6. /29 AUGUST 2023 - SUPLIMENT ISTORIE PE ZILE

1. BĂTĂLIA DE LA MOHACS

Bătălia de la Mohács a fost o bătălie desfășurată la 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria. În această bătălie, forțele Regatului Ungariei, conduse de arhiepiscopul Pál Tomori și de regele Ludovic al II-lea (în vârstă de 20 de ani) au fost învinse de forțele superioare numeric ale Imperiului Otoman, conduse de sultanul Suleiman Magnificul.

Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărțirea Ungariei timp de aprox. 150 de ani între Imperiul Otoman șiCasa de Habsburg din Austria. O a treia parte a teritoriului a format Principatul Transilvaniei.

Pregătirile

Ungaria s-a opus timp de mulți ani expansiunii Imperiului Otoman în sud-estul Europei, dar căderea cetățiiBelgrad în 1521 a însemnat că majoritatea teritoriului din sudul Ungariei a rămas fără apărare. Pentru a contracara puterea crescândă a otomanilor, Ludovic al II-lea, regele Ungariei și Boemiei, s-a căsătorit cu Maria de Austria în 1522, sperând să obțină ajutorul casei Habsburg a Austriei în războiul cu otomanii. Otomanii au văzut această alianță ca o amenințare la puterea lor din Balcani și au plănuit s-o distrugă.

Într-un efort de a amâna o ofensivă militară completă și o posibilă cucerire a Ungariei, guvernul otoman, sauÎnalta Poartă, a făcut ungurilor cel puțin una sau chiar două oferte de pace. Nu este clar motivul pentru care Ludovic a refuzat aceste oferte. Este posibil că datorită presiunilor din partea nobililor din vestul Ungariei, influențați de proximitatea puterii crescânde a Habsburgilor, s-au temut de posibile agresiuni din partea Austriei, în cazul semnării unui tratat de pace cu otomanii.Regatul Poloniei (1385–1569) semnase un tratat similar de pace cu Poarta cu câțiva ani înainte. În cele din urmă, încercările pentru un acord de pace au eșuat și turcii au hotărât să atace. În iunie 1526 armata otomană a urcat pe Dunăre cu acest scop.

Armata ungară era împărțită în trei unități principale: armata Transilvaniei, sub comanda lui János Zápolya, număra între 8.000 și 13.000 oameni și avea ca misiune păzirea trecătorilor din munții Transilvaniei; armata principală, condusă de regele Ludovic; și o armată mai mică de circa 5.000 de oameni, comandată de contele croat Cristofor Frankopan. Datorită situării geografice a regatului, țelul final al armatei turcești nu a putut fi determinat până la trecerea munților. Din nefericire, după ce turcii au traversat munții, armata Transilvaniei era mai departe de Buda decât otomanii. Documentele istorice ale vremii, deși rare, au consemnat faptul că Ludovic a preferat să se retragă, lăsând turcilor cale liberă.

Forțele maghiare au ales câmpul de luptă, o câmpie deschisă dar nu netedă, cu câteva mlaștini, de lângă Mohács, în apropierea Dunării. Otomanii au putut avansa aproape fără opoziție. În timp ce Ludovic aștepta în capitală, turcii au asediat mai multe orașe și au traversat râurile Sava și Drava. Ludovic a adunat între 26.000 și 40.000 de soldați, în timp ce armata otomană număra circa 70.000 - 100.000 de oameni^[1] . Ungurii au ocupat terenul avantajos și au sperat să hărțuiască cu succes armata otomană.

Bătălia

Începutul confruntării este în general plasat între orele 1:00 PM și 2:00 PM, dar durata exactă a bătăliei este greu de stabilit, ca dealtfel și numărul total de combatanți. Deși unii istorici au estimat durata bătăliei la circa două sau trei ore, aceasta pare puțin probabil datorită mai multor factori. Armata otomană nu s-a retras de pe câmp pentru a intra în tabără după bătălie, însă a rămas în câmp toată noaptea, fără alimente, apă sau adăpost. Dat fiind faptul că cronicarii otomani au notat că ploua, pare posibil că batălia a fost de scurtă durată și s-a terminat după-amiaza devreme, cel târziu înainte de ora 5:00 PM, iar sultanul ar fi ordonat ca trupele să se întoarcă în tabără. Câteva surse credibile indică faptul că regele Ludovic a părăsit câmpul de luptă după apusul soarelui și a încercat să scape după lăsarea nopții; deoarece soarele nu avea cum să apună înainte de aproximativ ora 6:30 PM la data de 29 august 1526, asta pare să însemne că bătălia a durat mai mult de două sau trei ore - poate patru sau chiar cinci.

După ce primele trupe ale lui Suleiman, armata Rumeliană, au avansat pe câmpul de luptă, au fost atacați și împrăștiați de trupele maghiare conduse de Pál Tomori. Acest atac pe flancul drept a cauzat o panică considerabilă între rândurile otomanilor, dar pe când ungurii au înaintat, otomanii s-au regrupat datorită sosirii întăririlor. În timp ce pe flancul drept ungurii au înaintat suficient de mult încât l-au pus pe sultan în pericol prin săgețile care i-au lovit cuirasa, superioritatea numerică a otomanilor și contraatacul la timp al ienicerilor, trupele de elită, probabil i-au copleșit pe atacanți, mai ales cei de pe flancul stâng. Ungurii nu și-au putut menține pozițile, iar cei care nu s-au retras au fost încercuiți și capturați sau uciși. Regele a încercat să scape sub acoperirea întunericului, dar a fost aruncat de pe cal într-un râu lângă Csele și s-a înecat, fiind îngreunat de armura sa. Circa 1.000 de nobili și conducători unguri au fost de asemenea uciși. În general este acceptat că peste 10.000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, la fel ca și un număr similar de otomani.

După terminarea bătăliei, sultanul a dat ordin să fie executați toți prizonierii. Două zile mai târziu a notat în jurnalul său: "Sultanul a primit omagiile vizirilor și beyilor, 2000 de prizonieri sunt masacrați, ploaia cade în torente." Între cei 2.000 de prizonieri executați s-au aflat mai multe nume maghiare de seamă.

Consecințe

Victoria nu le-a oferit otomanilor securitatea dorită. După data de 30 august corpul principal al armatei turce, urmând cursul Dunării avansează spre Buda, iar la data de 11 septembrie intră in orașul de reședintă a regilor maghiari.Cetatea regală și orașul practic sunt abandonate, Regina si Curtea se refugiază la Pozsony, exemplul lor fiind luat de burghezia germană și maghiară. După ce oastea otomană a prădat orașul și vecinătățile ei ,sultanul,in data de 14 septembrie ordonă incendierea orașului. Prada de război, încărcată pe nave fluviale, a fost transportată pe Dunăre spre teritoriile turcești;la 21 septembrie sultanul hotărăște retragerea trupelor otomane.Motivul retragerii rapide se pare că se datora apropierii iernii și insecurității strategice a teritoriului Ungariei.La data ocupării Budei pe teritoriul Regatului se aflau cantonate trei armate creștine:la Zagreb armata condusa de banul croat Kristóf Frangepán,oastea condusă de Voievodul Transilvaniei Ioan Zapolya staționată la Szeged și o armată de mercenari străini cu tabăra la Györ șiSzékesfehérvár. Abia în anul 1541 au reușit să captureze și să ocupe capitala. Totuși, bătălia de la Mohács a însemnat sfârșitul Regatului Independent al Ungariei ca teritoriu unificat. Ocupația otomană a fost contestată de Arhiducele deHabsburg al Austriei, Ferdinand I al Sfântului Imperiu Roman, cumnatul regelui Ludovic și succesorul acestuia, prin tratatul cu regele Ladislau II Jagiello al Boemiei și Ungariei. Boemia a căzut sub stăpânirea Austriei, care a dominat treimea vestică a Ungariei și porțiuni din teritoriul Croației de astăzi (Regatul Ungariei), în timp ce otomanii au stăpânit centrul Ungariei și suveranitatea asupra Transilvaniei semi-independente, iar nordul Ungariei a rămas independent până la sfârșitul anilor1500. Anii următori, de război aproape constant, au necesitat un angajament susținut al forțelor otomane, dovedindu-se a fi așa o povară asupra resurselor încât regatul relativ sărac al Ungariei nu i-a putut face față. Armatele creștine au asediat Buda de mai multe ori în timpul anilor 1500, iar Suleiman însuși a murit în timpulbătăliei de la Szigetvár din 1566; au mai avut loc și două asedii otomane eșuate la Eger, care nu a căzut decât în 1596, la finalul rezistenței independente maghiare.

Mohács este considerat de mulți unguri ca momentul decisiv nefavorabil din istoria țării, o traumă națională persistând și astăzi în memoria populară. În momentele de ghinion, ungurii au o expresie: "mai mult s-au pierdut la Mohács" (Több is veszett Mohácsnál). Chiar și în prezent, ungurii percep bătălia de la Mohács ca însemnând sfârșitul unei regat european independent și odinioară puternic. Deși Mohács a fost o înfrângere decisivă, evenimentele ce i-au urmat au semnificat sfârșitul independenței Ungariei. Următoarele două secole de lupte aproape constante dintre cele două imperii, Habsburg și Otoman, au devastat economia zonei și au decimat populația.

2. DESPRE ELENA MAGDA LUPESCU

De la Wikipedia:

Elena "Magda" Lupescu (n. 1896 la Iași – d. 30 iunie 1977, Estoril în Portugalia) a fost amanta și apoi soția regelui Carol II.

Elena Lupescu a fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grünberg (născut evreu, ulterior botezat creștin ortodox) și a Elizei Falk, născută evreică, botezată în religia catolică, fostă dansatoare la Viena^[1]. În timpul primului război mondial, Elena Lupescu a fost căsătorită cu un locotenent de vânători de munte, de care a divorțat după scurt timp. În 1922 a devenit amanta prințului Carol. În 1923 au fugit împreună din România. Prințul Carol a fost încoronat în 1930 ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea Regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil. Pe 8 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea și Elena Lupescu au ajuns cu propriul tren la Lugano, în Elveția.^[2]. În octombrie 1940, guvernul legionar al României a cerut Spaniei extrădarea Elenei Lupescu, precum și cea a lui Ernest Urdăreanu, mareșalul Palatului, care, după părerea legionarilor, s-ar fi aflat alaturi de Regele Carol al II-lea, în spatele asasinării, la 30 noiembrie 1938, a lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul organizației „Garda de Fier”.^[3] Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia și Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea și Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, Portugalia.

După moartea lui Carol al II-lea, în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până când s-a stins din viață.

George Damian:

Pasiunea regelui Carol al II lea pentru Elena Lupescu a dat multe bătăi de cap istoricilor. Carol al II lea era în stare să sacrifice orice pentru amanta sa. Ataşamentul său faţă de ea a fost explicat prin cauze fizice: bine dotat de la natură, regele cu greu îşi putea găsi o parteneră care să-l rabde. Când a dat de Elena Lupescu (despre care se zice că ar fi fost mai înainte să-l cunoască pe rege, dacă nu prostituată de bordel, cel puţin damă de consumaţie pentru ofiţeri) Carol al II lea nu şi-a mai dorit altă femeie. Cert este că Elena Lupescu ştia să-l manipuleze pe rege.

Când a fugit din România în 1940, Carol al II lea a luat-o cu el pe Elena Lupescu şi nu s-a mai despărţit de ea până la moarte. Au fost însoţiţi în exilul lor de fostul mareşal al Palatului, Ernest Urdăreanu (poreclit de contemporani Murdăreanu pentru rolul său în marea corupţie). Generalul Gavrilă Marinescu, un intim al camarilei regale, îi spunea lui Constantin Argetoianu că regele, Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu „făceau figuri în trei” şi că nu doar regele era infidel şi se culca cu diverse prostituate, dar şi Elena Lupescu îşi înşela regalul amant ori de câte ori avea ocazia.

A fost Elena Lupescu o femeie frumoasă? Greu de spus. Din imaginile pe care le-am găsit nu aş zice aşa ceva despre ea. Probabil că standardele s-au schimbat din 1940 până acum, însă cu siguranţă Elena Lupescu are ceva al ei, care transpare dincolo de clişeele de acum jumătate de secol. Prin 1938 serviciile secrete româneşti au intrat în alertă maximă: la Paris ar fi existat nişte fotografii cu Elena Lupescu nud. Exista pericolul ca aceste imagini să apară în presă, aşa că agenţii de la Bucureşti au împânzit redacţiile şi au plătit din greu pentru a pune mâna pe fotografii. Se pare că au reuşit şi amanta regală a evitat să apară în presă în fundul gol.

Historia.ro:

Carol II a reuşit să devină, prin personalitatea sa puternică, dar instabilă, înclinaţiile sale către gesturi nefireşti şi pasiunea excesivă pe care a avut-o pentru unele femei, una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei secolului XX. Este cel care a contrastat cel mai puternic cu predecesorii săi Carol I şi Ferdinand.

Un moment fundamental care să dovedească limitele personalităţii lui Carol în contextul istoric este renunţarea la calitatea sa de principe moştenitor al Coroanei României.

Pretextul

La 20 noiembrie 1925, mătuşa lui Carol, Regina Alexandra a Marii Britanii, a murit la Palatul Windsor.

La acest eveniment trebuia să participe şi o delegaţie a Familiei Regale din România, date fiind legăturile de rudenie dintre cele două case regale.

Primul Ministru, Ionel Brătianu, a profitat de ocazia ivită din senin şi i-a sfătuit pe Rege şi pe Regină să-l trimită pe Carol la Londra, fiind convins că o dată ce a plecat din ţară, nu se va mai întoarce curând. Acelaşi lucru l-a spus şi Principesa Elena (soţia lui Carol): că o dată ajuns în străinătate, nu avea să se mai întoarcă. Brătianu îşi argumenta poziţia spunând că o schimbare de decor fără Elena Lupescu i-ar fi făcut bine Principelui.

Regele Ferdinand ezita în a lua o decizie, însă Regina Maria şi Prinţul Ştirbei au sprijinit ideea. Regina notează în jurnalul ei că: „O mică vacanţă până la Crăciun e tot ce îi trebuie”.

Carol, dorind să plece în această călătorie, şi-a dat cuvântul de onoare că se întoarce acasă de Crăciun.

Luând act de toate aceste păreri, Ferdinand şi-a dat consimţământul.

Ajuns la Londra, Carol a fost oaspetele rudelor sale din familia regală britanică. Comportamentul lui a fost unul cât se poate de cordial, fără să dea vreun semn că vrea să facă sau să anunţe ceva neobişnuit. Însă, după o săptămână va pleca brusc, îndreptându-se spre coastă, traversând Canalul Mânecii până la Calais, de unde a luat trenul spre Paris. La Paris era aşteptat de către iubita sa Duduie, Elena Lupescu.

Declaraţia de renunţare

După ce au petrecut câteva zile la Paris, Carol şi „Lupeasca” au plecat în Italia, la Milano şi, mai apoi, Veneţia. De aici, Carol i-a transmis tatălui său următoarea scrisoare:

„Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de principe moştenitor la României. Conform statutului familiei regale, rog pe Majestatea Voastră de a-şi da Înalta Sa aprobare acestei hotărâri irevocabile. Totodată, spre a nu produce vreun neajuns în viitor, să daţi Înaltul Majestăţii  Voastre ordin ca să fiu şters dintre membrii familiei domnitoare a României şi să mi se acorde numele sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. Prin aceasta declar că nu voi avea nici o pretenţie asupra drepturilor mele, la care am renunţat de bunăvoie, şi că mă angajez, pentru liniştea tuturor, să nu mă mai întorc în ţară timp de 10 ani fără a fi chemat de cei în drept şi fără autorizaţia suveranului.”

Carol i-a trimis o scrisoare şi Reginei, în care avea un ton rătăcit ce semăna cu al cuiva care nu e în toate minţile. El sugera pe un ton plin de dramatism să fie declarat mort într-un accident de automobil: „De vreme ce o să fiu mort pentru mulţi, lasă-ma să fiu mort pentru toată lumea. Am să ştiu să dispar fără nicio urmă.”

Această decizie era gândită de ceva timp de Carol, însă şi-a găsit finalitatea numai după ce i s-a alăturat Elenei Lupescu, la Paris. Pasiunea necontrolată pe care o avea Carol pentru Elena Lupescu, l-a împins în această decizie extremă. A trebuit să aleagă între ea şi tron; nu le putea avea pe amândouă.

Cum a fost primită vestea

La 21 decembrie 1926, scrisorile lui Carol au ajuns la Cotroceni. Regele a fost şocat, prinţesa Elena (care intuise ce avea să se întâmple), nu a fost chiar surprinsă, iar Regina a izbucnit în plâns: „Sunt nişte scrisori impertinente, nemiloase, îngrozitoare, în care declară cu răceală că abandonează totul: nevasta, copilul, onoarea şi viitorul”, îi mărturisea ea regelui George.

Palatul a încercat să ţină secretă această decizie. Elena s-a oferit să meargă să discute cu Carol, sperând că l-ar putea face să se răzgândească, însă Brătianu s-a opus categoric: „Treceţi prin asta pentru prima oară, data trecută a scăpat de condamnarea la moarte datorită intervenţiei Reginei. Acum nu mai trebuie să intervină nimeni.”

Ionel Brătianu era foarte încântat de cursul evenimentelor: „Bună afacere! E limpede că nu ne putem permite un viitor rege psihopat, oricât de inteligent ar fi”. Regele Ferdinand a fost foarte afectat de gestul fiului său. La 31 decembrie, a ordonat o întâlnire specială a Consiliului de Coroană, la ora 4 după-amiaza. Înaintea şedinţei, liderii opoziţiei au încercat să îl convingă pe Rege să amâne decizia ce-l priveşte pe prinţul moştenitor. Ei nu cunoşteau detaliile deciziei lui Carol, neavând timp să discute între ei situaţia. Ferdinand a respins ideea.

Regina a fost rugată de către Iorga să îi permită să meargă la Milano pentru a vorbi cu Carol, spunând că îl cunoaşte bine şi că are o oarecare influenţă asupra lui. Regina i-a răspuns că „nu se mai poate face nimic cu el. E un depravat.”

Iorga  a făcut în faţa Plenului Consiliului o pledoarie în care a subliniat calităţile prinţului. Iar cu autoritatea celui care ştia istoria mai bine decât oricine altcineva, a conchis, referindu-se la posibilitatea instalării unei regenţe: „Fiindcă se întâmplă că sunt şi istoric, eu ştiu că regenţele copiilor regali (n.n. Mihai) au fost totdeauna dezastruoase pentru o dinastie şi pentru o ţară. Doresc să nu fi profet, dar vorbind astfel am mântuit sufletul meu.”

Poziţia lui Iorga a fost sprijinită de Maniu, Mihalache şi Alexandru Vaida-Voievod.

După două ore de dezbatere, guvernul a anunţat că a acceptat decizia lui Carol şi l-a proclamat pe prinţul Mihai noul moştenitor al tronului.

Alături de liberali, un alt participant la Consiliu care i se opunea categoric lui Carol era generalul Alexandru Averescu, vechi adversar al prinţului moştenitor care mai încercase o dată să-l îndepărteze, cu ocazia „afacerii Lambrino”.

În comunicatul oficial de acceptare a retragerii lui Carol, Palatul a declarat că primise asigurări de sprijin din partea tuturor liderilor de partide, aşa cum se obişnuia. Parlamentul urma să se întrunească într-o sesiune extraordinară în data de 4 ianuarie.

După Consiliul de Coroană, Regele i-a spus unui apropiat că: „mai bine primeam o depeşă prin care mi se anunţa că a murit”.

În data de 4 ianuarie, Regele i-a invitat de liderii opoziţiei la Cotroceni, pentru a minimaliza lupta din Parlament. Ei erau nemulţumiţi şi pentru că nu avuseseră niciun cuvânt de spus în alegerea regenţilor (Prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gh. Buzdugan, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie), care fuseseră hotărâţi de liberali. Iorga i-a declarat lui Ferdinand că e ferm hotărât să protesteze „împotriva loviturii abuzive a guvernului”. Regele nu a avut un succes mai mare nici cu Maniu, cel din urmă spunând că criza dinastică avea trei rezolvări: domnia lui Carol, a Reginei sau proclamarea republicii. Ţara nu era pregătită să suporte o regenţă de 14 ani, declara Maniu.

Camerele Parlamentului s-au reunit într-o atmosferă destul de tensionată. Regele a deschis lucrările, făcând apel la parlamentari să accepte renunţarea la tron a fiului său şi stabilirea Regenţei. A urmat un discurs emoţionant al lui Brătianu, în care afirma că poziţia guvernului era dictată de cele mai înalte considerente de stat. Liberalii, care erau majoritari,au fost în favoarea variantei susţinute de guvern, astfel încât opoziţia, conştientă de eşec, s-a abţinut de la vot.

Reacţiile societăţii

Mulţi români au fost surprinşi şi furioşi de această desfăşurare a evenimentelor, Carol fiind o victimă (în viziunea unora) a lui Brătianu şi Ştirbei, care au complotat să scape de prinţul moştenitor.

În ciuda cenzurii presei, multe informaţii ajungeau la publicul larg. În ansamblu, singurele mari publicaţii care au sprijinit guvernul au fost Viitorul şi Adevărul, ziare apropiate de liberali.

Între timp, Carol şi Duduia se aflau la Milano, unde erau în atenţia jurnaliştilor. Oriunde mergeau: la cafenea, cazino, plimbare, restaurant, cei doi erau urmăriţi cu înverşunare de reporteri şi fotografi.

La sfârşitul lui februarie s-au mutat la Paris, unde au continuat să fie în centrul atenţiei.

În august 1926, Carol s-a întâlnit în secret la Paris cu Regele Ferdinand. Întâlnirea dintre cei doi a fost una foarte profundă. Era prima întâlnire pe care o aveau după decizia pe care o luase Carol. Discuţia celor doi s-a centrat pe problemele personale ale lui Carol, dar şi pe situaţia politică din ţară. Regele i-a specificat condiţiile în care Prinţul s-ar fi întors în ţară, însă acesta nu a simţit că le-ar putea îndeplini.

În octombrie, Carol s-a întâlnit cu Regina la Paris, care era în drum spre Statele Unite. Spre deosebire de întâlnirea pe care a avut-o cu tatăl său, acum, Carol şi-a primit mama cu mai puţină afecţiune. Regina l-a descris ca fiind „palid, cu buze triste şi ochi neliniştiţi”. L-a întrebat dacă „ar îngădui să fie readus în ţară prin mijloace necinstite”, iar Carol a răspuns: „Niciodată! Vă sunt complet loial ţie şi tatei. Nimic nu m-ar putea atrage într-o intrigă politică.”

De asemenea, Carol le-a spus reporterilor în decembrie, că „niciodată n-a avut intenţia de a încerca o lovitură de stat în România şi că zvonurile despre un astfel de plan au fost răspândite de către oameni care speră avantaje din neliniştea opiniei publice. Era limpede însă că deja începea să privească renunţarea la tron cu alţi ochi.

Moartea lui Ferdinand şi a lui Brătianu

Atâta vreme cât Ferdinand era Rege şi Brătianu guverna, era foarte greu ca prinţul Carol să se întoarcă în România. Însă totul avea să se schimbe pe parcursul anului 1927, când Regele Ferdinand, măcinat de cancer la intestin îşi încheia socotelile cu această lume.

Ultimele luni ale lui Ferdinand au reprezentat un adevărat chin, acesta urmând un tratament foarte dureros, petrecând tot timpul într-un cort, în afara Castelului Peleş, din pricina mirosurilor pe care le emana trupul suferind.

Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, la ora 2 şi un sfert, pe o furtună cumplită. „Sunt atât de obosit”, au fost ultimele sale cuvinte. „Trebuie să fi fost fericit să se lepede de trupul său suferind”, i-a spus Regina unui prieten.

Înmormântarea a fost extrem de simplă şi demnă, aşa cum şi-o dorise Regele.

Zeci de mii de oameni i-au adus un ultim omagiu Întemeietorului României Mari, în drumul pe care cortegiul l-a parcurs spre Curtea de Argeş, unde sicriul a fost depus alături de Regele Carol şi Regina Elisabeta. Câteva ore după ce a aflat de moartea tatălui său, prinţul Carol a asistat la o slujbă la Biserica ortodoxă din Cartierul Latin din Paris. La ieşirea de la această slujbă, Carol a fost întrebat cum l-ar descrie pe tatăl său. Carol a răspuns: „Ferdinand cel Loial”.

„Nu a cruţat niciun sacrificiu”, declara unul dintre cei care i-au adus regelui un ultim omagiu.

Trebuie precizat un amănunt, care i-a făcut pe mulţi oameni superstiţioşi să rămână pe gânduri.

În timpul procesiunii, patru bărbaţi ţineau colţurile steagului care acoperea sicriul Regelui, unul dintre ei fiind premierul Brătianu. În timp ce cortegiul se deplasa, o rafală puternică de vânt a smuls steagul, lăsându-l pe Brătianu cu o bucată ruptă în mână. Pentru mulţi oameni din acea vreme, acesta era un semn sigur că Primul Ministru avea să moară curând.

După moartea lui Ferdinand, Brătianu a întreprins cele mai energice măsuri pentru a împiedica o reîntoarcere a lui Carol. A fost înăsprită cenzura, a fost mărit numărul de agenţi de siguranţă care stăteau în preajma lui Carol. Brătianu declara: „Cât voi avea eu un cuvânt de spus în această ţară, Carol nu va trece hotarele”.  Iar într-un moment în care Regina îi cere permisiunea premierului de a vorbi cu fiul ei, acesta îi răspunde: „Dacă d-ta mă vei împovăra cu chestiunile d-tale familiale, eu voi proclama republica.”

Totul se va schimba pe 24 noiembrie 1927 când, la 24 de ore după ce Brătianu a contractat o puternică infecţie a gâtului, anunţată iniţial a fi amigdalită, marele stâlp al României Întregite şi mâna de fier pe care s-a bazat ţara, se stinge brusc de septicemie.

 Astfel, la o distanţă de doar 4 luni, primii doi oameni ai României se sting, lăsând în urmă un deficit serios de putere.

Întoarcerea

În ciuda durerii sincere pe care Carol a resimţit-o odată cu pierderea tatălui său, situaţia îi devenise brusc favorabilă, iar perspectiva întoarcerii era din ce in ce mai plauzibilă. Liberalii aveau să piardă alegerile, iar Regenţa va numi un guvern Naţional-Ţărănist în frunte cu Iuliu Maniu, care nu era printre adversarii lui Carol, ci un om echilibrat care privea noua situaţie cu realism. Nu îi mai rămânea lui Carol decât să înceapă să negocieze condiţiile în care ar putea să se întoarcă.

A căutat sprijin la forţele politice, găsindu-l în rândul marii părţi a clasei politice, în special în rândul Ţărăniştilor. Liberalii, în mod clar bulversaţi, vor rămâne hotărâţi împotriva întoarcerii lui Carol.

Fundalul economic instabil, lipsa implicării şi a autorităţii din partea membrilor regenţei în treburile statului au instalat la nivelul opiniei publice un sentiment de simpatie faţă de Prinţul aflat în surghiun. Tot mai mulţi, în special armata, neglijată în această perioadă, doreau reîntoarcerea lui Carol.

Totul avea să culmineze în 1930, la 6 iunie, când Carol va ateriza, după un plan bine stabilit, dar şi după o călătorie plină de peripeţii, la Băneasa. Era ora 22:10, începutul Restauraţiei.

Jurnalul.ro:

ULTIMELE CLIPE ALE ELENEI LUPESCU

A trăit ca femeia care l-a vrut şi l-a avut pe omul-rege. A murit ca femeie a lui. În ultimele clipe şi-a strigat mama de trei ori, în trei limbi străine, dar nu şi în română. Împotriva uzanţelor, a fost condusă pe ultimul drum îmbrăcată în rochie de culoarea cerului. Mărturii în exclusivitate despre ultimele clipe ale vieţii Elenei Lupescu, cea care i-a stat alături regelui Carol al II-lea, culese de la prietena în braţele căreia a murit Duduia şi de la alţi apropiaţi, din Estoril ­ tărâmul portughez unde cei doi şi-au trăit până la sfârşit povestea de dragoste.


Prima impresie, o dată ce ajungi în gara Cais Do Sodre, în partea sud-vestică a Lisabonei, este aceea că tot oraşul merge la plajă, la ocean. Din sfert în sfert de oră, doar 1,70 euro şi 40 de minute te despart de cele mai faimoase staţiuni estivale de pe coasta portugheză a Atlanticului. 

Curând, Lisabona rămâne în urmă, privindu-te din gară cu dorinţa revederii cât mai grabnice... Oceanul pe stânga, leandrii sălbatici pe dreapta şi amintirile rămase acasă te urmăresc tot drumul până în Estoril. Staţiune de lux devenită celebră prin prezenţa atâtor capete încoronate, dar şi a poveştilor de dragoste... Cea dintre regele României Carol al II lea şi Elena Lupescu rămâne cu siguranţă specială. Estoril - locul în care Carol al doilea îi spunea "Duduii" în fiecare dimineaţă că e picătura lui de rouă. Duduia... 

S-a născut în luna septembrie, sub semnul zodiacal al aprigei Fecioare, iar vremurile şoptesc şi acum pentru ea, la Estoril, "meu amor, meu amor, meu corpo em movimento minha voz à procura do seu próprio lamento...". Biografia i-a fost scrisă şi rescrisă în funcţie de capriciile istoriei. Chiar şi în privinţa numelui ei real au existat controverse: Elena Lupescu, fosta Tâmpeanu (prin căsătoria cu un ofiţer român), s-ar fi numit de fapt Magda Wolf sau Duta Grunberg. 

Mai numeroase i-au fost poreclele: "Înalta Doamnă", "Femeia nefasta", "Duduia", "Lupeasca"... Susţinea conversaţii de excepţie, era un ciudat amestec de femeie fatală, domnişoară şi curtezană, era încăpăţânată, dar bună la suflet, era elegantă, avea pielea albă şi părul roşcat (uneori blond...), o femeie prea modernă pentru timpul său. 

Cu acest coctail ucigător l-a cucerit pe Carol al II-lea, personaj carismatic, cu slăbiciuni, deşteptăciuni enciclopedice, eleganţe neînţelese şi nesătule erotisme. Zice-se că s-a cunoscut cu monarhul în ziua de 14 februarie (de Ziua Îndrăgostiţilor) 1925, la cinematograful Fundaţiei Culturale Regale, unde rula filmul "Nibelungii", prin intermediul lui Posmantir, un fotograf de albume deocheate. După căsătorie, la fiecare 14 februarie cei doi amorezi aveau să-şi serbeze ziua când s-au cunoscut. O legătură începută în anii '20, legalizată prin căsătorie în 1947, curmată de moartea lui Carol în 1953 şi apoi moartea ei în 1977. 


LA "REI CAROL"
Cu toate acestea, dacă cineva crede că localnicii devin o enciclopedie când aud de numele monarhului român se înşeală. Cu mare greutate am găsit pe cineva care ştia pe unde se află Vila"Marrysol" (de fapt, "Mar e Sol" - adică Mare şi Soare), cea în care cei doi amorezi regali s-au stabilit la un moment dat. Aici, prima surpriză. Pe zidul ce înconjoară clădirea căutată străluceşte în soare o plăcuţă din aramă unde scrie citeţ, cu litere de-o şchioapă, negru pe galben-roşcat: "Rei Carol". Aşa cum se numeşte acum nu neapărat vila cu încărcătură istorică, ci condominiul în toată regula, ce s-a ridicat în jurul ei. A doua surpriză o constituie aspectul exterior. 

Ne-am aşteptat la o clădire pe care trecerea vremii să-şi fi pus amprenta. Din contră, totul în jur e strălucitor, iarbă proaspăt tunsă, pereţii impecabili, iar pomul - de-o vârstă cu casa, (la umbra căruia Carol chiar îi spunea "Duduii" în fiecare dimineaţa că e picătura lui de rouă), mai falnic şi mai îngrijit decât oricând. A treia şi cea mai plăcută surpriză ne-a furnizat-o administratorul propietăţii - o doamnă cu aspect de fotomodel, dar care nu vorbea decât portugheza - şi  care, atunci când a înţeles că venim tocmai din România pentru casa aceasta, ne-a spus aproape silabisind, de-am înţeles în sfârşit din prima: "Aguardar aqui para Mikaela". 

Şi aşteptarea s-a dovedit a fi cu folos, fiindcă aşa am cunoscut-o pe singura româncă propietară a unui apartament în condominiul "Rei Carol", pe doamna Mihaela Georgescu - Delafras. A plecat din România pe când avea 21 de ani (în 1971) şi şi-a întemeiat o familie în străinătate. A fost pe rând profesoară de engleză în Suedia şi a predat literatură şi istoria în America, ţară unde a terminat un masterat la prestigioasa universitate Harvard. Cum a ajuns aici, la Estoril? Întâlnirea cu Portugalia a avut loc în urmă cu câţiva ani, Mihaela alegând să îşi continue pe pământ lusitan activitatea educaţională şi de cercetare a istoriei. "Se poate spune că această casă m-a ales pe mine şi nu invers. Am găsit, ca şi dumneavoastră, fosta reşedinţă a regelui Carol al II lea. Am văzut că sunt apartamente de vânzare, cei de aici m-au rugat să le vizitez şi m-am decis să cumpăr." 

Un apartament, dintre cele 22 existente acum în complexul imobiliar, se poate ridica în prezent la aproximativ 300.000 de euro, iar închirierea lui, în funcţie de dotări, la 1.000-2.000 de euro pe lună. În preţ intră toate facilităţile actuale: acces la piscina care a luat locul fostului teren de tenis, sistemul de pază, acces la veselă, tacâmuri, precum şi la spaţiile comune, unde se pot primi musafirii sau servi masa. Înainte de a fi cumpărată de Carol ­ şi se pare că a contat mult numele "Mar e Sol", adică tot ce voia să îi ofere iubitei sale - clădirea adăpostea un hotel mic, dar de lux. 

După moartea Elenei Lupescu, în 1977, casa a stat părăsită vreme de zece ani. Apoi a fost cumpărată de o celebră bancă şi modificată la forma actuală. Camerele vilei, biroul de lucru, sufrageria, salonul roşu toate au fost transformate spre a deveni spaţii comune, legate de noile apartamente şi folosite de locatarii condominium. De Carol nu mai aminteşte decât plăcuţa de la intrare, iar de perechea de îndrăgostiţi doar mobilele disparate, cumpărate pe bucăţi de actualii propietari.

Mihaela consideră că e destin faptul că se află aici. Cum tot destin poate fi şi întâlnirea noastră cu Marianne Muller. Prietena în braţele căreia a murit Elena Lupescu.

 
PRIETENA PRINŢESEI ELENA
Pe Marianne Muller nu ţi-o poţi închipui altfel decât făcând bine celor din jur, întruchiparea bunului samaritean. Pare vecinul ideal, gata să ajute în orice moment fără a da senzaţia că o face ostentativ şi fără a încălca intimitatea cuiva. A venit în Portugalia din America în 1963, însoţindu-şi soţul, constructor de poduri, şi poate spune că în minunăţia care uneşte malurile Râului Teju, după exemplul celebrului pod din San Francisco, este mai mult decât o fărâmă din viaţa ei.  

Este pentru prima dată când vorbeşte presei despre clipele morţii Elenei Lupescu, dar o face clar şi fără emoţie, trădându-şi prin rigurozitate descedenţa germană. "Întâlnirea mea cu Prinţesa Elena, noi aşa îi spuneam aici, a avut loc în '73", spune Marianne, care nu îşi divulgă vârsta pentru că, nu-i aşa, e o doamnă. Şi încă una din alte vremuri. Primul lucru care a impresionat-o la vecina ei a fost părul, de un blond cu totul aparte, parcă ar fi fost pictat, şi care a devenit mai frumos o dată cu trecerea anilor. Marianne a fost prezentată familiei regale de către Prinţesa Kira de Hohenzollern, după toate regulile ceremoniilor oficiale, devenind, după moartea lui Carol al II-lea "nu numai cea mai bună prietenă a Elenei, dar şi ultima şi totodată singura familie a Prinţesei", adaugă riguroasa doamnă. Dacă era o femeie frumoasă? "Cu siguranţă se poate spune că era deosebită şi că avea darul de a aduce energie pozitivă celor din jur", suibliniază Marianne.

În scurt timp au devenit aproape nedespărţite, nelăsând să treacă o zi fără să bea ceaiul împreună, să meargă la spectacole sau la cumpărături în Lisabona. "A fost Elena Lupescu fericită aici?" "Se poate spune că da. În orice caz, mult mai fericită decât în America de Sud, unde nu s-a acomodat niciodată şi unde credea că o să moară. Aici, în Portugalia, s-a întâmplat să fie acceptată şi de familiile regale ale Europei, ceea ce în alte părţi nu s-a întâmplat. În orice caz, după moartea soţului ei a fost o femeie singură, dar nu singuratică, împărţind energia de care aminteam celor din jur."

Cea mai puternică amintire legată de Prinţesa Elena este aceea legată de ultimele ei clipe. Se poate spune că a murit în braţele Mariannei, aceasta fiindu-i la căpătâi, aşa cum i-a fost alături în fiecare zi de când s-au cunoscut. "Şi acum mă cutremură amintirea aceasta", spune doamna Muller. "În acele secunde, de dinainte, şi-a strigat mama, vorbind în germană, portugheză şi franceză." "Când i-a murit câinele preferat (Prinţesa Elena iubea foarte mult animalele), nu numai că a fost foarte afectată, dar a dat de înţeles că ştie că va muri şi ea curând, lucru care s-a şi întâmplat după câteva zile. Ţin minte că Amalia, bucătăreasa prinţesei, a insistat să o îmbrăcăm în negru, conform uzanţelor. Eu am spus nu, şi am ales una dintre rochiile ei preferate, de culoare albastru deschis, precum cerul. Mă tot gândesc că poate am făcut o greşeală atunci, dar aşa am simţit. A plecat pe ultimul drum nu numai frumoasă, dar şi senină, aşa cum şi-a dorit", oftează imperceptibil  Marianne. 

Despre relaţia cu Regele Carol, ştie doar din ceea ce i-a povestit Elena. "Mi-a spus că o înconjura cu dragoste şi că nu putea sta despărţit de ea", iar faptul că, printre atâtea informaţii exacte, nu poate afirma cu certitudine dacă Prinţesa spunea că a fost "multă" sau "prea multă dragoste" între ei sintetizează cel mai bine, în doar câteva cuvinte, sentimentele ce au unit unul dintre cele mai controversate, dar şi invidiate cupluri din istoria României. Până ce cu adevărat doar moartea i-a despărţit...  

DOREA SĂ CUNOASCĂ... UNIVERSUL! 
În 1940, Carol al II-lea este forţat să abdice şi ia calea exilului. Elena Lupescu îl însoţeşte. După fuga din ţară, Carol şi Elena Lupescu au călătorit prin America Latină, stabilindu-se în final la Estoril, Portugalia. S-au căsătorit în 1947 la Rio de Janeiro, însă după numai 6 ani regele moare de cancer, fiind înmormântat în capela regilor din Estoril. Elena Lupescu a trăit în Portugalia până la 30 iunie 1977. După septembrie 1940, Carol şi Duduia, aşa cum o alinta, au colindat Europa, Cuba, Mexicul şi Brazilia, traseu impus de Elena,  care dorea să cunoască... Universul! La 3 iulie 1947 i s-a îndeplinit şi ultimul capriciu: s-au cununat la Rio de Janeiro, eveniment după care a obţinut mult visatul rang de Alteţa Sa Regală, Prinţesa Elena de România. S-au stabilit apoi în Portugalia, la Estoril. 


IL CAPO DI TUTTI CAPI
Istoricii consemnează că cei mai înrăiţi după bani au fost Carol al II-lea, purtător al coroanei regale între anii 1930-1940, şi cea de-a treia consoartă a sa, Elena Lupescu. Din banii statului s-au plătit divorţul lui Carol de principesa Elena a Greciei şi cheltuielile refugiului în străinătate al cuplului Carol-Elena Lupescu. 

Duduia a jucat un rol important pe scena politică românească. Ea îl controla pe rege şi camarila formată în jurul acestuia. Elena îşi finanţa viaţa luxoasă cu banii primiţi de la diverşi oameni de afaceri, cărora le înlesnea favorul şi protecţia regelui. Revista Time relata în 1937: "În România, a cărei familie regală n-a fost niciodată considerată bogată ca să ţină un iaht de 1.350.000 dolari, cu atât mai mult să cumpere unul, cumpărarea acestuia (n.r ­ a iahtului lui Eduard al VIII-lea) a dus la concluzia zdrobitoare că Elena Lupescu este cea mai şireată făcătoare de bani din România. Se spune că ea şi-a format capitalul de la oamenii care voiau să obţină ceva de la Carol al II-lea, că a început să-şi depună la băncile din Bucureşti averea mobilă şi, în sfârşit, să aibă participare la industria-cheie a României, în special cea controlată de Guvern. Săptămâna trecută, abila fiică a negustorului de vechituri părea să-şi realizeze o ambiţie măreaţă: o a doua croazieră cu iahtul «Nahlin», care s-o facă cunoscută în întreaga lume". 

Era o femeie abilă, care ştia perfect să-şi joace cartea şi să-şi controleze prietenii şi duşmanii. Se pare că şi-ar fi înfiinţat propriul serviciu secret, care îl spiona chiar şi pe... Carol al II-lea. Elena Lupescu dispunea de un grup de consultanţi ­ oameni calificaţi în lovituri financiare. Schema era: Carol ­ influenţa, Lupeasca - creierul, Gabriel Marinescu (prefectul Bucureştiului) - executantul. Marinescu, în asociaţie cu tatăl Elenei Lupescu, patrona tripouri din Capitală şi de pe Litoral. Nicolae Malaxa (magnatul industriei românesti între cele două războaie mondiale) a reuşit să construiască fabrici şi uzine, în condiţii financiare ilegale. Secretul? Daruri în acţiuni şi proprietăţi către Carol al II-lea şi Elena Lupescu. "Trebuia un cunoscător (...) ca să fi putut verifica aceste operaţii, toate aranjate în Aleea Vulpache, în casa Elenei Lupescu", scria jurnalistul Pamfil Şeicaru (1894-1980). 

Sfera firmelor la care Carol era acţionar cuprindea: Fabrica de celuloză Piatra-Neamţ, Uzinele Reşiţa, Exploatarea auriferă "Mica", Banca de Credit Român, Fabrica de postav Azuga, Royal Dutch-Shell, Deutsche-Bank ş.a. Bilanţul bănesc al anilor de domnie ai lui Carol: de la o avere de 196 milioane de dolari în 1927 (la moartea lui Ferdinand), până la un miliard. Cuplul Carol-Elena Lupescu a plecat din ţară în 1940, pe fugă, împachetând toate lucrurile de valoare pe care au putut pune mâna şi încărcându-le într-un tren special, cu 12 vagoane (mareşalul Antonescu i-a propus comandantului legionarilor, Horia Sima, să organizeze un "comando" pentru a opri trenul la Timişoara şi a recupera obiectele proprietate a statului; legionarii au aşteptat sosirea trenului în Timişoara, dar Carol a aflat şi a ordonat ca trenul să nu oprească; ciuruit de gloanţele legionarilor şi urmărit de un camion, trenul a traversat în goană graniţa cu Iugoslavia).    

Peste timp, nimeni nu a putut evalua, nici măcar aproximativ, valoarea aurului, bijuteriilor, hârtiilor de valoare şi a tablourilor scoase din ţară de Carol. Se spune că a luat cu el 42 de tablouri (adevărate comori, ca picturile lui Rembrandt şi El Greco), colecţia lui Carol I, lăsată prin testament Coroanei Regale a Romaniei. Carol al II-lea şi-a lăsat toate lucrurile moştenire ultimei sale soţii - Elena Lupescu. 


COARNE RECIPROCE
Reuşita afacerilor lui Nicolae Malaxa ­ magnatul industriei românesti între cele douã rãzboaie mondiale, se baza şi pe strânsa prietenie "de afaceri" cu cuplul Carol-Elena Lupescu. De fapt, personajele centrale ale epocii 1930-1940 erau Elena Lupescu şi Malaxa (soţia sa era încuscrită cu nepotul Elenei Lupescu). Lupeasca era prietena cea mai bună a soţiei lui Malaxa şi o musafiră de preţ a familiei. Industriaşul îşi detesta soţia, considerând-o frivolă, dar aceasta nu l-a împiedicat să-şi trimită fiica, de 17 ani, într-o croazieră de la Constanţa la Istanbul, pe iahtul regal "Luceafărul", într-o companie "selectă": Carol al II-lea, Elena Lupescu, Livia Auschnit ­ soţia unui alt magnat al timpurilor, Max Auschnit. Elegantul iaht avea să fie scena unor pasiuni amoroase demne de filmele prezentului, conform însemnărilor scriitorului Petre Pandrea.

Se pare că Elena Lupescu şi Carol îşi puneau coarne reciproc, dar îi uneau prea multe pentru a se despărţi. Se păstrau aparenţele foarte bine: Carol ieşea la "vânătoare de femei", iar Elena trecea din dormitorul lui în cel al... nu mai contează al cui! El era fericit că îşi poate continua aventurile amoroase nestingherit, ea satisfăcută. Unul din elementele ce îi unea era şi priapismul lui Carol al II-lea (priapismul nu este o afecţiune sexuală, ci o boală a sângelui, care dă manifestări legate de organul sexual al bărbatului; boala are trei faze, ultima, faza cronică, conducând la impotenţă). Conform mărturiilor lui Constantin Argetoianu (om politic şi prim-ministru al României în 1939), care era şi medic, în perioada '33-'34, Carol al II-lea a ajuns, în cele din urmă, la impotenţă. Istoricii consemnează că Elena Lupescu îi înţelegea perfect boala şi îl stăpânea perfect pe Carol, din punct de vedere psihologic.