6. /28 IULIE 2023 - MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

ANTONIO VIVALDI

Date personale
Antonio Vivaldi

Nume la naștere	Antonio Lucio Vivaldi
Poreclă	il Prete Rosso
Născut	4 martie 1678^[1]^[6]^[7]^[8] Veneția, Republica Veneția^[9]^[10]^[11]
Decedat	28 iulie 1741 (63 de ani)^[1]^[6]^[7]^[8] Viena, Sfântul Imperiu Roman^[12]^[10]^[11]
Înmormântat	Viena
Părinți	Giovanni Battista Vivaldi^[13] Camilla Calicchio[*]
Religie	romano-catolic[*]
Ocupație	compozitor
Limbi vorbite	limba italiană^[14] limba latină Limba venetă
Gen muzical	operă muzică de cameră Muzica bisericească Concert sinfonia[] sardana[]^[2]
Instrument(e)	vioară^[3] clavecin viola d'amore[*]^[4]
Discografie
Listă completă	Antonio Vivaldi discography[*]
Înregistrări notabile	The Four Seasons[]^[3] Orlando[] Juditha triumphans[]^[4] Vivaldi's 'Manchester' Violin Sonatas[]^[5] L'estro Armonico^[4] Gloria in D Major[]^[4] Stabat Mater[]
Semnătură

Prezență online
Internet Movie Database VGMdb canal YouTube
Modifică date / text

Antonio Lucio Vivaldi (n. 4 martie 1678, Veneția, Republica Veneția – d. 28 iulie 1741, Viena, Sfântul Imperiu Roman) a fost un compozitor italian, de profesie preot catolic. Este considerat drept cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical venețian. A murit ca urmare a unei îmbolnăviri subite și a fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află în prezent clădirea centrală a Universității Tehnice din Viena.

Viața[modificare | modificare sursă]

S-a născut în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi, violonist în orchestra Domului San Marco, și a Camillei Calicchio.

Îmbrățișând de timpuriu calea preoției, Antonio Vivaldi a fost supranumit și Il Prete Rosso (Preotul Roșu), datorită culorii părului său (moștenit de la tatăl său). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referințe documentare certe, a ajuns la Veneția în prima jumătate a anului 1665. Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor și murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraș fie cu puțin înainte, fie după moartea soțului ei și era însoțită de cei doi fii ai lor, Agostino (în vârstă de 21 de ani) și Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura la 15 ani și a fost hirotonit preot la vârsta de 25 de ani.

Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziției și învățământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (așezământ rezervat orfanelor și fiicelor ilegitime abandonate), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 și 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcții până în 1740.

Antonio Vivaldi - Portret de *François Morellon La Cave* (1723)

În ciuda sănătății precare, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz și compozitor la Roma, în 1722 și 1724, unde a cântat în fața Papei; probabil la Dresda și în Darmstadt; cu siguranță la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creației sale; la Florența, Praga și la Viena, unde a murit, uitat de prieteni și rude. La Ospedale della Pietà, a instruit și dirijat orchestra de fete a Instituției (devenită celebră în întreaga Europă) și a compus intens pentru concertele publice pe care așezământul le oferea duminica.

Acestor ocupații, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa șubredă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar și de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalități tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieți, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (dușmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legătură cu atracția lui afișată față de bani și de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele față de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud și pentru care a scris un mare număr de pagini vocale; după ce s-au cunoscut, Anna Girò a fost primadonă în aproape toate operele lui Vivaldi).

Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internațională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulți călători care treceau prin Veneția căutau să-l vadă și să-l asculte pe "Preotul roșu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses și până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase și prețioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viața muzicală venețiana și asupra efectului electrizant al interpretării și creațiilor lui Vivaldi.

Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalități ale vremii:

Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);
Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conținând Anotimpurile);
Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)

Culegeri tipărite și copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 și se știe că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută și mai interesantă dintre aceste transcripții fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenționat, supraviețuirea lucrărilor modelului său.

Creații[modificare | modificare sursă]

Importanța creației lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a știut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt și zece) a concertului cu solist în doar trei mișcări simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuși, Vivaldi, practica cu mare naturalețe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-și face apariția.

Înzestrat cu un auz excepțional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere și dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi și-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinații ritmice și armonice și a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-și face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul și nici flautul, pe care le trata întotdeauna într-o manieră foarte personală, și chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau trompeta. Din practicile de la San Marco, a moștenit atracția pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente.

Spiritul concertant vivaldian[modificare | modificare sursă]

Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului numit concerto, în perioada barocului. De altfel, o analiză în grilă concerto a întregii creații vivaldiene, ar putea constitui argumentul principal al ideii spiritului concertant care traversează de la un capăt la altul nu numai creația sa instrumentală, dar și cea de scenă sau religioasă.

Dezvoltându-se la fel ca și sonata, în tipurile da chiesa și da camera, concertul baroc italian a fost alcătuit la început ca o suită din cinci părți, apoi s-a redus la trei-patru, după care, la începutul sec. al XVIII-lea, s-a stabilizat la trei părți, având ca model tiparul uverturii italiene. Partea întâi și a treia, vor fi mișcări repezi sau moderate, cuprinzând o serie de expoziții, fie complete, fie parțiale ale unei teme (de multe ori fiind vorba despre expoziții duble sau în stil fugat), în tonalități diferite, legate între ele prin divertismente, iar uneori partea a treia este compusă în formă de rondo. Partea din mijloc va fi, dimpotrivă, lentă, de formă binară, cu o încărcătură emoțională pronunțată, fiind în unele cazuri înlocuită de un dans precum ciaccona sau sarabanda.

Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine încă o cucerire: apariția cadenței înainte de coda, care dă posibilitate solistului să-și pună în valoare calitățile sale tehnico-expresive. Nu întotdeauna această cadență era scrisă, ci se lăsa un punct de orgă care marca locul în care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber virtuozității sale. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaște o dezvoltare fără precedent si se va extinde cu repeziciune și în restul Europei, prin creațiile unor compozitori ca Jean-Philippe Rameau (Franța), G.Ph.Telemann, G.Fr. Händel și J.S.Bach (Germania).

Genul de concert se împarte în trei categorii:

1. Concertul fără soliști, în care se „întrec” grupuri cu un număr relativ egal de instrumentiști. Din acest tip va rezulta mai târziu Simfonia concertantă sau Concertul pentru orchestră din zilele noastre. Vivaldi a scris aproape 60 de concerte ripieni (sau concerte pentru corzi fără solist), care au trăsături asemănătoare cu ale simfoniei operatice; câteva din aceste trăsături demonstrează perspicacitatea pentru scriitura de fugă.

2. Concertul cu un singur solist, unde solistul poartă un dialog cu orchestra. A apărut în urma definitivării primelor două tipuri de concerte, fiind inaugurat de italianul Giuseppe Torelli (1658-1709), compozitor italian. El se impune ca deschizător de drumuri în istoria Concertelor pentru un singur instrument cu acompaniament de orchestră. El ajunge la alternanța de trei mișcări, o parte lentă cantabilă fiind încadrată de două părți cu mișcarea rapidă (model asemănător uverturii italiene din concepția contemporanului său Alessandro Scarlatti). Aceasta este forma ce se va impune în desfășurarea concertului solistic până în zilele noastre. De aici reies primele „concerti” care se afirmă clar în culegerea op.8 – publicată postum în 1709 ¬-, când vioara se desparte de grupul concertino, fiind instrument solist, având ca acompaniament un ansamblu orchestral restrâns: Concerti grossi con una pastorale per il santissimo Natale. Concertul în re minor pentru vioară, orchestră de coarde și cembalo – se găsește în op.8 ¬– este considerat ca fiind primul concert solistic cu acompaniament din istoria genului. Torelli a conturat trăsăturile exterioare, a stabilit forma și principiul concertului pentru solist, dar intensitatea expresivă caracteristică acestui gen se observa începând de la Vivaldi. Totul se explică prin deosebirile de temperament, clar reliefate, dintre cei doi muzicieni: tendințele individualismului vivaldian, evidente în aproape toate cele 12 concerte din L’estro armonico, op. 3, sunt mult mai accentuate decât ale lui Torelli și ajung uneori până la dramatism. În op. 3, în care grupul concertino este format din două viori și un bas, muzicianul venețian, spre deosebire de predecesorul său, acordă uneia din viori un rol predominant. Modul cum sunt repartizate rolurile fiecărui solist reprezintă una din trăsăturile de fond ale sufletului venețian; compozitorul era dominat de sentimentul că viața este o scenă pe care evoluăm într-o veșnică mișcare. Cel mai căutat tip de concert care domina după anul 1710 a fost concertul pentru un instrument solo și orchestră de coarde. De obicei, partea solistă era încredințată unei violine, dar, mai târziu, în L’estro armonico, op. 3, rolul solist s-a încredințat mai multor instrumente. Ca o extindere particulară, s-a folosit violoncelul, oboiul și flautul transversal. După cum se pare, contrabasul și viola nu erau instrumente soliste (însă de când Telemann a scris un concert pentru violă, acest instrument nu era exclus cu desăvârșire). În timpul evoluției sale, concertul pentru un singur solist este preferat în mod special de clasici și romantici. Datorită faptului că instrumentele își perfecționau tot mai mult tehnica, compozitorii erau tentați să ofere unui singur interpret partida solistă, dându-i posibilitatea să-și demonstreze calitățile. Dacă în concerto grosso grupul concertino - format din câțiva dintre cei mai talentați interpreți din orchestră - rămânea oarecum anonim în ansamblu, în acest tip de concert, solistul se remarcă printr-un statut profesional și social nou. El este plasat în fața orchestrei pentru a fi auzit, dar și pentru a fi văzut mai bine de către public, asumându-și pe deplin responsabilitatea artistică a interpretării sale. Concertul pentru un singur solist are în general trei părți: Allegro – Adagio – Allegro, pe când la concerto grosso, numărul mișcărilor variază. Primul allegro are două expoziții, din care prima este încredințată orchestrei, iar a doua o introduce solistul. Adagio are forma de arie, iar ultimul allegro poate fi un rondo sau un mebuet. Pe parcursul acestor trei mișcări, solistul, în prima parte își poate etala forța de exprimare, în partea a doua calitatea exprimării, iar în partea a treia își exprimă virtuozitatea. Dintre cele 350 de concerte scrise pentru un instrument solo cu coarde, peste 230 sunt pentru vioară. Alte instrumente solo pe care le folosește Vivaldi sunt: fagotul, violoncelul, oboiul, flautul, viola d’amoure, o vioară adoptată să sune ca o trompetă maritimă, block-flöte și mandolină.

3. Concertul cu mai mulți soliști și orchestră, unde cântă alternativ ansamblul sau orchestra. Formează o categorie mai deosebită, caracteristică stilului baroc. Concertul cu mai mulți soliști a apărut la începutul secolului al XVIII-lea, la Torelli. Vivaldi și Händel au dezvoltat această formă, unde se va simți ulterior influența simfoniei. În forma sa, concertul are proporții considerabile; acompaniamentul orchestral primește din ce în ce mai multă importanță, în timp ce partida destinată solistului este caracterizată prin virtuozitate. Compozitori importanți – începând de la Vivaldi la Dallapiccola – au scris concerte aproape pentru toate instrumentele. Concerto grosso este constituit în funcție de planul sonatei baroce, îmbogățind instrumentația; astfel se produce alternanța dintre ripieno și concertino. Concertele pentru două instrumente solo, chiar dacă erau aceleași instrumente sau erau instrumente diferite, sunt, în termeni structurali, identice cu cele pentru un instrument solo. Problema care se pune este cum pot cânta împreună doi soliști în partea solo. S-au dat patru soluții: cele două instrumente să cânte concomitent în terțe sau în sexte, să cânte alternativ, realizându-se un dialog, să cânte în imitație sau în alt fel de contrapunct și un instrument să cânte o melodie, în timp ce instrumentul celălalt să asigure acompaniamentul. Concertele pentru mai mulți soliști urmează același model. Este adesea exploatată posibilitatea de a cânta instrumente solo (în mod special cele de suflat) în părțile independente din secțiunea tutti. La englezi, nu prea există forme de descriere a concertului cu mai mulți soliști, germanii având Gruppenkonzert, care reprezintă ansamblul de concert.

Prin creația sa instrumentală, Antonio Vivaldi a exercitat o influență puternică în dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanții săi cei mai de seamă : Haydn, Mozart și Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creației instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe bună dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revoluționat și a animat întreaga creativitate muzicală barocă venețiană și europeană.

Notă: Paragrafele introductive din Capitolul Biografia (Viața), Capitolele Spiritul concertant vivaldian și Lista lucrărilor vivaldiene (selecțiuni), precum și imaginile care ilustrează articolul, sunt preluate din eseul Barocul muzical venețian - Antonio Vivaldi de Ioan Mihai Cochinescu (Biblioteca Academiei Naționale de Muzică - București, 2005).
Antonio Vivaldi - Concerto in Re minore, Sol minore, Si bem. maggiore

Lista lucrărilor (selecție)[modificare | modificare sursă]

Potrivit recensământului efectuat de Peter Ryom (catalog R.V.), în 1977 erau cunoscute 768 de lucrări sau fragmente autentice vivaldiene, cărora li se adăugau 68 de lucrări atribuite. În timpul vieții Vivaldi a publicat 40 de culegeri de sonate și concerte, dintre care 13 sunt numerotate ca opusuri, ca de ex.:

op.3, L'Estro Armonico (1712)
op.4, La Stravaganza (1712-1713)
op.8, Il cimento dell'armonia e dell'invenzione (1725), cuprinzând ciclul de concerte Anotimpurile
op.9, La Cetra (1728)
op. 13, Il Pastor Fido (1737) etc.

Antonio Vivaldi a scris și un număr de 90 de opere, precum:

Ottone in villa (1713)
Orlando finto pazzo (1714)
Nerone fatto Cesare (1715)
L'incoronazione di Dario (1716)
Montezuma (1733)
Feraspe (1739) ș.a.

Muzica sacră, vocală și corală (mise, psalmi, antifoane, imnuri, cânturi, motete, oratorii, arii, cantate, serenade):

Gloria, RV 589
Juditha triumphas devicta Holofenis Barbarie, RV 644, oratoriu (1716)
Magnificat, RV 610 ș.a.

Antonio Vivaldi - Anotimpurile

JOHANN SEBASTIAN BACH

Johann Sebastian Bach
Portretul lui Bach de EG Haussmann , 1748 ^{[n 1]}
Născut	21 martie 1685 (OS) 31 martie 1685 (NS) Eisenach
Decedat	28 iulie 1750 (65 de ani) Leipzig
Lucrări	Lista compozițiilor
Semnătură

Johann Sebastian Bach ^{[n 2]} (31 martie [ OS 21 martie] 1685 – 28 iulie 1750) a fost un compozitor și muzician german din perioada barocului târziu . Este cunoscut pentru muzica sa orchestrală, cum ar fi Concertele Brandenburg ; compoziții instrumentale precum suitele pentru violoncel ; lucrări de tastatură, cum ar fi Variațiile Goldberg și Clavierul bine temperat ; lucrări pentru orgă precum Corele Schubler și Toccata și Fuga în re minor ; și muzică vocală precum Pasiunea Sfântului Matei și Liturghia în si minor. Bach este considerat unul dintre cei mai mari și mai influenți compozitori din istoria muzicii occidentale. ^[2]^[3]

Familia Bach a numărat deja câțiva compozitori când Johann Sebastian s-a născut ca ultimul copil al unui muzician de oraș, Johann Ambrosia , la Eisenach . După ce a rămas orfan la vârsta de 10 ani, a trăit cinci ani cu fratele său cel mai mare Johann Christoph , după care și-a continuat educația muzicală la Lüneburg . Din 1703 s-a întors în Turingia , lucrând ca muzician pentru bisericile protestante din Arnstadt și Mühlhausen și, pentru o perioadă mai lungă de timp, la curțile din Weimar , unde și-a extins repertoriul de orgă și Köthen ., unde s-a angajat mai ales cu muzica de cameră . Din 1723, a fost angajat ca Thomaskantor ( cantor la St Thomas's ) în Leipzig . Acolo a compus muzică pentru principalele biserici luterane ale orașului și pentru ansamblul studențesc al universității sale Collegium Musicum . Din 1726, el a publicat o parte din muzica sa pentru claviatură și orgă. La Leipzig, așa cum se întâmplase în unele dintre funcțiile sale anterioare, a avut relații dificile cu angajatorul său, situație care a fost puțin remediată atunci când i s-a acordat titlul de compozitor de curte de către suveranul său, Augustus al III-lea al Poloniei ., în 1736. În ultimele decenii ale vieții, a reelaborat și a extins multe dintre compozițiile sale anterioare. A murit din cauza unor complicații după o intervenție chirurgicală la ochi în 1750, la vârsta de 65 de ani.

Bach a îmbogățit stilurile germane consacrate prin stăpânirea sa în organizarea contrapunctului , armonică și motivică ^[4] și prin adaptarea sa de ritmuri, forme și texturi din străinătate, în special din Italia și Franța. Compozițiile lui Bach includ sute de cantate , atât sacre , cât și laice . A compus muzică bisericească latină , Pasiuni , oratorie și motete . A adoptat adesea imnurile luterane , nu numai în lucrările sale vocale mai mari, ci, de exemplu, și în coralele sale în patru părți șicântecele sale sacre . A scris mult pentru orgă și pentru alte instrumente cu clape . A compus concerte , de exemplu pentru vioară şi pentru clavecin , şi suite , ca muzică de cameră , precum şi pentru orchestră . Multe dintre lucrările sale folosesc genurile de canon și fuga .

De-a lungul secolului al XVIII-lea, Bach a fost apreciat în primul rând ca organist , în timp ce muzica lui de la claviatură, cum ar fi Claviul bine temperat , a fost apreciată pentru calitățile sale didactice. Secolul al XIX-lea a văzut publicarea unor biografii majore de Bach , iar până la sfârșitul acelui secol toată muzica sa cunoscută fusese tipărită. Diseminarea cunoștințelor despre compozitor a continuat prin publicații periodice (și mai târziu, de asemenea, site-uri web) dedicate exclusiv acestuia și prin alte publicații precum Bach-Werke-Verzeichnis (BWV, un catalog numerotat al operelor sale) și noi ediții critice ale compozițiilor sale. Muzica sa a fost popularizată în continuare printr-o multitudine de aranjamente , inclusiv Air on the G Stringși „ Jesu, Joy of Man's Desiring ” și de înregistrări, cum ar fi trei cutii diferite cu interpretări complete ale operei compozitorului, care marchează 250 de ani de la moartea sa.

Viaţă

Copilărie (1685–1703)

Johann Sebastian Bach ^{[n 2]} s-a născut la Eisenach , capitala ducatului Saxa-Eisenach , în Germania actuală, la 21 martie 1685 OS (31 martie 1685 NS ). A fost al optulea și cel mai mic copil al lui Johann Ambrosius Bach , directorul muzicienilor orașului, și al Mariei Elisabeth Lämmerhirt . ^[7]^[8]^[9] Tatăl său probabil l-a învățat vioara și teoria muzicii de bază. Unchii săi erau toți muzicieni profesioniști, ale căror posturi includeau organiști bisericești, muzicieni de cameră de curte și compozitori. ^[10] Un unchi, Johann Christoph Bach , l-a prezentat orga,^[11] și un văr al doilea mai în vârstă, Johann Ludwig Bach , a fost un cunoscut compozitor și violonist. ^[10]^{[n 3]}

Mama lui Bach a murit în 1694, iar tatăl său a murit opt luni mai târziu. ^[12] Bach, în vârstă de 10 ani, s-a mutat împreună cu fratele său mai mare, Johann Christoph Bach , organistul la Biserica Sf. Mihail din Ohrdruf , Saxa-Gotha-Altenburg . ^[13] Acolo a studiat, a interpretat și a copiat muzică, inclusiv pe cea a fratelui său, în ciuda faptului că i-a fost interzis să facă acest lucru, deoarece partiturile erau atât de valoroase și private, iar hârtia de registru albă de acest tip era costisitoare. ^[14]^[15] A primit învățături valoroase de la fratele său, care l-a instruit despre clavicord . Johann Christoph l-a expus lucrărilor marilor compozitori ai vremii, inclusiv ale germanilor de sud precumJohann Caspar Kerll , Johann Jakob Froberger și Johann Pachelbel (sub care a studiat Johann Christoph); germanii de nord; ^[16] francezi precum Jean-Baptiste Lully , Louis Marchand și Marin Marais ; ^[17] și chiar italianul Girolamo Frescobaldi . ^[18] În acest timp, a fost predat și teologie, latină și greacă la gimnaziul local . ^[19]

Până la 3 aprilie 1700, Bach și prietenul său de școală Georg Erdmann – care era cu doi ani mai mare cu Bach – au fost înscriși la prestigioasa școală Sf. Mihail din Lüneburg , la aproximativ două săptămâni de călătorie la nord de Ohrdruf. ^[20]^[21] Călătoria lor a fost probabil întreprinsă mai ales pe jos. ^[21] Cei doi ani acolo au fost critici în expunerea lui Bach la o gamă mai largă de culturi europene. Pe lângă cântatul în cor, a cântat la orga cu trei manuale și la clavecină a școlii. ^[22] De asemenea, a intrat în contact cu fii de aristocrați din nordul Germaniei, care fuseseră trimiși la Ritter-Academie din apropiere pentru a se pregăti pentru cariere în alte discipline. ^[23]

Weimar, Arnstadt și Mühlhausen (1703–1708)

În ianuarie 1703, la scurt timp după ce a absolvit Universitatea Sf. Mihail și a fost refuzat pentru postul de organist la Sangerhausen , ^[24] Bach a fost numit muzician de curte în capela ducelui Johann Ernst al III-lea din Weimar . ^[25] Rolul său acolo este neclar, dar probabil includea îndatoriri ușoare, non-muzicale. În timpul mandatului său de șapte luni la Weimar, reputația sa de clavipier s-a răspândit atât de mult încât a fost invitat să inspecteze noua orgă și să susțină recitalul inaugural la Biserica Nouă (acum Biserica Bach) din Arnstadt , situată la aproximativ 30 de kilometri (19 mi). ) la sud-vest de Weimar. ^[26] La 14 august 1703, a devenit organist la Biserica Nouă,^[11] cu sarcini ușoare, un salariu relativ generos și o orgă nouă acordată într-un temperament care permitea cântată muzică scrisă într-o gamă mai largă de clape. ^[27]

În ciuda legăturilor de familie puternice și a unui angajator entuziast din punct de vedere muzical, tensiunea s-a creat între Bach și autorități după câțiva ani în funcție. Bach a fost nemulțumit de standardul cântăreților din cor. Pe unul dintre ei l-a numit „Zippel Fagottist” ( fagotist ). Într-o seară târziu, acest student, pe nume Geyersbach, a mers după Bach cu un băț. Bach a depus o plângere împotriva lui Geyersbach la autorități. L-au achitat pe Geyersbach cu o mustrare minoră și i-au ordonat lui Bach să fie mai moderat cu privire la calitățile muzicale pe care le aștepta de la studenții săi. Câteva luni mai târziu, Bach și-a supărat angajatorul printr-o absență prelungită de la Arnstadt: după ce a obținut concediu de patru săptămâni, a lipsit aproximativ patru luni în 1705–1706 pentru a lua lecții de la organistul și compozitorul.Johann Adam Reincken și să-l ascult pe el și Dieterich Buxtehude cântând în orașul nordic Lübeck . Vizita la Buxtehude și Reincken a implicat o călătorie de 450 de kilometri (280 de mile) pe sens, se pare că pe jos. ^[28]^[29] Buxtehude l-a prezentat probabil pe Bach prietenului său Reincken, astfel încât să poată învăța din tehnica sa compozițională (în special din stăpânirea fuga), jocul la orgă și abilitățile sale în ceea ce privește improvizația. Bach cunoștea foarte bine muzica lui Reincken; a copiat, de exemplu, monumentalul An Wasserflüssen Babylon al lui Reinckencând avea cincisprezece ani. Bach a scris mai târziu alte câteva lucrări pe aceeași temă. Când Bach l-a vizitat din nou pe Reincken în 1720 și i-a arătat abilitățile sale de improvizație la orgă, Reincken a remarcat: „Am crezut că această artă a murit, dar văd că trăiește în tine”. ^[30]

În 1706, Bach a aplicat pentru un post de organist la Biserica Blasius din Mühlhausen . ^[31]^[32] Ca parte a cererii sale, a avut o cantată interpretată de Paște, 24 aprilie 1707, probabil o versiune timpurie a lui Christ Lag în Todes Banden . ^[33] O lună mai târziu, cererea lui Bach a fost acceptată și el a preluat postul în iulie. ^[31] Poziția includea o remunerație semnificativ mai mare, condiții îmbunătățite și un cor mai bun. La patru luni după sosirea la Mühlhausen, Bach s-a căsătorit cu Maria Barbara Bach, vărul lui al doilea. Bach a reușit să convingă biserica și guvernul orașului din Mühlhausen să finanțeze o renovare costisitoare a orgii de la Biserica Blasius. În 1708 Bach a scris Gott ist mein König , o cantată festivă pentru inaugurarea noului consiliu , care a fost publicată pe cheltuiala consiliului. ^[22]

Întoarcere la Weimar (1708–1717)

Bach a părăsit Mühlhausen în 1708, revenind de această dată la Weimar ca organist și din 1714 Konzertmeister (director de muzică) la curtea ducală, unde a avut ocazia să lucreze cu un contingent mare și bine finanțat de muzicieni profesioniști. ^[22] Bach și soția sa s-au mutat într-o casă aproape de palatul ducal. ^[34] Mai târziu în același an, s-a născut primul lor copil, Catharina Dorothea, iar sora necăsătorită a Mariei Barbara s-a alăturat lor. Ea a rămas să ajute la conducerea gospodăriei până la moartea ei, în 1729. La Weimar s-au născut și trei fii: Wilhelm Friedemann , Carl Philipp Emanuel și Johann Gottfried Bernhard.. Johann Sebastian și Maria Barbara au mai avut trei copii, care totuși nu au trăit până la prima lor zi de naștere, inclusiv gemeni născuți în 1713. ^[35]

Perioada lui Bach la Weimar a fost începutul unei perioade susținute de compunere a lucrărilor pentru claviatură și orchestră. A dobândit competența și încrederea de a extinde structurile predominante și de a include influențe din străinătate. A învățat să scrie deschideri dramatice și să folosească ritmurile dinamice și schemele armonice găsite în muzica italienilor precum Vivaldi , Corelli și Torelli . Bach a absorbit aceste aspecte stilistice în parte transcriind concertele de coarde și vânt ale lui Vivaldi pentru clavecin și orgă; multe dintre aceste lucrări transcrise sunt încă interpretate în mod regulat. Bach a fost deosebit de atras de stilul italian, în care unul sau mai multe instrumente solo alternează secțiune cu secțiune cu orchestra completă de-a lungul unuimișcarea . ^[36]

La Weimar, Bach a continuat să cânte și să compună pentru orgă și să interpreteze muzică de concert cu ansamblul ducelui. ^[22] De asemenea, a început să scrie preludiile și fugile care au fost ulterior asamblate în lucrarea sa monumentală The Well-Tempered Clavier („clavicord” însemnând clavicord sau clavecin), ^[37] constând din două cărți, ^[38] fiecare conținând 24 de preludii. și fugi în fiecare ton major și minor . Bach a început, de asemenea, să lucreze la Little Organ Book din Weimar, care conține melodii corale tradiționale luterane , plasate în texturi complexe. În 1713, lui Bach i s-a oferit un post în Hallecând a sfătuit autoritățile în timpul unei renovări de către Christoph Cuntzius a orgii principale din galeria de vest a Bisericii din Piața Sfintei Doamne . ^[39]^[40]

În primăvara anului 1714, Bach a fost promovat la Konzertmeister , o onoare care presupunea interpretarea lunară a unei cantate bisericești în biserica castelului. ^[41] Primele trei cantate din noua serie Bach compusă la Weimar au fost Himmelskönig, sei willkommen , BWV 182 , pentru Duminica Floriilor , care a coincis cu Buna Vestire în acel an; Weinen, Klagen, Sorgen, Zagen , BWV 12 , pentru Jubilate Sunday ; și Erschallet, ihr Lieder, erklinget, ihr Saiten! BWV 172 pentru Rusalii . ^[42] Prima cantată de Crăciun a lui Bach, Christen, ätzet diesen Tag, BWV 63 , a avut premiera în 1714 sau 1715.^[43]^[44]

În 1717, Bach a căzut în cele din urmă în disfavoare la Weimar și, potrivit unei traduceri a raportului secretarului de judecată, a fost închis timp de aproape o lună înainte de a fi demis nefavorabil: „La 6 noiembrie [1717], quondam [fostul] concertist și organistul Bach a fost închis la locul de detenție al Judecătorului Județean pentru că și-a forțat cu prea multă încăpățânare problema demiterii sale și, în cele din urmă, pe 2 decembrie, a fost eliberat de arest, notificând liberarea sa nefavorabilă.” ^[45]

Köthen (1717–1723)

Autograful lui Bach al primei mișcări a primei sonate pentru vioară solo, BWV 1001
2:56

Leopold, Prințul de Anhalt-Köthen , l-a angajat pe Bach pentru a-i servi ca maestru de capel (director de muzică) în 1717. Prințul Leopold, el însuși muzician, a apreciat talentele lui Bach, l-a plătit bine și i-a oferit o latitudine considerabilă în compunere și interpretare. Prințul era calvinist și nu folosea muzică elaborată în închinarea sa; în consecință, cea mai mare parte a lucrării lui Bach din această perioadă a fost seculară, ^[46] inclusiv suitele orchestrale , suitele pentru violoncel , sonate și partide pentru vioară solo și Concertele Brandenburg . ^[47] Bach a compus și cantate seculare pentru curte, cum ar fi Die Zeit, die Tag und Jahre macht, BWV 134a .

În ciuda faptului că s-au născut în același an și la doar aproximativ 130 de kilometri (80 de mile) unul de celălalt, Bach și Haendel nu s-au întâlnit niciodată. În 1719, Bach a făcut călătoria de 35 de kilometri (22 mile) de la Köthen la Halle cu intenția de a-l întâlni pe Handel; cu toate acestea, Händel părăsise orașul. ^[48]^[49] În 1730, fiul cel mare al lui Bach, Wilhelm Friedemann, a călătorit la Halle pentru a-l invita pe Handel să viziteze familia Bach din Leipzig, dar vizita nu a avut loc. ^[50]

La 7 iulie 1720, în timp ce Bach era plecat la Carlsbad cu Prințul Leopold, soția lui Bach, Maria Barbara Bach , a murit brusc. ^[51] În anul următor, a cunoscut-o pe Anna Magdalena Wilcke , o soprană tânără, foarte talentată, cu 16 ani mai mică decât el, care a cântat la curtea din Köthen; s-au căsătorit la 3 decembrie 1721. ^[52] Împreună au avut 13 copii, dintre care șase au supraviețuit până la maturitate: Gottfried Heinrich ; Elisabeth Juliane Friederica (1726–1781); Johann Christoph Friedrich și Johann Christian , care ambii, în special Johann Christian, au devenit muzicieni importanți; Johanna Carolina (1737–1781); și Regina Susanna (1742–1809). ^[53]

Leipzig (1723–1750)

În 1723, Bach a fost numit Thomaskantor , director al muzicii bisericești din Leipzig. El a trebuit să conducă Școala Sf. Toma și să furnizeze patru biserici cu muzică, Biserica Sf. Toma , Biserica Sf. Nicolae și, într-o măsură mai mică, Biserica Nouă și Biserica Sf. Petru . ^[54] Acesta a fost „canturatul de conducere din Germania protestantă”, ^[55] situat în orașul comercial din Electoratul Saxonia , pe care l-a deținut timp de 27 de ani până la moartea sa. În acea perioadă, a câștigat și mai mult prestigiu prin numiri onorifice la curțile din Köthen și Weissenfels, precum și cea a electorului Frederick Augustus .(care a fost și rege al Poloniei ) la Dresda . ^[55] Bach a fost adesea în dezacord cu angajatorul său, consiliul orășenesc din Leipzig, pe care l-a considerat drept „penny-picching”. ^[56]

Programare la Leipzig

Johann Kuhnau fusese Thomaskantor în Leipzig din 1701 până la moartea sa, la 5 iunie 1722. Bach vizitase Leipzig în timpul mandatului lui Kuhnau: în 1714 a participat la slujba de la Biserica Sf. Toma în prima duminică a Adventului [57] ^și în 1717. testase orga Bisericii Sf. Paul . ^[58] În 1716 Bach și Kuhnau se întâlniseră cu ocazia testării și inaugurării unei orgi la Halle. ^[40]

Poziția i-a fost oferită lui Bach abia după ce a fost oferită mai întâi lui Georg Philipp Telemann și apoi lui Christoph Graupner , ambii au ales să rămână acolo unde erau - Telemann la Hamburg și Graupner la Darmstadt - după ce au folosit oferta de la Leipzig pentru a negocia condiții îmbunătățite. de angajare. ^[59]^[60]

Bach a fost obligat să instruiască studenții de la Thomasschule în cânt și să furnizeze muzică bisericească pentru principalele biserici din Leipzig. De asemenea, a fost desemnat să predea latină, dar i s-a permis să angajeze patru „prefecți” (deputați) pentru a face acest lucru. Prefecții au ajutat și la instruirea muzicală. ^[61] Pentru slujbele bisericii din duminica și sărbătorile bisericești suplimentare din timpul anului liturgic era necesară o cantată .

Anii ciclului cantatei (1723–1729)

Bach a condus de obicei spectacole ale cantatelor sale , majoritatea fiind compuse în trei ani de la mutarea sa la Leipzig. El și-a asumat funcția de Thomaskantor la 30 mai 1723, prezentând prima nouă cantată, Die Elenden sollen essen , BWV 75 , în Biserica Sf. Nicolae în prima duminică după Treime . ^[62] Bach și-a adunat cantatele în cicluri anuale. Cinci sunt menționate în necrolog, trei există. ^[42] Din cele peste 300 de cantate pe care Bach le-a compus la Leipzig, peste 100 au fost pierdute pentru posteritate. ^[63]Cele mai multe dintre aceste lucrări expun lecturile Evangheliei prescrise pentru fiecare duminică și zi de sărbătoare din anul luteran. Bach a început un al doilea ciclu anual în prima duminică după Trinitatea din 1724 și a compus doar cantate corale , fiecare bazată pe un singur imn bisericesc. Acestea includ O Ewigkeit, du Donnerwort , BWV 20 , Wachet auf, ruft uns die Stimme , BWV 140 , Nun komm, der Heiden Heiland , BWV 62 și Wie schön leuchtet der Morgenstern , BWV 1 .

Bach a desenat coristii de soprană și alto de la școală și tenorii și bașii de la școală și din alte părți din Leipzig. Performanța la nunți și înmormântări a oferit un venit suplimentar acestor grupuri; probabil în acest scop și pentru pregătirea școlară a scris cel puțin șase motete . ^[64] Ca parte a activității sale obișnuite în biserică, a interpretat motete ale altor compozitori, care au servit drept modele formale pentru ale sale. ^[65]

Predecesorul lui Bach ca cantor, Johann Kuhnau , fusese, de asemenea, director muzical pentru Biserica Sf. Paul, biserica Universității din Leipzig . Dar când Bach a fost numit cantor în 1723, el a fost însărcinat doar cu muzica pentru slujbele festive (sărbătoarea bisericii) la Biserica Sf. Paul; petiția sa de a oferi și muzică pentru slujbele regulate de duminică acolo (pentru o creștere a salariului corespunzătoare) a ajuns până la elector, dar a fost respinsă. După aceasta, în 1725, Bach „și-a pierdut interesul” de a lucra chiar și pentru slujbele de sărbătoare la Biserica Sf. Paul și a apărut acolo doar la „ocazii speciale”. ^[66] Biserica Sf. Pavel avea o orgă mult mai bună și mai nouă (1716) decât Biserica Sf. Toma sau Biserica Sf. Nicolae. ^[67]Lui Bach nu i s-a cerut să cânte la orgă în sarcinile sale oficiale, dar se crede că îi plăcea să cânte la orga din Biserica Sf. Paul „pentru plăcerea lui”. ^[68]

Bach și-a lărgit compunerea și interpretarea dincolo de liturghie preluând, în martie 1729, conducerea Collegium Musicum , un ansamblu de spectacol laic început de Telemann. Aceasta a fost una dintre zecile de societăți private din marile orașe de limbă germană care au fost înființate de studenți activi din punct de vedere muzical; aceste societăți deveniseră din ce în ce mai importante în viața muzicală publică și erau conduse de obicei de cei mai proeminenți profesioniști dintr-un oraș. În cuvintele lui Christoph Wolff , presupunând că conducerea a fost o mișcare inteligentă care „a consolidat stăpânirea fermă a lui Bach asupra principalelor instituții muzicale din Leipzig”. ^[69] În fiecare săptămână, Collegium Musicum dădea spectacole de două ore iarna laCafé Zimmermann , o cafenea de pe strada Catherine, lângă piața principală; iar în timpul lunilor de vară în grădina de cafea în aer liber a proprietarului, chiar în afara zidurilor orașului, lângă Poarta de Est. Concertele, toate gratuite, s-au încheiat cu moartea lui Gottfried Zimmermann în 1741. În afară de prezentarea repertoriului său orchestral anterior, cum ar fi Concertele și Suitele orchestrale din Brandenburg , multe dintre piesele nou compuse sau reproiectate ale lui Bach au fost interpretate pentru aceste locuri, inclusiv părți ale sale. Clavier-Übung ( Practica la clape ), concertele sale pentru vioară și clape și, bineînțeles, Cantata de cafea omonimă . ^[22]^[70]

Anii de mijloc ai perioadei Leipzig (1730–1739)

În 1733, Bach a compus o Liturghie Kyrie-Gloria în si minor pe care a încorporat-o mai târziu în Liturghia sa în si minor. El a prezentat manuscrisul Electorului într-o încercare de succes de a-l convinge pe prinț să-i dea titlul de Compozitor de Curte. ^[71] Mai târziu, el a extins această lucrare într-o masă completă prin adăugarea unui Credo , Sanctus și Agnus Dei , muzică pentru care a fost parțial bazată pe propriile cantate și parțial originală. Numirea lui Bach ca compozitor al Curții a fost un element al luptei sale de lungă durată pentru a obține o putere mai mare de negociere cu Consiliul de la Leipzig. Între 1737 și 1739, fostul elev al lui Bach, Carl Gotthelf Gerlach, a deținut conducerea Collegium Musicum..

În 1735, Bach a început să pregătească prima sa publicație de muzică pentru orgă, care a fost tipărită ca a treia Clavier-Übung în 1739. ^[72] În jurul aceluiași an, a început să alcătuiască și să compună setul de preludii și fugi pentru clavecin care avea să devină lui. a doua carte a Clavierului bine temperat . ^[73] A primit titlul de „Compozitor de la Curtea Regală” de la Augustus al III-lea în 1736. ^[71]^[12]

Ultimii ani și moartea (1740–1750)

Din 1740 până în 1748 Bach a copiat, transcris, extins sau programat muzică într-un stil polifonic mai vechi ( stile antico ) de, printre alții, Palestrina ( BNB I/P/2 ), ^[74] Kerll ( BWV 241 ), ^[75] Torri ( BWV Anh. 30 ), ^[76] Bassani ( BWV 1081 ), ^[77] Gasparini ( Missa Canonica ) ^[78] și Caldara ( BWV 1082 ). ^[79]Stilul propriu al lui Bach s-a schimbat în ultimul deceniu al vieții sale, arătând o integrare sporită a structurilor polifonice și a canoanelor și a altor elemente ale stilului antico . ^[80] Al patrulea și ultimul său volum Clavier-Übung , Variațiunile Goldberg , pentru clavecin cu două manuale, conținea nouă canoane și a fost publicat în 1741. ^[81] De-a lungul acestei perioade, Bach a continuat, de asemenea, să adopte muzică a contemporanilor precum Händel ( BNB I/K/2 ) ^[82] și Stölzel ( BWV 200 ), ^[83] și a dat multe dintre propriile sale compoziții anterioare, cum ar fi Sfântul Matei șiPatimile Sfântului Ioan și marile optsprezece preludii corale , ^[84] revizuirile lor finale. De asemenea, a programat și adaptat muzică de compozitori dintr-o generație mai tânără, inclusiv Pergolesi ( BWV 1083 ) ^[85] și proprii studenți precum Goldberg ( BNB I/G/2 ). ^[86]

În 1746 Bach se pregătea să intre în Societatea de Științe Muzicale a lui Lorenz Christoph Mizler [ de ] . ^[87] Pentru a fi admis, Bach a trebuit să trimită o compoziție, pentru care și-a ales Variațiunile sale canonice despre „Vom Himmel hoch da komm’ ich her” și un portret, care a fost pictat de Elias Gottlob Haussmann și a prezentat Canon triplex de Bach. á 6 Voc . ^[88] În mai 1747, Bach a vizitat curtea regelui Frederic al II-lea al Prusiei din Potsdam.. Regele a interpretat o temă pentru Bach și l-a provocat să improvizeze o fugă bazată pe tema sa. Bach a fost obligat, cântând o fugă în trei părți pe unul dintre fortepianele lui Frederick de Gottfried Silbermann , ^[89] care era un nou tip de instrument la acea vreme. La întoarcerea sa la Leipzig a compus un set de fugi și canoane și o sonată în trio, bazată pe Thema Regium (tema regelui). În câteva săptămâni, această muzică a fost publicată sub numele de The Musical Offering și dedicată lui Frederick. Coralele Schübler , un set de șase preludii corale transcrise din mișcările de cantată pe care Bach le-a compus cu aproximativ două decenii mai devreme, au fost publicate în decurs de un an. ^[90]^[91]Aproximativ în aceeași perioadă, au fost tipărite și setul de cinci variații canonice pe care Bach le-a prezentat la intrarea în societatea lui Mizler în 1747. ^[92]

Două compoziții de amploare au ocupat un loc central în ultimii ani ai lui Bach. Din jurul anului 1742 a scris și revizuit diferitele canoane și fugi din Arta Fugii , pe care a continuat să le pregătească pentru publicare până cu puțin timp înainte de moartea sa. ^[93]^[94] După ce a extras o cantată, BWV 191 din Liturghia Kyrie-Gloria din 1733 pentru curtea din Dresda, la mijlocul anilor 1740, Bach a extins acel decor în Liturghia sa în si minor în ultimii ani ai vieții sale. Deși masa completă nu a fost niciodată interpretată în timpul vieții compozitorului, este considerată a fi printre cele mai mari lucrări corale din istorie. ^[95]

În ianuarie 1749, fiica lui Bach, Elisabeth Juliane Friederica, s-a căsătorit cu elevul său Johann Christoph Altnickol . Sănătatea lui Bach era în declin. Pe 2 iunie, Heinrich von Brühl i-a scris unuia dintre burghiașii din Leipzig pentru a cere ca directorul său muzical, Johann Gottlob Harrer , să ocupe posturile Thomaskantor și Director Musices „la eventuala... deces al domnului Bach”. ^[96] Devenind orb, Bach a suferit o intervenție chirurgicală la ochi, în martie 1750 și din nou în aprilie, de către chirurgul ocular britanic John Taylor , un bărbat înțeles astăzi ca șarlatan și despre care se crede că a orbit sute de oameni. ^[97]Bach a murit la 28 iulie 1750 din cauza complicațiilor cauzate de tratamentul nereușit. ^[98]^[99]^[100]

Un inventar întocmit la câteva luni după moartea lui Bach arată că moșia sa cuprindea cinci clavecin , două clavecin-laută , trei viori , trei viole , două violoncel , o violă de gambe , o lăută și o spinetă , alături de 52 de „cărți sacre”. , inclusiv lucrări de Martin Luther și Josephus . ^[101] Fiul compozitorului Carl Philipp Emanuel a avut grijă ca Arta Fugii , deși încă neterminată, să fie publicată în 1751. ^[102] Împreună cu unul dintre foștii studenți ai compozitorului, Johann Friedrich Agricola, fiul a scris și necrologul (" Nekrolog "), care a fost publicat în Mizler's Musikalische Bibliothek [ de ] , un jurnal periodic produs de Societatea de Științe Muzicale, în 1754. ^[92]

Stilul muzical

De la o vârstă fragedă, Bach a studiat lucrările contemporanilor săi muzicali din perioada barocului și pe cele ale generațiilor anterioare, iar acele influențe s-au reflectat în muzica sa. ^[103] La fel ca contemporanii săi Händel, Telemann și Vivaldi, Bach a compus concerte, suite, recitative, arii da capo și muzică corală în patru părți și a folosit basso continuu . Muzica lui Bach a fost din punct de vedere armonic mai inovatoare decât compozitorii săi, utilizând acorduri și progresii surprinzător de disonante , adesea cu o explorare extinsă a posibilităților armonice dintr-o singură piesă. ^[104]

Sutele de lucrări sacre create de Bach sunt de obicei văzute ca manifestând nu doar meșteșugul său, ci și o relație cu adevărat devotată cu Dumnezeu. ^[105]^[106] El predase Micul Catehism al lui Luther ca Thomaskantor în Leipzig, iar unele dintre piesele sale îl reprezintă. ^[107] Coralul luteran a stat la baza multor lucrări ale sale. Elaborând aceste imnuri în preludiile sale corale, el a scris lucrări mai convingătoare și strâns integrate decât majoritatea, chiar și atunci când erau masive și lungi. ^{[ necesită citare ]}Structura pe scară largă a fiecărei lucrări vocale sacre majore de Bach este o dovadă a planificării subtile și elaborate pentru a crea o expresie puternică din punct de vedere religios și muzical. De exemplu, Pasiunea Sfântului Matei , ca și alte lucrări de acest gen, a ilustrat Pasiunea cu text biblic reflectat în recitative, arii, hore și corale, dar în realizarea acestei lucrări, Bach a creat o experiență generală care a fost găsită în timpul intermedierii. secole să fie atât palpitant din punct de vedere muzical, cât și profund spiritual. ^[108]

Bach a publicat sau a compilat cu atenție în manuscris multe colecții de piese care au explorat gama de posibilități artistice și tehnice inerente în aproape fiecare gen al timpului său, cu excepția operei . De exemplu, The Well-Tempered Clavier cuprinde două cărți, fiecare dintre ele prezintă un preludiu și o fugă în fiecare tonalitate majoră și minoră, afișând o varietate amețitoare de tehnici structurale, contrapunctice și fugale. ^[109]

Armonie în patru părți

Armoniile în patru părți precedă Bach, dar el a trăit într-o perioadă în care muzica modală în tradiția occidentală a fost în mare măsură înlocuită în favoarea sistemului tonal . În acest sistem o piesă muzicală progresează de la un acord la altul după anumite reguli, fiecare acord fiind caracterizat de patru note. Principiile armoniei în patru părți se găsesc nu numai în muzica corală în patru părți a lui Bach, ci o prescrie și, de exemplu, pentru acompaniamentul de bas figurat . ^[110]Noul sistem a fost la baza stilului lui Bach, iar compozițiile sale sunt în mare măsură considerate ca stabilind regulile pentru schema evolutivă care va domina expresia muzicală în secolele următoare. Câteva exemple ale acestei caracteristici a stilului lui Bach și influența sa:

Când, în anii 1740, Bach și-a pus în scenă aranjamentul Stabat Mater al lui Pergolesi , el a îmbunătățit partea de violă (care în compoziția originală joacă la unison cu partea de bas) pentru a completa armonia, adaptând astfel compoziția la armonia sa în patru părți. stil. ^[111]
Când, începând cu secolul al XIX-lea în Rusia, a existat o discuție despre autenticitatea setărilor de cântări de curte în patru părți în comparație cu tradițiile ruse anterioare, decorurile corale în patru părți ale lui Bach , cum ar fi cele care încheie cantatele sale corale , au fost considerate străine. modele influențate. O astfel de influență a fost considerată însă inevitabilă. ^[112]

Chromatic Fantasia and Fugue BWV 903 interpretat de Kevin MacLeod

1. Fantezie

6:42

2. Fuga

5:54

Bach reinterpretând genurile mai vechi legate de sistemul modal

Insistența lui Bach asupra sistemului tonal și contribuția la modelarea acestuia nu a implicat că era mai puțin în largul său cu sistemul modal mai vechi și cu genurile asociate cu acesta: mai mult decât contemporanii săi (care „trecuseră” la sistemul tonal fără mari excepții) , Bach a revenit adesea la modurile și genurile învechite de atunci. Chromatic Fantasia and Fugue , emulând genul fanteziei cromatice , așa cum a fost folosit de compozitori anteriori, cum ar fi Dowland și Sweelinck , în modul re dorian (comparabil cu re minor în sistemul tonal), este un exemplu în acest sens.

Modulare

Modulația , sau schimbarea cheii în cursul unei piese, este o altă caracteristică a stilului în care Bach depășește ceea ce era obișnuit în timpul său. Instrumentele baroc limitau foarte mult posibilitățile de modulare: instrumentele cu tastatură, înainte de un sistem funcțional de temperament , limitau clapele la care puteau fi modulate, iar instrumentele de suflat, în special instrumentele de alamă, cum ar fi trompetele și cornurile , cu aproximativ un secol înainte de a fi echipate cu supape, erau legate de cheia acordării lor. Bach a depășit limitele: a adăugat „tonuri ciudate” în jocul său la orgă, derutând cântăreții, conform unui rechizitoriu pe care a trebuit să-l înfrunte la Arnstadt [ ^113] și Louis Marchand., un alt experimentator timpuriu al modulării, pare să fi evitat confruntarea cu Bach, deoarece acesta din urmă a mers mai departe decât a făcut oricine înainte. ^[114] În „Suscepit Israel” al lui Magnificat din 1723, el a pus trompetele în mi bemol să cânte o melodie în scala enarmonică de do minor. ^[115]

Dezvoltarea majoră care a avut loc pe vremea lui Bach și la care a contribuit în mare măsură, a fost un temperament pentru instrumentele cu claviatura care a permis utilizarea lor în toate clapele disponibile (12 majore și 12 minore) și, de asemenea, modularea fără reacordare. Capriccio -ul său despre plecarea unui frate iubit , o lucrare foarte timpurie, a arătat o plăcere pentru modulare, spre deosebire de orice lucrare contemporană cu care a fost comparată această compoziție, ^[116] dar extinderea completă a venit cu Clavierul bine temperat , folosind toate clapele, pe care se pare că Bach o dezvoltase din jurul anului 1720, Klavierbüchlein für Wilhelm Friedemann Bach fiind unul dintre cele mai vechi exemple ale sale. ^[117]

Ornamentare

Ghidul lui Bach despre ornamente , așa cum este conținut în *Klavierbüchlein für Wilhelm Friedemann Bach*

A doua pagină a Klavierbüchlein für Wilhelm Friedemann Bach este o notație ornamentală și un ghid de performanță pe care Bach l-a scris pentru fiul său cel mare, care avea nouă ani la acea vreme. Bach a fost, în general, destul de specific cu privire la ornamentația în compozițiile sale (unde în timpul său, cea mai mare parte a ornamentelor nu a fost scrisă de compozitori, ci mai degrabă considerată o libertate a interpretului), [118] și ornamentația sa a fost adesea destul de ^elaborată . De exemplu, „aria” variațiilor Goldberg are o ornamentație bogată în aproape fiecare măsură. Confruntarea lui Bach cu ornamentația poate fi văzută și într-un aranjament pentru tastatură pe care l-a făcut din Concertul pentru oboi al lui Marcello .: el a adăugat ornamentație explicită, care câteva secole mai târziu este interpretată de oboiști atunci când interpretează concertul.

Deși Bach nu a scris nicio operă, nu a fost contrariu genului sau stilului său vocal ornamentat. În muzica bisericească, compozitorii italieni au imitat stilul vocal operistic în genuri precum masa napolitană . În împrejurimile protestante, a existat mai multă reticență de a adopta un astfel de stil pentru muzica liturgică. De exemplu, Kuhnau, predecesorul lui Bach la Leipzig, a ocolit în mod notoriu opera și muzica vocală virtuoasă italiană. ^[119] Bach a fost mai puțin mișcat. Unul dintre comentariile după o reprezentație a Pasiunii sale pentru Sfântul Matei a fost că totul suna mult ca operă. ^[120]

Solo-uri de instrumente continue

În interpretarea concertată pe vremea lui Bach, bassoul continuu, format din instrumente precum orga, viola da gamba sau clavecinul, avea de obicei rolul de acompaniament, oferind fundamentul armonic și ritmic unei piese. De la sfârșitul anilor 1720, Bach a avut ca orgă să cânte concertante (adică ca solist) cu orchestra în mișcări de cantată instrumentală, ^[121] cu un deceniu înainte ca Händel să-și publice primele concerte pentru orgă. ^[122] În afară de cel de-al 5-lea Concert de Brandenburg și de Triplul Concert , care aveau deja soliști pentru clavecin în anii 1720, Bach a scris și aranjat concertele sale pentru clavecin în anii 1730, ^[123]iar în sonatele sale pentru viola da gamba și clavecin niciun instrument nu joacă un rol continuu: ei sunt tratați ca soliști egali, cu mult dincolo de basul figurat. În acest sens, Bach a jucat un rol cheie în dezvoltarea unor genuri precum concertul pentru claviatura. ^[124]

Instrumentaţie

Bach a scris muzică virtuoasă pentru instrumente specifice, precum și muzică independentă de instrumente. De exemplu, sonatele și partitele pentru vioară solo sunt considerate apogeul a ceea ce a fost scris pentru acest instrument, doar la îndemâna cântătorilor desăvârșiți. Muzica se potrivește instrumentului, împingându-l la scara maximă a posibilităților sale și necesitând virtuozitate din partea cântărului, dar fără bravura . ^[125] În ciuda faptului că muzica și instrumentul par inseparabile, Bach a realizat transcripții pentru alte instrumente ale unor piese din această colecție. În mod similar, pentru suitele pentru violoncel, muzica virtuoză pare adaptată pentru instrument, cel mai bun dintre ceea ce este oferit pentru el, totuși Bach a făcut un aranjament pentru lăută a uneia dintre aceste suite. Același lucru este valabil și pentru cea mai virtuoasă muzică de la tastatură. Bach a exploatat la maximum capacitățile unui instrument, păstrând în același timp miezul unei astfel de muzici independent de instrumentul pe care este interpretat.

În acest sens, nu este surprinzător faptul că muzica lui Bach este ușor și adesea interpretată pe instrumente pentru care nu a fost neapărat scrisă, că este transcrisă atât de des și că melodiile sale apar în locuri neașteptate precum muzica de jazz. În afară de aceasta, Bach a lăsat o serie de compoziții fără instrumente specificate: canoanele BWV 1072–1078 se încadrează în acea categorie, precum și cea mai mare parte a Ofertei muzicale și a Artei Fugii . ^[126]

Contrapunct

Analiza contrapunctului preludiului coral Herr Jesu Christ, dich zu uns wend', BWV 632 ( Orgelbüchlein )

BWV 632 (extras) ( 0 : 48 )

Acest videoclip arată împletirea melodiilor și motivelor, inclusiv melodia coralului „ Herr Jesu Christ, dich zu uns wend ”.

0:47

Sonata nr. 3 în sol minor pentru viola da gamba și clavecin BWV 1029 interpretată de John Michel

prima miscare

5:03

a 2-a mișcare

6:05

a 3-a mișcare

3:36

Instrumente continuu care se deplasează în față (aici interpretate la violoncel și pian)

Concertul nr. 1 pentru tastatură în re minor, BWV 1052, interpretat de Orchestra Simfonică Fulda, dirijat de Simon Schindler cu Johannes Volker Schmidt (pian)

1. Allegro

7:41

2. Adagio

6:38

3. Allegro

8:00

Concert pentru tastatură

Concert dublu pentru vioară în re minor BWV 1043 interpretat de Advent Chamber Orchestra cu David Perry și Roxana Pavel Goldstein (viori)

1. Vivace

3:50

2. Largo ma non tanto

6:42

3. Allegro

4:50

O compoziție strict contrapunctică (cele două viori cântă în canon) sub forma unui concert de tip italian

O altă caracteristică a stilului lui Bach este utilizarea pe scară largă a contrapunctului , spre deosebire de homofonia folosită în setările sale corale în patru părți, de exemplu. Canoanele lui Bach, și în special fugile sale, sunt cele mai caracteristice acestui stil, pe care Bach nu l-a inventat, dar la care a contribuit atât de fundamental încât l-a definit în mare măsură. Fugile sunt la fel de caracteristice stilului lui Bach, precum, de exemplu, forma Sonata este caracteristică compozitorilor perioadei clasice . ^[127]

Aceste compoziții strict contrapunctice, și cea mai mare parte a muzicii lui Bach în general, sunt caracterizate de linii melodice distincte pentru fiecare dintre voci, unde acordurile formate de notele care sună la un punct dat urmează regulile armoniei în patru părți. Johann Nikolaus Forkel , primul biograf al lui Bach, oferă această descriere a acestei caracteristici a muzicii lui Bach, care o diferențiază de majoritatea celorlalte muzici:

Dacă limbajul muzicii este doar rostirea unei linii melodice, o simplă succesiune de note muzicale, poate fi acuzat pe bună dreptate de sărăcie. Adăugarea unui bas îl pune pe o bază armonică și îl clarifică, dar îl definește mai degrabă decât să îi confere un plus de bogăție. O melodie atât de însoțită – chiar dacă toate notele nu sunt cele ale Basului adevărat – sau tratată cu simple înfrumusețari în părțile superioare, sau cu acorduri simple, obișnuia să fie numită „homofonie”. Dar este un lucru foarte diferit când două melodii sunt atât de împletite încât conversează împreună ca două persoane pe un picior de egalitate plăcută. În primul caz, acompaniamentul este subordonat și servește doar pentru susținerea primei părți sau a părții principale. În al doilea caz, cele două părți nu sunt similare legate. Noi combinații melodice izvorăsc din împletirea lor, din care apar noi forme de exprimare muzicală. Dacă mai multe părți sunt împletite în aceeași manieră liberă și independentă, aparatul limbajului este mărit corespunzător și devine practic inepuizabil dacă, în plus, sunt introduse varietăți de formă și ritm. Prin urmare, armonia nu mai devine un simplu acompaniament al melodiei, ci mai degrabă o agenție puternică pentru creșterea bogăției și expresivității conversației muzicale. Pentru a servi acestui scop un simplu acompaniament nu va fi suficient. Adevărata armonie este împletirea mai multor melodii, care apar acum în partea superioară, acum în mijloc și acum în părțile inferioare. sunt introduse varietăţi de formă şi ritm. Prin urmare, armonia nu mai devine un simplu acompaniament al melodiei, ci mai degrabă o agenție puternică pentru creșterea bogăției și expresivității conversației muzicale. Pentru a servi acestui scop un simplu acompaniament nu va fi suficient. Adevărata armonie este împletirea mai multor melodii, care apar acum în partea superioară, acum în mijloc și acum în părțile inferioare. sunt introduse varietăţi de formă şi ritm. Prin urmare, armonia nu mai devine un simplu acompaniament al melodiei, ci mai degrabă o agenție puternică pentru creșterea bogăției și expresivității conversației muzicale. Pentru a servi acestui scop un simplu acompaniament nu va fi suficient. Adevărata armonie este împletirea mai multor melodii, care apar acum în partea superioară, acum în mijloc și acum în părțile inferioare.
Din aproximativ anul 1720, când avea treizeci și cinci de ani, până la moartea sa în 1750, armonia lui Bach constă în această împletire melodică a melodiilor independente, atât de perfectă în unirea lor, încât fiecare parte pare să constituie adevărata melodie. Aici Bach excelează pe toți compozitorii din lume. Cel puțin, nu am găsit pe nimeni care să-l egaleze în muzica cunoscută de mine. Chiar și în scrisul său în patru părți putem, nu de puține ori, să omitem părțile superioare și inferioare și totuși găsim părțile de mijloc melodioase și plăcute. ^[128]

Structură și versuri

Bach a acordat mai multă atenție decât contemporanii săi structurii compozițiilor. Acest lucru poate fi văzut în ajustările minore pe care le-a făcut atunci când a adaptat compoziția altcuiva, cum ar fi cea mai veche versiune a pasiunii „Keiser” pentru Sfântul Marcu , unde îmbunătățește tranzițiile de scenă, ^[129] și în arhitectura propriilor compoziții, cum ar fi Magnificatul său. ^[115] și Pasiunile Leipzig . În ultimii ani ai vieții sale, Bach a revizuit câteva dintre compozițiile sale anterioare. Adesea, reformarea unei astfel de muzici compuse anterior într-o structură îmbunătățită a fost cea mai vizibilă schimbare, ca în Liturghia în si minor. Preocuparea cunoscută a lui Bach pentru structură a condus (care a atins apogeul în jurul anilor 1970) la diverse analize numerologice ale compozițiilor sale, deși multe astfel de interpretări excesive au fost ulterior respinse, mai ales atunci când s-a rătăcit în hermeneutică plină de simbolism. ^[130]^[131]

Libretele , sau versurile, ale compozițiilor sale vocale au jucat un rol important pentru Bach . A căutat colaborarea cu diverși autori de text pentru cantatele și compozițiile vocale majore, eventual scriind sau adaptând el însuși astfel de texte pentru a le face să se potrivească structurii compoziției pe care o proiecta atunci când nu se putea baza pe talentele altor autori de text. Colaborarea sa cu Picander pentru libretul Pasiunea Sfântului Matei este cea mai cunoscută, dar a existat un proces similar în realizarea unei structuri cu mai multe straturi pentru libretul Patimiunii Sfântului Ioan cu câțiva ani mai devreme. ^[132]

Compoziții

În 1950, Wolfgang Schmieder a publicat un catalog tematic al compozițiilor lui Bach numit Bach-Werke-Verzeichnis (Catalogul lucrărilor lui Bach). ^[133] Schmieder a urmat în mare măsură Bach-Gesellschaft-Ausgabe , o ediție cuprinzătoare a operelor compozitorului care a fost produsă între 1850 și 1900. Prima ediție a catalogului a enumerat 1.080 de compoziții supraviețuitoare compuse indiscutabil de Bach. ^[134]

Gama BWV	Compoziții
BWV 1–224	Cantate
BWV 225–231	Motete
BWV 232–243	Compoziții liturgice în latină
BWV 244–249	Pasiuni și oratorie
BWV 250–438	Corale în patru părți
BWV 439–524	Lucrări vocale mici
BWV 525–771	Compoziții de organe
BWV 772–994	Alte funcții de tastatură
BWV 995–1000	Compoziții de lăută
BWV 1001–1040	Altă muzică de cameră
BWV 1041–1071	Muzică orchestrală
BWV 1072–1078	Canoane
BWV 1079–1080	Lucrări de contrapunctură târzie

BWV 1081–1126 au fost adăugate la catalog în a doua jumătate a secolului al XX-lea, iar BWV 1127 și mai sus sunt completări din secolul XXI. ^[135]^[136]^[137]

Pasiuni și oratorie

Bach a compus Pasiunile pentru slujbele de Vinerea Mare și oratorie, cum ar fi Oratoriul de Crăciun , care este un set de șase cantate pentru a fi folosite în sezonul liturgic al Crăciunului. ^[138]^[139]^[140] Oratoriile mai scurte includ Oratoriul de Paște și Oratoriul Înălțării Domnului . Cu corul și orchestra dublu, Pasiunea Sfântului Matei este una dintre cele mai extinse lucrări ale lui Bach. Pasiunea Sfântului Ioan a fost prima pasiune compusă de Bach în timpul mandatului său ca Thomaskantor la Leipzig.

Cantate

Cantata Wachet auf, ruft uns die Stimme , BWV 140 interpretată de Corul de concert al MIT, condus de W. Cutter

1. Refren „Wachet auf, ruft uns die Stimme”