5. /31 AUGUST 2023 - POEZIE
DAN DEȘLIU
Biografie Dan Deșliu
Nastere: 31 august 1927 in Bucuresti
Deces: septembrie 1992
S-a nascut la 31 august 1927 in Bucuresti. incepe studiile secundare la Liceul „Matei Basarab", in 1938.
Este apoi elev al Scolii de Aeronautica din Medias si al unui liceu industrial din Capitala. Absolva Conservatorul de Arta Dramatica si intre anii 1946-1948 exercita profesiunea de actoria Petrosani. Dupa experienta actoriceasca se angajeaza in publicistica, lucrand mai intai in redactia ziarului „Scanteia", apoi la alte reviste literare si la televiziune.
A debutat poetic in 1945, cand George Calinescu i-a publicat primele versuri in revista „Lumea". Dupa ce, in perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, era considerat unul dintre cei mai reprezentativi poeti ai noilor realitati sociale, forta emblematica a romantismului revolutionar (marturie stau si numeroasele poeme de intindere in care forta lirica se diminueaza pana la pierdere), in deceniul al noualea devine un incomod politic pentru regimul absolutist ce fusese instaurat. Pentru aceasta va avea de suferit, ca om si ca poet.
Scrie si literatura pentru copii, ca si cronica literara sau literatura pe teme sportive. Moare in septembrie 1992.
Deca poezia de inceput este tributara, tematic si stilistic, epocii, pe care poetul o si reprezinta, lirica anilor '70 inseamna, in plan estetic, o dozare a efectelor, iar in plan tematic o completa schimbare a viziunii asupra existentei umane, vazuta acum, in mod expresionist, ca o imposibilitate a implinirii. De fapt, cele doua planuri conlucreaza in a detasa imaginea unui poet care simte din plin „ constiinta lipsei de sens prin care se caracterizeaza toate initiativele omenesti. Triumfatoarea civilizatie a secolului XX i se infatiseaza, de exemplu, ca o degradare a peisajului originar". (Alex. Stefanescu). Poet al carui inceput este legat de marele triumf al „realismului socialist", Dan Desliu sfarseste prin a fi un cantaret obosit al existentei tragice.
Volume de versuri:
Goarnele inimii, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1949;
Cantec de ruina, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1957;
Cercuri de copac, Bucuresti, E.P.L., 1962;
Minunile in fiecare zi, Bucuresti, Editura Tineretului, 1964;
Drumul spre Dikson, Bucuresti, E.P.L., 1969;
In Batalia pierduta, volum retrospectiv, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971;
Visul si veghea, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1972;
Cetatea de pe aer, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1974;
Visul si veghea, volum selectiv, Bucuresti, Editura Minerva, 1980 (B.P.T.);
Pavaza putreda, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1981;
Roman imaginar, Timisoara, Editura Facla, 1991;
Un glont pierdut, Bucuresti, Editura Albatros, 1991.
Drumul spre Dikson a aparut in volumul cu acelasi nume, Bucuresti, E.P.L., 1969.
Balada vremii de murita aparut in volumul Un glont pierdut, Bucuresti, Editura Albatros, 1991.
Deces: septembrie 1992
S-a nascut la 31 august 1927 in Bucuresti. incepe studiile secundare la Liceul „Matei Basarab", in 1938.
Este apoi elev al Scolii de Aeronautica din Medias si al unui liceu industrial din Capitala. Absolva Conservatorul de Arta Dramatica si intre anii 1946-1948 exercita profesiunea de actoria Petrosani. Dupa experienta actoriceasca se angajeaza in publicistica, lucrand mai intai in redactia ziarului „Scanteia", apoi la alte reviste literare si la televiziune.
A debutat poetic in 1945, cand George Calinescu i-a publicat primele versuri in revista „Lumea". Dupa ce, in perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, era considerat unul dintre cei mai reprezentativi poeti ai noilor realitati sociale, forta emblematica a romantismului revolutionar (marturie stau si numeroasele poeme de intindere in care forta lirica se diminueaza pana la pierdere), in deceniul al noualea devine un incomod politic pentru regimul absolutist ce fusese instaurat. Pentru aceasta va avea de suferit, ca om si ca poet.
Scrie si literatura pentru copii, ca si cronica literara sau literatura pe teme sportive. Moare in septembrie 1992.
Deca poezia de inceput este tributara, tematic si stilistic, epocii, pe care poetul o si reprezinta, lirica anilor '70 inseamna, in plan estetic, o dozare a efectelor, iar in plan tematic o completa schimbare a viziunii asupra existentei umane, vazuta acum, in mod expresionist, ca o imposibilitate a implinirii. De fapt, cele doua planuri conlucreaza in a detasa imaginea unui poet care simte din plin „ constiinta lipsei de sens prin care se caracterizeaza toate initiativele omenesti. Triumfatoarea civilizatie a secolului XX i se infatiseaza, de exemplu, ca o degradare a peisajului originar". (Alex. Stefanescu). Poet al carui inceput este legat de marele triumf al „realismului socialist", Dan Desliu sfarseste prin a fi un cantaret obosit al existentei tragice.
Volume de versuri:
Goarnele inimii, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1949;
Cantec de ruina, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1957;
Cercuri de copac, Bucuresti, E.P.L., 1962;
Minunile in fiecare zi, Bucuresti, Editura Tineretului, 1964;
Drumul spre Dikson, Bucuresti, E.P.L., 1969;
In Batalia pierduta, volum retrospectiv, Bucuresti, Editura Eminescu, 1971;
Visul si veghea, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1972;
Cetatea de pe aer, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1974;
Visul si veghea, volum selectiv, Bucuresti, Editura Minerva, 1980 (B.P.T.);
Pavaza putreda, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1981;
Roman imaginar, Timisoara, Editura Facla, 1991;
Un glont pierdut, Bucuresti, Editura Albatros, 1991.
Drumul spre Dikson a aparut in volumul cu acelasi nume, Bucuresti, E.P.L., 1969.
Balada vremii de murita aparut in volumul Un glont pierdut, Bucuresti, Editura Albatros, 1991.
POEZII:
Aripi
Minuni s-ar cere multe – eu unul n-am să stărui –
prea rar se împlineşte un vis de sărbători ...
Dar adune-o pereche de aripi fiecărui,
ca să mai dăm o raită prin stele, uneori.
Să umplem orizontul, cînd ziua stă să vină,
un foşnet lung de stoluri spre zare săgetînd,
semn că se-nalţă liberi, ca vulturii-n lumină,
copiii şi stăpînii întregului pămînt.
Imensele penaje călite de furtună,
sa năruie zăgazuri şi să despice drum
prin veşnica pustie dintre pămînt şi lună,
şi să se-ntample-această minune, ca şi cum
te-ai duce după apă sau ai citi o carte ...
În staţia din Cosmos, la strung sau la birou,
să dăinuie în tine vibrarea fără moarte,
chemările de aripi, cu infinit ecou.
Magarusii Din Medgidia
Din vechea Medgidie doar voi aţi mai rămas,
preaurecheaţi prieteni, la fel ca altădată,
trăgînd cu nepăsare şi cu acelaşi pas,
pe coastă sau la vale, cotiga încărcată.
Ce tacticos străbateţi covorul de asfalt,
întins peste podeaua secătuitei mlaştini,
unde dospeau noroaie din veacul celălalt,
unde-şi aveau ţînţarii moşiile de baştini !
Cu ochii melancolici, cu aerul absent
al unor foste glorii, vă îndreptaţi alene,
spre hornurile ninse de pulberi de ciment,
care veghează poarta cîmpiei dobrogene.
În preajmă adiază un murmur de fîntîni,
ca un suspin din ţara de foc, de-odinioară ...
Îl ascultaţi pe gînduri : nişte copii bătrîni,
şi înhămaţi în joacă mai mult la cărioară.
Vă pierdeţi printre parcuri şi printre blocuri noi,
în zarea dimineţii de toamnă timpurie ...
S-o mai găsi vreo slujbă pe-aici şi pentru voi ?
Voi, singurii simpatici de vechea Medgidie.
Soledad
Parc-aş trăi într-un castel
de carne vie şi de oase
la orice foşnet dureroase
de şarpe sau de porumbel
Un castelan al nimănui
căci nimeni pavăza nu-i cere
decît eretica plăcere
de-a şti ce este şi ce nu-i
Ca un incest neconsumat
tot ce-am trăit mă arde încă
meduza pe un colţ de stîncă
sub care valurile bat
Din turla ultimului gînd
scrutez reptilele blajine
cu ochi de sulf suind în mine
încet de cine ştie cînd
CHARLES BAUDELAIRE
Biografie Charles-Pierre Baudelaire
Charles Baudelaire a fost un poet francez (n. 9 aprilie 1821 - d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât şi pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluţionat întreaga lirică franceză şi europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal (Florile răului"). Va avea o influenţă puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.
1821: Se naşte la Paris, Charles Baudelaire.
1827: Moare tatăl său, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât mama.
1828: Văduva Baudelaire se recăsătoreşte cu comandantul de batalion Aupick, un strălucit militar şi diplomat.
1832-1835: Perioada de studii în Lyon, în garnizoana in care colonelul Aupick l-a trimis.
1836-1840: Perioadă de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiştilor din Paris, unde s-a îndatorat peste măsură. Îi întâlneşte pe de Nerval şi Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.
1841-1842: Pentru a-l scoate din mediul boem, tatăl vitreg îl trimite în India, dar revine un an mai târziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere, moşteneşte o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viaţă de dandy parizian. Începe să iubească hainele şi îşi petrece zilele în galeriile de artă şi cafenelele din Oraşul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special haşiş şi opium.
Se îndrăgosteşte de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secţiunea "Venus cea neagră" a volumului Les Fleurs du mal, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moştenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăţi financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire şi îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieţii. O tentativă de suicid se produce în anul 1845.
Pentru a-şi suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, şi cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix şi Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care ştie să facă diferenţa între arta adevărată şi kitsch.
1847: Publică nuvela autobiografică "La Fanfarlo". Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Îl descopera pe Edgar Allan Poe.
1848: Publică şi lucrează la variate gazete.
1854 - 1855: Publică traducerea prozelor lui Edgar Allan Poe pe care îl consideră un suflet geamăn. Traducerea sa devine celebră.
În 1857, Auguste Poulet-Malassis publică prima ediţie din Les Fleurs du mal. Baudelaire era atât de îngrijorat de calitatea tipăriturii încât închiriază o cameră lângă tipografie pentru a putea supraveghea apariţia cărţii. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susţinut de acelaşi procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul şi editorii sunt condamnaţi, iar şase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicţia a fost ridicată în Franţa abia în 1949.
Portret de Gustave Courbet, 1848În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecţie. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Aţi găsit o cale de a injecta o nouă viaţă Romantismului, sunteţi diferit de toţi, şi aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeţii romantici, Baudelaire se inspira din viaţa citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumuseţe chiar şi din cele mai josnice şi non-poetice situaţii. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.
În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole şi eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri şi teme.
În 1869 a publicat şi poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziţii în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradiţională a versificaţiei.
În 1862, Baudelaire a început să aibă coşmaruri şi temeri, iar sănătatea i s-a şubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să ţină o serie de conferinţe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parţială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris şi îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.
Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.
Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeţii timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, şi Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeţi celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell şi Seamus Heaney i-au celebrat opera. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influenţat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.
Charles Baudelaire a fost un poet francez (n. 9 aprilie 1821 - d. 31 august 1867), a cărui originalitate continuă să-i provoace atât pe cititorii săi, cât şi pe comentatorii operei sale. Este considerat poetul care a revoluţionat întreaga lirică franceză şi europeană prin originalitatea volumului său controversat Les Fleurs du Mal (Florile răului"). Va avea o influenţă puternică asupra viziunilor poetice ale autorilor de mai târziu.
1821: Se naşte la Paris, Charles Baudelaire.
1827: Moare tatăl său, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât mama.
1828: Văduva Baudelaire se recăsătoreşte cu comandantul de batalion Aupick, un strălucit militar şi diplomat.
1832-1835: Perioada de studii în Lyon, în garnizoana in care colonelul Aupick l-a trimis.
1836-1840: Perioadă de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiştilor din Paris, unde s-a îndatorat peste măsură. Îi întâlneşte pe de Nerval şi Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.
1841-1842: Pentru a-l scoate din mediul boem, tatăl vitreg îl trimite în India, dar revine un an mai târziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere, moşteneşte o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viaţă de dandy parizian. Începe să iubească hainele şi îşi petrece zilele în galeriile de artă şi cafenelele din Oraşul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special haşiş şi opium.
Se îndrăgosteşte de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secţiunea "Venus cea neagră" a volumului Les Fleurs du mal, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moştenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăţi financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire şi îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieţii. O tentativă de suicid se produce în anul 1845.
Pentru a-şi suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, şi cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix şi Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care ştie să facă diferenţa între arta adevărată şi kitsch.
1847: Publică nuvela autobiografică "La Fanfarlo". Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Îl descopera pe Edgar Allan Poe.
1848: Publică şi lucrează la variate gazete.
1854 - 1855: Publică traducerea prozelor lui Edgar Allan Poe pe care îl consideră un suflet geamăn. Traducerea sa devine celebră.
În 1857, Auguste Poulet-Malassis publică prima ediţie din Les Fleurs du mal. Baudelaire era atât de îngrijorat de calitatea tipăriturii încât închiriază o cameră lângă tipografie pentru a putea supraveghea apariţia cărţii. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susţinut de acelaşi procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul şi editorii sunt condamnaţi, iar şase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicţia a fost ridicată în Franţa abia în 1949.
Portret de Gustave Courbet, 1848În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecţie. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Aţi găsit o cale de a injecta o nouă viaţă Romantismului, sunteţi diferit de toţi, şi aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeţii romantici, Baudelaire se inspira din viaţa citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumuseţe chiar şi din cele mai josnice şi non-poetice situaţii. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.
În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole şi eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri şi teme.
În 1869 a publicat şi poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziţii în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradiţională a versificaţiei.
În 1862, Baudelaire a început să aibă coşmaruri şi temeri, iar sănătatea i s-a şubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să ţină o serie de conferinţe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parţială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris şi îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.
Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.
Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeţii timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, şi Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeţi celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell şi Seamus Heaney i-au celebrat opera. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influenţat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.
POEZII:
Orbii
O, suflete, priveşte-i! sunt trişti şi singuratici
Ridicoli fără voie, sinistre manechine
Ţintind spre nicăierea priviri de umbră pline
Neştiutori de lume, cu umblet de lunatici.
Ridicoli fără voie, sinistre manechine
Ţintind spre nicăierea priviri de umbră pline
Neştiutori de lume, cu umblet de lunatici.
Pe faţa lor se stinge a cerului lumină!
Ei ochii şi-i îndreaptă spre larga depărtare
Şi-aşa cum trec pe stradă spre-o-nchipuită zare
Oricât de greu li-e gândul, ei fruntea nu şi-o-nclină.
Ei ochii şi-i îndreaptă spre larga depărtare
Şi-aşa cum trec pe stradă spre-o-nchipuită zare
Oricât de greu li-e gândul, ei fruntea nu şi-o-nclină.
Se pierd prin noaptea soră cu veşnica tăcere...
Tu râzi şi cânţi, cetate cu lacomă plăcere
Şi voluptatea vieţii cu frenezie-o sorbi.
Tu râzi şi cânţi, cetate cu lacomă plăcere
Şi voluptatea vieţii cu frenezie-o sorbi.
Mă vezi numai pe mine, mai jalnic decât ei
Iar inima mă-ntreabă, când trec cu paşii grei
- De ce-şi ridică ochii spre cer, sărmanii orbi?
Iar inima mă-ntreabă, când trec cu paşii grei
- De ce-şi ridică ochii spre cer, sărmanii orbi?
Frumuseţea
Frumoasă sunt, cum este un vis cioplit în stâncă
Şi sânii mei de care atâţia se striviră
Poeţilor o mută iubire le inspiră,
Materiei asemeni, eternă şi adâncă.
Şi sânii mei de care atâţia se striviră
Poeţilor o mută iubire le inspiră,
Materiei asemeni, eternă şi adâncă.
În larg azur ca sfinxul stau mândră şi ciudată;
Mi-i inima de gheaţă şi trupul cum sunt crinii;
Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii
Şi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată.
Mi-i inima de gheaţă şi trupul cum sunt crinii;
Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii
Şi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată.
Poeţii, pe vecie ursiţi făpturii mele,
Ca-n faţa unui templu cu mândri stâlpi senini,
Îşi vor petrece viaţa în studii lungi şi grele;
Ca-n faţa unui templu cu mândri stâlpi senini,
Îşi vor petrece viaţa în studii lungi şi grele;
Căci am, ca să-i înduplec pe-aceşti amanţi blajini,
Oglinzi în care totul mult mai frumos se-aşterne:
Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.
Oglinzi în care totul mult mai frumos se-aşterne:
Adâncii mei ochi limpezi, plini de lumini eterne.
Iubitei mele
Un peisaj incantator
E-ncantatoarea ta faptura;
Iti joaca zambetul pe gura
Ca boarea unui vant usor.
E-ncantatoarea ta faptura;
Iti joaca zambetul pe gura
Ca boarea unui vant usor.
Drumetul trist ce-ti iese-n cale
Isi simte sufletul vrajit
In clipa cand i-a rasarit
Splendoarea sanatatii tale.
Isi simte sufletul vrajit
In clipa cand i-a rasarit
Splendoarea sanatatii tale.
In armonia de culori
Ce trupul tau il invesmanta,
Poetii-nchipuirii canta
Un gratios balet de flori.
Ce trupul tau il invesmanta,
Poetii-nchipuirii canta
Un gratios balet de flori.
Vesmantul tau multicolor
Cu inima ti-l potrivesti;
Nebuna, tu ma-nnebunesti,
Si te urasc, cum te ador!
Cu inima ti-l potrivesti;
Nebuna, tu ma-nnebunesti,
Si te urasc, cum te ador!
M-au umilit ca pe-un martir,
Gradina, primavara, Firea,
Si pentru-a-mi razbuna jignirea,
Am pedepsit un trandafir!
Gradina, primavara, Firea,
Si pentru-a-mi razbuna jignirea,
Am pedepsit un trandafir!
Ascuns in umbrele tacerii,
As vrea sa ma strecor la fel,
In preajma ta, ca un misel,
La ceasul tainic al placerii,
As vrea sa ma strecor la fel,
In preajma ta, ca un misel,
La ceasul tainic al placerii,
Sa-ti pedepsesc frumosul trup,
Sa-ti sanger carnea-nspaimantata,
Nevinovatul san de fata,
Si-o rana-n coapsa ta rup,
Sa-ti sanger carnea-nspaimantata,
Nevinovatul san de fata,
Si-o rana-n coapsa ta rup,
Apoi, cu dulce voluptate
Infrigurat as cauta,
In asta noua gura-a ta,
Sa torn veninul meu - de frate.
Infrigurat as cauta,
In asta noua gura-a ta,
Sa torn veninul meu - de frate.
CONSTANȚA BUZEA
Biografie
Constanța Buzea a urmat cursurile Facultății de Filologie, Universitatea din București, obținând licența în 1970. Între 1974 și 1989 a fost redactor la revista Amfiteatru. Din 1990 a lucrat ca redactor la România literară, unde a semnat rubrica de corespondență „Post-restant“.
Constanța Buzea s-a căsătorit în 1961 cu poetul Adrian Păunescu; soții Păunescu au avut doi copii, pe Ioana (2 iunie 1967 - noiembrie 2011) și pe Andrei (n. 1969), iar în 1977 au divorțat.
Opera
· De pe pământ (EPL, 1963)
· La ritmul naturii (EPL, 1966)
· Norii (EPL, 1968)
· Agonice (EPL, 1970)
· Coline (Cartea Românească, 1970)
· Sala nervilor (Cartea Românească, 1971; sonete)
· Leac pentru îngeri (Albatros, 1972; antologie)
· Răsad de spini (Cartea Românească, 1973)
· Pasteluri (Albatros, 1974)
· Ape cu plute (Cartea Românească, 1975)
· Limanul orei (Eminescu, 1976)
· Poeme (Albatros, 1977; antologie)
· Ploi de piatră (Albatros, 1979)
· Umbră pentru cer (Albatros, 1981)
· Cină bogată în viscol (Cartea Românească, 1983)
· Planta memoria (Cartea Românească, 1985)
· Cheia închisă (Eminescu, 1987; antologie)
· Pietre sălbatice (Cartea Românească, 1988)
· Ultima Thule (Cartea Românească, 1990; sonete)
· Pelerinaj (Cartea Românească, 1997)
· Foșnet fabulos (Helicon, 1997; antologie)
· Pastelul amoros (Helicon, 1998; antologie)
· Pretext de conversație (Helicon, 1998; antologie)
· Roua plural (Vinea, 1999, ed. adăugită 2007; antologie)
· Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (Grinta, 2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol)
· Netrăitele (Vinea, 2004)
· Netrăitele II (Vinea, 2008).
Premii literare
· Premiul Național „Mihai Eminescu”, în 2001.
POEZII:
Acolo unde cred ca esti
Acolo unde cred ca esti
Nici trenurile nu strabat
Acolo ca de sticla par
Padurile de brad brumat.
Tot mai departe simti si taci
Adaugat la rest mereu
Si nu mai pot inainta
Decat pierzandu-ma si eu.
Cum ninge, alb e orice drum
Si alb respira-ntregul timp
Nici nu te-as recunoaste-acum
Desperecheat si fara nimb.
Mi-e mila si sa-mi amintesc
Dar nici sa uit nu ma indur
Cata parere-i in destin
Cata greseala-i imprejur.
Cu degete de frig adun
Ca sub un sal inzapezind
Sufletul nostru inca bun
Miscarea lui catre argint.
Cum ninge, nu s-ar mai opri
Si fi-vor brazii ingraditi
Acolo unde cred ca esti
Printre barbari meteoriti.
In fiecare an astept
Sa ninga, sa te pot vedea
Daca privesti, daca asculti
Daca mai intelegi ceva.
Iubire
E timpul sa te treci în viata umbrei
Unde sunt strânse cete de cuvinte
Unde un dor de tine te cuprinde
Tu poti însingura coline sfinte
Si nu poti fi trecuta cu vederea
Calda ca lâna, palida ca mierea
Acestei linisti pretul nu i-l cere
Zidita fie gura care minte
Razbunatoarea, simpla mea putere!
E timpul sa primesti culori promise
De plopii, de paianjenii din vise,
Si de tristeti în sine compromise.
Pacatul trufiei
Agita pomii pasari mari
Si via sângele divin.
Pîna la mine este mult,
Pîna la moarte mai putin.
Din toamna-n tomna ma ridic,
Si parca nu mai stiu sa vin.
Pîna la mine este mult,
Pîna la moarte mai putin.
Aceste vorbe de cules
Le simt dorinte, le spun chin,
Iubirea mea se împlini
Atît de dreapta în destin.
De ce nu sunt, cum ar parea,
Nefericita în declin!
Pîna la mine este mult
Pîna la moarte mai putin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu