6. /11 IULIE 2023 - POEZIE
LUIS DE GONGORA
| Luis de Góngora y Argote | |
 Luis de Góngora, de Diego Velázquez, 1622. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Luis de Góngora  |
| Născut | [1][2][3][4] Córdoba, Coroana Castiliei |
| Decedat | (65 de ani)[5][3][6] Córdoba, Coroana Castiliei |
| Înmormântat | Moscheea-Catedrală din Córdoba |
| Cauza decesului | boală cerebro-vasculară[*] |
| Religie | romano-catolic[*] |
| Ocupație | poet dramaturg scriitor preot romano-catolic[*] |
| Limbi vorbite | limba spaniolă[2] |
| Activitate | |
| Pseudonim | Luis de Góngora |
| Studii | Universitatea din Salamanca |
| Limbi | limba spaniolă |
| Mișcare/curent literar | Barroquismo (barroco)[*] |
| Specie literară | poezie |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Luis de Góngora y Argote (n. , Córdoba, Coroana Castiliei – d. , Córdoba, Coroana Castiliei) a fost un poet și dramaturg aparținând „Secolului de aur” al literaturii spaniole, cel mai de seamă reprezentant al curentului literar cunoscut sub denumirea de „culteranism” (sau chiar „gongorism”, după numele poetului). Operele sale au fost subiectul unor dezbateri între criticii literari încă din timpul vieții poetului.
Biografie[modificare | modificare sursă]
A studiat în Salamanca, aprobând cursurile în 1585 și a fost ales canonic la o catedrală din Córdoba, funcție care i-a permis să călătorească prin regiuni precum Navarra, Andalucía și ambele Castilii (Madrid, Salamanca, Granada, Jaén, Cuenca, Toledo). Felipe al III-lea l-a numit capelan regal și l-a primit la Curte până în 1626, timp în care Góngora a încercat să obțină posturi și favoruri pentru membrii familiei sale; în 1627, Luis de Góngora avea să moară în Córdoba.
Velázquez i-a făcut un portret în care se poate remarca fruntea lată și senină, iar din documentele și satirele marelui său rival, Francisco de Quevedo, putem presupune că era un om jovial și guraliv, foarte sociabil și iubitor al luxului și al bunurilor lumești în general. Îi plăceau jocurile de cărți și coridele, fiind chiar criticat uneori că nu respectă normele de conduită ale unui reprezentant al clerului. În epoca sa era considerat un maestru al satirei, chiar dacă n-a ajuns la extremele expresioniste ale lui Quevedo sau la nuanțele obscure ale lui Juan de Tassis y Peralta, conte de Villamediana, care i-a fost prieten și unul din cei mai buni discipoli. Góngora a murit în urma unui atac de apoplexie pe când avea 65 de ani, iar cu ceva timp înainte își pierduse memoria.
Opera[modificare | modificare sursă]
Deși Góngora nu a reușit niciodată să-și publice opera, scrierile sale au trecut din mână în mână, în formă de manuscrise, care au fost colecționate și apoi grupate în antologii, care s-au publicat cu sau fără acordul lui. Într-un timp s-a crezut că manuscrisul cel mai autorizat era cel copiat de Antonio Chacón pentru Contele-Duce de Olivares, deoarece conținea note scrise chiar de Góngora, precum și observații privind data redactării fiecărui poem; dar tocmai datorită faptului că era dedicat unui nobil, nu conținea și operele satirice sau cele cu conținut vulgar. În anul morții poetului, Juan López Vicuña a publicat o ediție a operelor lui Góngora cu note pertinente, neadmisă însă de către Inchiziție. La scurt timp după aceea, Gonzalo de Hoces a publicat o altă ediție, în 1633, considerată a fi mai bună decât precedenta.
Deși încă din operele sale inițiale s-a identificat cu barocul literar, Góngora era un reprezentant al tipului de estet niciodată mulțumit cu opera sa („cel mai dur critic al operelor mele sunt eu”, obișnuia să spună), și din acest motiv s-a decis să realizeze ceva „nu pentru mulți” și să intensifice și mai mult uzul retoricii și imitația poeziei latine clasice, introducând numeroase cultisme și o sintaxă bazată pe hiperbaton și simetrie; la fel de atent a fost și la sonoritatea versurilor, ajungând să pară un muzician al cuvintelor; era un mare pictor al sunetelor și își umplea versurile de o manieră epicureică cu nuanțe senzoriale de culoare, sunet și tact.
De asemenea, prin intermediul a ceea ce Dámaso Alonso, unul din criticii săi cei mai avizați, a numit eludări și aluzii, Góngora a transformat ultimele sale poezii într-un exercițiu de rezolvat de către mințile lucide și erudite, ca un fel de ghicitoare sau hieroglifă intelectualizată, al cărei costum permite plăceri rafinate. Aceasta este estetica barocă, ce s-a numit în onoarea sa „gongorism”, sau cu sens peiorativ, împrumutat din reforma luterană, „Culteranism”, deoarece adversarii lui Góngora îl considerau pe poet și pe adepții săi adevărați „eretici” ai poeziei.
Critica literară, începând cu Marcelino Menéndez Pelayo, a făcut în general distincția între două etape ale creației lui Góngora : prima este cea corespondentă „Principelui luminii”, când poetul compune „romances” și „letrillas”, apreciate până în epoca neoclascismului, iar a doua este cea corespondentă „Principelui tenebrelor”, care începe în 1610 și în care compune oda „Cucerirea portului Larache”, transformându-se în poetul obscur și neinteligibil pe care îl recunoaște toată lumea. Dar de fapt, până în epoca romantismului această parte a operei sale a fost criticată cu asprime și chiar cenzurată de către neoclasicul Ignacio de Luzán.
Această teorie, însă, a fost combătută de către Dámaso Alonso, care a semnalat că obscuritatea și complicațiile existau deja în prima epocă de creație, iar în a doua au fost duse la extrem. În romances precum „Fabula lui Píramo y Tisbe” și în unele letrillas apăreau deja jocuri de cuvinte, aluzii, sintaxa latinizantă, numai că atenuate de versurile sale, de ritm și muzicalitate, precum și de folosirea unor forme și teme tradiționale.
Scrieri[modificare | modificare sursă]
- 1612: Fabula lui Polifem și Galateea ("Fábula de Polifemo y Galatea")
- 1613: Singurătățile ("Las soledades")
- 1618: Fabula lui Piram și Tisbe (" Fábula de Píramo y Tisbe").
Importanța operei[modificare | modificare sursă]
Luis de Góngora y Argote a îmbogățit și a cizelat limbajul poetic, dându-i o viguroasă și elegantă concizie a ritmului, prin latinizarea topicii frazei și adaptarea, cu o mare intuiție a sensurilor și nuanțelor, a numeroase neologisme latine și grecești. Opera sa, care a suscitat vii polemici în secolul al XVII-lea, a exercitat o influență deosebită asupra liricii moderne spaniole.
În opera „Viaje del Parnaso” („Călătoria Parnasului”), Miguel de Cervantes l-a elogiat în versuri ca:
„Acel ce deține a scrierii cheie,
cu grație și agerime extremă,
al cărui egal în cetate nu se cunoaște
este don Luis de Góngora, pe care mă tem
să nu îl perjudic prin laudele mele,
chiar de le-aș ridica la rang suprem.”'
Sonet 220 (O, element lichid)
O, element lichid, mărire ție,
dulce pârâu de-argint cu unda-nceată,
a cărui apă-n ierburi se dilată
cu pas furiș și zvon de bucurie!
căci ei, care cu foc și frig mă-mbie,
(când se privește-n tine) i-e furată
de pe obraz roșeața, neaua toată
de-Amor, și dusă-n unda străvezie,
să fii ca ea; deci stăpânește calma
ta curgere, cu frâu-n mii de fețe
ce sprintenul cutreier ți-l îndrumă;
căci nu e bine să preia de-avalma
la sânul lui atâta frumusețe
mărețul Rege cu trident de spumă.
(traducere de Ștefan Aug. Doinaș)
dulce pârâu de-argint cu unda-nceată,
a cărui apă-n ierburi se dilată
cu pas furiș și zvon de bucurie!
căci ei, care cu foc și frig mă-mbie,
(când se privește-n tine) i-e furată
de pe obraz roșeața, neaua toată
de-Amor, și dusă-n unda străvezie,
să fii ca ea; deci stăpânește calma
ta curgere, cu frâu-n mii de fețe
ce sprintenul cutreier ți-l îndrumă;
căci nu e bine să preia de-avalma
la sânul lui atâta frumusețe
mărețul Rege cu trident de spumă.
(traducere de Ștefan Aug. Doinaș)
IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU
Biografie
Nastere: 1740
Deces: 12 iulie 1797
Ienachița Vacarescu a fost un poet, filolog și istoric valah, aparținator al unei vechi familii boierești, familia Vacarescu, precursor al folosirii limbii romane culte, pe care a folosit-o atat in scrierile sale filologice și istorice, cat și in poeziile pe care le-a scris.
A fost erudit și poliglot, știa: slava veche, greaca veche și moderna, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana.
Demn reprezentant al familiei sale, Ienachita Vacarescu se naste in jurul anului 1740. Pe marginea acestei date istoricii literari au emis ipoteze diferite. Alexandru Odobescu, primul sau biograf, mentioneaza ca s-a nascut „pe la 17401. Cu aceasta data nu a fost de acord Nicolae Iorga2 care afirma ca, daca in 1769 el era mare vistier, avand si un copil, „nu putea sa fie un tanar de douazeci si noua de ani. Mai mult, N. Tcaciuc-Albu3, Augustin Z.N. Pop4 s.a. afirmau ca data nasterii ar putea fi chiar 1742.
Vlastar al unei vechi familii boieresti, va detine, alternativ, functii inalte precum vistiernic, vel-vistiernic, mare spatar. Va duce o viata zbuciumata, cu mariri si 'caderi, cu calatorii cerute de interese dregatoresti sau refugieri din fata primejdiilor. Moare, in imprejurari neclare, la 12 iulie 1797
Are o solida formatie de erudit si poliglot, cu preocupari notabile in domeniul gramaticii (lucrarea lui este prima gramatica romaneasca tiparita in limba romana), al istoriei (Imperiului Otoman); au ramas in manuscris patru dictionare intocmite de el. Compune si poezii in limba greaca, unele ajunse, prin traduceri, cunoscute la nivel european. De aceeasi recunoastere se bucurasi unele poezii compuse in limba romana.
Desi versurile sale au mai mult un caracter ocazional, vasta cultura ii permite sa incorporeze in acestea teme si motive poetice general valabile. in fond, poetul se inscrie intr-un curent foarte bogat, in timp si spatiu, de preluare si prelucrare a valorilor lirice universale.
O precizare importanta face Dan Simonescu5 care, vorbind despre Stefan Vacarescu, tatal viitorului poet, aduce in discutie talentul liric al acestuia. El este autorul oratiei cu urmatoarea insemnare: „Leat 7249(1741) Ghen 1 dn (=zile). Oratiia care au zis Dumnealui Stefan Vacarescu vtorii logofat la Sveti Vasilie, ducand daruri jupanesile mari Mariei-sale Doamnei. Aceasta urare era adresata lui Constantin Mavrocordat. in ea se regasesc si propriile sentimente la nasterea, dupa multi ani, a fiului sau Ienachita. Dan Simonescu tragea concluzia: „intelegem si simtim, parca, nu numai atunci atmosfera de sarbatoreasca bucurie a familiei domnitoare, dar si marturisirea propriei lui bucurii, ca si el avea, tot de curand, odrasla noua.
De altfel, Ienachita Vacarescu in „ Istoria prea puternicilor inparati othomani, afirma ca „in zilele acestui fericit imparat (este vorba despre domnia sultanului Mahomet I, intre 1730-1754) la [loc alb in manuscris, n.n.], am vazut si eu lumina lumii acestii pline da amaru, si la fericirile ei, si da nestatornicie, si la cele ce sa pot socoti mai statornice7.
Este o enigma pentru istoria literara ca, desi avea un mare cult pentru date si evenimente istorice, nu isi trece niciodata data sau locul nasterii. inclinam sa credem ca data nasterii sale se afla undeva in intervalul 1739 - 1740, locul fiind desigur Bucuresti, unde tatal sau era probabil vtorii logofat, insarcinat cu cuvantarile ocazionale. Datarea oratiei aduce contributii noi la cele cunoscute despre activitatea tatalui sau.
Fiul lui Stefan Vacarescu si al Ecaterinei Done (fiica vistierului Done Nicula Damian, nepoata de sora a marelui cronicar moldovean Ion Neculce) primeste o educatie aleasa. Alexandru Odobescu sublinia ca „Neofit cel batran Kavsocalivitul il initie la tezaurele limbei, retoricei si istoriei elene; un german anume Weber, ii explica regulile limbei latine; alti profesori il invata italieneste, frantuzeste si hogii turci il familiarizeaza cu limba si literatura otomana, pe care in urma Ie cunoastea foarte bine8.
Se cuvin cateva precizari. in plin veac fanariot, orice boier grec dorea sa ajunga dragoman, de aceea trebuia sa cunoasca multe limbi straine. Cei care deveneau domni isi aduceau secretari pentru redactarea corespondentei in turceste, dar si in italiana, franceza, germana. Pentru a se mentine in administratia tarii boierii romani [este si cazul Vacarestilor, n.n.] trebuiau sa se supuna acelorasi imperative. Astfel, dascalul beizadelelor lui Alexandru Ipsilanti il invata pe Ienachita frantuzeste. De asemenea, exista ipoteza insusirii limbii italiene de la Sestini, Panzini, Reicevici sau de la matusa sa Venetiana [cum afirma Nicolae Iorga].
In 1755, Stefan Vacarescu impreuna cu fratele sau, Barbu, sunt exilati in insula Cipru de catre domnitorul Constantin Cehan Racovita. Revin in tara, dupa 5 ani, in 1763. Acum Ienachita ramane orfan de tata. (Dupa afirmatiile lui Alexandru Odobescu, Stefan si Barbu Vacarescu ar fi murit otraviti din ordinul domnului Constantin Cehan Racovita, la via lor din Valea Orlii, in Sacuieni). Parere impartasita si de Alexandru Piru10.
Se casatoreste in ianuarie, cu Elinita Rizu, devenind cumnat cu Grigore Alexandru Ghica, viitor domn in Moldova si Tara Romaneasca.
In articolul Theodorei Radulescu „ Sfatul domnesc si alti mari dregatori ai Tarii Romanesti, din sec. alXVIII-lean, sunt sintetizate cronologic dregatoriile membrilor familiei Vacarestilor, printre care si cele ale lui Ienachita Vacarescu. Astfel, el era in 1759 (octombrie, 2) vel comis ca si in perioadele 1760 (aprilie 20 - iunie 6) si 1761 (ianuarie 13 - februarie 22). Aceasta afirmatie vine in contradictie cu cea a lui Ioan Filitti12 care afirma ca cea mai veche stire ar fi din 22 mai 1760.
De frica represaliilor impotriva Vacarestilor ale lui Constantin Cehan Racovita, instalat pentru a doua oara domn, Ienachita pleaca la Constantinopol unde se afla si socrul sau Iacovache Rizu. Aici invata temeinic limba turca „sarful, la valeat 64 in Tarigrad13, dar si araba, persana, de la Halii Hamid secretar al Valahiei pe langa ambasadorii sai, apoi vizir, cu care se imprieteneste. isi va completa si cunostintele de franceza, italiana, spaniola sau germana, intrand in legatura cu multi diplomati acreditati pe langa inalta Poarta, prin intermediul influentului Iacovache Rizu.
in 1767, revine in tara chemat de Alexandru Scarlat Ghica, devenind vel-clucer (26 februarie 1767-26 august 1768). Din 1768, este domn Grigore Alexandru Ghica, cu care Ienachita era cumnat. Acesta il numeste, in septembrie 1769, vel vistier. Acest an este, probabil, cel al nasterii lui Alecu, viitorul poet.
Datorita faptului ca invata mai multe limbi straine (turca, greaca, slava, franceza, germana, araba, persana, italiana), intreprinde numeroase calatorii in scopuri diplomatice, dand dovada de finete, elocventa, tact, de o buna cunoastere a climatului politic instabil in care se afla aceasta parte a Europei la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Istoria Tarilor Romane a fost influentata decisiv de desele razboaie ruso-austro-turce, care au loc in apropierea sau chiar pe teritoriul lor.
Prima actiune diplomatica la care participa este cea din 1769, generata de evenimentele razboiului ruso-turc (1768 - 1774), cand este propus, alaturi de Mihai Cantacuzino si Nicolae Brancoveanu logofatul, sa mearga la feldmaresalul Rumiantev ce se afla la Laticiov: „Eu si vazand primejdia obstii, si aceia in care sa afla tara, si mai vartos invinovatirea catre lege, caci aradicase, epanastasis asupra stapanitorilor, si neputand afacepa spatarul [Parvu, n.n.] sa cunoasca primejdia, si a patriei //si a dumnealui, dupa datorie-m cugetam sa ma trag .
Pornind, in apropierea Buzaului se intalnesc cu polcovnicul Nazarie Carazin, unul din prietenii spatarului, „pricinuitoriul razvratirii, „danpreuna cu episcopul Buzaului Cozma si Pantazi Campineanul clucerul.
ii indemna deoarece „oaste vine multa sa mearga „la imparatie sa cereti^ priveleghii intors la Bucuresti se gandea „a gasi un mijloc si sa fug si sa nu ma goneasca cinevas. Trimis de Nazarie sa aduca in capitala boierii care „se afla la Ceras in Sacuieni, altii la Rucar in Muscel, isi lua „sotia sipa muma-mea si // un copil ce aveam, trecuiu in Ardeal la Brasov, prin lazaretul Buzaului, danpreuna si cu cati boieri sa afla acolo, si da loc instiintaiu socru-mieu lui Iacovache [Rizu, n.n.], ce se afla la ordie la Babadagi'. in timpul ocupatiei rusesti (1769 - 1774), cu mici intreruperi, se afla la Brasov.
in orasul transilvan va ramane pana in 1774. In 1770, pentru o scurta perioada, este chemat de vizirul Muhsun-oglu si de Manoil-voda (caimacamul Manole Geani Ruset devenise domn) la Craiova pentru a se pune in slujba devletului. Precaut, Ienachita impreuna cu cativa boieri se intorc, prin Hateg, la Brasov. Aici, in mai 1773, cunoaste pe imparatul Austriei, Iosif al II-lea. intalnirea cu acesta este pe larg descrisa in Istoria prea puternicilor inparati othomani.
Acesta trimitea „pa dohtorul inparatiei sale, la noi unde eram adunati toti, la gazda la mine , care ii instiinta ca imparatul „ iipohteste ca doua zi la zece ceasuri nemtesti, sa ne dea audienta'8. In timpul acesteia, Ienachita a facut „dragomantac boierilor in limba talieneasca si am fostu priimiti cu atata libov si cinste incat dupa ce ne-au intrebat si da santem, multamiti da ghenaralul cetatii si da chivernisitorii locului, si i-am aratat adavarul, s-au intors si au multamit ghenaralului insusi pantru noi19. Sunt invitati scara la casa generalului cetatii „danpreuna cu familiile noastre/ unde au poruncit ca sa se faca asamblee , fiind solicitat din nou ca translator: „ Sinior Vacarescule (caci imi aflase numele da la audienta), tepohtescu si tepuiu in osteneala ca sa-mi faci asta seara tergirmanlac 20. in iulie 1774 se incheie pacea dintre rusi si turci la Kuciuk-Kainargi.
Urmarind perseverent dezvoltarea si organizarea invatamantului, saluta initiativa infiintarii unei scoli in limba romaneasca la Targu-Jiu. De asemenea, intervine, in septembrie 1792, pentru numirea prietenului sau Filaret, episcop al Ramnicului, in scaunul mitropolitan.
isi reluase viata de mare boier in Bucuresti. Alexandru Odobescu descrie astfel atmosfera din locuinta sa: „Plina de toata imbilsugarea unei vechi curti boieresti, unde „stiuse a se inconjura cu o rafinare adevarat orientala, de toate multumirile spirituale, de toate desfatarile simturilor. O multime de fete tinere si gingase nimfe si baiadere, imbracate cu cele mai luxoase vesminte, cu rochii de saluri si de sevaiu, cu ii de borangic si zabranic bogat cusute, il slujeau, unind pe langa serviciul casnic, si talentele desfatatoare ale dantului, al cantarii si al muzicei instrumentale. Nou Agamemnon, el se inconjurase de o multime de Briseide. Nici Tersitul nu lipsi petrecerilor sale si Pitulicea tiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boieresti, propunand tuturor serviciile sale inlesnitoare, destepta adesea rasurile oaspetilor prin titlul familiar de vere spatare!, prin declaratiunile amoroase si prin canticele de dor ce ea adresa veselului boier.
Tot Alexandru Odobescu face si portretul sau fizic, dupa o pictura din biserica Sf. Spiridon cel Nou: „intr-acea biserica intemeiata de Ghiculesti, pana a nu se darama cea vechie, ca sa se recladeasca., se vedea, pe pareti portretul lui Ianachita Vacarescu; din norocire dl. Ioan Vacarescu, avu de timpuriu fericita idee de a pune sa-1 decopieze, si dupe acea copie, putem citi azi in trasaturile fetei lui Ianachita, toate-naltele cualitati si toate slabiciunile caracterului sau. O fata prelunga si cam palida cu fruntea lata, un nas drept si regulat cu narile foarte largi, o gura zambitoare pe ale carei buze voluptoase abia le ascunde o mustata subtire, ochi caprui cu o cautatura plina de dulceata si de fineta, in sfarsit o barba castanie rara si transparenta ce-i falfaie usor pe piept: iata trasaturile acelei figuri ce-nsufla indata un simpatic respect si pe care o sustine cu oaresice mandrie, portul drept al trupului si gugiumanul de samur, asezat cu semetie pe cap. Costumul lui, imitat de pe hainele sale favorite, e compus intr-acel portret, de un anteriu de sevaiu roz-galbui sau chamois si incins la brau cu un giar, din care iese hangerul cu maner de smalt albastru si de pietre scumpe, pe d-asupra poarta un contos de coloarea verde deschisa a iezmului (iasp alb), imblanit cu samuri. In mana el tine un sul de hartii desfasurate pe care se citesc acele cuvinte memorabile ale sale, acel testament in versuri, cel mai nobil legat ce putea lasa un om de geniu posteritatii sale.
In timpul domniei lui Alexandru Moruzi (1793 - 1796), este vel-spatar. in aceasta functie isi leaga numele de reinfiintarea flotei navale de pe Dunare, la 23 noiembrie 1793.
V.A. Urechia se refera si el la acest eveniment. Subliniaza ca domnitorul trimite sultanului spre aprobare un arzmagzar. El este redactat de marele spatar Ienachita Vacarescu. Sunt aratate motivele acestuia: „radacina si temeiul indestularii tarilor si locuitorilor acestora sunt mestesugurile, lucrarea pamantului si negotul, fara carele nu este cu putinta a se indestula un norod, de ar fi macar si umbrit sub umbra, dumnezeirii; „ vazand si cata silinta au locuitorii acestei tari spre savarsirea inaltelor imparatesti porunci; „ neaverea mijlocului cu care sa se poata cara si aduce marfile prin inleznire pe apa Dunarii de la un loc la altul.
Solicita „voie si putere „ca sa poata Valahia a face si a avea holazanc, saici si caice si de toate vasele pe apa Dunarii, in cuprinderea tarii, casele sa nu fie bantuite niciodata de catre vericine, privilegiu ce din vremile batrane de multi ani l-au fost pierdut tara aceasta.
Opera poetica
Ienachița Vacarescu a adunat la un loc versuri ocazionale (in cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintata” (Nicolae Manolescu), abundand de diminutive, procedeu la moda in intreaga poezie a epocii: inimioara, lanțișor etc. Cu toate vaicarelile manieriste, unele sunt poezii șagalnice, pline de umor, altele sunt sugestive și grațioase, amintind de Goethe, ca poezia Intr-o gradina.. in care dilema sufleteasca a eului liric este exprimata cu gingașie și concizie (floarea neculeasa poate reprezenta ratarea șansei iubirii): „S-o iau, se strica/ S-o las, mi-e frica/ Ca vine altul și mi-o ridica.”
Ienachița Vacarescu deschide și seria artelor poetice romanești, printr-un celebru „testament”:
„Urmașilor mei Vacarești
Las voua moștenire
Creșterea limbii romanești
Ș-a patriei cinstire.”
Versurile lui Ienachita Vacarescu au fost adunate in volum pentru prima oara de catre Al. Odobescu, in Colectie de poezii vechi, Bucuresti, 1878.
Deces: 12 iulie 1797
Ienachița Vacarescu a fost un poet, filolog și istoric valah, aparținator al unei vechi familii boierești, familia Vacarescu, precursor al folosirii limbii romane culte, pe care a folosit-o atat in scrierile sale filologice și istorice, cat și in poeziile pe care le-a scris.
A fost erudit și poliglot, știa: slava veche, greaca veche și moderna, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana.
Demn reprezentant al familiei sale, Ienachita Vacarescu se naste in jurul anului 1740. Pe marginea acestei date istoricii literari au emis ipoteze diferite. Alexandru Odobescu, primul sau biograf, mentioneaza ca s-a nascut „pe la 17401. Cu aceasta data nu a fost de acord Nicolae Iorga2 care afirma ca, daca in 1769 el era mare vistier, avand si un copil, „nu putea sa fie un tanar de douazeci si noua de ani. Mai mult, N. Tcaciuc-Albu3, Augustin Z.N. Pop4 s.a. afirmau ca data nasterii ar putea fi chiar 1742.
Vlastar al unei vechi familii boieresti, va detine, alternativ, functii inalte precum vistiernic, vel-vistiernic, mare spatar. Va duce o viata zbuciumata, cu mariri si 'caderi, cu calatorii cerute de interese dregatoresti sau refugieri din fata primejdiilor. Moare, in imprejurari neclare, la 12 iulie 1797
Are o solida formatie de erudit si poliglot, cu preocupari notabile in domeniul gramaticii (lucrarea lui este prima gramatica romaneasca tiparita in limba romana), al istoriei (Imperiului Otoman); au ramas in manuscris patru dictionare intocmite de el. Compune si poezii in limba greaca, unele ajunse, prin traduceri, cunoscute la nivel european. De aceeasi recunoastere se bucurasi unele poezii compuse in limba romana.
Desi versurile sale au mai mult un caracter ocazional, vasta cultura ii permite sa incorporeze in acestea teme si motive poetice general valabile. in fond, poetul se inscrie intr-un curent foarte bogat, in timp si spatiu, de preluare si prelucrare a valorilor lirice universale.
O precizare importanta face Dan Simonescu5 care, vorbind despre Stefan Vacarescu, tatal viitorului poet, aduce in discutie talentul liric al acestuia. El este autorul oratiei cu urmatoarea insemnare: „Leat 7249(1741) Ghen 1 dn (=zile). Oratiia care au zis Dumnealui Stefan Vacarescu vtorii logofat la Sveti Vasilie, ducand daruri jupanesile mari Mariei-sale Doamnei. Aceasta urare era adresata lui Constantin Mavrocordat. in ea se regasesc si propriile sentimente la nasterea, dupa multi ani, a fiului sau Ienachita. Dan Simonescu tragea concluzia: „intelegem si simtim, parca, nu numai atunci atmosfera de sarbatoreasca bucurie a familiei domnitoare, dar si marturisirea propriei lui bucurii, ca si el avea, tot de curand, odrasla noua.
De altfel, Ienachita Vacarescu in „ Istoria prea puternicilor inparati othomani, afirma ca „in zilele acestui fericit imparat (este vorba despre domnia sultanului Mahomet I, intre 1730-1754) la [loc alb in manuscris, n.n.], am vazut si eu lumina lumii acestii pline da amaru, si la fericirile ei, si da nestatornicie, si la cele ce sa pot socoti mai statornice7.
Este o enigma pentru istoria literara ca, desi avea un mare cult pentru date si evenimente istorice, nu isi trece niciodata data sau locul nasterii. inclinam sa credem ca data nasterii sale se afla undeva in intervalul 1739 - 1740, locul fiind desigur Bucuresti, unde tatal sau era probabil vtorii logofat, insarcinat cu cuvantarile ocazionale. Datarea oratiei aduce contributii noi la cele cunoscute despre activitatea tatalui sau.
Fiul lui Stefan Vacarescu si al Ecaterinei Done (fiica vistierului Done Nicula Damian, nepoata de sora a marelui cronicar moldovean Ion Neculce) primeste o educatie aleasa. Alexandru Odobescu sublinia ca „Neofit cel batran Kavsocalivitul il initie la tezaurele limbei, retoricei si istoriei elene; un german anume Weber, ii explica regulile limbei latine; alti profesori il invata italieneste, frantuzeste si hogii turci il familiarizeaza cu limba si literatura otomana, pe care in urma Ie cunoastea foarte bine8.
Se cuvin cateva precizari. in plin veac fanariot, orice boier grec dorea sa ajunga dragoman, de aceea trebuia sa cunoasca multe limbi straine. Cei care deveneau domni isi aduceau secretari pentru redactarea corespondentei in turceste, dar si in italiana, franceza, germana. Pentru a se mentine in administratia tarii boierii romani [este si cazul Vacarestilor, n.n.] trebuiau sa se supuna acelorasi imperative. Astfel, dascalul beizadelelor lui Alexandru Ipsilanti il invata pe Ienachita frantuzeste. De asemenea, exista ipoteza insusirii limbii italiene de la Sestini, Panzini, Reicevici sau de la matusa sa Venetiana [cum afirma Nicolae Iorga].
In 1755, Stefan Vacarescu impreuna cu fratele sau, Barbu, sunt exilati in insula Cipru de catre domnitorul Constantin Cehan Racovita. Revin in tara, dupa 5 ani, in 1763. Acum Ienachita ramane orfan de tata. (Dupa afirmatiile lui Alexandru Odobescu, Stefan si Barbu Vacarescu ar fi murit otraviti din ordinul domnului Constantin Cehan Racovita, la via lor din Valea Orlii, in Sacuieni). Parere impartasita si de Alexandru Piru10.
Se casatoreste in ianuarie, cu Elinita Rizu, devenind cumnat cu Grigore Alexandru Ghica, viitor domn in Moldova si Tara Romaneasca.
In articolul Theodorei Radulescu „ Sfatul domnesc si alti mari dregatori ai Tarii Romanesti, din sec. alXVIII-lean, sunt sintetizate cronologic dregatoriile membrilor familiei Vacarestilor, printre care si cele ale lui Ienachita Vacarescu. Astfel, el era in 1759 (octombrie, 2) vel comis ca si in perioadele 1760 (aprilie 20 - iunie 6) si 1761 (ianuarie 13 - februarie 22). Aceasta afirmatie vine in contradictie cu cea a lui Ioan Filitti12 care afirma ca cea mai veche stire ar fi din 22 mai 1760.
De frica represaliilor impotriva Vacarestilor ale lui Constantin Cehan Racovita, instalat pentru a doua oara domn, Ienachita pleaca la Constantinopol unde se afla si socrul sau Iacovache Rizu. Aici invata temeinic limba turca „sarful, la valeat 64 in Tarigrad13, dar si araba, persana, de la Halii Hamid secretar al Valahiei pe langa ambasadorii sai, apoi vizir, cu care se imprieteneste. isi va completa si cunostintele de franceza, italiana, spaniola sau germana, intrand in legatura cu multi diplomati acreditati pe langa inalta Poarta, prin intermediul influentului Iacovache Rizu.
in 1767, revine in tara chemat de Alexandru Scarlat Ghica, devenind vel-clucer (26 februarie 1767-26 august 1768). Din 1768, este domn Grigore Alexandru Ghica, cu care Ienachita era cumnat. Acesta il numeste, in septembrie 1769, vel vistier. Acest an este, probabil, cel al nasterii lui Alecu, viitorul poet.
Datorita faptului ca invata mai multe limbi straine (turca, greaca, slava, franceza, germana, araba, persana, italiana), intreprinde numeroase calatorii in scopuri diplomatice, dand dovada de finete, elocventa, tact, de o buna cunoastere a climatului politic instabil in care se afla aceasta parte a Europei la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Istoria Tarilor Romane a fost influentata decisiv de desele razboaie ruso-austro-turce, care au loc in apropierea sau chiar pe teritoriul lor.
Prima actiune diplomatica la care participa este cea din 1769, generata de evenimentele razboiului ruso-turc (1768 - 1774), cand este propus, alaturi de Mihai Cantacuzino si Nicolae Brancoveanu logofatul, sa mearga la feldmaresalul Rumiantev ce se afla la Laticiov: „Eu si vazand primejdia obstii, si aceia in care sa afla tara, si mai vartos invinovatirea catre lege, caci aradicase, epanastasis asupra stapanitorilor, si neputand afacepa spatarul [Parvu, n.n.] sa cunoasca primejdia, si a patriei //si a dumnealui, dupa datorie-m cugetam sa ma trag .
Pornind, in apropierea Buzaului se intalnesc cu polcovnicul Nazarie Carazin, unul din prietenii spatarului, „pricinuitoriul razvratirii, „danpreuna cu episcopul Buzaului Cozma si Pantazi Campineanul clucerul.
ii indemna deoarece „oaste vine multa sa mearga „la imparatie sa cereti^ priveleghii intors la Bucuresti se gandea „a gasi un mijloc si sa fug si sa nu ma goneasca cinevas. Trimis de Nazarie sa aduca in capitala boierii care „se afla la Ceras in Sacuieni, altii la Rucar in Muscel, isi lua „sotia sipa muma-mea si // un copil ce aveam, trecuiu in Ardeal la Brasov, prin lazaretul Buzaului, danpreuna si cu cati boieri sa afla acolo, si da loc instiintaiu socru-mieu lui Iacovache [Rizu, n.n.], ce se afla la ordie la Babadagi'. in timpul ocupatiei rusesti (1769 - 1774), cu mici intreruperi, se afla la Brasov.
in orasul transilvan va ramane pana in 1774. In 1770, pentru o scurta perioada, este chemat de vizirul Muhsun-oglu si de Manoil-voda (caimacamul Manole Geani Ruset devenise domn) la Craiova pentru a se pune in slujba devletului. Precaut, Ienachita impreuna cu cativa boieri se intorc, prin Hateg, la Brasov. Aici, in mai 1773, cunoaste pe imparatul Austriei, Iosif al II-lea. intalnirea cu acesta este pe larg descrisa in Istoria prea puternicilor inparati othomani.
Acesta trimitea „pa dohtorul inparatiei sale, la noi unde eram adunati toti, la gazda la mine , care ii instiinta ca imparatul „ iipohteste ca doua zi la zece ceasuri nemtesti, sa ne dea audienta'8. In timpul acesteia, Ienachita a facut „dragomantac boierilor in limba talieneasca si am fostu priimiti cu atata libov si cinste incat dupa ce ne-au intrebat si da santem, multamiti da ghenaralul cetatii si da chivernisitorii locului, si i-am aratat adavarul, s-au intors si au multamit ghenaralului insusi pantru noi19. Sunt invitati scara la casa generalului cetatii „danpreuna cu familiile noastre/ unde au poruncit ca sa se faca asamblee , fiind solicitat din nou ca translator: „ Sinior Vacarescule (caci imi aflase numele da la audienta), tepohtescu si tepuiu in osteneala ca sa-mi faci asta seara tergirmanlac 20. in iulie 1774 se incheie pacea dintre rusi si turci la Kuciuk-Kainargi.
Urmarind perseverent dezvoltarea si organizarea invatamantului, saluta initiativa infiintarii unei scoli in limba romaneasca la Targu-Jiu. De asemenea, intervine, in septembrie 1792, pentru numirea prietenului sau Filaret, episcop al Ramnicului, in scaunul mitropolitan.
isi reluase viata de mare boier in Bucuresti. Alexandru Odobescu descrie astfel atmosfera din locuinta sa: „Plina de toata imbilsugarea unei vechi curti boieresti, unde „stiuse a se inconjura cu o rafinare adevarat orientala, de toate multumirile spirituale, de toate desfatarile simturilor. O multime de fete tinere si gingase nimfe si baiadere, imbracate cu cele mai luxoase vesminte, cu rochii de saluri si de sevaiu, cu ii de borangic si zabranic bogat cusute, il slujeau, unind pe langa serviciul casnic, si talentele desfatatoare ale dantului, al cantarii si al muzicei instrumentale. Nou Agamemnon, el se inconjurase de o multime de Briseide. Nici Tersitul nu lipsi petrecerilor sale si Pitulicea tiganca, bufon femeiesc ce alerga pe atunci prin casele boieresti, propunand tuturor serviciile sale inlesnitoare, destepta adesea rasurile oaspetilor prin titlul familiar de vere spatare!, prin declaratiunile amoroase si prin canticele de dor ce ea adresa veselului boier.
Tot Alexandru Odobescu face si portretul sau fizic, dupa o pictura din biserica Sf. Spiridon cel Nou: „intr-acea biserica intemeiata de Ghiculesti, pana a nu se darama cea vechie, ca sa se recladeasca., se vedea, pe pareti portretul lui Ianachita Vacarescu; din norocire dl. Ioan Vacarescu, avu de timpuriu fericita idee de a pune sa-1 decopieze, si dupe acea copie, putem citi azi in trasaturile fetei lui Ianachita, toate-naltele cualitati si toate slabiciunile caracterului sau. O fata prelunga si cam palida cu fruntea lata, un nas drept si regulat cu narile foarte largi, o gura zambitoare pe ale carei buze voluptoase abia le ascunde o mustata subtire, ochi caprui cu o cautatura plina de dulceata si de fineta, in sfarsit o barba castanie rara si transparenta ce-i falfaie usor pe piept: iata trasaturile acelei figuri ce-nsufla indata un simpatic respect si pe care o sustine cu oaresice mandrie, portul drept al trupului si gugiumanul de samur, asezat cu semetie pe cap. Costumul lui, imitat de pe hainele sale favorite, e compus intr-acel portret, de un anteriu de sevaiu roz-galbui sau chamois si incins la brau cu un giar, din care iese hangerul cu maner de smalt albastru si de pietre scumpe, pe d-asupra poarta un contos de coloarea verde deschisa a iezmului (iasp alb), imblanit cu samuri. In mana el tine un sul de hartii desfasurate pe care se citesc acele cuvinte memorabile ale sale, acel testament in versuri, cel mai nobil legat ce putea lasa un om de geniu posteritatii sale.
In timpul domniei lui Alexandru Moruzi (1793 - 1796), este vel-spatar. in aceasta functie isi leaga numele de reinfiintarea flotei navale de pe Dunare, la 23 noiembrie 1793.
V.A. Urechia se refera si el la acest eveniment. Subliniaza ca domnitorul trimite sultanului spre aprobare un arzmagzar. El este redactat de marele spatar Ienachita Vacarescu. Sunt aratate motivele acestuia: „radacina si temeiul indestularii tarilor si locuitorilor acestora sunt mestesugurile, lucrarea pamantului si negotul, fara carele nu este cu putinta a se indestula un norod, de ar fi macar si umbrit sub umbra, dumnezeirii; „ vazand si cata silinta au locuitorii acestei tari spre savarsirea inaltelor imparatesti porunci; „ neaverea mijlocului cu care sa se poata cara si aduce marfile prin inleznire pe apa Dunarii de la un loc la altul.
Solicita „voie si putere „ca sa poata Valahia a face si a avea holazanc, saici si caice si de toate vasele pe apa Dunarii, in cuprinderea tarii, casele sa nu fie bantuite niciodata de catre vericine, privilegiu ce din vremile batrane de multi ani l-au fost pierdut tara aceasta.
Opera poetica
Ienachița Vacarescu a adunat la un loc versuri ocazionale (in cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintata” (Nicolae Manolescu), abundand de diminutive, procedeu la moda in intreaga poezie a epocii: inimioara, lanțișor etc. Cu toate vaicarelile manieriste, unele sunt poezii șagalnice, pline de umor, altele sunt sugestive și grațioase, amintind de Goethe, ca poezia Intr-o gradina.. in care dilema sufleteasca a eului liric este exprimata cu gingașie și concizie (floarea neculeasa poate reprezenta ratarea șansei iubirii): „S-o iau, se strica/ S-o las, mi-e frica/ Ca vine altul și mi-o ridica.”
Ienachița Vacarescu deschide și seria artelor poetice romanești, printr-un celebru „testament”:
„Urmașilor mei Vacarești
Las voua moștenire
Creșterea limbii romanești
Ș-a patriei cinstire.”
Versurile lui Ienachita Vacarescu au fost adunate in volum pentru prima oara de catre Al. Odobescu, in Colectie de poezii vechi, Bucuresti, 1878.
Spune, inimioară
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?
Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie;
Te rog, fă-mă a pricepe
Boala din ce ţi se-ncepe.
Arată, spune, n-ascunde!
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Arată ce te munceşte,
Ce boală te chinuieşte?
Fă-o cunoscută mie,
Ca să-ţi caut dohtorie;
Te rog, fă-mă a pricepe
Boala din ce ţi se-ncepe.
Arată, spune, n-ascunde!
Dă-mi un cuvânt şi-mi răspunde:
Spune, inimioară, spune
Ce durere te răpune?
Testament literar
Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.
Urmaşilor mei Văcăreşti!
Las vouă moştenire:
Creşterea limbei româneşti
Ş-a patriei cinstire.
Amărâtă turturea
Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.
Cât trăieşte tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede
Trece prin pădurea verde
Şi să duce de se pierde.
Zboară până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.
Şi când şade câteodată,
Tot pre ramură uscată.
Umblă prin dumbrav-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.
Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.
Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.
Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,
Dar eu om de-naltă fire,
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?!
Oh, amar şi vai de mine!
LILIANA URSU
Biografie
Nascuta in 1949, la Sibiu, Liliana Ursu este poeta, prozatoare si traducatoare, mult mai cunoscuta in SUA decat in Romania. In ultimii 15 ani, de altfel, a publicat mai mult pe continentul american. Cu studii de anglistica la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, a lucrat multi ani in Televiziunea Romana si in Radio Romania. Intre anii 1992-1998 a fost bursier Fulbright si profesor asociat la Pennsylvania State University, profesor asociat la University of Louisville (Kentucky), la Bucknell University si poet in residence la Stadler Center for Poetry in 2003. A primit ordinul national Meritul Cultural in grad de Cavaler, in 2004. De multi ani incoace, este preocupata sa exprime credinta sa crestina in arta. Despre cum L-a "cunoscut" pe Dumnezeu am stat de vorba intr-o dupa-amiaza de iunie, in apartamentul ei din Cotroceni.
Este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu - din 1980. A publicat volumele: "Viata deasupra orasului" (poezie, 1977), "Ordinea clipelor" (poezie, 1978), "Piata Aurarilor" (poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu), "Zona de protectie" (poezie, Editura Eminescu, Bucuresti, 1983), "Corali" (poezie, 1987), "La jumatatea drumului" (proza, 1987), "Inger calare pe fiara" (poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1996), "Sus sa avem inimile" (poezie, Editura Eminescu, 2002), "The Sky behind the Forest" la Editura Bloodaxe, 1997, volum tradus de Tess Gallagher si Adam Sorkin si distins cu Premiul Societatii de Poezie din Marea Britanie, "Angel Riding a Beast", tradus impreuna cu Bruce Weigl la Northwestern University Press in 1998, "The Goldsmiths Market", tradus de Sean Cotter la Zephyr Press Boston, 2000, "Im Spiegel der Schmetterlinge" - "In oglinda fluturilor" (Gedichte Rumanisch-Deutsch, Pano Verlag, Zurich, 2005, traducere in germana de Adrian Wanner, Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania - Filiala Sibiu). A tradus poezie din engleza (Tess Gallagher, Diane Wakoski, Martin Booth, T. S. Eliot, W. B. Yeats, Raymond Carver etc.) si din olandeza (E. van Ruysbeek, A. Van Wilderode). A tradus si publicat antologia bilingva "15 Young Romanian Poets", in 1983.
Instantaneu
despre mărar, tarhon şi lbiză
nu pot scrie la fel.
despre izvor, ienupăr şi iarnă
pot scrie la fel.
cît despre canton, cuprindere şi clopote
pot scrie la fel
doar dealul şi îngerul.
Cugetarea de tainî
Doamne, cum ar fi
să stau de vorbă
numai cu Tine?
Uite, că-n clipa asta de decembrie
cînd curăţ spanacul
şi mă gîndesc
la cîte feluri de fericiri
sunt în cer şi pe pămînt.
M-am săturat
de fericirile cele bătrîne.
Mi-e dor de la o vreme
de acea fericire pururea tînără
cînd Tu îmi vorbeşti
cînd eu Te ascult ca-n vis
cînd totul e posibil,
cînd zbor peste livezi
sau ca în copilărie
cînd Te aflam în ochii mamei
în mîinile cele harnice şi blînde ale tatei
cînd aşezau pîinea pe masă
sau cînd meştereau căluţul acela de lemn
şi cum mai strălucea apoi el sub bradul de Crăciun,
sub raza de la Betleem.
Doamne, cum ar fi oare,
să stau de vorbă
numai cu Tine?
Cu fruntea lipitî
de geam
copil fiind, cu fruntea lipită de geam
visam fulgii şi ploaia şi soarele şi fragii.
aproape le atingeam.
şi mă împrieteneam şi cu tunetul
şi cu fulgerul
şi cu melcul.
copil fiind, cu fruntea lipită de geam
visam bucuria
cu mireazma de crin
nedespărţită de aripile îngerului
cu care ades mă jucam
Căntec pentru
stiva de lemne
stiva de lemne
stiva de căldură
stiva de cuvinte
la care nu umbla niciodată
şi o aşază doar sub pleoape
sub lumina ce vine de la ploaie
şi de la iarba de după ploaie
o reaşază în minte
după vechimea cuvintelor,
după culoarea,
după sunetul,
după parfumul lor.
cît despre stiva de lemne
ea e aceeaşi de cînd lumea
şi hora şi doina.
la căldura ei visa el
şi tatăl şi bunicul.
toţi visau
la floarea de portocal şi de scorţişoară,
la ţările calde
unde iarnă nu mai era.
iar eu, ultimul lor descendent
şi al stivei de lemne
visez la stiva de cuvinte
şi cum voi da seamă
de fiece scînteie pornită din ea.
Timpul meu înflorit
Peisaj cu pictor
Limpede aur, strălimpede purpură
aşterne
pe pînza înmuiată în ceară
în fapt, în fruct, în ziua abia începută
lumina
aşază
la picioarele Lui.
fiece pasăre
poartă
de acum
în ecoul umbros
al micuţului trup:
ecoul auriu
al cuvintelor Lui:
"Eu sunt calea, adevărul şi viaţa."
În cîutarea locului ferit
Sunt o străină în propriul oraş,
în propria ţară,
în propria Europă.
iar
Everest rimează atît de bine
cu Bucharest.
Lacrimile mele cad,
cad
pe podeaua propriei case
şi căţeluşa mea le înghite
în semn de milă şi iubire.
E atîta verde pe dos
e atît de puţin alb,
e foarte mult roşu
şi sălbăticie în jur,
în cuvintele străzii,
în cuvintele din telefoanele mobile.
Bietele, hămesitele, săracele cuvinte
pe care eu de îndată le înfiez
în cîte un poem.
Aş pleca oriunde, oricînd.
Nomada din mine
e iar gata de drum.
Voi merge tocmai la Medellin
să citesc unui munte poezii.
Voi merge şi la Listowell
să îmblînzesc un rîu
cu peşti cu tot.
Voi merge apoi la Berlin
unde voi scrie un roman
despre Sandu Tudor
dar mai ales despre ieroschimonahul Daniil.
Apoi voi fi la poalele Tâmpei,
voi fi ursoaica aceea
cu şapte pui
şi voi scrie poezii
despre zmeură, frică, brazi, curaj
şi întîlniri cu norii.
Iar puii mei nu vor mai fi culegători de fragi
ci numai de stele,
unici pe planetă,
unici şi neîmblînziţi de minciuni.
Sunt nomadă dar şi ursoaică.
Nu vă temeţi,
eu doar mut pădurea pentru voi,
v-o aduc mai aproape, chiar sub geamuri,
chiar pînă la lift.
Eu sunt ursoaica
ce a desenat Calea Lactee
pe fiece mesteacăn.
De aceea pe mesele voastre
apar mereu stele.
Beţi ceai cu stele, vin cu stele
citiţi ziare cu stele în loc de ştiri şi timpul probabil
şi-n capuccino-ul vostru
picură lapte din Calea Lactee,
picură lacrimile mele de ursoaică
neîmblînzită.
Toamna tărziu
de acum e seară, multă seară
şi capătul singurătăţii mele nu-l mai zăresc
de acum e noapte, multă noapte
şi sufletul meu nu se mai botează în bucurie
cineva despică lemne
pe inima mea.
Rugîciune
Umbreşte-mă Doamne cu liniştea Ta
Cea plină de cireşe,
De albastru şi de icoane.
Vorbeşte-mi în tăcerea pădurii
Despre singurătatea lupului şi a fragilor
Şi învaţă-mă rugăciunea care să Te odihnească
Naşterea Ta e
ănceputul vederii mele
De privesc stelele
îţi aud glasul fraged
Şi toate din jur miros a lapte
Şi a prunc sfânt.
Cum mai luminează icoana Naşterii Tale
întunericul meu
în care Te aflu
Mai ales atunci
când Te pierd.
Fierbinte e aerul
Netemătoare
stau
în cuşca lui iulie.
Asemeni lui Daniel în cuşca cu lei,
vieţuiesc în acest oraş
ce s-a umplut de tei şi de barbari.
Şi-mi închipui singurătatea,
neabătuta verticalitate
a pinului din golf.
Şi lupta corăbierilor cu marea
când l-au avut pe Iona cu ei:
clipa aceea de pace în plină furtună
când toţi şi-au luat mâinile de pe vâsle
să se roage.
despre mărar, tarhon şi lbiză
nu pot scrie la fel.
despre izvor, ienupăr şi iarnă
pot scrie la fel.
cît despre canton, cuprindere şi clopote
pot scrie la fel
doar dealul şi îngerul.
Cugetarea de tainî
Doamne, cum ar fi
să stau de vorbă
numai cu Tine?
Uite, că-n clipa asta de decembrie
cînd curăţ spanacul
şi mă gîndesc
la cîte feluri de fericiri
sunt în cer şi pe pămînt.
M-am săturat
de fericirile cele bătrîne.
Mi-e dor de la o vreme
de acea fericire pururea tînără
cînd Tu îmi vorbeşti
cînd eu Te ascult ca-n vis
cînd totul e posibil,
cînd zbor peste livezi
sau ca în copilărie
cînd Te aflam în ochii mamei
în mîinile cele harnice şi blînde ale tatei
cînd aşezau pîinea pe masă
sau cînd meştereau căluţul acela de lemn
şi cum mai strălucea apoi el sub bradul de Crăciun,
sub raza de la Betleem.
Doamne, cum ar fi oare,
să stau de vorbă
numai cu Tine?
Cu fruntea lipitî
de geam
copil fiind, cu fruntea lipită de geam
visam fulgii şi ploaia şi soarele şi fragii.
aproape le atingeam.
şi mă împrieteneam şi cu tunetul
şi cu fulgerul
şi cu melcul.
copil fiind, cu fruntea lipită de geam
visam bucuria
cu mireazma de crin
nedespărţită de aripile îngerului
cu care ades mă jucam
Căntec pentru
stiva de lemne
stiva de lemne
stiva de căldură
stiva de cuvinte
la care nu umbla niciodată
şi o aşază doar sub pleoape
sub lumina ce vine de la ploaie
şi de la iarba de după ploaie
o reaşază în minte
după vechimea cuvintelor,
după culoarea,
după sunetul,
după parfumul lor.
cît despre stiva de lemne
ea e aceeaşi de cînd lumea
şi hora şi doina.
la căldura ei visa el
şi tatăl şi bunicul.
toţi visau
la floarea de portocal şi de scorţişoară,
la ţările calde
unde iarnă nu mai era.
iar eu, ultimul lor descendent
şi al stivei de lemne
visez la stiva de cuvinte
şi cum voi da seamă
de fiece scînteie pornită din ea.
Timpul meu înflorit
Peisaj cu pictor
Limpede aur, strălimpede purpură
aşterne
pe pînza înmuiată în ceară
în fapt, în fruct, în ziua abia începută
lumina
aşază
la picioarele Lui.
fiece pasăre
poartă
de acum
în ecoul umbros
al micuţului trup:
ecoul auriu
al cuvintelor Lui:
"Eu sunt calea, adevărul şi viaţa."
În cîutarea locului ferit
Sunt o străină în propriul oraş,
în propria ţară,
în propria Europă.
iar
Everest rimează atît de bine
cu Bucharest.
Lacrimile mele cad,
cad
pe podeaua propriei case
şi căţeluşa mea le înghite
în semn de milă şi iubire.
E atîta verde pe dos
e atît de puţin alb,
e foarte mult roşu
şi sălbăticie în jur,
în cuvintele străzii,
în cuvintele din telefoanele mobile.
Bietele, hămesitele, săracele cuvinte
pe care eu de îndată le înfiez
în cîte un poem.
Aş pleca oriunde, oricînd.
Nomada din mine
e iar gata de drum.
Voi merge tocmai la Medellin
să citesc unui munte poezii.
Voi merge şi la Listowell
să îmblînzesc un rîu
cu peşti cu tot.
Voi merge apoi la Berlin
unde voi scrie un roman
despre Sandu Tudor
dar mai ales despre ieroschimonahul Daniil.
Apoi voi fi la poalele Tâmpei,
voi fi ursoaica aceea
cu şapte pui
şi voi scrie poezii
despre zmeură, frică, brazi, curaj
şi întîlniri cu norii.
Iar puii mei nu vor mai fi culegători de fragi
ci numai de stele,
unici pe planetă,
unici şi neîmblînziţi de minciuni.
Sunt nomadă dar şi ursoaică.
Nu vă temeţi,
eu doar mut pădurea pentru voi,
v-o aduc mai aproape, chiar sub geamuri,
chiar pînă la lift.
Eu sunt ursoaica
ce a desenat Calea Lactee
pe fiece mesteacăn.
De aceea pe mesele voastre
apar mereu stele.
Beţi ceai cu stele, vin cu stele
citiţi ziare cu stele în loc de ştiri şi timpul probabil
şi-n capuccino-ul vostru
picură lapte din Calea Lactee,
picură lacrimile mele de ursoaică
neîmblînzită.
Toamna tărziu
de acum e seară, multă seară
şi capătul singurătăţii mele nu-l mai zăresc
de acum e noapte, multă noapte
şi sufletul meu nu se mai botează în bucurie
cineva despică lemne
pe inima mea.
Rugîciune
Umbreşte-mă Doamne cu liniştea Ta
Cea plină de cireşe,
De albastru şi de icoane.
Vorbeşte-mi în tăcerea pădurii
Despre singurătatea lupului şi a fragilor
Şi învaţă-mă rugăciunea care să Te odihnească
Naşterea Ta e
ănceputul vederii mele
De privesc stelele
îţi aud glasul fraged
Şi toate din jur miros a lapte
Şi a prunc sfânt.
Cum mai luminează icoana Naşterii Tale
întunericul meu
în care Te aflu
Mai ales atunci
când Te pierd.
Fierbinte e aerul
Netemătoare
stau
în cuşca lui iulie.
Asemeni lui Daniel în cuşca cu lei,
vieţuiesc în acest oraş
ce s-a umplut de tei şi de barbari.
Şi-mi închipui singurătatea,
neabătuta verticalitate
a pinului din golf.
Şi lupta corăbierilor cu marea
când l-au avut pe Iona cu ei:
clipa aceea de pace în plină furtună
când toţi şi-au luat mâinile de pe vâsle
să se roage.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu