Marie-Louise Elisabeth Labouret, iar în iulie 1802, în Villers-Cotterêts, Aisne, lângă Paris, s-a născut fiul lor, Alexandre Dumas.
Tatăl său, Thomas Alexandre Davy de La Pailleterie, general al Revoluției franceze a murit în 1806, când fiul său avea trei ani și jumătate.
Alexandre Dumas a fost crescut de mama sa și a primit o educație mai degrabă mediocră, însă acest fapt nu i-a afectat afinitatea pentru cărți, pe care le citea ori de câte ori avea ocazia.
Povestirile mamei sale despre faptele de vitejie ale tatălui său din anii de glorie a lui Napoleon i-au stârnit imaginația pentru aventuri și eroi.
Deși săracă, familia tânărului de douăzeci și doi de ani Alexandre Dumas, a păstrat atât reputația distinsă a tatălui său cât și legăturile aristocratice, aceasta fiindu-i de folos după restaurarea monarhiei.
CARIERA LITERARĂ
În 1823, se mută la Paris, unde, datorită caligrafiei sale, intră în slujba Ducelui d’Orléans.
După studii neglijate, a lucrat ca funcționar în biroul unui notar și a debutat redactând piese de teatru împreună cu prietenul său, vicontele Adolphe Ribbing de Leuven. Aceste prime încercări literare au fost eșecuri.
Continuă să scrie teatru și cunoaște, în fine, succesul în 1829, grație reprezentației cu Henric al III-lea și curtea sa, la Comedia Franceză. Succesul continuă pe toată durata carierei sale literare, în genurile sale predilecte: dramatic și romanul istoric.
A fost un autor prolific (cu ajutorul cunoscut al unor „negri”, mai ales Auguste Maquet care a participat la cele mai multe opere ale lui Dumas), semnând mari opere, cum ar fi Cei trei mușchetari sau Contele de Monte-Cristo în 1844.
În 2002, cu ocazia bicentenarului nașterii sale, rămășițele sale au fost transferate în Panteonul din Paris, nerespectându-se ultima sa dorință de „a reintra în noaptea viitorului în același loc în care am în viața trecutului”, „în acest fermecător cimitir (din Villers-Cotterêts) care are mai degrabă aerul unui țarc de flori, unde să lași copiii să se joace, decât al unui câmp funebru unde să calci cadavre” (1870).[necesită citare]
Fiul său, numit tot Alexandre Dumas, a fost și el scriitor, autor al cunoscutului roman Dama cu camelii.[11]
OPERE ALESE
- Turnul din Nesles, 1832
- Kean, 1836
- Domnișoara de Belle-Isle, 1839
- Cavalerul d'Harmental, 1842
- Cei trei mușchetari, 1844
- După douăzeci de ani, 1845
- Masca de fier,
- Regina Margot, 1845
- Contele de Monte-Cristo, 1845
- Doamna de Monsoreau, 1846
- Joseph Balsamo, 1846, inspirat din viața lui Giuseppe Balsamo
- Vicontele de Bragelonne, 1848
- Colierul reginei, inspirat din afacerea colierului reginei 1849
- Laleaua neagră, 1850
- O mie și una de fantome, culegere de povestiri fantastice, conținând:
- O zi la Fontenay-aux-Roses: cele o mie și una de fantome
- Femeia cu colierul de catifea, 1850, poveste a peregrinărilor unei tinere nemțoaice prin Parisul Terorii
- Căsătoriile părintelui Olifus
- Testamentul domnului de Chauvelin
- O cină la Rossini, sau cei doi studenți din Bolonia
- Gentilomii din Sierra-Morena și Minunata poveste a lui Don Bernardo din Zuniga
- Iepurele bunicului meu, povestire sub formă de explicație
- Georges
- Ocnașul de la Operă
- Cei patruzeci și cinci
- Robin Hood
- Fiica regentului
- Cavalerul de Mauleon
- Conjurații
- Ascanio
- Signora San Felice
- Cele doua Diane
- Gemenele
- Aventurile Capitanului Georges
- Amaury
- Venus în intimitate
- Albii și Albaștrii
- Tovarășii lui Jéhu (tradus în română sub titlul „Conjurații”)
- Cavalerul de Sainte-Hermine. Acest ultim roman, publicat inițial sub formă de foileton în 1869, a fost dezgropat din fondurile Bibliotecii naționale a Franței și a fost publicat pentru prima dată în 2005
- Călăul din Paris
- Căpitanul Richard
- Stăpânul muntelui
- Pajul ducelui de Savoia
- Doctorul Misterios
- Fiica marchizului
- Orgiile de la curtea lui Ludovic XV
- Ludovic al XV-lea si curtea sa
| Emil Botta | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Adjud, Putna, România |
| Decedat | (65 de ani)[2][3] București, România |
| Înmormântat | Cimitirul Bellu |
| Cetățenie |  România |
| Religie | Biserica Ortodoxă Română |
| Ocupație | actor poet autor scriitor |
| Alma mater | Universitatea Națională de Muzică București |
| Alte premii | |
| Ordinul Muncii clasa a II-a[*] (1953) Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a[*] (1967) Artist emerit (1960) Premiul Mihai Eminescu al Academiei Române[*] (1967) | |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Emil Botta (n. ,[1][2] Adjud, Putna, România – d. ,[2][3] București, România) a fost un poet, prozator și actor român. Este absolvent al Academiei Regale de Artă Dramatică din București (1932).
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Este fratele eseistului Dan Botta, precum și fiul medicului Theodor Botta și al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din București, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Național din București, după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. La Național joacă în roluri de excepție: Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc. Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă mai degrabă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu, cu spirit necontrolabil la prima investigație.
A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Emil Botta a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratați”, din care s-au desprins și filozoful Emil Cioran și dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generației Criterion; pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existențialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morții, în consonanță cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței.. În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă” întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Timbrul original al acestei poezii încântă critica. Vladimir Streinu („cloșca cu puii de aur”, cum l-a numit Șerban Cioculescu) distinge în această apariție „semnele noi de lirism”, în contextul în care marii lirici interbelici ajungeau la apogeu. Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai” (1943), Ciclul Vineri (1971) – în vol. „Versuri” și „Un dor fără spațiu” (1976). În 1938 sunt editate prozele din „Trântorul”. Asemenea lui Alexandru Philippide, Emil Botta a scris relativ puțină poezie. Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil. Botta a lucrat în singurătate desăvârșită, ca un uvrier cvasi-anonim, la o construcție poetică de primă mărime.
A fost distins cu Ordinul Muncii clasa a II-a (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă și pentru activitate merituoasă”[4] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”[5] și clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[6] A primit titlul de Artist emerit (ante 1965).
DESPRE OPERELE SALE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Asumându-și, ca și fratele său Dan, spectrul melodic al culturii noastre populare arhaice, alături de marile nuanțe tragice ale culturii poetice universale, el a reușit pe acest fond să desfășoare un mare joc poetic, rol în care își avea propria damnațiune. Poetul a venit cu o întreagă recuzită din marile teatre spirituale ale lumii, invocând Himera și Fantazarea luptând și lucrând pentru ele ca simplu soldat sau imperator, spre o desăvârșire făcută în numele Artei.
Știința acestei poezii este „Știința ciocârliei/ care trece vămile pustiei”. Cântecul lui este în apropierea aceluia bacovian. La autorul „Plumbului” este invocat „decemvre”, la Botta „bate novembre pădurile moarte”. El este altfel și eminescian. Codrii lui Botta nu au euritmiile valurilor marine, ci austeritatea statuară a singurătății: „Și singur e codru acuma și-n veci”. Pare un poet al legendelor acest poet în tulburătorul său discurs: „Rob codru, cum te suferi supus/ și vânzării dat singurel sub lună?/ O, frățâie, de-am fi împreună/ pe muntele Daciei, în lumina de sus!”
„Dor” și „Neliniște” nu sunt doar două tragice dar fermecătoare stări poetice, caracteristice marilor filosofi și artiști, mai mult: două mari personificări, vecini ai noștri de totdeauna, ei sunt „doi români”. Sub razele lor se desfășoară întreaga ceremonie poetică a lui Emil Botta. Poetul își așează glasul după farmecul propriei melancolii. Gesturile sunt hamletiene, dar vorbele rămân românești, aproape de invocațiile haiducești din doinele și baladele populare: „Dulciule, ascuncule-n tăcere,/ pământe, pământe, vere,/ fă-te cristalin și morții tăi/ vedea-i-aș ca florile-n văi”. Prozele din volumul „Trântorul” fac parte din aceeași zonă a gândirii poetice emilbotteiene. Spectrul „damnării” motiv incurabil al întregii sale beletristici este aici mai vehement ca oriunde. Personajul tutelar se „repaușează estetic, abandonându-se febril unei neînfrânte trăiri în ficțiune” (C. Robu). Gustul unei astfel de proze este învățat, probabil de la Franz Kafka, tradus la noi, în epocă, de către Felix Aderca. Emil Botta este unu dintre poeții mari ai liricii noastre, fiind între clasicii interbelici și generația războiului (grupările Albatros și Cercul literar de la Sibiu) un pisc. Mai apropiat de ultimii decât de primii, el aparține, paradoxal, mai cu seamă întâilor. Între poezia lui Ion Vinea, de pildă, și a lui Emil Botta, șansa istoriei literare șade de partea „Întunecatului april” decât de aceea a „Orei fântânilor”. Pentru că Emil Botta este, de fapt, cel mai artist dintre poeții români, nu atât la nivel lexical, cât mai cu seamă la acela al viziunilor. Emil Botta a fost însăși efigia poetului. Opera sa poetică și-a păstrat semeția singurătății pe care o avea poetul în viață.
În selecția de Poeme din 1974, excepționale sunt cele treisprezece poeme, publicate pentru prima oară în volum. Avem de-a face cu niște legende simbolice ori cu niște parabole despre destinul artistului, rătăcit într-un „vis rău” , în care a murit de mii de ori, fără a fi apucat să dea de veste din acele „moarte pustii”, echivalente cu Gomora, sau „canonit” ca Ion Vodă Armanul, „trunchiatul cumplit”, prefăcut în pasăre, „sălbăticiune de aer”.[7]
A fost actor al Teatrului Național din București, jucând în numeroase piese, printre care Othello în regia lui Nicolae Massim și filme, inclusiv în Reconstituirea, celebrul film al regizorului Lucian Pintilie, în care a interpretat rolul procurorului Paveliu.
FAMILIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
A fost căsătorit o perioadă de timp cu actrița Maria Mimi Botta.[8]
OPERA (SELECTIV)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Versuri[modificare | modificare sursă]
- Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
- Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
- Poezii, 1966
- Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
- Poeme, 1974
- Un dor fără sațiu, 1976
Proză[modificare | modificare sursă]
PREMII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Se aprind făcliile (1939)
- Viața nu iartă (1957)
- Bijuterii de familie (1957)
- Când primăvara e fierbinte (1960)
- Poveste sentimentală (1961)
- S-a furat o bombă (1962)
- Pași spre lună (1964)
- Pădurea spînzuraților (1965)
- De-aș fi... Harap Alb (1965)
- Șah la rege (1965)
- Răscoala (1966)
- Faust XX (1966)
- Subteranul (1967)
- Lettre a Carla (1967)
- Dacii (1967)
- Reconstituirea (1968)
- Columna (1968)
- Realitatea ilustrată (serial TV, 1969)
- Dincolo de nisipuri (1974)
- Mastodontul (1975)
- Premiera (1976)
MOȘTENIRE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu