3. /16 AUGUST 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol;
+) Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și Sfetnicul Ianache;
+) Sf Cuv Iosif de la Văratec;
Sf Mc Diomid
Aducerea Sfintei Mahrame a Domnului din Edesa la Constantinopol
Sfânta Mahramă a Domnului
În acele zile în care Domnul nostru Iisus Hristos arătându-se pe pământ și petrecând cu oamenii, a cercetat cetățile și satele iudeilor cele dimprejur, propovăduind împărăția lui Dumnezeu și tămăduind toată neputința și toată boala din popor; era în cetatea Edesa cea din Siria, care se află de partea cealaltă a râului Eufrat, un boier cu numele Avgar. El pătimea de o boală grea, pentru că pe dinafară suferea de lepră vânătă, iar pe dinăuntru de sfărâmarea oaselor, și era chinuit cu slăbănogirea tuturor mădularelor.
Acesta auzind de Domnul nostru Iisus Hristos și de acele minuni pe care le făcea, căci cu cuvântul tămăduia stricăciunile și slăbănogirile și toate bolile între oameni, a dorit să vadă cu ochii săi pe lucrătorul unor minuni ca acelea, nădăjduind că va câștiga tămăduire de la El. Dar de vreme ce lui îi era cu neputință să meargă el însuși în Iudeea, a trimis rugăminte către Domnul Hristos, ca El să vină la dânsul, în Edesa. Dar îndoindu-se și de aceasta, că nu va voi să vină la dânsul Domnul, a trimis pe un zugrav iscusit, cu numele Anania, ca cel puțin să-i închipuiască fața Lui pe icoană; ca măcar închipuirea feței Lui să o vadă și să o aibă pe aceea întru răcorirea bolii sale, pentru că mare dragoste câștigase către El, încredințân-du-se din auzire.
Scrisoarea lui Avgar era scrisă astfel: „Avgar, domnul Edesei, lui Iisus Mântuitorul cel bun, Care S-a arătat în laturile Ierusalimului în trup, să se bucure! Eu am auzit despre Tine și despre preaslavitele Tale faceri de minuni, cum că fără de doctorii și fără de buruieni tămăduiești bolile; orbilor le dai vedere; șchiopilor, umblare; pe cei leproși îi curățești și izgonești din oameni duhurile necurate; pe cei slăbănogi, care de mulți ani zac pe pat, îi tămăduiești cu cuvântul, și pe cei morți îi înviezi. Deci unele ca acestea auzindu-le eu, din două una gândesc despre Tine: că ești ori Dumnezeu coborât din cer, ori Fiul lui Dumnezeu, căci lucrezi niște minuni ca acestea de mirare.
De aceea scriu către Tine această smerită „a mea rugăminte, ca să Te ostenești a veni la mine și să-mi vindeci bolile mele cele netămăduite, de care pătimesc de mulți ani. Aud încă și aceasta, că evreii Te urăsc și voiesc să-Ți facă și oarecare rău. Iar eu am o cetate care, deși nu este foarte mare, însă este preafrumoasă și îndestulată cu toate bunătățile; deci vino la mine și locuiește în cetatea mea, care ne va fi nouă amândurora îndestulată cu toate cele de trebuință”.
Cu o scrisoare ca aceasta de la Avgar, ajungând zugravul Anania la Ierusalim, l-a găsit pe Iisus Hristos în mijlocul mulțimii poporului, stând la arătare și spunând cuvânt de învățătură, de aceea nu a putut să se apropie îndată de El din pricina înghesuirii și strâmtorării poporului. De aceea, așteptând o vreme până ce se va risipi poporul, s-a suit pe o piatră care era puțin mai sus de la pământ și, privind cu dinadinsul spre fața Mântuitorului, se căznea să o închipu-iască pe dânsa, dar nu putea; astfel voind Atotvăzătorul și Preasfânta Sa față schimbând-o cu darul și cu slava dumnezeiască neînchipuită și neajunsă. Deci Anania ostenindu-se mult, n-a sporit nimic.
Atunci Domnul a poruncit Apostolului Toma să meargă și să cheme pe acel bărbat care stătea pe piatră și închipuia fața Lui. Iar acela fiind adus și neîncepând a grăi ceva, l-a chemat Domnul pe el la sine pe nume și după meșteșug, numindu-l Anania zugravul. Deci, spunându-i pricina venirii lui, i-a zis: „Unde este scrisoarea stăpânului tău, Avgar, pe care ai adus-o din Edesa?”. Iar Anania, uimindu-se de mirare și de spaimă pentru mai înainte-vederea Domnului, a scos degrabă din sân scrisoarea domnului său și cu cutremur a dat-o în mâinile Mântuitorului. Iar Domnul, citind-o, a scris răspuns lui Avgar, astfel: „Fericit ești Avgare, cela ce nu m-ai văzut și ai crezut în Mine, căci scris este pentru Mine, că cei ce mă văd pe Mine nu vor crede, iar cei ce nu mă văd, vor crede în Mine și vor moșteni viața cea veșnică. Imi scrii Mie ca să vin la tine, dar Mie Mi se cade să săvârșesc aceea pentru care sunt trimis și după săvârșire să Mă întorc la Tatăl, Cel ce M-a trimis pe Mine. După ce Mă voi înălța, voi trimite la tine pe unul din ucenicii Mei. Acela te va tămădui desăvârșit de bolile cele ce te-au cuprins pe tine și prin botez îți va da viața cea veșnică ție și celor ce sunt cu tine”.
Scriind Domnul nostru Iisus Hristos o scrisoare ca aceasta lui Avgar, a pecetluit-o cu pecetea pe care era scrisă cu slove evreiești aceasta: „A lui Dumnezeu vedere, dumnezeiască minune!”. Iar după scrierea și pecetluirea ei, împlinind Domnul o altă dorință a lui Avgar și a zugravului, a poruncit ca să-i aducă apa și Și-a spălat Preasfânta Sa față și a șters-o cu mahrama cea în patru colțuri ce i s-a dat Lui. Și, o, minune! Apa cea proastă s-a schimbat prin iconomie în zugrăvire de vopsele și preasfânta asemănare a feței celei dumnezeiești s-a închipuit pe mahrama aceea, pe care Domnul dând-o cu scrisoarea lui Anania, i-a zis: „Du-o și dă-o celui ce te-a trimis pe tine!”. Acestea au fost în zilele cele mai de pe urmă ale petrecerii pe pământ a lui Hristos, aproape de pătimirea Lui.
Și s-a întors Anania în Edesa la domnul său și i-a dat lui acea închipuire a feței lui Hristos nefăcută de mână pe mahramă și epistola cea scrisă. Iar Avgar, luând-o, s-a umplut de mare bucurie și, sărutându-le pe amândouă cu dragoste și închinându-se chipului lui Hristos, îndată a câștigat schimbare de durerile sale, fără numai puțină parte de stricăciune rămăsese pe fața lui, până la acea vreme în care avea să vină la dânsul ucenicul cel trimis de Domnul.
Iar după pătimirea cea de bunăvoie a Domnului, după înviere și după Inălțarea Lui la cer, a mers la Edesa Tadeu, cel trimis de dumnezeiescul Duh. El a fost unul din cei șaptezeci de apostoli. Acesta, învățându-l destul pe Avgar sfânta credință cea întru Hristos, l-a adus la botez. Și când a intrat Avgar în sfânta scăldătoare și s-a botezat, îndată s-a tămăduit și de acea parte de lepră ce mai rămăsese, și a ieșit curat și sănătos cu trupul și cu sufletul. Cu dânsul s-a botezat și toată casa lui, apoi și toată cetatea și se slăvea în Edesa numele Domnului nostru Iisus Hristos/ al Unuia adevăratului Dumnezeu.
La porțile cetății Edesa era un idol al unui oarecare zeu elinesc, care stătea de mulți ani acolo, și căruia îi era dator să i se închine oricine intra în cetate. Pe acel idol, Avgar, aruncându-l de acolo și sfărâmându-l, a făcut în zidul de piatră, deasupra porților, un loc rotund și adânc încât să nu-l vatăme ploaia. Apoi, lipind pe o scândură de lemn neputregăios mahrama chipului lui Hristos cel nefâcut de mână, punându-i împrejur aur cu mărgăritare de mare preț și împodobind-o, a pus-o în locul acela în zid deasupra porților, făcând încă și o scrisoare de aur în acest fel: „Hristoase Dumnezeule, tot cel ce nădăjduiește spre Tine nu se va rușina!”.
Și a poruncit popoarelor ca oricine va intra în cetate și va ieși, să se închine acelui dumnezeiesc chip al Domnului nostru Iisus Hristos și a întărit și prin lege aceea, ca și în neamurile cele mai de pe urmă, cu neschimbare, să se dea o cinste ca aceea închipuirii Domnului. Acea evlavioasă poruncă și așezare de lege s-a păzit în toate zilele vieții lui și în zilele fiului lui, care a domnit după dânsul în Edesa, asemenea și în zilele nepotului său, vreme de mulți ani. După aceea, unul din strănepoții lui Avgar luând domnia acelei cetăți, iar s-a înnoit păgânătatea cea de demult, pentru că boierul acela, îndărătnicindu-se și depărtându-se de Hristos, s-a abătut la elineasca închinare de idoli. Deci, văzând pe porțile cetății chipul lui Hristos, care se cinstea de toți cei ce intrau și ieșeau, i-a venit greu, fiind vrăjmaș al lui Hristos, și a voit să surpe de acolo acea dumnezeiască închipuire, iar în locul ei să pună un idol diavolesc.
Iar episcopul cetății, înștiințându-se de acest lucru și fâcându-i-se lui vestire de la Dumnezeu, s-a dus noaptea cu clerul său la porțile acelea și, suindu-se pe o scară, a gătit o candelă cu untdelemn și, aprinzând-o, a pus-o înaintea sfântului chip al lui Hristos. Apoi, astupând-o cu cărămizi și cu var, a zidit locul și l-a netezit, pentru că așa i se poruncise lui din dumnezeiasca arătare. Și după ce s-a făcut nevăzut acel chip al lui Hristos nefăcut de mână, a încetat păgânul stăpânitor de la scopul său. Deci, după multă vreme, s-a dus din pomenirea omenească chipul acela și s-a uitat locul unde se zidise, încât nimeni nu știa de el, până la arătarea lui cea minunată, care s-a făcut astfel, după mulți ani.
În zilele binecredinciosului împărat Iustinian, Hosroe, împăratul Persiei, ducându-se cu multă putere de oaste împotriva cetății Edesei, a înconjurat-o și cu vitejie s-a bătut multă vreme, iar în urmă, cei din cetate slăbind, s-au aflat în mare frică și nepricepere și s-au rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar într-o noapte i s-a arătat episcopului Edesei, care se numea Evlavie, o femeie oarecare prea luminoasă, arătându-i cu degetul porțile cetății și locul din zid, zicându-i: „Deasupra acestor porți este ascuns dumnezeiescul chip cel nefăcut de mână al Mântuitorului Hristos. Scoate-l din zid și vei face bine!”. Iar episcopul s-a dus cu sârguință la porțile acelea și, suindu-se la locul arătat în zid, l-a aflat precum i se spusese în descoperire, pentru că a cunoscut zidirea aceea. Deci, destupând-o și luând cărămizile, a aflat chipul cel preacinstit și preasfânt al lui Hristos întreg și nevătămat, și candela nestinsă de atâția ani și plină de untdelemn. Incă și pe cărămida cu care era astupat chipul, se închipuise altă asemănare a feței lui Hristos, nefăcută de mână.
Deci luând episcopul din locul acela acea sfântă mahramă pe care era închipuirea Mântuitorului, a arătat-o oamenilor din cetate. Și toți au avut bucurie mare și îndrăzneală, nădăjduind spre Domnul. Iar episcopul a dus cu litie chipul Domnului pe zidurile cetății și a arătat fața Mântuitorului oștirilor persienești care tăbărâseră asupra cetății. Deci îndată toată puterea perșilor s-a tulburat de frică mare și a început să fugă, gonită fiind de puterea dumnezeiască. Astfel cetatea Edesa s-a izbăvit de vrăjmașii săi prin milostivirea lui Hristos Domnul nostru și prin arătarea preasfântului Său chip, cel nefăcut de mână.
După aceea, trecând iarăși mulți ani, a fost la greci împăratul Roman Lecapenul, care se mai numea și Porfirogenet, cel ce a împărățit cu ginerele său, Constantin, fiul împăratului Leon cel înțelept. Atunci acea sfântă mahramă, care avea pe dânsa închipuirea cea nefacută de mână a dumnezeieștii fețe a lui Hristos, a fost adusă din Edesa, care era stăpânită de saracini, în Constantinopol, căci în vremea aceea, toată Siria, în care era și cetatea Edesa, era sub stăpânirea saracinilor. Acea aducere s-a făcut astfel:
Împăratul grec Roman, dorind să aibă în cetatea sa împărătească acea vistierie fără de preț, a trimis rugăminte de multe ori emirului saracinilor, ca să-i dea chipul lui Hristos cel nefăcut de mână. Dar emirul, fiind rugat de creștinii Edesei, n-a voit să dea chipul acela împăratului grec, ci a făcut război, căci împăratul Roman a trimis putere grecească asupra Edesei și a strâmtorat-o, oștindu-se împrejurul laturii Edesei. Atunci edesenii au trimis rugăminte către împăratul grecesc, să nu-i bată și să nu le pustiască pământul. Iar împăratul cerea de la dânșii chipul lui Hristos, însă emirul saracinilor, în a cărui stăpânire era Edesa, nu voia să-l dea în dar. De aceea, împăratul creștinesc, fiind cuprins de mare dorință să aibă la el chipul lui Hristos, cel nefăcut de mână, a dat emirului douăsprezece mii de arginți și două sute de saracini vestiți, care fuseseră în robie la greci. El i-a dat încă și o scrisoare a sa cu pecete împărătească de aur, ca niciodată să nu ridice război împotriva Edesei și asupra cetăților celor dimprejurul ei.
Astfel și-a câștigat dorința, luând chipul cel nefăcut de mână al lui Hristos și împreună cu dânsul și scrisoarea aceea, pe care Domnul nostru Iisus Hristos o scrisese către Avgar, domnul Edesei, precum s-a zis mai înainte. Deci l-a adus cu slavă pe mâinile arhiereilor și ale celorlalți cinstiți bărbați ai rânduielii duhovnicești, în cetatea împărătească. Și se făceau în cale și în Constantinopol multe minuni de la acel preacinstit chip, pentru că toate bolile se tămăduiau, orbii se luminau, surzii auzeau, șchiopii umblau și diavolii se izgoneau. Iar un oarecare om îndrăcit striga, zicând: „Primește, Constantinopole, slava și veselia ta, și tu, Porfirogenete, cinstea împărăției tale!”. Astfel strigând omul acela, s-a tămăduit de îndrăcire.
Deci s-a așezat prăznuirea aducerii chipului cel nefăcut de mână al lui Hristos, în ziua a 16-a a lunii august, în care l-a luat pe el înăuntrul său împărăteasca cetate, cu mare cinste și prăznuire, și l-a pus în Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numește Fare, spre apărarea cetății și spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă. Chipul cel nefăcut de mână al lui Hristos s-a adus din Edesa în Constantinopol în anul 6452 de la facerea lumii - după mărturia scriitorului de ani al Constantinopolului, Gheorghe Chedrinos -, adică în anul 944 de la întruparea lui Dumnezeu.
Sfânta Mahramă a Domnului – „icoana făcută de Dumnezeu”
„Sfânta Mahramă” sau „imaginea nefăcută de mână omenească”, pe care Biserica Ortodoxă o prăznuiește în fiecare an pe data de 16 august, este considerată a fi prima icoană a Mântuitorului Iisus Hristos.
Deși nu are nici o atestare evanghelică sau apostolică, Sfânta Mahramă datează încă din timpul vieții pământești a Mântuitorului și este legată de o vindecare miraculoasă a regelui Abgar al V-lea al Edesei.
Cel dintâi care ne vorbește despre acest eveniment este istoricul Eusebiu de Cezareea. Astfel, din lucrarea sa Istoria Bisericească aflăm că regele Edesei Îi trimite lui Hristos, prin curierul său Anania, o scrisoare în care Îl roagă să vină la el și să îl vindece de lepră. Mântuitorul îi trimite răspuns că nu poate veni, dar că imediat după Înălțarea Sa la Cer îl va trimite pe unul dintre ucenicii Săi să-l vindece.
Mai multe detalii despre acest eveniment, dar și prima mențiune a existenței Sfintei Mahrame găsim într-un document din secolul al V-lea, numit Doctrina lui Addai. Addai (†541), episcop al Edesei, istorisește că Abgar trimite un pictor să zugrăvească Chipul lui Hristos. Pictorul Îl găsește pe Hristos predicând mulțimilor, dar când vrea să se apuce de portret își dă seama că nu poate face asta, din cauza luminii puternice ce izvora de pe Fața Lui. Atunci, Hristos Își imprimă Chipul pe o pânză pe care o trimite regelui, spre vindecare de boala ce îl chinuia.
În secolul al VI-lea, scriitorul bisericesc Evagrie menționează într-una dintre lucrările sale icoana trimisă regelui Abgar, numind-o „icoana făcută de Dumnezeu”. În timpul perioadei iconoclaste, Sfântul Ioan Damaschin amintește de această icoană, iar în anul 787 Părinții Sinodului al VII-lea Ecumenic fac referire la ea în mai multe rânduri. Originalul s-a pierdut în negura vremii, însă ni s-au păstrat nenumărate copii.
+) Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și Sfetnicul Ianache
Viața Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu Voievod
După aproape 25 de ani de strălucită domnie, i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și cu sfetnicul Ianache, să fie părtași patimilor lui Hristos și să fie încununați cu coroana sfântă a muceniciei.
Acest binecredincios și de Hristos iubitor Voievod al Țării Românești s-a născut la anul 1654, din părinți de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Șerban Cantacuzino, în timpul căruia, la anul 1688, s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învățat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înțelepți spre a primi învățătură aleasă. Pentru iscusința și înțelepciunea sa, Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinerețe.
După moartea voievodului Șerban Cantacuzino, la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruințele tuturor boierilor și dregătorilor țării, vrednicul Constantin Brâncoveanu a primit scaunul de domn al Țării Românești, fiind uns de către patriarhul de Constantinopol Dionisie IV Seroglanul și de mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit țara cu adâncă pricepere și înaltă priveghere, cu blândețe și răbdare creștinească.
Luând în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, și având pildă pe vrednicii săi înaintași, Constantin voievod își începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde și-a pregătit și loc de veșnică odihnă. Nenumărate sunt însă bisericile și mănăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul și evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Țării Românești.
Dărnicia și purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu cunoșteau margini. Ele nu se vor opri la hotarele Țării Românești, ci se vor revărsa și la frații români din Moldova și din Transilvania, la toate patriarhiile ortodoxe, la dreptcredincioșii creștini aflați în suferință pe meleagurile siriene, caucaziene și arabe, la Locurile Sfinte ale Răsăritului: la Ierusalim, la Athos, la Sinai și la mănăstirile din Grecia și din insulele grecești.
Iar după aproape 25 de ani de strălucită domnie, i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și cu sfetnicul Ianache, să fie părtași patimilor lui Hristos și să fie încununați cu coroana sfântă a muceniciei. Aceasta s-a petrecut astfel:
În Săptămâna Patimilor din anul 1714, în urma trădării unor boieri, care l-au clevetit că uneltește împotriva turcilor, la București a sosit o mulțime de ostași trimiși de sultanul Ahmed al III-lea, care l-au luat pe Constantin Vodă cu fiii și ginerii săi și l-au dus la Înalta Poartă, în jalea tuturor locuitorilor orașului. Luându-și rămas bun, Constantin a zis noului domnitor și celor din apropierea lui: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei”.
La Constantinopol, creștinul voievod și fiul său cel mare au fost chinuiți cumplit de către necredincioși vreme de patru luni, ca să dea toate averile lor, pe care turcii le bănuiau că sunt foarte mari, însă nu găsiseră decât puține. Deci, au fost supuși la amarnice munci: întinderea pe roată, cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroșit în foc pe piept și pe spate, înțeparea mâinilor și a picioarelor. La sfârșit, după ce au smuls tot ce se putea de la bătrânul voievod, fără însă să găsească averea la care se așteptau ei, turcii l-au pus să aleagă între trecerea la mahomedanism și moarte. Dar Constantin și fiii săi au rămas neclintiți în credința lor, astfel că în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brancoveanul împlinea 60 de ani și era ziua de nume a doamnei sale, Marica, el a fost scos din temniță împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, pentru a primi sfârșitul mucenicesc.
Mărturisitorii lui Hristos au fost duși pe străzile orașului lui Constantin, îmbrăcați numai în cămăși, desculți, cu capetele descoperite și legați în lanțuri, întocmai ca răufăcătorii. La locul de tăiere aștepta mulțime mare de popor, sultanul Ahmed al III-lea, vizirul său și ambasadorii marilor puteri europene. Acolo, mucenicii fiind puși în genunchi, mult pătimitorul Constantin i-a îmbărbătat pe fiii săi: „Fiii mei, iată, toate avuțiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem și sufletele! Stați tari, bărbătește, dragii mei, și nu băgați seamă la moarte. Priviți la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit! Credeți tare în aceasta și nu vă mișcați din credința ortodoxă pentru viața și lumea aceasta! Aduceți-vă aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l va despărți de Hristos; că nu sunt vrednice muncile și nevoile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre”.
Deci au căzut capetele vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului celui mare, Constantin, după aceea al lui Ștefan și al lui Radu. Iar când a venit rândul copilului Mateiaș, care avea numai 12 ani, și călăul a ridicat sabia să-i taie capul, acesta s-a înspăimântat și a strigat sultanului să-l ierte, că se va face musulman. Atunci tatăl său, plin de bărbăție, i-a zis: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, să mori de o mie de ori, decât să-ți lepezi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”. Atunci copilul s-a întărit și, întinzându-și liniștit gâtul pe tăietor, a zis călăului: „Vreau să mor creștin. Lovește!”.
Trupurile mucenicilor au fost apoi aruncate de păgâni în mare, de unde au fost culese de creștini milostivi, care le-au îngropat în taină și cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halki, în biserica mănăstirii Maicii Domnului, care fusese ajutată înainte de domnul Constantin. Credincioasa sa soție, doamna Marica, cu care voievodul avusese 11 copii – patru fii și șapte fete – a fost surghiunită cu fetele sale și cu ginerii pentru mai mulți ani. În 1720, ea a reușit să aducă în țară sfintele moaște ale domnitorului și le-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria sa, unde de atunci și până în zilele noastre veghează lumina candelei care amintește locul de odihnă al Voievodului mucenic.
La 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat pe marele Voievod martir Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii ai săi și cu rudenia sa, Ianache, trecându-i în rândul sfinților, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august. Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă și cei patru fii ai săi – drumul spre sfințenie
Refuzând să se lepede de Hristos pentru a deveni musulmani și a-și salva viața în acest fel, Sfântul Constantin Brâncoveanu și cei patru fii ai săi, alături de sfetnicul Ianache, au primit cununa muceniciei după patru luni de tortură.
Venit pe lume în secolul al XVII-lea, rămas orfan de tată încă din pruncie, Sfântul Constantin a fost crescut și educat de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, ocupând mai apoi scaunul de domn al Țării Românești. Primind haruri alese de la Domnul, a condus țara cu dragoste și înțelepciune, punând temelia Mănăstirii Hurezi, printre nenumărate ale biserici și mănăstiri ctitorite.
După 25 de ani de slujire și jertfă, Sfântului Constantin și celor patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și sfetnicului Ianache, le-a fost dat să primească cununa muceniciei. În urma trădării unor boieri, chiar în Săptămâna Patimilor Domnului, fiind clevetit că uneltește împotriva turcilor, Sfântul Constantin a fost luat împreună cu fiii săi și cu sfetnicul său de către ostașii sultanului Ahemed al III-lea și au fost duși la Înalta Poartă și chinuiți îngrozitor vreme de patru luni.
Duși la locul de tăiere, Sfântul Constantin îi îmbărbăta pe fiii lui care au fost omorâți rând pe rând, cel mic având 12 ani. Trupurile lor, recuperate de doamna Marica, soția Sfântului Constantin, au fost aduse în țară și depuse spre închinare la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din București.
+) Sf Cuv Iosif de la Văratec
Viața Sfântului Cuvios Iosif de la Văratec
Cuviosul Părinte Iosif s-a născut în jurul anului 1750, în satul Valea Jidanului din Transilvania, dintr-o familie de oameni evlavioși, trăitori ai credinței ortodoxe.
În acea vreme are loc revolta românilor ortodocși din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece și a uniației. Din cauza acestor conflicte și persecuții, multe familii de români statornici în credința ortodoxă au venit în Moldova, între care și cea a Cuviosului Iosif. Râvnind vieții îmbunătățite a nevoitorilor pentru Hristos, Cuviosul Iosif a cercetat mănăstirile Moldovei și, văzând viața duhovnicească a multor nevoitori, a urmat pilda lor. Acesta a cunoscut viața monahală din tinerețe, alegând să devină ucenic al Cuviosului Paisie Velicicovschi, pe când se afla la Mănăstirea Dragomirna. Ucenic al Sfântului Paisie la mănăstirile Dragomirna, Secu și Neamț, el s-a deprins cu ascultarea, smerenia, paza minții, înfrânarea, postirea, privegherile și rugăciunea minții.
Când Sfântul Cuvios Paisie s-a mutat cu obștea la Mănăstirile Secu și Neamț, a venit și Cuviosul Iosif, care, la recomandarea starețului, a fost călugărit și hirotonit ieromonah. Pe la anul 1779, îl aflăm pe Cuviosul Iosif îndrumător duhovnicesc la Schitul Pocrov de lângă Mănăstirea Neamț, și povățuitor al maicilor de la schiturile Gura Carpenului și Durău. La ceva timp, cu binecuvântarea starețului, a devenit sihastru (ieroschimonah) în Munții Neamțului cu alți doi părinți, Gherman și Gherontie.
După anul 1785, cu povățuirea Starețului Paisie și cu binecuvântarea chiriarhului, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună bazele Mănăstirii Văratec, împreună cu maica Olimpiada, iar mai apoi și Nazaria, ucenicele sale duhovnicești de la Schitul Durău.
Sihastru și dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, preot și duhovnic renumit, părinte adevărat pentru călugări și mireni și bun organizator, Sfântul Iosif este cel dintâi duhovnic, de pilduitoare autoritate, al așezării călugărești de la Văratec și, în același timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri. Cunoscând purtarea sa și rolul activ pe care l-a îndeplinit la Văratec, Mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei l-a prețuit pentru sfințenia vieții sale și faptele bune ce le săvârșea.
Ca ucenic și următor al Sfântului Paisie, Cuviosul Iosif a devenit un vrednic misionar al Bisericii noastre și înnoitor al vieții monahale în obștea de la Văratec și împrejurimi. Împreună cu starețele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericești, la lucrul de obște și chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână și rugăciunea cea de toată vremea. La Mănăstirea Văratec a devenit ctitor al celor două biserici de la începutul mănăstirii, al celei din lemn (1785) și apoi din zid (1808-1812), ambele cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Sfântul Iosif Pustnicul a contribuit la organizarea mai multor mănăstiri din munții Neamțului și timp de treizeci de ani a asigurat îndrumarea duhovnicească a mai bine de trei sute de călugărițe, precum și a numeroși anahoreți din munții de lângă Sihla. Slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Iosif a dobândit încă din tinerețe o cunoaștere temeinică a Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți, ceea ce i-a dat posibilitatea să se ocupe și de copierea manuscriselor cu conținut scripturistic, teologic și cultic.
Vestea despre sfințenia și înțelepciunea lui duhovnicească atât de mult sporise, încât ajunsese unul din cei mai renumiți sihaștri din ținutul Neamțului, la care alergau monahii și credincioșii să se spovedească și să primească povățuiri.
Tuturor ucenicilor săi, Cuviosul Iosif le-a insuflat un duh de râvnă duhovnicească și de jertfă pentru dobândirea desăvârșirii. Printre ucenicii săi se numără și Ieromonahul Irinarh Rosetti (†1859), care, după ce a întemeiat, cu binecuvântarea și sprijinul Mitropolitului Veniamin Costachi, Mănăstirea Horaița, a plecat în Țara Sfântă, unde a ctitorit biserica de pe Muntele Tabor. Din mărturiile monahiilor de la Văratec se știe că duhovnicescul părinte a dus o viață aspră, cu nevoințe călugărești, iubind pe Dumnezeu și oameni, rugăciunea și cărțile.
Pentru viața sa sfântă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Iosif cu darul facerii de minuni și al izgonirii duhurilor necurate. Prin rugăciunile sale înălțate înaintea Sfintei Treimi și a Maicii Domnului, erau vindecați mulți creștini de bolile sufletești și trupești. Blândețea, îndelunga răbdare, bunătatea și dragostea l-au făcut pe Iosif ieroschimonahul să fie iubit, ascultat și prețuit de soborul Mănăstirii Văratec și de pelerinii acestui loc de rugăciune. Prin viața sa sfântă, prin tot ceea ce a învățat și lucrat, Cuviosul Iosif s-a dovedit a fi o pildă de trăire intensă a Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Cuviosul părinte a trecut la cele veșnice la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Văratec.
Locurile din Munții Neamțului unde s-a nevoit Ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiția locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” și „Chiliile lui Iosif”.
De la marele isihast român se păstrează un Tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri.
Pentru faptele și viața sa plină de sfințenie, Biserica noastră îl cinstește pe Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec în rândul sfinților cuvioși români ce a strălucit în ținutul Neamțului, binecuvântat de Dumnezeu cu multe vetre monahale.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.
Sf Mc Diomid
Viața Sfântului Mucenic Diomid doctorul
Sfântul Diomid era de neam din Tarsul Ciliciei, cu meșteșugul doctor, iar de credință creștin. El tămăduia nu numai trupurile, dar și sufletele omenești, pentru că învăța pe păgâni să creadă în Hristos și îi aducea la Sfântul Botez. Iar în vremea împăratului Dioclețian a lăsat Tarsul și a mers în Niceea, cetatea Bitiniei, acolo făcând multe tămăduiri, după obiceiul său, nu cu doctorii pământești, ci cu chemarea numelui Atotputernicului și dătătorului de tămăduiri, Hristos și cu însemnarea cinstitei Cruci tămăduia toate bolile și încredința pe cei necredincioși. Deci mulți se întorceau de la înșelăciunea idolească prin doctoria și învățătura lui.
Dar împăratul Dioclețian, fiind atunci în părțile Răsăritului și înștiințându-se de acest lucru, a trimis să-l prindă. Însă ostașii trimiși, mergând la dânsul, l-au aflat săvârșit în Domnul. Deci au tăiat capul mortului, ca să-l ducă împăratului. Iar după tăierea capului, toți ostașii aceia și-au pierdut lumina ochilor, rămânând orbi. Astfel au fost duși de alții la împărat, împreună cu capul cel tăiat al lui Diomid. Și văzând împăratul capul și ostașii orbi, le-a poruncit să ia capul și să-l lipească la trup, la locul său. Și făcând ostașii aceasta, îndată au văzut și au crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
A.
PLĂCINTE
Plăcintă cu soia
· foi
de plăcintă;
· ½
pachet soia granule;
· 1
½ ceaşcă apă pentru înmuiat soia;
· ½
linguriţă sare;
· 1
ceapă mare rasă pe răzătoarea mică;
· 1
fir de praz tocat foarte fin;
· 250
g ciuperci tocate mărunt (facultativ);
· ¾
ceaşcă ulei;
· 2
linguri pesmet;
· 1
ardei verde tocat fin (facultativ);
Se călesc în ulei ceapa, prazul şi ardeiul. Se adaugă
soia, înmuiată în prealabil şi toate celelalte ingrediente. Se lasă la foc mic
să scadă.
Se unge cu ulei o formă potrivită, se aştern jumătate
din foi ungându-se fiecare foaie, se toarnă compoziţia şi se acoperă cu restul
de foi. Deasupra se unge bine şi se taie cu vârful cuţitului până jos.
Se dă la cuptor până se rumeneşte bine.
B.
SALATE
Salată cu măsline
* 100 g
măsline,
* 1 ceapă,
* 1 ardei
roşu,
* 1 ardei
verde,
* 2 roşii,
* ulei,
* oţet,
* zahăr,
* usturoi
verde,
* sare,
* piper.
Ceapa
se taie cubuleţe foarte fine, la fel ardeii şi roşia. Într-un vas se amestecă
legumele cu măslinele, se adaugă ulei, oţet, sare, piper, zahăr şi se lasă la frigider
10-15 minute. Se serveşte presărată cu usturoi verde tocat.
C.
SOSURI
Ketchup
· 3 kg
roşii;
· 3
cepe tocate;
· 3
mere acrişoare curăţate şi rase;
· 1
căpăţână usturoi pisat;
· 2
morcovi;
· 3
linguri coriandru;
· ½
ceaşcă zahăr;
· 2
linguriţe sare;
· 1
foaie dafin;
· 1
linguriţă piper măcinat;
· 1
linguriţă hrean ras;
· ½
linguriţă scorţişoară
Se scot cojile şi seminţele de la roşii, se taie felii
şi se fierb împreună cu ceapa, mărul, morcovul şi usturoiul. Se pasează sau se
dau prin strecurătoare. Se pun din nou pe foc şi se adaugă condimentele şi
restul de ingrediente. Se lasă sosul să fiarbă la foc mic până se leagă şi
rămâne circa o jumătate din cantitatea iniţială.
Se leagă mai uşor dacă se pun puţini fulgi de porumb.
Se pune sosul în borcănele şi se păstrează în
frigider.
În cazul când se prepară o cantitate mai mare, pentru
a putea fi conservate în timp se fierb borcanele pe bain-marie. Mai simplu,
borcanele bine capsate se pun în oala cu presiune, apa să fie aproape de capac
şi se fierb până când oala începe să fluiere.
Ketchupul astfel pregătit se poate adăuga 1 – 2
linguri la orice mâncare care are roşii făcând-o mai gustoasă.
D.
BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
Borş de legume
· 2
cartofi;
· 1
ţelină;
· 1
ceapă;
· 2
morcovi;
· 1
pătrunjel rădăcină;
· 1
păstârnac;
· ¼
varză;
· 1
mână fasole verde;
· 1
dovlecel;
· 3 –
4 roşii;
· 2
ardei graşi;
· 1
litru borş;
· Leuştean;
· Pătrunjel;
· Sare
Se curăţă zarzavaturile şi se spală.
Într-o oală mare, în 3 litri apă, se pun la fiert:
morcovul, pătrunjelul şi păstârnacul, date pe răzătoarea mare, varza tăiată
feliuţe, ardeii şi ţelina tăiate cubuleţe. Se acoperă şi se lasă să fiarbă.
Când sunt aproape fierte se pun cartofii, dovlecelul tăiat cubuleţe şi roşiile
date pe răzătoare, decojite şi fără seminţe.
Când sunt bine fierte se adaugă borşul şi sarea.
Se lasă să dea câteva clocote şi se pune verdeaţa fin
tocată.
După preferinţă se adaugă şi câteva linguri de ulei.
E.
MÂNCĂRURI
Vinete papucei
· 4
vinete subţiri şi lungi;
· 2
cepe;
· 4
roşii;
· 4
căţei de usturoi;
· 3
felii de pâine înmuiată în apă şi bine stoarsă;
· Mărar;
· Sare;
· Piper
măcinat;
· 1 ½
ceaşcă ulei
Se taie vinetele în lungime până la mijloc şi se
scoate miezul. Se fierb 5 minute în apă şi se scurg.
Miezul scos, tăiat mărunt, împreună cu ceapa,
usturoiul, roşiile decojite şi date prin răzătoare se călesc bine în ulei.
Se adaugă: pâinea , sarea, piperul şi mărarul.
Se aşază vinetele în tavă şi se umplu cu compoziţia
obţinută.
Se presară deasupra pesmet şi se dau la cuptor bine
încins 30 minute.
F.
DULCIURI
Cozonac nedospit
· 4
ceşti apă;
· 1 pachet
margarină;
· 1
ceaşcă zahăr;
· 40 g
drojdie de bere;
· 1
lingură coajă de lămâie sau portocală rasă;
· 1
vanilie;
· 1
linguriţă scorţişoară;
· 1
linguriţă sare;
· Făină
cât cuprinde
Umplutura:
· 400
g gem;
· 1
ceaşcă nuci tăiate mărunt, sau stafide;
· 2
linguri cacao;
· 2
linguriţe esenţă de rom
Se face din ingredientele de mai sus un aluat de
consistenţă potrivită, având grijă ca drojdia să fie dizolvată separat în apă
călduţă.
Se împarte în 4 părţi aluatul şi se întind, pe rând,
foi de 1 cm grosime.
Se întinde pe toată suprafaţa foii gem amestecat cu
cacao şi rom, iar deasupra se presară nuci sau stafide.
Se rulează foaia şi se aşază cei 4 cozonaci într-o
formă suficient de mare, bine unsă.
Se ung cu pensula pe deasupra cu apă dulce şi se
presară zahăr tos sau susan.
Se pun direct la cuptor la foc potrivit, 50 minute.
Se consumă cald.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu