6. /10 AUGUST 2023 - POEZIE

VLADIMIR CAVARNALI

Vladimir Cavarnali
Date personale
Născut	10 august 1910  Bolgrad, Imperiul Rus
Decedat	20 iulie 1966 (55 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	traducător poet scriitor
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Partid politic	Cruciada Românismului
Studii	Universitatea din București
Mișcare/curent literar	Proletcult
Modifică date / text

Vladimir Cavarnali (n. 10 august 1910, Bolgrad, Regatul României – d. 20 iulie 1966, București, RSR) a fost un poet român din Basarabia.^[1]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Viață timpurie[modificare | modificare sursă]

A studiat la liceul de băieți din Bolgrad și la Universitatea din București.

Carieră[modificare | modificare sursă]

Debutează în presa literară din București. A scris versuri și traduce din literatura universală (Baudelaire), colaborând la Limba română, Litere, Luceafărul literar, Pasărea albastră, Frize, Orizonturi, Viața Basarabiei, Bugeacul sau Pagini basarabene.

În 1938, la Bugeac, împreună cu I. Șt. Botez fondează revista literară Moldavia.

Aprecieri[modificare | modificare sursă]

George Călinescu îl caracterizează pe Cavarnali ca fiind un reprezentant al liricii proletariene moderne a hoinăririi, a umilității diurne din jurul lui Esenin, fără apocalipticul acestuia...

George Meniuc menționa că vrednicia poetului Vladimir Cavarnali pornește de acolo că în poezie a coborât integral contemporaneitatea, devenind surpinzător de actual.^[2]

Lucrări literare[modificare | modificare sursă]

• Poezii, București, 1934. Volumul este premiat de Editura Fundației Regale, alături de manuscrisele Nu de Eugen Ionescu și Mathesis sau bucuriile vieții de C. Noica.
• Răsadul verde al inimii stelele de sus îl plouă, volum de poezii, Bolgrad, 1939

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• Gâște-lebede de M. Bulatov, București, 1945;
• Mama de Maxim Gorki, București, 1947;
• Vasioc Trubaciov și prietenii săi de V. Oseeva, București, 1950;
• Marta dee Anna Brodele, București, 1954;
• Opere VII de M.E. Saltîkov-Șcedrin, București, 1964.

ION NEGOIȚESCU

Ion Negoițescu
Ion Negoițescu în anii studenției
Date personale
Poreclă	Nego
Născut	10 august 1921   Cluj, Regatul României
Decedat	6 februarie 1993 (71 de ani)   München, Germania
Părinți	Ioan Negoițescu Lucreția Cotuțiu
Căsătorit cu	Octavia Noghia Aurelia Ionescu Ileana Vidrașcu
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Religie	Ateu
Ocupație	bibliotecar filolog[*] poet istoric literar[*] critic literar[*] secretar[*] traducător
Limbi vorbite	limba română[1] limba germană limba engleză[2]
Pseudonim	Nego, Damian Silvestru
Studii	Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1937–1993
Mișcare/curent literar	Modernism, Sburătorul, Cercul Literar de la Sibiu, suprarealism
Specie literară	Autoficțiune, eseu, poem liric, memorii, poem în proză, satiră
Operă de debut	Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941)
Opere semnificative	Straja dragonilor (1994)
Note
Premii	Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale (1947)
Modifică date / text

Ion Negoițescu (n. 10 august 1921, Cluj, România – d. 6 februarie 1993, München, Germania), poreclit în cercul de prieteni Nego,^[3] a fost un poet, eseist, critic și istoric literar român, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu.^[4]

După cel de-Al Doilea Război Mondial, atitudinile anticomuniste și disidente ale lui Negoițescu, dar și orientarea lui sexuală au făcut din el un adversar al regimului Ceaușescu. Marginalizat și cenzurat, a petrecut trei ani închis la Jilava din motive politice. În cele din urmă, într-un episod de liberalizare la sfârșitul anilor 1960, Negoițescu a continuat să vorbească deschis împotriva restricțiilor politice, intrând în vizorul agenților de la Securitate. În 1977 s-a alăturat protestului lui Paul Goma și Ion Vianu împotriva regimului Ceaușescu,^[5] dar a fost forțat să se retragă.^[6] În următorii ani, a luat calea străinătății, stabilindu-se definitiv în Germania de Vest, unde a contribuit la Radio Europa Liberă și multe alte publicații anticomuniste, activând de asemenea și ca editor la reviste literare pentru comunitățile de români din diaspora.

Deși s-a căsătorit de trei ori, s-a simțit toată viața singur și neînțeles într-o lume în care a fost nevoit să-și ascundă orientarea sexuală pentru a putea supraviețui.^[7] De-a lungul vieții a avut patru tentative de suicid: în adolescență, din cauza lipsei de comunicare cu părinții, în 1961, ca deținut politic, în 23 august 1974 (zi aleasă simbolic), în semn de protest față de cenzura care nu îi permitea să își publice cărțile și în 1977, după ce se solidarizase cu Paul Goma și fusese anchetat într-un mod brutal și umilitor de Securitate.^[8]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Copilăria și adolescența[modificare | modificare sursă]

Este fiul lui Ioan Negoițescu, ofițer de carieră, și al Lucreției Negoițescu (născută Cotuțiu), fiica unui preot ortodox, memorandist.^[9] Precocitatea sexuală și homosexualitatea i-au răvășit copilăria, făcându-l să descopere că nu este un om-standard.^[10] A urmat cursurile liceelor "George Barițiu" (1935–1940)^[11] și "Constantin Angelescu" din orașul natal, precum și ale liceului de la Aiud, pe care le-a încheiat în 1940. Licean fiind, s-a simțit atras, temporar, de mișcarea legionară.^[12][13] A devenit parte a mișcării legionare mai târziu, pe vremea când era student la Sibiu. Despre această perioadă, scriitorul amintește cu ironie în Straja dragonilor și o numește "fanatism".^[7]

Cercul literar de la Sibiu[modificare | modificare sursă]

În anul 1937 a debutat cu versuri, publicate în revista clujeană Națiunea română. În 1941 a publicat primul său volum, Povestea tristă a lui Ramon Ocg, mic roman suprarealist, unde se întrevede metaforismul fastuos-serafic al viitoarei sale exegeze eminesciene.^[14] Ca student al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj (1941–1946),^[15] s-a refugiat, odată cu această instituție, la Sibiu, după pronunțarea Dictatului de la Viena. Poetul s-a arătat foarte critic la adresa conducerii de atunci a României, care acceptase pasiv dezmembrarea țării. El scria peste ani în Straja Dragonilor: "A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ce este eroic și tragic trebuie neapărat să își spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, în straturile morale, vreme de generații". A devenit, ca și alți studenți ai filosofului și poetului Lucian Blaga – Radu Stanca, Ion Desideriu Sârbu,^[16] Cornel Regman, Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran^[17][18] – membru al Cercului literar de la Sibiu.^[19] În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către Eugen Lovinescu,^[20] semnată cu pseudonimul Damian Silvestru și publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucureștean Ziua,^[21] aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu. Câteva rânduri anunță, dar și explică mesajul celebrului Manifest al Cercului Literar:^[22]

„Critica literară pe traiectoria estetică, și însumând în chip fericit tehnica științifică cu aceea a artistului, iată ce a dat E. Lovinescu tinerei noastre culturi. O contopire de calități, gust artistic, informație vastă și profundă, talent de artist al artistului, totul armonios iluminat de o sănătoasă inteligență. E. Lovinescu a creat stilul critic românesc, a dat urmașilor săi scule fine pentru analiza critică a fenomenului literar.”

Scrisoarea, gest de solidarizare cu Eugen Lovinescu, promotor al democrației și apărător al preeminenței criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicațiilor naționaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism ("trebuie să li se înscrie patriotismul cu biciul pe coșul pieptului", scria ziarul Țara).^[10] Ion Negoițescu a fost redactor al revistei Cercului literar pe tot parcursul publicării acesteia, în perioada ianuarie–iunie 1945. După întoarcerea Universității clujene la matcă, încearcă, în 1946, să lanseze aici revista Euphorion, "caiet de critică și poezie editat de Cercul Literar". În 1947 a obținut Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale pentru volumul aflat în manuscris Poeți români.

Perioada comunistă[modificare | modificare sursă]

În perioada 1948–1952 a fost bibliotecar la filiala din Cluj a Academiei Române. În 1956 revine în publicistica literară, dar în 1958 este acuzat de estetism și „demascat” în Scânteia pentru tentativă de „subminare a bazelor literaturii socialiste”. Din 1961 până în 1964 este încarcerat la Jilava^[23] sub pretextul compilării unei antologii care includea poeți interziși de regim.^[24] După eliberare, a lucrat ca redactor la Luceafărul (1965–1967) și Viața Românească (1968–1971). Volumul Poezia lui Eminescu, scris încă din 1953, i-a apărut abia în 1967, când cenzura comunistă a fost, pentru scurt timp, mai îngăduitoare. În februarie 1968 a publicat, în revista orădeană Familia,^[25] sumarul unei proiectate Istorii a literaturii române, care a suscitat numeroase controverse.^[26] Proiectul său contesta valorile acceptate și deja bine înrădăcinate în istoriile literare oficiale și în manualele școlare. Nu doar că a descris anii 1948–1955 ca pe un „vid istoric”, dar, mai mult, a omis scriitori de marcă ai realismului socialist precum Eusebiu Camilar, Valerian Gălan sau Remus Luca.^[27] S-a asigurat că va deveni o țintă pentru instituția literară prin clasificarea romanelor lui Eugen Barbu, Marin Preda și Zaharia Stancu ca „literatură de tranziție”.^[27] Echipa ziarului Scânteia a pus la îndoială valoarea științifică a proiectului, în timp ce Luceafărul, al cărui editor era chiar Eugen Barbu, și-a exprimat dezamăgirea față de subestimarea literaturii anilor '50 și supraestimarea scriitorilor tineri din anii '60.^[27] Proiectul său nu a fost dus la bun sfârșit.

Pe 23 august 1974, Negoițescu a încercat să se sinucidă printr-o supradoză de medicamente. Motivul tentativei este controversat. Potrivit apropiaților săi, Negoițescu era disperat din cauza cenzurii comuniste, care tocmai refuzase să-i publice un volum de critică, Lampa lui Aladin. Sinuciderea ar fi fost gândită de critic ca un gest de protest la adresa regimului, dovadă fiind și ziua simbolic aleasă. Într-un document aflat în dosarul de informator al unui scriitor prieten cu Negoițescu, denunțat și el ca homosexual în 1977, se spune că motivul ar fi fost o cerere respinsă de a pleca în Belgia, „la un congres al suprarealiștilor”. Din cele spuse de Petru Romoșan – presupus partener al lui Negoițescu – în declarația dată la Miliție în 1977, sinuciderea ar fi fost însă aleasă de Negoițescu ca soluție preventivă pentru a scăpa de arestarea pentru homosexualitate, condamnată de Codul Penal de atunci prin articolul 200. Ca urmare a tentativei, ar fi stat internat la Spitalul din Balotești, unde a fost vizitat de mai mulți scriitori.

La 3 martie 1977 s-a solidarizat, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio Europa Liberă, cu Paul Goma;^[10] autoritățile comuniste, de teama unui scandal internațional, în acea perioadă de „détente”, nu i-au intentat un proces penal de atentat la securitatea statului, mărginindu-se să-l atace pentru homosexualitatea sa manifestă: „Vocația uranistă am făcut-o publică încă de student” (Straja dragonilor). Aceste presiuni l-au făcut pe Negoițescu să revină asupra opiniilor exprimate, publicând în revista România literară un text de „spălare a păcatelor”, Despre patriotism, în care își retrăgea afirmațiile inițiale.^[28] În 1978 îi apare Un roman epistolar, conținând corespondența sa, masiv epurată de cenzură, cu Radu Stanca, unde se află și teoria euforionismului.

Exilul și moartea[modificare | modificare sursă]

Piatra funerară din Cimitirul Central din Cluj-Napoca

A plecat în 1980 în Germania, cu o bursă de cercetare asupra operei lui Dostoievski. A locuit la Köln și a ținut un curs de literatură română la Universitatea din Münster (1982–1983). S-a stabilit definitiv la München. După ce a obținut azilul politic, Negoițescu s-a mai întâlnit cu soția în Occident, în 1984, însă „a suspectat-o că este informatoare”. A coordonat Caietul de literatură al revistei Dialog de la Dietzenbach. Colaborează constant la posturile de radio BBC, Europa Liberă și Deutsche Welle cu texte politice (adunate, ulterior, în volumul În cunoștință de cauză, 1990) și, mai ales, cu sinteze critice și cronici literare, strânse apoi în volumul Scriitori contemporani (1994). Istoria literaturii române a fost publicată în 1991, la Editura Minerva din București, într-un proiect care ar fi trebuit să rivalizeze cu opera similară a lui George Călinescu, dar cartea a fost considerată o cădere. Negoițescu se referă doar la literatura română scrisă în perioada 1800–1945; cartea sa, deși are o structură fragmentară, cuprinde foarte multe pasaje inspirate.

În ultimii ani de viață a început să-și scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gândul că nu va avea timp să o ducă la bun sfârșit. „Singurul eșec care mă mai poate aștepta” – se confesa el în 1991 Martei Petreu – „este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia”. A murit la 6 februarie 1993, la München.

Ion Negoițescu este înhumat în Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Parcela IC, nr. 1230).

Straja dragonilor[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Straja dragonilor.

Autobiografia sa, intitulată Straja dragonilor, îi apare la un an după moartea sa, provocând puternice controverse într-o epocă în care orientarea homosexuală era tratată drept o delincvență socială, morală și juridică și marchează epoca ca primul om important de cultură română care se autoanalizează fără menajamente și își portretizează experiențele homosexuale într-o perioadă sufocantă prin falsitate și ideologizare cvasitotală până și în spațiul vieții private.^[29]

Din autobiografia sa a reușit să încheie numai primele două capitole, Rochia de bal și Convocat la director, care au apărut postum, sub titlul Straja dragonilor, în 1994,^[30] la inițiativa și cu concursul poetei Marta Petreu (Rodica Marta Vartic) și sub atenta îngrijire a criticului Ion Vartic.^[31] În cele două eseuri, scrise la prima mână, autorul își descrie cu deplină sinceritate experiențele homoerotice din primii 19 ani de viață, revelate mai întâi prin interacțiile cu ordonanțele tatălui. A lăsat posterității un jurnal scris în maniera lui Gide care, potrivit afirmațiilor legatarului său testamentar,^[32] poetul și publicistul Emil Hurezeanu, reprezintă opera sa fundamentală, dar care nu va putea fi publicat decât după 30 de ani de la moartea scriitorului.

Datorită anvergurii personalității sale culturale, reușește să umanizeze într-o măsură importantă subiectului homosexualității, complet absent din peisajul public comunist și tratat de către presa postcomunistă drept un subiect exotic, senzaționalist și scandalos din punct de vedere moral.^[29] Cartea în cauză devine probabil cea mai importantă producție culturală a sa prin forța scriiturii și impactul său civic, reprezentând o pledoarie pentru civilitate și incluziune a persoanelor LGBT într-o Românie care încă își trata grupurile minoritare în regim discriminatoriu și de oprobriu social generalizat.^[29]

Viața personală[modificare | modificare sursă]

A fost căsătorit de trei ori.^[33] Prima căsătorie, cu o profesoară, Octavia Noghia, avusese loc înainte de a face pușcărie patru ani, pe motive politice. La câțiva ani după eliberarea de la Jilava, unde, în 1963, a devenit formal informator (calificat în această calitate ca "mediocru" și abandonat în final), Ion Negoițescu s-a căsătorit a doua oară cu Aurelia Ionescu, ce i-a fost soție până în 1977. A treia soție, Ileana Vidrașcu, zisă Ua, era fiica lui Gheorghe Vidrașcu, fost ilegalist, apoi nomenclaturist de frunte, care a deținut printre alte funcții și pe cele de vicepreședinte al Consiliului de miniștri și primar al Ploieștiului. Relația lui Negoițescu cu Ua s-a încheiat în momentul în care acesta s-a decis să rămână, în 1983, în Occident.

Negoițescu a avut o relație intimă de lungă durată cu poetul Petru Romoșan,^[34] la acea vreme în vârstă de doar 17 ani și jumătate, venit la București pentru a-și petrece o parte din vacanță cu Negoițescu. În transcrierile din vara anului 1974, când relația dintre celebrul critic și tânărul poet a atins apogeul, apare inițial personajul numit "nepotul lui Negoițescu", după cum îl prezentase criticul prietenului său, scriitorul și compozitorul Wolf Aichelburg. Relațiile intime ale lui Negoițescu au fost urmărite minut cu minut de Securitate. În apartamentul pe care acesta îl deținea pe Calea Victoriei, nr. 2 erau implantate microfoane,^[35] fiind de asemenea urmărite și convorbirile lui telefonice.^[34] Trei ani mai târziu, Romoșan este forțat să-i denunțe la Miliție pe Negoițescu și alți patru scriitori.^[36] Denunțul a fost însă doar un pretext pentru arestare și anchetare, după ce își exprimase adeziunea față de "mișcarea Goma" printr-o scrisoare citită de la microfonul Europei Libere și în care vorbea despre "exilul interior al atâtor scriitori de valoare, ale căror cărți nu mai ajung să fie scrise din descurajare".^[37] Dintr-o declarație olografă dată de Romoșan pe 22 martie 1977 se subînțelege că relația acestuia cu Negoițescu a fost o greșeală. În aceeași declarație îl cataloga pe Negoițescu drept "trădător de țară", pentru ca într-o discuție din 2006 cu ziarul Cotidianul să spună că "Ion Negoițescu a fost omul serviciilor secrete".^[38] În Viața unui om singur, Adrian Marino relatează că Petru Romoșan îl șantaja de bani pe Negoițescu, uneori sumele ajungând chiar și la 4.000–5.000 de lei.^[39] Negoițescu și ceilalți scriitori gay au scăpat de condamnare prin intervenția scriitorului Ștefan Augustin Doinaș, deconspirat după '90 drept colaborator al Securității.^[40] Mai întâi a început să strângă semnături de susținere pentru Negoițescu de la colegi de breaslă, pe care a și reușit să-i adune la Uniunea Scriitorilor în semn de protest pentru arestarea lui Negoițescu. Apoi a intervenit direct la Cornel Burtică, secretar al Comitetului Central al PCR și viceprim-ministru, cu care avea o relație apropiată.

Opere[modificare | modificare sursă]

Critică și istorie literară[modificare | modificare sursă]

• Despre mască și mișcare, 1944
• Scriitori moderni, 1966
• Poezia lui Eminescu, 1968
• E. Lovinescu, 1970
• Însemnări critice, 1970
• Lampa lui Aladin, 1971
• Engrame, 1975
• Analize și sinteze, 1976
• Alte însemnări critice, 1980
• Istoria literaturii române, vol. I (1800–1945), 1991
• Scriitori contemporani, 1994
• De la "elanul juvenil" la "visatul Euphorion". Publicistică de tinerețe: 1938–1947, 2007

Proză și poezie[modificare | modificare sursă]

• Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941
• Sabasios, 1968
• Poemele lui Balduin de Tyaormin, 1969
• Moartea unui contabil, 1972
• Viața particulară (poezii și aforisme), 1977
• Primăvara elvețiană și alte proze, 1999

Corespondență, memorialistică[modificare | modificare sursă]

• Un roman epistolar (corespondența lui I. Negoițescu cu Radu Stanca, 1945–1961), 1978 (versiune digitală Arhivat în 22 decembrie 2017, la Wayback Machine.)
• Straja dragonilor, 1994
• Ora oglinzilor (pagini de jurnal), 1997
• Dialoguri după tăcere (scrisori către S. Damian), 1998

Texte politice[modificare | modificare sursă]

• În cunoștință de cauză, 1990

Antisonet

statuta era cum pe strazi adierea cerea o caldura salciul ei mov cum lanced cum printre voia sa raspunda si cum peste ierburi prea dulcele cum sub rauri si mari nentreruptul onixul si soarele ca o chemarea Iui cum albastra sa maneca roza-n sandale o cate-ntr-o boare si sangele pe si chiar daca supla si chiar inainte o cine sa-mi spuna de coamele trec sunt ingerii lucnil aproapelui gol sau daca sau poate sau fara sa vrea deodata se-ndreapta cum ochii si mersul dar cine si candva i-auzi pe-ndelete ferestre de-ntindeti o poala de sur Cetate cu palmieri ubita mea are parul verde-inchis si apele lunii patimesc in declin obscurele miini prelinse prin vis o! trist personagiu cu ingeri la pulpe si pasari apuse de prea mult amor cenusa o sorb in al inimii pal ciini fragezi se prind si ei in joc lumina din singe o varsa prin ierburi le e draga arama ca o gradina o ling si beau otrava din metafizic pahar vai! gindul ce-a ars din trunchiuri de brazi descuie-n ochene vast cimp de alcool vezi fragi cum albastri se descompun pe strazi cu sare in josul apei vii eterul e moale si scurs prin vine sublimul impuls ma scufund in Plus vai! am vazut plante apoi si agate cum agonic surid pe liberul prag si apoi cum limfa somnului se varsa din gura dulciu si real! acest sonet e scris pentru Caesar Teoria culorilor acest roz albastru portocaliu bantuit inca de la focul inceputului spre solidaritatea poroasa de la sfarsit compacta si de vointa policrom oarba de-a fi cenusiu (teoria culorilor sfidand gandul omului de stiinta pe numele sau Johann Wolfgang von Goethe: spectrul curcubeului si paunului se descompun si se recompun sub foarte dulcele sur) cum il port in trupul meu prea material si prea chinuindu-ma diafan ca si cum vazutul si nevazutul ar avea printr-insul ceva sfasiat in unduitor de reimpartit

BARBU CIOCULESCU

Barbu Cioculescu, poet, memorialist și publicist român

Biografie Barbu Cioculescu
Născut la 10 august 1927, Montrouge, Franţa
Poet, prozator, istoric literar, editor şi traducător


Este fiul Mariei (n. Ioviţoiu), profesoară, şi al lui Şerban Cioculescu, critic literar. Elev al liceelor „Gh. Lazăr” şi „Sf. Sava” din Bucureşti, urmează apoi literele şi filosofia (numai doi ani), absolvind însă Facultatea de Drept din Bucureşti, după întreruperi, în 1957. A debutat în 1942, la revista de poezie „Claviaturi” din Braşov. A fost, pe rând, redactor la „Luceafărul”, corector la Editura pentru Literatură, secretar de redacţie la „Revista de istorie şi teorie literară”, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, editorialist, după 1989, la ziarul „Dreptatea”. A colaborat cu poezii, studii, articole, recenzii, la „Kalende”, „Viaţa românească”, „România literară”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Manuscriptum”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Limbă şi literatură”, „Secolul 20”, „Apostrof”, „Contrapunct”. A fost distins în anul 1947 cu Premiul „Ion Minulescu” pentru volumul de versuri Steaua Păstorului (rămas în manuscris, din cauza cenzurii proletcultiste) şi în 1995 cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru ediţia Opere de Mateiu I. Caragiale. Volumele de versuri, începând cu Cerc deschis (1968), de o evidentă unitate stilistică, aparţin, fără îndoială, unui romantic întârziat, integrat într-un climat de resemnată acceptare a trecerii timpului şi, când şi când, de iluzorie reîntoarcere în vremurile aurite. Contând întotdeauna pe fantezie în contu­rarea evocărilor infernale ori paradisiace, caracteristice ima­gisticii sale mitologizante, şi pe lectură (de poezie clasică) ca permanent drog al fanteziei, C. îşi construieşte poemele ca mesaje ale unei lumi închise, suficientă sieşi, marcată totuşi de prezenţa oceanului, a catedralelor, semne ale nerenunţării totale la real, dar fără acea sete de evadare proprie principalilor actanţi ai „generaţiei pierdute” (sau „priponite”, cum o numeşte el însuşi undeva). Uneori nostalgice, alteori ironic-sentimentale, câteodată chiar burleşti, „idilele” şi „isto­riile” publicate îl plasează pe C. în rândul poeţilor calofil-livreşti de tip Constant Tonegaru, care începuseră să se afirme în perioada celui de-al doilea război mondial şi care au redebutat după 1965. Notaţia directă, un anumit sarcasm, substanţa metaforei, „atmosfera bogat degajată de imaginile modern cenuşii, mai prozaice” (Ion Negoiţescu) îl apropie însă şi de poetica generaţiilor mai recente. Nuvelele din Palatul de toamnă (1976) şi Grădini în podul palmei (2000) par mai degrabă un joc, un exerciţiu de inteligenţă, deopotrivă o practică de exorcizare (enigma e aparenta coerenţă a absurdului) şi un rămăşag de stil (în registre narative diferite), în orice caz o tentativă de a oferi o interpretare cotidiană câte unui eveniment marcând sfârşitul unui ev (căderea Constantinopolului, înfrângerea maurilor în Spania) sau începutul altuia (cucerirea Mexicului de spanioli), fără însă ca istoria să fie citită pe dos şi nici demistificată. Originalitatea naraţiunilor – proze poematice, de evocare uneori cu intruziunea fantasticului – constă în a sugera că oamenii de demult seamănă cu cei de astăzi, în sensul că se simţeau moderni. Atmosfera de melancolie contemplativă, omniprezentă, este un reflex al ideii că, în oricare dintre momentele istoriei, oamenii, simţindu-se în miezul evenimentelor, nu mai puţin îşi trăiau singura viaţă cu deplina conştiinţă a acestui trist adevăr. Activitatea de editor (şi totodată de istoric literar avizat) a lui C. s-a concretizat în ediţii de opere (Mateiu I. Caragiale), de recuperări (Luca Ion Cara­giale), de restituiri (Tudor Arghezi, Autoportret prin corespon­denţă, 1982) şi prin readucerea în actualitate a unor scriitori interzişi (Radu Gyr), iar cea de traducător are ca nume de referinţă pe Anatole France, Bram Stoker, Eugen Ionescu, Alain Finkielkraut.



Scrieri:

Cerc deschis, Bucureşti, 1968; Media luna, Bucureşti, 1970; Poemii, Bucureşti, 1974; Palatul de toamnă, Bucureşti, 1976; Navigând, navigând, Bucureşti, 1998; Grădini în podul palmei, Bucureşti, 2000; Lecturi de vară, lecturi de iarnă, Bucureşti, 2003. Mateiu I. Caragiale. Receptarea operei, Târgovişte, 2004; De la Mateiu, citire..., Târgovişte, 2005.



Ediţii:

Constant Tonegaru, Steaua Venerii, Bucureşti, 1969, Plantaţia de cuie, Bucureşti, 2003; Luca Ion Caragiale, Jocul oglinzilor, pref. edit., Bucureşti, 1972; Tudor Arghezi, Autoportret prin corespondenţă, pref. edit., Bucureşti, 1982; Radu Gyr, Anotimpul umbrelor, postfaţa edit., Bucureşti, 1993, Ultimele poeme, postfaţa edit., Bucureşti, 1994; Mateiu I. Caragiale, Opere, introd. edit., Bucureşti, 1994; ed. introd. edit., pref. Eugen Simion, Bucureşti, 2001; Şerban Cioculescu, Caragialiana, Bucureşti, 2003.



Traduceri:

Anatole France, Cele şapte neveste ale lui Barbă Albastră, Bucureşti, 1992; Bram Stoker, Dracula, Bucureşti, 1992; A. E. van Vogt, Silkie, Bucureşti, 1993; Eugen Ionescu, Căutarea intermitentă, Bucureşti, 1994; Jean Tardieu, La persoana întâi (Partea umbrei), Bucureşti, 1994; Alain Finkielkraut, Umanitatea pierdută, pref. Cristian Preda, Bucureşti, 1997; Charles Ferdinand Ramuz, Dacă soarele nu s-ar mai întoarce, Bucureşti, 1998; Gottfried August Bürger, Aventurile baronului Münchhausen, pref. trad., Bucureşti, 2003.

Floare albastră

Mă iubeşte-o cămaşe.
Albă, gingaşă, mă-mbracă în dulce văpaie,
Eu asud obosit, ea desface mătase
Şi-o port pe braţe-n odaie.

Mă iubeşte-o cravată.
De gâtul meu se atârnă şi nu se desprinde.
E roşie şi roşul nu minte
Şi veselă - o lumină e toată.

Mă iubeşte-o haină.
Mi se aşază pe umeri, mă strânge.
Stă pe inima mea şi-i ascultă bătăile,
Cântă pe pasul de sânge.

Mă iubeşte-o batistă.
Flămândă şi tristă lacrimi pofteşte
Atât de mică, atât de cutată.
Şi pumnul o strânge prunceşte.

Mă iubeşte-o pernă.
Fruntea sură în ea mi-o afund.
E adâncă şi-n somn mă scufund
Pe-o apă ce trece, grea ca o piatră de prund.

Vezi cum zâmbesc, rătăcit în lucernă,
Ce tânăr trec, plin de vlagă?
Visez şi uit că mă iubeşte o pernă
Şi uit să-i spun că mi-e dragă.

Mă iubeşte-o haină.
Cu sfială şi-n taină
Nu spune ce-o doare
Şi fără s-o mângâi o iau la portare.

DAN LAURENȚIU

Dan Laurentiu - Biografie
Nastere: 10 august 1937, Podul Iloaei, judetul Iasi
Deces:

Este pseudonimul literar al lui Laurentiu Ciobanu, nascut la 10 august 1937 in localitatea Podul Iloaei, judetul Iasi. Face liceul la Iasi, si tot in aceasta localitate este student al Facultatii de Filosofie a Universitatii „Al. I. Cuza, pe care o absolva in 1963.

Debutase in revista „lasul literar in 1958, iar primul volum de poezii ii va aparea in 1967. Dupa absolvirea facultatii, un timp este profesor de liceu (intre 1963 si 1966).

Apoi lucreaza in publicistica, fiind redactor la revista ieseana „Cronica timp de doi ani; din 1968 lucreaza in redactia revistei „Luceafarul, apoi in cadrul Editurii Cartea Romaneasca. in 1984 este laureat cu Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor. Este poet si eseist.

Criticul literar Eugen Simion il considera prin poezia sa un continuator al mitologiei romantice „in latura biperioniana, orgolios astrala, detasata de contingent, ii remarca unitatea de ton si de substanta lirica a poeziei, brodata in general pe doua mari teme poetice: cea a iubirii si cea a conditiei poetului in lume. Criticul literar Dan Cristea, scrutandu-i creatia lirica, vorbeste de doua programe care ii implica substanta: unul soteriologic si unul al existentei in sine, implicate in texte aparent oponente, imbratisand angelicul si infernalul.
De la prima sa carte (Pozitia astrilor, 1967), Dan Laurentiu isi manifesta originalitatea orgolioasa promovand formula holderliniana a unei inspiratii extatice, controlate componistic prin mentinerea aceluiasi timbru muzical; hieratica si solemna, aceasta poezie a impresionat prin gravitatea egala a rostirii, ce a impus un poet singular, al carui tonus filosofic era cel mai inalt de la Lucian Blaga si Ion Barbu incoace.

Ipostaza poetului care ne apare in versurile sale este aceea de tip romantic, dar in viziune moderna: poetul este retras in sine si in creatie, pe care o vede ca modalitate de existenta si de salvare in fata extinctiei. Poetul este geniul, este „umbra dintai a acestui pamant, e adanc ca linistea zeului (E. Simion). Sunt multe ipostazieri ale geniului poetic, imaginate intr-o textura lingvistica de mare forta de concretizare. Cealalta tema, iubirea, se organizeaza in aceiasi parametri postromantici, ca ,Jbrma de cunoastere si „categorie existentiala fundamentala. Poetul devine un Narcis in cautarea elixirului infailibil, dar plutind constient in melancolia curgerii fara raspuns.

Spiritul soteriologic, remarcat de catre criticul Dan Cristea, presupune in poezia lui Dan Laurentiu un sentiment adanc al suferintei pe care incearca a-l indeparta prin expiere; de aici si frecventa imaginilor zenitale, cu prezenta benefica a ingerilor, a formelor de „corpus Domini, semn al acceptarii jertfei. Egal cu sine, poetul se infasoara, modern si distant, in mantia-i de purpura; insa poezia sa ni-l apropie.

Volume de versuri:

Pozitia astrilor, Bucuresti, E.P.L., 1967;
Calatoria de seara, Bucuresti, E.P.L., 1969;
Imnuri catre amurg, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970;
Poeme de dragoste, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975;
Zodia leului, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1978;
Pozitia astrilor, editie selectiva in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1980;
Privirea lui Orfeu, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1984;
Ave Eva, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1986;
Psyche, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1989;
Calatoria mea ca martir si erou al timpului, Bucuresti, Editura Albatros, 1991;
Femeie dormind, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1993;
101 poezii: Un zeu care doreste sa moara, Bucuresti, Editura Viitorul Romanesc, 1993.

Narcis a aparut in volumul Poeme de dragoste, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1975.
Gravura a aparut in volumul Ave Eva, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1986.
O, ramai a aparut in volumul Femeie dormind, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1993.

REFERINTE

„Ivita dintr-o estetica a infailibilitatii actului liric si dintr-o gesticulatie singularizatoare, poezia de rafinament sufletesc si intelectual a lui Dan I.aurentiu isi incorporeaza un nucleu de profunda umanitate, convertind in imagini plastice relatii permanente si esentiale ale omului. Ea reuseste sa innobileze termenii negativi ai «absentei», sa-i covirseasca si sa-i transfigureze prin realitatea seducatoare, plina a verbului poetic."
DAN CRISTEA

„Poezia lui Dan Laurentiu este o poezie a reminiscentelor : din Bacovia, din Macedonski, din Eminescu, din Trakl. Nu existenta surselor este importanta ; puteau fi oricare altele, puteau sa lipseasca, era posibil sa nu fie recunoscute ; important este ca poetul nu inventeaza ci combina. El nu descopera un limbaj poetic ci descopera o posibilitate a limbajului poetic uzual, consacrat, recunoscut. Nu e decit o poza ; dar dincolo de poza nu se afla altceva : triumful deplin al sacrificiului."
MIRCEA IORGULESCU

Bătrânul

Oh si lovind cu bastonul in ziduri
vei auzi blindul strigat surpriza fiarei gasindu-si
stapinul tocmai in groapa acelui anotimp

dar unde e lina de aur
lasa-ti amurgul si du-te
pe calea eroica a grecilor
ce vislesc cu bratele tari ale mortilor tineri

Din femeie dormind

Acolo unde se doarme pe plaja in luna septembrie acolo unde umbra femeii e mai dulce decat mierea

pe care o viseaza ursul in scorbura lui de iarna acolo mai ales unde invata delfinul cu toate
urechile

ascultand mesajele
universului fara sfarsit
acolo unde marea bate cu valuri
zadarnice in esecul meu ca intr-o stanca
acolo as vrea sa ma duc in noaptea aceasta nu pentru a muri

nu pentru a supravietui
nici pentru a ma tangui
in genunchi m-as duce pana acolo
la o intalnire cu sirena
pe care am ascultat-o in tinerete
legat cu lanturi sus la poarta marii acolo m-as intoarce acum in noapte dar ma va recunoaste cu aceasta barba alba si eu voi auzi-o urechile mi-s surde
batranii ochi nu vad nici la doi pasi
ci iata ca aproape orb
ma tin de glasul marii strans
ca de-o franghie calauzitoare
razand si izbucnind in plans pe-aceasta voce coboram cantand spre celalalt taram si valuri in adanc ne sorb sirena si batranul corb iluminand ca niste astri calari pe doi delfini albastri

Sărbătoare

De sarbatori poetul se
sarbatoreste amintindu-si de
vechea lege a cuvintului
care vai-vai a fost la inceput

o cit a trebuit sa astepte
pina cind drumul o drumul
a stralucit ca un pom rosu
in pieptul sau plin de iubire

astfel mi-a soptit in acea seara
cu o voce dulce ca o enigma
ea cea ascunsa in pamintul adormit
sub zapezile imaculate ale promisiunii

fericit este sufletul meu scufundat in
tacere si asteptare stan singur si ascult
amurgul cucerindu-ma ca pe-o
cetate parasite

NICOLAE PRELIPCEANU

Nicolae Prelipceanu – Biografie

Nastere: 10 august 1942, Suceava
Deces:

S-a nascut la 10 august 1942 in Suceava.

Tatal este magistrat. Probabil profesia tatalui ii face copilaria si adolescenta itinerante: Babadag, Crasna-Salaj, Marghita- Bihor, Curtea de Arges, unde, in 1960, termina liceul. in 1961 se inscrie la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o absolva in 1966.

Lucreaza un timp ca redactor la ziarul „Unirea din Alba Iulia, un timp ca sef de club pe langa Universitatea clujeana, un timp (din 1969) ca redactor la revista „ Tribuna

Debutase cu versuri in revista „Contemporanul in 1961, iar in volum in 1966, in colectia „Luceafarul. Este publicist si reporter (in 1976 primeste Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de interviuri Dialoguri fara PlatonJ, eseist, prozator si, desigur, poet. Primeste Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor in 1978 pentru volumul De neatins de neatins, si in 1982 pentru volumul Fericit prin corespondenta. in peisajul liric contemporan Nicolae Prelipceanu aduce mai intai o luciditate de tip desacralizant, care supune marile teme unui spectacol de tip ironic si burlesc, aceasta porneste dintr-o inteligenta superioara si o asumare a experientelor poetice anterioare. Ideatic, lirica sa se circumscrie canoanelor cunoscute, cu o atractie aparte pentru poezia ca destin si destinul in poezie.

Ceea ce este original la poet, dupa parerea criticului literar Dan Cristea, este fantezia cu care intoarce lucrurile pe dos (), arta cu care stie sa combine, sa acomodeze absurdul cu familiarul, paradoxalul cu obisnuitul. Ultimele volume ale sale fac trecerea „de la o poezie burlesca la una confesiva si elegiaca, dominata de semnele extinctiei (Val Condurache).

Volume de versuri:

Turnul inclinat, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966;
Antu, Bucuresti, E.P.L., 1968; 13 iluzii, Cluj, Editura Dacia, 1971;
Arheopterix, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1973;
Intrebati fumul, Cluj, Editura Dacia, 1975;
De neatins de neatins. Iasi, Editura Junimea, 1978;
Jurnal de noapte, Cluj, Editura Dacia, 1980;
Un civil in secolul douazeci, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1980;
Fericit prin corespondenta, Iasi, Editura Junimea, 1982;
Degetul de gheata, volum selectiv in colectia „Hyperion, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1984;
Arma anatomica, Bucuresti, Editura Eminescu, 1985;
Masina de uitat, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990.

Dogmele de pe margini a aparut in volumul Fericit prin corespondenta. Iasi, Editura Junimea, 1982.
Metamorfozele a aparut in volumul Masina de uitat, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1990.

REFERINTE

„Adevaratul Nicolae Prelipceanu este acesta, cerebral si fantezist, scriind un fel de lirice fabule (foarte subtile), poeme alegorice ce deraiaza voit in bizar si absurd, fara a-si pierde insa ingenuitatea, hazul, gratia (Federatia mondiala a oamenilor de zapada este admirabil) raminind serios in gluma si teapan in lejeritate, delicat reflexiv, visator reticent si moralist, ingaduindu-si rare exceptii de la o conduita discreta, de exemplu in impresionantul poem Ce ai facut in noaptea stintului Bartolomeu, puternic rechizitoriu liric."
NICOLAE MANOLESCU

„Avintate, patetice, sincopate de o emotie a nelinistii, versurile lui Nicolae Prelipceanu sint in acelasi timp crispate, ironice, sarcastice adesea, traducind prin alternante izbitoare — si care, in fond, fixeaza nu atit o dispozitie lirica anume, cit o atitudine fata de poezie dictata de inteligenta — o incercare de a se frina sentimentalismul prin afectari voite."
MIRCEA IORGULESCU

Titanic – fals

Titanicul a fost un vaporaş imens cu ajutorul căruia obiecte şi corpuri mai grele
decât apa şi aerul la un loc ba poate chiar şi cu pământ cu tot
au fost aduse în starea de a pluti câteva mii de mile
până la fatala întâlnire cu aisbergul
din momentul acela nimeni n-a mai avut ochi şi urechi pentru muntele de gheaţă
toată lumea şi-a îndreptat atenţia către vaporaşul imens
şi maşinile lui plutitoare şi scufundate de-atunci înainte
şi către victime
ba nu de mult au găsit şi epava pe fundul oceanului în nord
dar muntele de gheaţă domnilor şi doamnelor are şi el o viaţă aşa cum
şi lăutarii de pe titanic avuseseră până în momentul când cântând
el şi-a continuat netulburat cursa căci nimeni nu s-a gândit să-l spulbere
de altfel ar fi şi fost foarte greu
se spune că unii au încercat dar au avut soarta titanicului
dar despre ei nu s-a mai aflat pentru că al doilea nu este reţinut niciodată
a fost văzut într-o dimineaţă foarte rece ca să nu spun îngheţată de-a dreptul
chiar în largul portului constanţa din românia
ştiţi ţara aceea care
dar mai bine să urmărim muntele de gheaţăscufundătoraltitanicului
în fantastica-i cursă prin viaţă
viaţa munţilor de gheaţă e cu totul aparte ea nu seamănă cu aceea a semenilor
lor oamenii
ei nu iubesc nu urăsc nu fură nu ucid nu râvnesc la femeia vecinului
nu iau nimic din averea acestora
a o să spuneţi dar tot ce era pe titanic inclusiv oamenii cu semnul întrebării
o să vă răspund pe dată aceştia sunt o ofrandă cam brutală
închinată apelor adânci
acestor mici băltoace care înconjoară pământul
şi în care s-ar găsi multe corpuri delicte dacă vreodată apele ar fi evacuate
muntele titanicocton a făcut înconjurul lumii cu aceeaşi viteză netulburată
cu care se îndreptase către vaporaşul cel imens
la ecuator a fost cuprins de calmul plat dar a rămas netulburat
de parcă în jurul lui ar fi fost minus 30 de grade
era plin de urşi ca broasca de râie vă asigur albi cu toţii şi mult mai înţelepţi
după ce văzuseră ce se poate întâmpla cu cea mai mare realizare a omului
în doar câteva ore
broaştele ţestoase de pe insulele galapagos l-au privit cu mirare după care
şi-au văzut de ale lor şi nici malurile nistrului aşa în flăcări cum zicea un jurnalist
de acum vreo 70 de ani că ar fi fost nu s-au sinchisit
când l-au văzut urcând spre izvoarele nilului
cum pe cine de ce întrebaţi
pe muntele de gheaţă care scufundase din greşeală titanicul
ajuns pe undeva pe la Moscova muntele de gheaţă a decis să o ia din nou spre sud
navigator neobosit cum era
pe el se adăpostiseră după dezastrul titanicului vreo zece perechi de oameni mutanţi
care au crescut şi s-au înmulţit dând naştere unei umanităţi diferite
una care nu avea nevoie nici să mănânce nici să bea ca şi cum ar fi fost tantal
cu deosebirea că acesta voia să facă şi una şi alta dar nu-l lăsau zeii
pe ăştia însă o să râdeţi zeii îi lăsau în pace şi să mănânce şi să bea numai că ei
nu aveau nevoie de asemenea complicaţii vă daţi seama nu aveau nici closete
nici restaurante şi nici de hoteluri nu putea fi vorba
cu adevărat totul era all inclusive
nu aveau nevoie nici de cartiere elegante sau populare nici de bănci
tot sistemul BANCAR al lor se rezuma la câteva cioburi mici de gheaţă
cu care se trezeau dimineaţa în mâini după ce dormiseră un somn lung
în timpul căruia domiciliul lor scufundase încă un titanic şi mai mare
nebăgat în seamă de nimeni
vai ce bubuituri am auzit azi noapte spuse o locuitoare a muntelui de gheaţă nemuritor
dar surata ei nu auzise nimic se întindea cu poftă ca şi cum toate astea
nici nu s-ar fi petrecut şi nici nu se petrecuseră
după care toată lumea se apucă de treaba lor favorită
construcţia unor imenşi oameni de zăpadă pitici care semănau
dacă cineva ar fi stat să observe
ca mii de picături de apă cu mia şi ceva de scufundaţi din catastrofa titanicului
îi construiau cu migală ca pe nişte adevărate statui şi se minunau pe urmă în corpore
de caraghioslâcul costumelor acestora care nu mai erau fireşte la modă
şi în nici un caz pe titanicoctonul acesta alb cenuşiu
cu timpul se spune că oamenii de gheaţă sau zăpadă şi-au construit lumea lor
şi i-au înlăturat pe cei care-i făcuseră şi le dăduseră viaţă deşi nemuritori
muritorii au cucerit lumea şi au înfiinţat fabrici şi uzine în care nu aveai voie să dai
şi plantaţii imense de bumbac pe care au adus negri ca să-i exploateze
dar mai târziu urmaşii lor că au avut şi urmaşi mai multe generaţii nenumărate
le-au dat drepturi aşa cum se cuvenea şi astfel pe muntele de gheaţă
care acum era ca o planetă pe o altă planetă într-un sistem solar plin de aisberguri
şi au înfiinţat bănci puternice pe care unul dintre directorii lor spunea că se ţine totul
toată planeta adică aisbergul dar ei nu ştiau că sunt pe aisberg pentru ei
muntele de gheaţă era însuşi titanicul înseşi şantierele de la belfast care-l construiseră
erau multe însuşi încă în afară de toate acestea
aveau şi un satelit pe care l-au botezat în batjocură titanic
şi căruia poeţii lor căci erau şi din ăştia vreo doi
îi scriau versuri dar numai până când lucrurile s-au clarificat şi poezia a devenit
ca economia şi ca finanţele şi ca mahalaua şi ca elitele şi ca toată lumea încetând să existe
şi atunci o să râdeţi muntele de gheaţă a început să se clatine
nu l-au mai ţinut în gheaţă (adică viaţă) nici sistemul BANCAR nici sistemul industrial
nici campionatele mondiale de fotbal ale banchizei
şi nici nimic din toate hollywoodurile lor îngheţate cu care se distraseră atât de bine până atunci
dar mai dă-o dracului de poezie a spus unul poate chiar preşedintele
căci am uitat să vă spun îşi aleseseră şi un preşedinte
să nu credeţi nimic din toate acestea
e curată propagandă pentru poezie şi pentru posibilităţile ei
de a ocupa lumea şi de a-i da drumul pe mări şi oceane
înainte de a o scufunda definitiv
asta numai dacă lumea însăşi nu vrea să-şi mai continue cursa ei îngheţată
pentru că am uitat să vă spun la timpul potrivit că în jurul banchizei era un frig pătrunzător chiar dacă navigând în derivă muntele de gheaţă ajunsese la ecuator
şi totuşi nu poezia a scufundat imensul vaporaş titanic
nu i-a înecat ea pe toţi acei nefericiţi
că doar n-o să spuneţi că banchiza nu e decât un fel de poezie solidificată
aşa ca un abur îngheţat dintr-o iarnă trecută
acum muntele de gheaţă se îndraptă spre noi şi mă tem
că o să vrea să ne scufunde cu ţară cu tot
mai ales că oamenii de zăpadă sunt de mult aici împreună cu noi
ca trecutul lui Eugene O’Neill împreună cu personajele lui
şi au pregătit de mult totul
fericita întâmplare 

Am rispit, mi-am permis

într-un pod la mansarda
au ramas fotografiile unor frumoase
vânzatoare nocturne
şi o mare poza a mea
care a înspaimântat un copil
azi probabil trecut de a doua tinerețe
e singurul DEPOZIT de lucruri uitate
pe care mi-l amintesc
restul au fost luate parca de vânt cu amintire cu tot
scrisori articole fotografii interviuri
cronici literare şi momente emoționante
un praf spulberat de paşii mei
s-a aşezat în urma alb-cenuşiu
şi definitiv

am rispit totul
mi-am permis zeci de ani
astfel am depins încet metoda uitarii
şi sigur sigur ca nimic nu se repeta
ca uşa podului de lânga uşa mansardei
pe strada matei millo numarul 3
nu mai vede nici ea pe cine-a vazut
când noaptea urcam tiptil scara de lmen
cu câte-o femeie ramasa din ziua trecuta
cu aceeaşi înfrigurare cu care pe urma
uitam 

  HORIA GÂRBEA

Horia Gârbea
Date personale
Născut	10 august 1962 (60 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	lingvist scriitor inginer istoric literar[*] critic literar[*] scriitor de literatură pentru copii[*] traducător poet
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Studii	Universitatea Politehnica din București Colegiul Național Mihai Viteazul din București
Limbi	limba franceză
Influențe[ascunde] Mateiu Caragiale Ion Luca Caragiale Jean-Paul Sartre
Modifică date / text

Horia Gârbea (n. 10 august 1962, București) este un autor de cărți științifice, inginer constructor, poet, scriitor român, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Date biografice[modificare | modificare sursă]

Horia Gârbea s-a născut la 10 august 1962 în București. Este doctor în inginerie din 1999, cu o teză din domeniul fiabilității construcțiilor, cadru didactic la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului din București din 1987. A publicat 8 volume cu caracter științific și didactic. În domeniul literar, a debutat în 1982 cu poezie. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de criticul Mircea Martin. Din 2000 a fost secretar al secției de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București. Apoi, din noiembrie 2003, secretar al Asociației Scriitorilor București, ales președinte al ASB în 2005. Membru al Comitetului director al Uniunii Scriitorilor din 2005. Președinte al Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din 2015, ales în 2018 pentru încă un mandat de 5 ani. A fost vicepreședintele Institutului Cultural Român (2012-2013). Director al Teatrului Dramaturgilor Români din București, din 2017.

Activitate literară[modificare | modificare sursă]

După revoluția din 1989 a avut o activitate intensă de publicist și autor de literatură. A publicat poezie, proză, teatru, critică literară și teatrală, eseuri, în total 12 piese reprezentate în țară precum și în Anglia și Franța. A tradus în română și a adaptat pentru scenă 16 piese de Jacques Copi, Pierre Corneille, S.I.Witkiewicz, Fernando Arrabal, A.P.Cehov, N. Machiavelli, Dario Fo, Tennessee Williams, Marivaux etc. A publicat 23 de volume de literatură, obâinând numeroase premii literare. Romanul Căderea Bastiliei a fost distins cu trei premii naționale în 1998. A susținut și susține rubrici permanente în reviste literare naționale (Luceafărul, Cuvântul, Ziarul financiar, Săptămîna financiară etc.), și la publicații teatrale ca Scena, Drama. A fost titularul rubricii săptămânale de bridge din Ziarul financiar din 2003 până în 2008. A publicat numeroase alte articole. A prezentat câteva sute de volume de literatură contemporană în articole, unele grupate ulterior în trei volume. După 2010 face parte din echipa coordonată de George Volceanov pentru retraducerea integrală a operei lui Shakespeare. A tradus 12 piese de William Shakespeare, dintre care patru în colaborare, și numeroase sonete ale acestuia. Între piesele traduse: Vis de-o noapte-n miezul verii, Negustorul din Veneția, Richard al III-lea, Macbeth. A mai tradus piese de Corneille, Marivaux, Eduardo de Fillipo, Dario Fo etc.

În 1998 a început să realizeze scenarii de filme și show-uri pentru televiziune la Pro TV, apoi la Prima TV, Național TV etc. A reprezentat România la festivaluri internaționale de literatura și teatru. A realizat doua cicluri de emisiuni la TVR Cultural (2002-2004). A fost dramaturgul Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești și a reprezentat România la festivaluri internaționale de literatură.

În decembrie 2015, a editat la Institutul Cultural Român antologia în limba engleză de povestiri românești SF Worlds and Beings.^[1][2]

Volume publicate[modificare | modificare sursă]

• 1993 Doamna Bovary sînt ceilalți, teatru - Editura Phoenix
• 1993 Mephisto, texte pentru teatru - Ed. Phoenix
• 1996 Text biografic, poezie - Ed.Pantheon
• 1996 Proba cu martori, poezie - Cartea Românească și ASB
• 1997 Misterele Bucureștilor, proză scurtă - Cartea Românească
• 1998 Căderea Bastiliei, roman - Editura Allfa (ed. a II-a Ed. Corint, ed a III-a eLiteratura, 2016)
• 1998 Cine l-a ucis pe Marx?, text pentru teatru Biblioteca București editata de Asociația Scriitorilor București și Editura Eminescu
• 1999 Decembrie, în direct, teatru, Editura All
• 2001 Cine l-a ucis pe Marx?, teatru, Editura Vinea
• 2001 Enigme în orașul nostru, proză scurtă, Ed.Fundatiei Pro
• 2002 Rață cu portocale, publicistică, Ed.Premier
• 2003 Vacanță în infern, critică, Ed. Carte de Suflet
• 2003 Creșterea iguanelor de casă, poezie, Ed. Vinea
• 2003 Vacanță în infern , critică, vol II – Editura Muzeului Literaturii.
• 2004 Hotel Cervantes, teatru, Uniunea Scriitorilor din România
• 2004 Drumul spre Nghe An, jurnalistică, Editura Muzeului Literaturii Române
• 2005 Arte parțiale, critică, Editura Muzeului Literaturii Române și ASB
• 2005 Bridge în 41 de povestiri vesele, proză scurtă, Ed. Tritonic.
• 2006 Crime la Elsinore, roman - Ed. Cartea Românească (ed. a II-a eLiteratura 2016, ed. a III-a Neuma) ^[3]
• 2007 Divorț în direct teatru - Ed. Palimpsest.
• 2008 Trecute vieți de fanți și de birlici - Viața și, uneori, opera personajelor - Ed. Cartea Românească.^[4] (Ed. a II-a adăugită, eLiteratura 2014)
• 2010 Fratele mai deștept al lui Kalasnikov - Ed. Limes^[5]
• 2010 Azerbaijan - The Living Flame (bilingv, versiune engleză de Elena Nistor)- Ed. Top Forum
• 2011 Pantera sus, pe clavecin, poezie, Ed. Tracus Arte^[6]
• 2012 Trecutul e o sărbătoare, poezie - Ed. Tracus Arte
• 2016 Cântelele lui Huppy, poezie pentru copii - Ed. Neuma
• 2016 Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună, roman, Ed. Neuma
• 2017 Celălalt țărm, poezie, Ed. Neuma
• 2018 Poeme cu înger, poezie, Ed. Neuma
• 2019 Pisica din Kavala, poezie, Ed. Neuma
• 2019 Plăcinte cu ighemonicon, proză, Ed. Neuma
• 2020 Minunata viață a personajelor, eseuri, Ed. Neuma
• 2020 Der vergessene Traum, Traducere Christian W. Schenk, Editura Dionysos, Boppard Germania 2020, ISBN 9798625419635
• 2021 Amintiri cu poduri, poezie, Ed. Neuma
• 2022 Ultima iubire a lui Cezar, teatru, Ed. Neuma
• 2022 Bumerang, poezie, traducere în limba maghiară de Démeny Péter, Editura Kalligram, Budapesta
• 2023 Zuliari și mangafale. Viața facinantă a personajelor, eseuri, E. Neuma

Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

• A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie pe anul 1999.
• Premiul Academiei pentru dramaturgie – 2001.
• Distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler (2004), apoi înălțat în grad de ofițer (2010).
• Premiul Poesis Satu-Mare, Premiul Sudului, Premiul Ion Creangă (1998)
• Premiul „Andrei Bantaș” pentru traducere (2010) pentru W. Shakespeare, Opere, vol. IV (împreună cu Violeta Popa, George Volceanov)
• Premiul Uniunii Scriitorilor (2015) pentru traducere pentru W. Shakespeare, Opere, vol. VIII și IX (împreună cu Lucia Verona, George Volceanov)
• Premiul Uniunii Scriitorilor (2016) pentru Literatură pentru copii.
• Premiile revistei „Luceafărul” pentru dramaturgie și ulterior pentru eseu
• De trei ori finalist al Turnirului de poezie „Cununa de lauri”: Olimp - 2011, Alexandroupolis - 2018, Nessebar -2021. Premiul publicului la Turnirul de la Alexandroupolis și Premiul „Cununa de lauri” cu echipa Filialei București-Poezie (2018 și 2021).
• Premiul „Tudor Arghezi” pentru poezie, 2021 și titlul de Cetățean de onoare al orașului Târgu Cărbunești.
• Premiul „Cununa de lauri de la Muntele Athos”, Ouranopoli, 2022.
• Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie pe anul 2022.
• Numeroase premii literare ale unor reviste și asociații: Convorbiri literare, Tomis, Antares, Caligraf, APLER etc

fanfara

în piața mare a venit o fanfară

deși nu-i sărbătoare nu e chiar niciun

sfînt

și e lucru ciudat că azi prima oară

nu se văd nici alămuri și nici tobe nu sînt

în piața mare vin cîntăreții

și lumea se-adună să vadă ce vor

dar ceva e ciudat căci ei interpreții

nu și-au adus nici măcar dirijor

piața cea mare e plină de lume

muzicanții stau drepți admirați de copii

și deodată pornesc să se miște anume

cum în goarne-ar sufla ori în tobe-ar lovi

cei din jur tac și ei e o liniște mare

trompetiști toboșari se prefac a cînta

ceilalți stau amuțiți cu imensă mirare

iar apoi dintr-o dată se întîmplă ceva

privitorii din piață ori de la ferestre

aud tot mai tare o fanfară cîntînd

un marș triumfal care îi uluiește

mai tare mai clar mai frumos ca

oricînd

VIRGIL MAZILESCU

Virgil Mazilescu
Date personale
Născut	11 aprilie 1942 Corabia, România
Decedat	11 august 1984 (42 de ani) București, Republica Socialistă România
Părinți	Sabin Mazilescu Aura Rădulescu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	eseist, poet, traducător
Limbi vorbite	limba română limba franceză[1]
Studii	Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	Literatura română post-belică, 1968 - 1984
Mișcare/curent literar	onirism
Specie literară	poezie, eseu
Operă de debut	1966 - poezii în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri”
Opere semnificative	„Versuri”
Note
Premii	Premiu revistei „Luceafărul” în anul 1968
Modifică date / text

Virgil Mazilescu (n. 11 aprilie 1942, Corabia, Olt – d. 10 august 1984, București) a fost un eseist, poet și traducător român, afiliat onirismului poetic. A scris printre altele poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine” și „Mi-am uitat casa și numele”.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 - Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Parnasianism - Simbolism Naturalism - Modernism Tradiționalism - Sămănătorism - Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi (piese de teatru) Poeți - Eseiști Nuveliști - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

v • d • m

Este fiul contabilului Sabin Mazilescu și al Aurei Rădulescu. A urmat școala primară și gimnazială mai întâi în comuna Cușmir între 1948 – 1950, apoi câte un an la Turnu Severin și Târgu Jiu, continuând la Drăgășani între 1952 – 1957. În anul 1957 pleacă în capitală unde urmează Liceul „Spiru Haret” până în 1959 și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București între 1959 – 1964. După terminarea studiilor a fost timp de doi ani profesor la Școala Generală din comuna Greaca, județul Ilfov, conform Legii repartiției uniform teritoriale din regimul comunist. Apoi, până în 1968, a ocupat postul de bibliotecar la Biblioteca Municipală din Ploiești. Din 1968 și până în anii '70, a fost secretar al cenaclului Uniunii Scriitorilor, iar din 1970 și până la moarte, vreme de aproape 14 ani, poetul a fost redactor la revista „România literară”.

A decedat la 10 august 1984 în București.

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

În 1966, a debutat cu versuri în suplimentul „Povestea vorbii” al revistei „Ramuri” din Craiova, pe atunci condus de Miron Radu Paraschivescu. A primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri. Virgil Mazilescu a preferat să fie un poet calitativ și nu unul cantitativ, fiind înainte de toate un tehnician al discursului poetic. A publicat puține cărți și, desigur, subțiri.

Volume[modificare | modificare sursă]

Antume[modificare | modificare sursă]

• 1968 – Versuri, București, Editura pentru Literatură
• 1970 – Fragmente din regiunea de odinioară, București, Editura Cartea Românească
• 1979 – Va fi liniște, va fi seară, București, Editura Cartea Românească
• 1983 – Guillaume poetul și administratorul, București, Editura Cartea Românească

Postume[modificare | modificare sursă]

• 1988, 2001 – Asketische Zeichen. Gedischte, Cluj, Editura Dacia
• 1991 – Întoarcerea lui Immanuel, București, Editura Albatros, 1991
• 1996 – Poezii, București, Editura Vitruviu
• 2003 – Opere complete, ediție îngrijită de Alexandru Condeescu, București, Editura Muzeul Literaturii Române
• 2013 – Opera poetica, ediție îngrijită de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura AIUS
• 2013 – O precizie cu adevărat înspăimântătoare, ediție îngrijită de Teodor Dună, București, Editura Tracus Arte

Creația sa, împreună cu scrisorile către prietenul său Dumitru Țepeneag, aflat în Franța, a încăput între coperțile unui volum postum de numai 166 de pagini, intitulat Poezii, volum îngrijit de Mircea Ciobanu. Această carte a apărut abia în 1996, la 12 ani de la moartea poetului. Virgil Mazilescu a fost și un excelent traducător, însă niciodată nu a epatat, deși cunoștea foarte bine limba franceză. A tradus cărți scrise de Jean Amila, Jack Schaefer, Fernand Fournier-Aubry și Willa Cather.

Citate[modificare | modificare sursă]

“

Culmea, pe cât de boem în viață, pe atât de perfectionist era în poezie. De altfel, uneori, il și deranja acest corset. Îmi spunea odată, bineînțeles cu o vodcă în față, la salonul spaniol, că suferă că nu e în stare să scrie punându-și ficații pe masă. Îl irita uneori, chiar își ura creierul prea constrângător. Il speria puținătatea cuvintelor lui. Ar fi vrut să scrie ca Saint-John Perse. Ca orice poet adevărat, se credea când geniu, când cabotin, și avea câte ceva din amândouă. De fapt, eu cred că aceste categorii nici nu se exclud (Nora Iuga, prietenă a poetului) Ca razele de dimineață ca razele de dimineata ale soarelui este muzica din jurul meu - proaspata si vioaie si bestiala cu masura stau si ma gindesc in liniste la cele ce am facut ca razele de dimineata ale soarelui este muzica din jurul meu - proaspata si vioaie si bestiala cu masura stau si ma gindesc in liniste la cele ce am facut Coline verzi in stanga am cuvintele in dreapta puterea sa fie doar a mea sa fie doar o tarfa pieptanandu-se cu lungi miscari la lumina stelelor sa fie cateodata si mama "nu te gandi la amanunte dragule" dar nu te mai gandi la amanunte dragule nu te mai gandi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie nu te mai gandi la rotile desprinse din mecanismul ancestral si pleaca departe departe cat mielul este intr-adevar fiul mielului departe printre coline verzi si gospodarii in floare pleaca si lasa-ma intr-un urlet intr-o pace fara margini nu te gandi la scheunatul inimii pe vreme de ploaie in stanga tu ai cuvinte in dreapta puterea DORMI, DRAGOSTEA MEA plansul in oras : maini fricoase isi schimba intr-ascuns culoarea - si inca o noapte izabela va fi a dreptatii a nisipurilor ( respiratia cavalerului printre cavaleri e cea mai galbena ) si spre dimineata la castel - daca s-ar auzi cantece : o cheie pe buze oho si pe tradare, dulce striga sarea depusa la porti, spera sa mi se joace mai frumos ( cavalerul in depozite mari de sange ), tu dormi dragostea mea, sunt singur am inventat poezia si nu mai am inima Prietenii da rana pe care am pierdut-o noi mereu in somn - da pasarea oprita pe cer ca o rana. si ultimele noastre dorinte ocolind orasul invaluite in mare teama. da uneori cind ma gindesc la noi trebuie sa primesc din nou legea : in genunchi si pe coate, o cine sintem noi iubitii mei dar cine sintem noi pentru ca sintem inca putini si trebuia sa ne fi dat seama, unui singur mai asteapta doborit ca un copil regesc pe treptele scarii de jale - acolo mai aproape decit mierea si mai departe decit tot ce se poate numi groaza ori indiferenta si mai aproape decit acest pocnet minunat, lui sa-i cada o lacrima el sa-.si sape cu furie un mormint in urechi : i se vor trimite cuvinte intr-o caruta de cuvinte trasa de cuvinte, va fi liniste va fi seara.