3. /13 SEPTEMBRIE 2023 - MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT
CLARA SCHUMANN
| Clara Schumann | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Clara Josephine Wieck  |
| Născută | [1][2][3][4] Leipzig, Regatul Saxoniei |
| Decedată | (76 de ani)[1][2][3][4] Frankfurt am Main, Imperiul German |
| Înmormântată | Cimitirul vechi din Bonn |
| Cauza decesului | cauze naturale (accident vascular cerebral) |
| Părinți | Friedrich Wieck[*] Mariane Bargiel[*] |
| Frați și surori | Marie Wieck[*] Woldemar Bargiel[*][5] Alwin Wieck[*] Gustav Wieck[*] |
| Căsătorită cu | Robert Schumann (–) |
| Număr de copii | 8 |
| Copii | Eugenie Schumann[*] Felix Schumann[*] Julie Schumann[*] Marie Schumann[*] Ferdinand Schumann[*] |
| Cetățenie | .svg){kind=small} Regatul Saxoniei |
| Ocupație | pianistă compozitoare profesoară de muzică[*] |
| Activitate | |
| Gen muzical | Romantism muzical |
| Instrument(e) | pian |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
Clara Josephine Schumann (născută Clara Josephine Wieck, n. ,[1][2][3][4] Leipzig, Regatul Saxoniei – d. ,[1][2][3][4] Frankfurt am Main, Imperiul German) a fost o pianistă, compozitoare germană și, din anul 1840, soția compozitorului Robert Schumann.
PRIMII ANI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
FIGURA PATERNĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Tatăl Clarei Schumann, Friedrich Wieck a studiat teologia, dar datorită pasiunii sale pentru muzică a învățat să cânte la pian și mai târziu a fondat o fabrică de piane și un centru de împrumutat partituri. Mama Clarei, Marianne Tromlitz, a fost cântăreață și pianistă. Cuplul a avut cinci copii: Adelheid, care a murit la o vârstă fragedă, Clara, Alwin, Gustav și Viktor. Când s-a născut Viktor (1824) părinții erau deja divorțați. Friedrich Wieck s-a căsătorit în 1828 cu Clementine Fechner, care era cu douăzeci de ani mai tânără decât el și cu care a avut o fiică (Marie), care a primit lecții de pian de la el. Marianne s-a recăsătorit cu Adolph Bargiel și a avut un fiu, Woldemar Bargiel, care mai târziu a devenit un compozitor important.
Friedrich Wieck care a fost desemnat să se ocupe de educația copiilor săi era văzut ca autoritar și strict, dar nu nedrept. Întreaga sa atenție a fost dedicată Clarei pe care, datorită talentului său muzical, voia să o facă cunoscută cât mai repede posibil drept un copil minune și o virtuoază a pianului. Drept urmare a retras-o din învățământul public și i-a dat lecții private, astfel încât concentrarea pe învățarea și perfecționarea cântatului la pian să nu fie perturbate de influențe exterioare. Ținea pentru Clara, care nu era încă capabilă să se exprime corect în scris, un jurnal în care nota lucruri la persoana întâi, ca și cum Clara ar fi fost autoarea. Și mai târziu a influențat indirect ceea ce scria ea în jurnal prin faptul că cerea să citească ceea ce era scris. Acest fapt explică anumite însemnări ale fetei de nouă ani, cum ar fi următorul pasaj:
- Tatăl meu care spera de mult timp la o schimbare din partea mea a observat astăzi din nou că încă sunt leneșă, delăsătoare, dezordonată, încăpățânată, neascultătoare, etc. chiar și când este vorba de pian. Pentru că am cântat în prezența sa atât de prost Noile variațiuni op. 26 de Hünten, a rupt în fața mea partitura și începând de astăzi nu mai vrea să-mi dea ore și nu mai am voie să cânt decât game, studii de Cramer și exercițiile lui Czernys pentru triluri.
Tendința sa de a controla totul la Clara s-a transformat mai târziu în trăsături tiranice ajungând până acolo încât a vrut s-o țină la distanță de Robert Schumann.
Wieck îi preda el însuși fiicei sale și făcea lucrul acesta cu mare succes, lucrul dovedit și de aplauzele pe care le primea fiica sa la fiecare apariție. Clara era modelul metodelor sale pedagogice de învățare a pianului, metode care i-au făcut pe muzicieni ca Robert Schumann și Hans von Bülow să devină pianiști de concert remarcabili. Totuși metoda sa dură de învățare a pianului nu era în concordanță cu drepturile copilului. Pe de altă parte educația Clarei care ieșea din sfera muzicii a fost precară. Conform Evei Weissweiler se putea vedea influența tatălui chiar și în repertoriul său de concert. De abia după ce influența tatălui s-a diminuat, Clara Schumann a început să cânte în concertele sale piese de Ludwig van Beethoven, Johann Sebastian Bach și Robert Schumann. Înainte repertoriul său era format din compozitori ca Friedrich Kalkbrenner, Camille Pleyel, Ignaz Moscheles și Henri Herz.
Wieck se considera impresarul Clarei. El organiza călătoriile pentru concerte, de multe ori anevoios de făcut. Avea grijă să fie emise invitațiile, să fie ales locul potrivit pentru concert și ca instrumentele care erau puse la dispoziție să funcționeze. În special ultimul punct era o provocare, atât pentru tată, cât și pentru fiică. La începutul secolului al XIX-lea nu se obișnuia ca pianele cu coadă să fie transportate, iar la fața locului se puteau procura foarte greu, iar acelea care erau disponibile nu erau acordate bine sau aveau alte defecte. Înaintea fiecărui concert se întrebau temător dacă mecanica instrumentelor îi va ajuta sau nu. Se putea întâmpla foarte ușor ca în timpul concertului să rămână clape blocate ori corzile să nu fie fixate bine în placa de rezonanță, fapt care ar face ca sunetul liber produs să distrugă toată piesa. Wieck transporta cu sine un întreg arsenal de unelte pentru pian și înainte de concert se ocupa de acordatul și reparatul pianului. Curând însă începe să trimită în avans instrumente la locul concertului, astfel Clara poate cânta la un pian cu coadă cu care este obișnuită.
COPILUL MINUNE CLARA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Se știe încă din perioada copilăriei Clarei că aceasta a învățat să vorbească foarte târziu. Acest lucru s-a întâmplat la vârsta de patru ani, când a petrecut un an la bunicii săi, fiind astfel despărțită de tatăl său. Se bănuiește că motivul acestei întârzieri ar avea niște cauze psihice; acest lucru nu a fost însă dovedit clar. La vârsta de cinci ani avea cursuri intensive de pian, iar pe 20 octombrie 1829 a avut prima apariție publică (împreună cu o altă elevă cu care a cântat la patru mâini o piesă de Friedrich Kalkbrenner). Allgemeine musikalische Zeitung din Leipzig a scris:
„Pentru noi a fost foarte plăcut să auzim pe parcursul aceluiași concert aplauzele, pe deplin meritate, pentru fata de abia nouă ani, Clara Wieck, care este atât de înzestrată pentru muzică, precum și felul cum a interpretat la patru mâini variațiuni pe un marș din ”Moise” de Kalkbrenner. Ne punem cele mai înalte speranțe în ea, știind-o sub îndrumarea tatălui său care are o mare experiență muzicală și care a înțeles foarte bine arta pianului și care manifestă de asemenea o dragoste deplină pentru acesta.”
Clara a cântat în fața lui Goethe și i-a cunoscut personal pe Niccolò Paganini și pe Franz Liszt. De la o vârstă fragedă a avut reprezentații în nenumărate orașe și chiar și țări vecine. La vârsta de 18 ani, la Viena, a fost onorată cu numirea ei drept Kammervirtuosin imperială. Și-a început cariera de compozitoare de asemenea de timpuriu. Quatre Polonaises op. 1 au fost publicate când Clara avea zece sau unseprezece ani. Au urmat Caprices en forme de Valse, Valses romantiques, Quatre Pièces Caractéristiques, Soirées Musicales, un concert de pian și multe altele.
The Best of Clara Schumann
ARNOLD SCHONBERG
| Arnold Schönberg | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Arnold Franz Walter Schönberg |
| Născut | [1][4][5][6] Viena, Austro-Ungaria |
| Decedat | (76 de ani)[1][7][4][8] Los Angeles, California, SUA |
| Înmormântat | Cimitirul Central din Viena |
| Cauza decesului | cauze naturale (infarct miocardic) |
| Căsătorit cu | Gertrud Schoenberg[*] (din august 1924) Mathilde Zemlinsky[*] (din octombrie 1901) |
| Copii | Gertrud Schönberg[*] Georg Schönberg[*] Nuria Nono-Schönberg[*] Ronny Schönberg[*] Larry Schönberg[*] |
| Cetățenie |  Austria.svg){kind=small} SUA Austro-Ungaria Germania |
| Ocupație | classical composer[*] pictor muzicolog[*] teoretician al muzicii[*] scriitor dirijor compozitor |
| Locul desfășurării activității | Berlin[9] |
| Activitate | |
| Studii | Universität der Künste Berlin[*] |
| Gen muzical | 20th-century classical music[*] operă Muzică atonală[2] Muzică serială[3] muzică clasică expresionism dodecafonism |
| Instrument(e) | pian |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database VGMdb | |
| Modifică date / text | |
Arnold Schoenberg (n. 13 septembrie 1874, Viena - d. 13 iulie 1951, Los Angeles) a fost un compozitor evreu-austriac, elevul lui Gustav Mahler. Este considerat unul dintre pionierii muzicii dodecafonice. A compus marea parte a lucrărilor în Statele Unite ale Americii.
DISCIPOLI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Dintre numeroșii discipoli ai lui Schoenberg, cei mai celebri au fost Alban Berg si Anton Webern, împreună cu care formează așa-numita A doua școală muzicală vieneză. La Berlin, l-a avut ca discipol, printre alții, pe compozitorul transilvan Norbert von Hannenheim.[10]
BIBLIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- George Bălan: Cazul Schoenberg (un geniu rău al muzicii?). București, Editura Muzicală, 1974
- Ovidiu Varga: Cei trei vienezi și nostalgia lui Orfeu. Triplă monografie polemică. București, Editura Muzicală, 1983
Arnold Schoenberg - 5 Orchestral Pieces Op. 16 (1909)
EMMANUEL ALEXIS CHABRIER
Alexis-Emmanuel Chabrier (în franceză: [ɛmanɥɛl ʃabʁie] ; 18 ianuarie 1841 - 13 septembrie 1894) a fost un compozitor și pianist francez romantic . Familia sa burgheză nu a aprobat o carieră muzicală pentru el și a studiat dreptul la Paris și apoi a lucrat ca funcționar public până la vârsta de treizeci și nouă de ani, în timp ce se cufunda în viața artistică modernistă a capitalei franceze și compunea în locul său liber. timp. Din 1880 până în ultima sa boală a fost compozitor cu normă întreagă.
Deși este cunoscut în primul rând pentru două dintre operele sale orchestrale, España și Joyeuse marche , Chabrier a lăsat un corpus de opere (inclusiv L'étoile ), cântece și muzică pentru pian, dar fără simfonii, concerte, cvartete, sonate sau muzică religioasă sau liturgică. Lipsa sa de pregătire academică l-a lăsat liber să-și creeze propriul limbaj muzical, neafectat de regulile stabilite, și a fost considerat de mulți compozitori de mai târziu ca un inovator important și un catalizator care a deschis calea modernismului francez. A fost admirat și influențat de compozitori la fel de diversi precum Debussy , Ravel , Richard Strauss , Satie , Stravinsky și grupul de compozitori cunoscuți caLes six . Scriind într-un moment în care muzicienii francezi erau în general susținătorii sau opozanții muzicii lui Wagner , Chabrier a condus un curs de mijloc, încorporând uneori trăsături wagneriene în muzica sa și alteori evitându-le.
Chabrier a fost asociat cu unii dintre scriitorii și pictorii de frunte ai timpului său. Printre prietenii săi cei mai apropiați s-a numărat pictorul Édouard Manet , iar Chabrier a adunat tablouri impresioniste cu mult înainte ca acestea să devină la modă. O serie de astfel de picturi din colecția sa personală realizate de artiști cunoscuți de el sunt acum găzduite în unele dintre cele mai importante muzee de artă din lume. El a scris un număr mare de scrisori către prieteni și colegi, care oferă o perspectivă asupra opiniilor și caracterului său muzical.
Chabrier a murit la Paris, la vârsta de cincizeci și trei de ani, de o boală neurologică, probabil cauzată de sifilis .
VIAŢĂ
Primii ani
Chabrier s-a născut în Ambert , ( Puy-de-Dôme ), un oraș din regiunea Auvergne din centrul Franței. [1] El a fost singurul fiu al unui avocat, Jean Chabrier, și al soției sale, Marie-Anne-Evelina, născută Durosay sau Durozay. [2] [3] Chabriers erau de origine veche din Auvergne, inițial de origine țărănească (numele de familie provine de la „chevrier” - turmă de capre), dar în ultimele generații negustorii și avocații predominau în familie. [4] Un membru cheie al gospodăriei a fost dădaca băiatului Anne Delayre (pe care a numit-o „Nanine” și „Nanon”), care a rămas aproape de el de-a lungul vieții. [4] [n 1]
Chabrier a început să ia lecții de muzică la vârsta de șase ani; primii săi profesori proveneau din medii cosmopolite: la Ambert a studiat cu un refugiat carlist spaniol numit Saporta, iar după ce familia s-a mutat la Clermont-Ferrand în 1852 a studiat la Liceul imperial cu un muzician polonez, Alexander Tarnovsky. [4] Cele mai vechi dintre compozițiile lui Chabrier care au supraviețuit în manuscris sunt lucrările pentru pian din 1849. [1] O piesă pentru pian, Le Scalp !!! (1856) a fost modificat ulterior în Marche des Cipayes (1863). Prima piesă căreia compozitorul i-a dat un număr de opus a fost un vals pentru pian, Julia , op. 1, 1857. [1]
Tarnovsky i-a sfătuit pe părinții lui Chabrier că fiul lor este suficient de talentat pentru a urma o carieră muzicală, dar Jean Chabrier era hotărât ca fiul său să-l urmeze în profesia de avocat. [6] A mutat familia la Paris în 1856, astfel încât Chabrier să se poată înscrie la liceul Saint-Louis . [2] De acolo Chabrier a trecut la facultatea de drept, dar nu a neglijat muzica, continuându-și studiile de compoziție, vioară și pian. [7] După absolvirea facultății de drept în 1861, a intrat în serviciul public francez la Ministerul de Interne , unde a lucrat timp de nouăsprezece ani. [1]
Paris: ham dual
Chabrier era bine apreciat la minister [1], dar pasiunea lui era muzica, căreia îi dedica timpul liber. Și-a continuat studiile, cu profesori printre care Edouard Wolff ( de ) (pian), Richard Hammer (vioară), Théophile Semet ( fr ) și Aristide Hignard (ambii compoziție). [8] Într-un studiu al compozitorului publicat în 1935, Jacques-Gabriel Prod'homme a comentat că ar fi greșit să clasăm Chabrier ca doar un amator în această perioadă: „Căci, în timp ce în căutarea tehnicii artei sale, o curiozitate în pictura și literatura „moderniștilor” din vremea sa care, printre muzicieni, a avut puține paralele ”. [9]
Din 1862 Chabrier a fost printre cercul parnasienilor din Paris. Printre prietenii săi se numărau Auguste Villiers de l'Isle-Adam și Paul Verlaine ; cu acesta din urmă a planificat o operă comică în stilul la modă al lui Offenbach , Vaucochard et fils Ier . El nu a finalizat-o, dar au păstrat patru fragmente (datând din 1864 sau 1865). Postul său oficial cu normă întreagă a restricționat sever capacitatea lui Chabrier de a compune lucrări la scară largă. A început o operă pe o temă istorică maghiară intitulată Jean Hunyade , către un libret de Henry Fouquier , dar a abandonat-o, după completarea a patru numere, în 1867. [7]În decembrie 1872 a obținut un succes la un club de teatru privat, Cercle de l'union artistique, cu o opera de trei acte, bouffe Le Service obligatoire, scrisă în colaborare cu alți doi compozitori, și care, potrivit lui Victorin de Joncières, a fost apreciată de public ca dovadă neîndoielnică a talentului lui Chabrier. [10] O altă încercare de comedie operistică, Fisch-Ton-Kan , cu Verlaine și Lucien Viotti, a fost efectuată în martie 1875 în același club cu Chabrier la pian; cinci fragmente supraviețuiesc. [9] [n 2] El nu a pus nicio poezie de Villiers de L'Isle Adam sau Verlaine, deși acesta din urmă a scris un sonet À Emmanuel Chabrier (publicat în Amour, 1888) ca amintire a prieteniei lor. [11]
Există mai multe descrieri ale jocului de pian al lui Chabrier în această perioadă; mulți ani mai târziu, compozitorul Vincent d'Indy a scris: „Deși brațele erau prea scurte, degetele prea groase și toată maniera oarecum neîndemânatică, a reușit să obțină un grad de finețe și o comandă de exprimare pe care foarte puțini pianiști - cu cu excepția lui Liszt și Rubinstein - au depășit. " [12] Compozitorul și criticul Alfred Bruneau a spus despre Chabrier, „a cântat la pian așa cum nimeni nu l-a mai jucat până acum sau niciodată nu o va face vreodată ...” [13] Soția pictorului Renoir , un prieten al compozitorului, a scris:
Ambii părinți ai lui Chabrier au murit în decurs de opt zile în 1869. [15] În timpul războiului franco-prusac (1870–1871) și al comunei , el a continuat în funcția sa oficială în timp ce ministerul s-a mutat de la Tours la Bordeaux, apoi la Versailles . În 1873 s-a căsătorit cu Marie Alice Dejean, nepoata lui Louis Dejean, care își câștigase averea ca fondator și manager al Cirque d'été și Cirque Napoléon . [16] Alice și Chabrier au avut trei fii, dintre care unul a murit la naștere. [15] [17] [18] Prietenii lui Chabrier din Paris au inclus compozitorii Gabriel Fauré, Ernest Chausson și d'Indy; [19] pictori, printre care Henri Fantin-Latour , Edgar Degas și Édouard Manet , la ale căror joi au participat Chabrier; și scriitori precum Émile Zola , Alphonse Daudet , Jean Moréas , Jean Richepin și Stéphane Mallarmé . [20]
În anii 1870, Chabrier a început mai multe lucrări de scenă. Primul care a fost finalizat a fost un opéra-bouffe în trei acte L'étoile (Steaua), comandat de Bouffes-Parisiens , casa spirituală a lui Offenbach . El și-a asigurat comisia prin numeroasele sale contacte în lumea artelor și a literelor: le-a întâlnit pe libretiști, Albert Vanloo și Eugène Leterrier prin pictorul Alphonse Hirsch, pe care-l cunoscuse ca membru al platoului Manet. [21] Opera a avut un modest succes, rulând pentru 48 de spectacole în 1877, dar nu a fost reînviată în timpul vieții sale. [n 3]Cu toate acestea, l-a adus în atenția presei și a atras firma de edituri Enoch & Costallat, care și-a publicat lucrările în restul vieții sale. [1] Mai presus de toate, ca urmare a L'étoile, el a încetat să fie considerat un amator talentat. [22] În același an, Saint-Saens a oferit prima interpretare publică a lui Impromptu din 1865, [23] prima sa piesă de pian de importanță reală, cu ștampila sa personală de originalitate. [24]
Compozitor cu normă întreagă
La fel ca mulți compozitori francezi cu gânduri progresive ale vremii, Chabrier a fost foarte interesat de muzica lui Wagner . În tinerețe, el a copiat partitura completă a lui Tannhäuser pentru a obține o perspectivă asupra procesului creativ al compozitorului. [1] Într-o călătorie la München cu Henri Duparc și alții în martie 1880, Chabrier a văzut prima dată opera lui Wagner Tristan und Isolde ; el i-a scris directorului personalului din minister spunând că trebuie să meargă la Bordeaux pentru chestiuni private, dar în încredere a mărturisit că timp de zece ani a vrut să vadă și să audă opera lui Wagner și a promis că se va întoarce la biroul său miercurea următoare . [25]D'Indy, care era printre membrii grupului, a înregistrat că Chabrier a fost emoționat până la lacrimi la auzul muzicii, spunând despre preludiu: „Am așteptat zece ani din viața mea să aud acel A în violoncel”. [26]
Acest eveniment l-a determinat pe Chabrier să ajungă la concluzia că trebuie să-și urmeze cu un singur spirit vocația de compozitor și, după mai multe perioade de absență, a părăsit Ministerul de Interne la sfârșitul anului 1880. Într-un studiu din 2001, Steven Huebner scrie că ar fi putut exista factori în decizia lui Chabrier: „impulsul crescând al carierei sale muzicale ... speranțele sale mari pentru proiectul Gwendoline și primele semne ale unei tulburări nervoase, probabil rezultatul unei afecțiuni sifilitice, care i-ar revendica viața 14 ani mai târziu”. [1]
Proiectul la care se referă Huebner a fost tragedia operistică Gwendoline , la care Chabrier începuse să lucreze în 1879. [27] Libretistul a fost Catulle Mendès , descrisă de pianistul și cărturarul Graham Johnson ca „un membru implacabil ambițios al instituției literare”. [28] Mendès a scris texte care au fost setate de cel puțin șapte compozitori francezi, inclusiv Fauré, Massenet , Debussy și Messager ; niciuna dintre operele sale operice nu a avut succes, iar Johnson consideră că libretul pentru Gwendoline este „catastrofal”. [28] Chabrier a lucrat la piesă până în 1885. [7]
Dirijorul Charles Lamoureux l-a numit pe Chabrier ca maestru al corului și repetitor și și-a inclus muzica în concertele Orchestrei Lamoureux . În 1881 a fost lansat ciclul de pian Chabrier Pièces pittoresques . César Franck a comentat: „Tocmai am auzit ceva extraordinar: această muzică ne leagă timpul de cel al lui Couperin și Rameau ”. [29] Chabrier a călătorit la Londra (1882) și Bruxelles (1883) pentru a asculta ciclul inelului lui Wagner , [30] iar în 1882 Chabrier și soția sa au vizitat Spania, ceea ce a dus la cea mai faimoasă lucrare a sa, España(1883), un amestec de aeruri populare pe care le auzise și temele sale originale. A fost lansat în premieră sub consacratul său, Lamoureux, în noiembrie 1883. S-a întâlnit cu ceea ce Poulenc numește „succes imediat și captivant”, a făcut reputația lui Chabrier și, prin cererea publicului, a primit mai multe spectacole în următoarele luni. [31] Admiratorii l-au inclus pe de Falla , care a declarat că nu crede că vreun compozitor spaniol a reușit să realizeze o versiune a jotei atât de autentică ca în piesă, [32]
Paris Opera a refuzat să prezinte Gwendoline , care a avut premiera la La Monnaie la Bruxelles , sub Henry Verdhurdt în 1886. Acesta a fost bine primit, dar închis după două spectacole , deoarece impresarul a dat faliment. William Mann a scris despre muzică că „în plină cunoaștere plină de răbdare a lui Wagner matur”, Chabrier a compus „muzică grozavă ... precum lungul ansamblu solo și coral,„ Soyez unis ”, și toată muzica duetului de dragoste, și există mai mult francez decât Wagner în ele, mai presus de toate în finalul Liebestod ". [33]
În timp ce se străduia să pună în scenă opera sa, Chabrier lucra și la unele dintre melodiile sale mature - Sommation irrespectueuse, Tes yeux bleus, Chanson pour Jeanne, Lied, precum și o scenă lirică pentru mezzo, corul de femei și orchestra La Sulamite și pianul versiunea Joyeuse Marche . Apoi a găsit un nou proiect liric de abordat - Le roi malgré lui (Regele în pofida lui însuși) - și a finalizat scorul în șase luni. A fost premiată la Opéra-Comique din Paris și o primire favorabilă părea să promită o rulare reușită, dar teatrul a ars după cea de-a treia reprezentație. [34] Prin prietenia lui Chabrier cu tenorul belgian Ernest van Dyckși ulterior dirijorul Felix Mottl , regizorii teatrelor de operă din Leipzig și München și-au exprimat interesul pentru ambele opere, iar Chabrier a făcut mai multe călătorii fericite în Germania; operele sale au fost date în șapte orașe germane. [35] În iulie 1888 a fost numit Cavaler al Legiunii de Onoare . [36]
Chabrier a lăsat un corp bogat și exuberant de corespondență; Myers vede „darul scriitorului de autoexprimare spontană, fără subtilități de nesinceritate sau de scriere pentru efect”. [37] El s-a exprimat în „limbă rabelaisiană” și „îmbrăcat cu o profuzie de argou rațional”. [38] În 1994, savantul muzical Roger Delage , împreună cu Frans Durif și Thierry Bodin, a produs o ediție de 1.300 de pagini a corespondenței compozitorului, conținând 1.149 de scrisori, variind de la cele către familia sa și Nanine, schimburi cu prietenii contemporani din lumea muzicală ( uneori cu citate muzicale), [39]negocierile cu editorii și una o felicitare cu fiul său André pentru moartea păsării sale de companie (cu reproș blând pentru că a hrănit excesiv creatura). [40]
Declinul și anii finali
În ultimii ani, Chabrier a fost tulburat de problemele financiare cauzate de prăbușirea bancherilor săi, de starea de sănătate deficitară provocată de stadiul terminal al sifilisului și de depresia din cauza neglijării lucrărilor sale scenice în Franța. Moartea iubitului său „Nanine” în ianuarie 1891 l-a afectat foarte mult. În 1892, i-a scris prietenului său Charles Lecocq : „Niciodată un artist nu a iubit mai mult, a încercat mai mult să onoreze muzica decât mine, nimeni nu a suferit mai mult de la ea; și voi continua să sufăr de ea pentru totdeauna”. [n 4] A devenit obsedat de compoziția operei sale finale Briséïs , care a fost inspirată de o tragedie a lui Goethe și are ecouri melodice ale lui Wagner; a finalizat un singur act. Premiera la Paris a lui Gwendoline, a avut loc în sfârșit în decembrie 1893. Compozitorul, bolnav fizic și psihic, așezat într-o cutie de scenă cu familia, s-a bucurat de muzică, dar nu și-a dat seama că a scris-o și nici nu a înțeles că aplauzele erau pentru el. [43]
Chabrier a cedat parezei generale în ultimul an al vieții sale, murind la Paris la vârsta de 53 de ani. [1] Deși ceruse să fie înmormântat lângă mormântul lui Manet în Cimetière de Passy , un complot nu era disponibil și el a fost înmormântat în Cimetière du Montparnasse . [44] Văduva și copiii săi au suferit, de asemenea, de o infecție probabilă: ea a avut probleme oculare severe, devenind aproape oarbă și, după moartea lui Chabrier, a devenit paraplegică, murind la vârsta de 51 de ani; fiul cel mare, Marcel, a murit la 35 de ani, având și simptome asociate, iar al doilea fiu, Charles, a murit după doar cinci săptămâni, cel mai mic, André, a devenit și el paraplegic și a murit și la vârsta de 35 de ani. [45]
LUCRĂRI
Vincent d'Indy l-a numit pe Chabrier „acel mare primitiv ... un foarte mare artist”. [46] În The Oxford Companion to Music (2011), Denis Arnold și Roger Nichols scriu că lipsa lui Chabrier de o educație muzicală formală la unul dintre conservatorii majori i-a permis libertatea de a „ocoli căile normale ale muzicii franceze din anii 1860, și să exploreze un nou idiom armonic și mai ales un mod nou de a scrie pentru pian ". [47] Limbajul muzical al lui Chabrier a introdus mai multe trăsături izbitoare. Dintre acestea, Huebner scoate în evidență melodia cu o gamă largă, cu salturi mari de la o notă la alta; dublarea frecventă a melodiilor de către bas sau în octave; un amestec de decor cromatic ortodox și neortodox ; și utilizarea frecventă a ritmurilor încrucișate și a sincopării . [1] Se spune că Chabrier a spus: „Muzica mea sună cu ștampila saboților mei Auvergnat”, iar pianistul și cărturarul Roy Howat indică exemple în acest sens în ritmuri rapide de ștampilare în Bourrée fantasque , Joyeuse marche și mai multe a pittoresques Pièces . [48]
Orchestral
Duparc și Ravel au avut ambele rezerve cu privire la abilitățile lui Chabrier ca orchestrator în lucrările sale timpurii; Poulenc nu a fost de acord, simțind că Chabrier a fost un maestru al orchestrației încă de la început. [49] Poulenc a scris: „Faptul că Chabrier a compus întotdeauna la pian - la fel ca Debussy și Stravinsky - nu l-a împiedicat să găsească o culoare orchestrală rară: o realizare unică într-un moment în care Franck, d'Indy și Saint-Saëns aproape niciodată nu a ieșit din cărări bine purtate ”. [49]
Lucrarea pentru care Chabrier este cel mai cunoscut este rapsodia sa España , care a devenit populară la nivel internațional (cu excepția Spaniei, unde nu a fost un succes). [n 5] Verva ritmică a España se găsește și în marșul Joyeuse , care merge mai departe în invenția orchestrală. [36] Nu toate piesele orchestrale ale lui Chabrier se află în această venea exuberantă: Lamento (1874), nepublicat în timpul vieții sale, este o lucrare neobișnuit de intensă. [51]
Câteva dintre lucrările la pian ale lui Chabrier au fost ulterior orchestrate. Compozitorul a aranjat cele patru mișcări ale Suite pastorale din cele zece pittoresques Pièces . Chabrier a început o orchestrație a lui Bourrée fantasque în 1891 (finalizată în 1994 de Robin Holloway), dar prietenul și campionul său Felix Mottl a orchestrat-o în 1898, dovedindu-se popular; a făcut același lucru pentru Trois valses romantiques în 1900, iar în 1917–18 Ravel a aranjat „Menuet pompeux” din Pièces pittoresques . [1]
Lucrări de scenă
Operele orchestrale abundente ale lui Chabrier au fost întotdeauna populare în rândul publicului și al criticilor, dar există un acord mai mic cu privire la operele sale scenice serioase și, în special, la influența muzicii lui Wagner. Pentru unii critici, etosul wagnerian și sensibilitățile franceze sunt pur și simplu incompatibile și, în consecință, o mare parte din muzica lui Gwendoline și Briséïs a fost denigrată; alții au susținut că Chabrier și-a transformat atât de mult influențele, încât muzica nu sună mai ales wagneriană. [1] Huebner pune adevărul undeva între cei doi, observând influența lui Wagner în asemănările dintre Gwendoline și Olandezul zburător și Tristan și Isolda, dar luând în considerare „concizia un-wagneriană” a lui Chabrier, păstrarea numerelor convenționale autonome și caracteristicile melodice și instrumentale recunoscute de Chabrier. [1] El sugerează că preocuparea cu presupusa derivativitate a privat repertoriul de lucrări precum Gwendoline „cu un interes muzical și dramatic substanțial”. [52] [n 6]
L'etoile , o opéra bouffe în trei acte (1877) a fost prima operă modestă de succes a lui Chabrier și este cea mai des reînviată. [53] Deși complotul a fost descris de un recenzent în 2016 ca „intenționat de neînțeles și ilogic”, libretul a fost profesionist și lustruit, spre deosebire de alte librete stabilite de Chabrier. [54] Critica Elizabeth Forbes numește scorul, „ușor ca Thistle-Down ... în cea mai bună tradiție a operei offenbachiene, cu fiecare cântăreț perfect caracterizat în muzica sa”. [55]
Une éducation manquée (O educație incompletă), o operație cu unactdespre un tânăr cuplu care solicită sfaturi esențiale în noaptea nunții, a primit o singură reprezentație privată în 1879 și nu a fost interpretată în public decât în 1913. Forbes a scris în 1992: „De ce această minunată lucrare fermecătoare a trebuit să aștepte atât de mulți ani pentru ca o reprezentație publică să rămână un mister total Subiectul este tratat cu cea mai mare delicatețe ... Din punct de vedere muzical, piesa este destul de încântătoare, în special duetul central pentru cele două voci înalte, în timp ce basul are un număr de benzi desenate fin. " [56]
Singura operă serioasă finalizată de Chabrier a fost Gwendoline , compusă între 1879 și 1885 și a avut premiera în 1886. Libretul lui Mendès era o datorie: Henri Büsser a comentat că îi lipsesc verva și mișcarea de care avea nevoie compozitorul; [57] [n 7] Poulenc a respins ineptitudinile „Mendès ... balderdash”; [58] și un alt critic a scris în 1996: „Dramaturgia lui Mendes nu este doar dureroasă, dar durează mult timp pentru a începe”. [59] Arnold și Nichols comentează că lucrarea este considerabil mai puțin wagneriană decât s-a presupus adesea: „cu siguranță tema modală, asimetrică, articulată slab a uverturii este individuală într-o anumită măsură”. [47]Muzica nu a satisfăcut nici lobby-ul pro și nici anti-Wagner: Chabrier a comentat: „ Wagnérienul mă numește reacționar și burghezul mă consideră un wagnérien ”. [60] Opera a fost reînviată din când în când, dar nu și-a câștigat un loc regulat în repertoriul internațional. [53]
Arnold și Nichols scriu că unele dintre cele mai bune muzici ale lui Chabrier au intrat în opera sa comică Le Roi malgré lui (Opéra-Comique, 1887), „dar, din păcate, lucrarea este înconjurată de unul dintre cele mai complexe și mai neînțelese librete din toate timpurile”. [47] Ravel a iubit atât de mult piesa, încât a spus că ar fi preferat să o scrie decât ciclul Inelului lui Wagner ; analizând o renaștere rară în 2003, criticul Edward Greenfield a comentat că, în ciuda complotului, muzica a făcut să se vadă ideea lui Ravel. [61] După aceeași producție, criticul Rupert Christiansen a scris: „ Le Roi malgre lui nu știe dacă este un Carry Onfarsă de Offenbach sau epopee naționalistă de Wagner. Poate „marea operetă” este cea mai bună modalitate de a descrie această problemă ”. [62]
Ultima operă a lui Chabrier a fost Briséïs , pentru un alt libret de Mendès. Bolnav de moarte, Chabrier a putut finaliza doar primul dintre cele trei acte proiectate, iar schițele rămase au fost prea neconcludente pentru ca vreunul dintre colegii săi să încerce finalizarea. [63] A trebuit să fie o tragedie romantică, situată în Corint în timpul Imperiului Roman. Actul existent este rar pus în scenă, dar o înregistrare a unui concert în 1994 a fost publicată pe CD. [63] Poulenc nu a fost impresionat de libret, dar Messager a crezut că muzica lui Briséïs arăta la ce înălțimi ar fi putut ajunge Chabrier dacă ar fi trăit. [64]
Pian
Deși lucrările la pian nu sunt cea mai cunoscută parte a operei lui Chabrier, Poulenc a pus ciclul Pièces pittoresques la egalitate cu Preludiile lui Debussy în importanța sa pentru muzica franceză. [65] [n 8] În introducerea sa la o ediție din 1995 a lucrărilor pentru pian, Howat scrie că Chabrier, mai mult decât orice alt compozitor, a redat muzicii franceze „trăsăturile esențiale franceze de claritate, vitalitate emoțională, inteligență și tandrețe ”când alți compozitori francezi se aflau sub influența lui Wagner sau a academicismului sec. [65]
Lucrările timpurii ale lui Chabrier erau pentru pian solo și, în plus față de un corpus mic de aproximativ douăzeci de lucrări mature finalizate, unele juvenilii au supraviețuit. Majoritatea pieselor pentru pian au fost publicate în timpul vieții compozitorului, dar cinci lucrări finalizate și Capriccio neterminat (1883) au fost publicate postum. [67] [n 9]
Unele dintre lucrările mature sunt mai bine cunoscute în versiunile lor ulterioare de orchestră, incluzând Joyeuse marche și cele patru numere din Pièces pittoresques care alcătuiesc Suite pastorale . Călătoria în Spania , care a inspirat España , de asemenea , a dat Chabrier materialul pentru un Habanera (1885) , care a devenit una dintre cele mai populare lucrările sale pentru pian. [67]
Printre lucrările lui Chabrier pentru patru mâini se numără Souvenirs de Munich . Deși Tristan și Isolda lui Wagner îi făcuse o impresie profundă, firea sa ireverență l-a determinat să aranjeze cinci teme din operă într-un cadrilat comic . Poulenc a numit-o „irezistibil de amuzantă ... Temele principale ale lui Tristan cu nas fals și barbă adăugată”. [69] [n 10]
Vincent d'Indy a scris, după ce a studiat Trois valses romantiques și le-am jucat cu compozitorul: „Am lucrat astfel la aceste trei valsuri cu amore , făcând tot posibilul să execut toate indicațiile marcate cu cea mai mare precizie ... și sunt multe dintre ei! În repetiție, care a fost la Pleyel, Chabrier m-a oprit mort în mijlocul primului vals și, adresându-mi o privire uimită și arcuită, mi-a spus: „Dar băiatul meu drag nu este deloc așa !. .. "Și, neștiind cum să reacționez, am cerut explicații, mi-a replicat:" Cânți asta de parcă ar fi fost muzica unui membru al Institutului! ... "Și atunci am avut o lecție minunată despre joc alla Chabrier; accente contrare, pianissimi până la dispariție, focare bruscă care izbucnesc în mijlocul celei mai rafinate moliciuni și, de asemenea, gesticulare indispensabilă, dând și asupra corpului intenției muzicii ". [71]
Chabrier a avut o influență importantă asupra lui Debussy, așa cum a fost ulterior și pe Ravel și Poulenc; [72] Howat a scris că muzica pentru pian a lui Chabrier, cum ar fi „Sous-bois” și „Mauresque” în Pieces pittoresques, a explorat noi lumi sonore pe care Debussy le-a folosit efectiv 30 de ani mai târziu. [73]
Cântece
Există patruzeci și trei de cântece publicate de Chabrier. El a început să scrie cântece - Melodies - când a fost de aproximativ douăzeci și unu; primele nouă au fost scrise între 1862 și 1866. Johnson comentează că este ciudat faptul că în toate cântecele sale Chabrier nu a pus niciodată nimic de prietenul său Verlaine, ci printre poeții cunoscuți al căror verset Chabrier a pus în primele cântece erau Théodore de Banville ( „Lied”) și Alfred de Musset („Adieux à Suzon”). [74]
În 1888 Chabrier a făcut șaisprezece aranjamente de cântece populare franceze pentru o antologie numită Le plus jolies chansons du pays de France . A fost printre primii compozitori importanți care au lucrat cu cântece populare, un pionier pentru Ravel, Bartók , Britten și alții. [74] Johnson scrie că atingerea lui Chabrier în aceste piese este „înșelătoare ușoară și restrânsă”, dar că scrierea la pian adaugă continuu enorm farmecului muzicii. Un grup ulterior de cântece (1889) cu o temă de legătură este ceea ce Chabrier a numit „ferma sa de păsări”, la versurile lui Edmond Rostand și Rosemonde Gérard , cu subiecte incluzând curcani grași, rățuși mici, porci roz și cigale ciripitoare. [74]
Cele mai multe piese sunt pentru voce solo și pian, dar există un singur duet (comicul „Duo de l'ouvresse de l'Opéra-Comique”, 1888) și în decorul lui Chabrier din „L'invitation au voyage” de Baudelaire . (1870), vocii și pianului li se alătură un fagot solo. Ultima piesă a lui Chabrier, „Ode à la Musique”, pe cuvintele lui Rostand, este pentru soprană solo, pian și cor feminin. [74]
INFLUENȚĂ
Muzicologul David Charlton și-a evaluat influența spunând „În timp ce limbajul muzical al lui Reyer, Massenet și Saint-Saens prezenta sinteze ale practicii actuale, cel al lui Emmanuel Chabrier (1841–1894) a fost un catalizator: opera sa a devenit leagănul modernismului francez” . [75]
Ah! Chabrier, îl iubesc așa cum cineva iubește tatăl! Un tată îngăduitor, mereu vesel, cu buzunarele pline de bucăți gustoase. Muzica lui Chabrier este un tezaur pe care nu l-ai putea epuiza niciodată. Pur și simplu nu aș putea să nu fac asta.
Francis Poulenc [76]
Debussy, Ravel și Poulenc au recunoscut cu toții influența lui Chabrier asupra muzicii lor. Debussy a scris în 1893 „Chabrier, Moussorgsky, Palestrina, voilà ce que j'aime” - sunt ceea ce iubesc [77] și a spus că nu ar fi putut scrie La Damoiselle élue fără La sulamite de Chabrier ca model. Huebner remarcă ecourile lui Chabrier în „La soirée dans Grenade” a lui Debussy din Estampes și preludiul pianului „ Général Lavine - excentric ”. [1]Influența asupra Ravel este încă mai accentuată. Într-un studiu realizat în 1975 asupra celor doi compozitori, Delage a scris: „Într-adevăr, există puține lucrări ale lui Ravel care să nu fie într-o oarecare măsură ecouri ale uneia sau altei opere ale lui Chabrier și din care procedurile armonice nu sunt derivate de la el”. [78] Ravel i-a adus un omagiu explicit lui Chabrier în lucrarea A la manière de Chabrier , bazată pe piesa de pian Mélancolie a lui Chabrier . [1]
Poulenc a spus că avea în minte L'étoile în timp ce scria Les mamelles de Tirésias . Huebner comentează că influența lui Chabrier asupra lui Poulenc și a celorlalți membri ai Les Six a fost deosebit de puternică, deși compozitorii de mai târziu au fost mai des atrași de latura umoristică și parodică a operei lui Chabrier decât de cea romantică și serioasă. [1] Alți compozitori francezi a căror muzică arată influența lui Chabrier includ Charles Lecocq , Messager și Satie . [1] [79]
Compozitorii din alte țări care operează arată influența lui Chabrier includ Stravinsky , al cărui Petrushka are ecouri tematice și melodice ale lui Chabrier, [31] și Mahler , care au numit España „începuturile muzicii moderne” [80] și au făcut aluzie la „Dance Villageoise „în mișcarea Rondo Burleske a celei de-a Noua Simfonii . [81] Richard Strauss , care era un admirator al lui Chabrier, a dirijat primul spectacol al actului unic al lui Briséïs , iar criticul Gerald Larner comentează că Strauss a fost în mod evident influențat de lucrare atunci când a venit să compună Salomeopt ani mai târziu. [63]
CHABRIER ȘI ARTĂ
Chabrier era cunoscut pentru contactele sale continue cu artiști contemporani, în special cu pictorii școlii impresioniste . A lăsat o bogată colecție de picturi ale pictorilor francezi contemporani; Edward Lockspeiser a considerat că „dacă ar putea fi reasamblată vreodată [colecția] va fi rivalizată, printre colecțiile altor compozitori, doar de cea a lui Chausson, care consta în mare parte din Delacroix”. [83] O vânzare a colecției sale la Hôtel Drouot la 26 martie 1896 a inclus lucrări ale lui Cézanne , Manet , Monet , Renoir și Sisley . [n 12]
Chabrier însuși a fost frecvent pictat sau schițat de prietenii săi artiști. Două dintre aceste portrete sunt reproduse mai sus: un desen al lui Chabrier la pian (1887) de Édouard Detaille [85] și Portrait de Chabrier de Manet (ulei pe pânză, 1881). [86] Este văzut la pian în Autour du piano de Henri Fantin-Latour (dreapta). [82] Alte portrete ale lui Chabrier includ un desen creion de James Tissot (1861); în caseta scenică din L'orchestre de l'Opéra de Degas (c. 1868); în dreapta Bal masqué à l'opéra de Manet (1873), o schiță pastelată de Manet (1880), un portret de Marcellin Desboutin(c. 1881) și un bust (1886) de Constantin Meunier . [87]
Johnson comentează că, deși acum pare extraordinar faptul că proprietarul unor astfel de opere de artă magnifice ar trebui să aibă griji legate de bani, acest lucru a fost înainte ca picturile impresioniste să devină căutate și costisitoare și „în orice caz, acesta a fost un compozitor care a considerat colecția sa ca o mai degrabă o necesitate spirituală decât un activ financiar ". [74] Chabrier a fost, de asemenea, un colecționar de scrieri avangardiste; precum și Verlaine, printre altele, a căutat lucrările lui Régnier , Willette și Gill . [88]
Emmanuel Chabrier "10 Piezas Pintorescas"
LEOPOLD STOKOWSKI
Leopold Anthony Stokowski (n. ,[1][2][3][4] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei – d. ,[1][2][3][4] Nether Wallop(d), Test Valley, Anglia, Regatul Unit) a fost un dirijor englez de origine poloneză. Este cunoscut mai ales pentru îndelungata lui asociere cu Orchestra din Philadelphia(en), pentru stilul său de dirijat cu mâna liberă, care a înlocuit bagheta tradițională, și pentru sunetul caracteristic obținut de la orchestrele pe care le-a dirijat.
Bach - Toccata & Fugue, Passacaglia, Air on the G string .. (reference recording: Leopold Stokowski)
MARGARETA IVĂNUȘ
| Margareta Ivănuș | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născută | (71 de ani) Seimcean(d), RSFS Rusă, URSS |
| Cetățenie |  Moldova |
| Ocupație | cântăreață |
| Modifică date / text | |
Margareta Ivănuș (n. , Seimcean(d), RSFS Rusă, URSS) este o solistă vocală din Republica Moldova, originară din Federația Rusă.
A absolvit Școala de Muzică „N. F. Sokolovski” din Gomel, Belarus (astăzi Colegiul de Arte) în 1971. A studiat acolo canto cu Nina Vroblenskaia. După absolvire, s-a angajat ca solistă la Filarmonica din același oraș. A mai luat lecții de canto de la Gh. Zemleakov în anii 1978-1983.
Vine în RSS Moldovenească în 1976. Până în 1977 este solistă în orchestra ansamblului de dansuri populare „Joc”, după care cântă în „Ansamblul de Propagare a Muzicii” (1977-1986), formațiile „Orizont” (1977) și „Rapsodia” (1985-1986) ale Filarmonicii din Chișinău. A colaborat cu compozitorii Eugen Doga, Constantin Rusnac, Gheorghe Mustea, Dumitru Gheorghiță, Arkady Luxemburg, S. Lîsoi, A. Sokirianski, I. Duca, E. Ionescu ș.a.
Printre cântecele lansate de solistă se numără În miez de noapte când tresar, Ce te legeni, codrule, Aștept de la tine, Se scuturau toți trandafirii, Trece un car cu boi pe drum.
Margareta Ivănuș a obținut Marele Premiu la festivalul-concurs de romanță „Crizantema de aur” în 1992. În 1984 este decorată cu titlul „Artistă Emerită din RSSM”, iar în 1999 (cu toate că nu apare în sursele oficiale), este decorată cu Ordinul Republicii de către Petru Lucinschi.
Margareta Ivanuș - Romanța inimii mele
ROMAN IAGUPOV
| Roman Iagupov | |
 Roman Iagupov la Eurovision 2005 în Kiev | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | (47 de ani) Volgograd,  Uniunea Sovietică |
| Căsătorit cu | Carolina |
| Copii | Alisa, David |
| Cetățenie | Moldova România |
| Ocupație | Cântăreț |
| Activitate | |
| Gen muzical | Hardcore, rock, rapcore, etno, folk-rock, punk |
| Instrument(e) | ocarină voce[*] |
| Ani de activitate | 1994-prezent[1] |
| Interpretare cu | Zdob și Zdub |
| Modifică date / text | |
Roman Iagupov (în rusă Роман Ягупов; n. 13 septembrie 1973, Volgograd, Rusia)[1] este un cântăreț de rock alternativ din Republica Moldova. A devenit cunoscut ca lider și membru-fondator al formației rock Zdob și Zdub.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Roman Iagupov s-a născut pe 13 septembrie 1973, în orașul Volgograd din Rusia.[1] Din 1974 a trait in Straseni, mama sa fiind din Republica Moldova. A urmat cursurile Scolii nr. 2 din Straseni in perioada 1980-1990, fiind coleg de clasa cu Anatol Pugaci. De mic a visat la o carieră în sport, urmând studiile la Institutul de Educație Fizică și Sport in perioada 1991 - 1995 dar, în anul 1994, la vârsta de 21 de ani, s-a reorientat către muzică și împreună cu Pugaci si cu vecinul acestuia Mihai Gincu a înființat formația Zdob și Zdub. In perioada 1995 - 1996 a profesat ca pedagog.
Roman Iagupov este căsătorit cu Carolina Voitenco, o pictoriță din Republica Moldova care se ocupă și de vestimentația sa scenică.[2] Impreuna au un fiu David (n.~ 2008). El are o fată pe nume Alisa (n. ~2000), dintr-o căsnicie anterioară cu Yolka Flyman, de care a divorțat în 2004. In 2012 obtine si cetatenia romana
Loredana & Roman Iagupov - Moldovenii s-au nascut (Live din concertul Reveria - Sala Palatului 2014)
BOGDAN CURTA
| Bogdan Curta | |
 Bogdan Curta | |
| Date personale | |
|---|---|
| Nume la naștere | Bogdan Adrian Curta |
| Născut | (38 de ani), Cluj,  RomâniaCluj-Napoca, România |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | cântăreț, cantautor, compozitor, scriitor, poet |
| Activitate | |
| Gen muzical | folk, ușoară |
| Tipul de voce | tenor |
| Instrument(e) | voce, clape, chitară |
| Ani de activitate | 2006 — prezent |
| Prezență online | |
| Site web | |
| Modifică date / text | |
Bogdan Curta (n. 13 septembrie 1982, Cluj-Napoca) este un cântăreț cantautor de muzică folk și muzică ușoară, compozitor, orchestrator, poet și prozator din România.[1] De asemenea este realizator și prezentator de emisiuni radio.[2]
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Bogdan Curta și-a început cariera muzicală la 13 ani când a cântat la numeroase spectacole și emisiuni radio și de televiziune naționale.[3][4][5][6][7][8] Primul său album, Îngeri din Rai, album de colinde și cântece de iarnă, a fost lansat în 2003 la Cluj-Napoca. Din 2006 și-a început cariera profesională printr-o dublă lansare oficială a unui album de compoziții muzicale proprii, și a unui volum de versuri și aforisme, ambele intitulate Dor de Primăvară.[9] Au urmat trei noi albume de muzică lansate oficial până în prezent.[10][11][12]
Bogdan a cantat în spectacole alături de Compact, Pasărea Colibri, Cargo, Direcția 5, Ducu Bertzi, Amadeus, Narcisa Suciu și Mircea Vintilă.[13][14] Din 2009 și-a extins activitatea pe plan internațional, susținând spectacole pentru diasporă în Franța, Germania și Belgia,[15] și relansându-și albumele muzicale în format digital, apărând pe magazine online globale de muzică precum iTunes Music Store, Amazon, Rhapsody sau eMusic.[16][17][18][19] De asemenea, se menține continuu în topul celor mai urmăriți artiști de pe Trilulilu, principalul website autohton de videoclipuri, primind din partea fanilor distincția neoficială de „vedetă Trilulilu”.
DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Îngeri din Rai colinde (2003)
- Dor de Primăvară (2006)
- Îngeri din Rai relansat (2007)
- Dor de Crăciun colinde (2008)
- Aripi de Îngeri (2009)
PUBLICAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Dor de Primăvară volum de versuri și aforisme (2006)
Clipe de poveste la nunta cu Bogdan Curta Formatie nunta
ANTON ȘUTEU
| Anton Șuteu | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | |
| Decedat | (63 de ani) |
| Cauza decesului | boală cerebro-vasculară[*] |
| Părinți | Iuliu Șuteu |
| Cetățenie | România |
| Ocupație | compozitor profesor |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Muzică București Academia Națională Santa Cecilia[*] |
| Premii | Ordinul național „Steaua României” () |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
| Modifică date / text | |
Anton Șuteu (n. – d. ) a fost un compozitor și profesor român.
A fost fiul generalului prof. dr. doc. Iuliu Șuteu.[1]
STUDIILE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Studiile muzicale le-a început la Liceul de Muzică nr. 1 din București (1960-1966) cu Emilia Vlangali (pian), continuându-le la Conservatorul din București (1966-1972) cu Anatol Vieru (compoziție), Dragoș Alexandrescu (teorie-solfegiu), Ion Dumitrescu (armonie), Nicolae Buicliu (contrapunct), Tudor Ciortea (forme muzicale), Aurel Stroe (orchestrație), Vinicius Grefiens (citire de partituri), Ovidiu Varga și Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Constantin Bugeanu (dirijat orchestră).
S-a specializat la Academia de Muzică Santa Cecilia din Roma (1972-1974) cu Virgilio Mortari (compoziție).
În 2005, a devenit doctor în muzicologie la Universitatea Națională de Muzică din România.
CARIERA PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Asistent (1972-1990), lector (1990-1992), conferențiar (1992-2006) și profesor (din 2006) la catedrele de compoziție și muzicologie la Universitatea Națională de Muzică din București.
Din 1992, a fost coordonatorul secției de Muzică ușoară și Jazz, a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor. A susținut conferințe, prelegeri, emisiuni de radio și televiziune. A publicat articole în Muzica.
MUZICĂ DE TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Tache, Ianke și Cadâr (1993), muzică de scenă la piesa lui Victor Ion Popa;
- Numele trandafirului (1994), muzică de scenă la piesa după romanul lui Umberto Eco;
- Steaua fără nume (1995), muzică de scenă la piesa lui Mihail Sebastian;
- Pasărea în spațiu (2002), muzică de scenă la piesa lui Octavian Greavu.
MUZICĂ VOCAL-SIMFONICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Preludiul primăverii (1973), cântată pentru cor mixt și orchestră, p.a. București, VII 1973, Orch. și Coral Cons., Grigore Iosub.
MUZICĂ SIMFONICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Simfonia nr. 1 ,,Chemarea" (1972), p.a. București, m 1972, Cons., Emanuel Elenescu; *Simfonia nr. 2 ,,Moisei" (1980), p.a. București, 30 IV 1980, Fil., Radu Chișu. București, Edit. Muzicală, 1981;
- Obiceiuri marocane (1989), suita simfonică, p.a. Casablanca/Maroc, 1989.
MUZICĂ PENTRU SPECTACOLE DE TELEVIZIUNE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Totul e posibil în joc / It's all in the game (1984). Coproducție româno-olandeză, Montreux, Elveția.
MUZICĂ DE FILM[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Drumuri în cumpănă (1978, regia Virgil Calotescu);
- Ultima frontieră a morții (1979, regia Virgil Calotescu);
- Ana și hoțul (1980, regia Virgil Calotescu);
- Buletin de București (1983)
- Acțiunea Zuzuc (1988, regia Gheorghe Nagy);
- Marea sfidare (1989, regia Manole Marcus);
- Autor anonim, portret necunoscut (1990, regia Dan Pita);
- Șobolanii roșii (1991, regia Florin Codre);
- Moartea unui artist (1992, regia Valeriu Drăgușanu);
- E pericoloso sporgersi (1995, regia Nae Caranfil);
- O vară de neuitat (1995, regia Lucian Pintilie);
- Asfalt tango (1996, regia Nae Caranfil);
- Omul zilei (1997, regia Dan Pita);
- Triunghiul morții (1999, regia Sergiu Nicolaescu).
MUZICĂ DE CAMERĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Rondo pentru violoncel și pian (1971);
- Scherzo pentru viola și pian (1971);
- Sonata pentru pian în stil clasic (1972);
- Sonata pentru trompetă și violoncel (1972);
- Meditație (1972), pentru pian;
- Cvintetul de suflători „Acasă" (1973), pentru flaut, clarinet, oboi, fagot și corn. București, Edit. Muzicală, 1991;
- Cvintetul „Culori" (1979), pentru clarinet, vioară, viola, violoncel și pian. București, Edit. Muzicala, 1983 (ST-ECE 01694);
- Temă cu variațiuni (1989), pentru pian. București, Edit. Muzicală, 1989.
MUZICĂ UȘOARĂ, POP, JAZZ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Nu uita, vântule! (1981), voce și orchestră, versuri de Eugen Rotaru (ST-EDE 02371);
- Ce iubire și ce gânduri (1982), voce și orchestră, versuri de Eugen Rotaru;
- Drumul iubirii (1984), voce și orchestră, versuri de Flavia Buref (ST-EDE 03448);
- Da, recunosc (1984), voce și orchestră, versuri de Flavia Buref (ST-EDE 03448);
- Am visat doi trandafiri (1984), voce și orchestră, versuri de G. Braber (în limba olandeză);
- Cântec pentru o floare (1984), voce și orchestră, versuri de Eugen Rotaru;
- Mere fermecate (1986), voce și orchestră, versuri de Eugen Rotaru; idem, versiune orchestrală (ST-EDE 03297);
- Să nu lovim nicicând un porumbel (1985), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03448);
- Fructul vieții (1985), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 02996);
- Cântec despre soare și pământ (1985), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 02996);
- Pacea florilor (1985), voce și orchestră, versuri de George Tarnea;
- Deschideți poarta soarelui (1986), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03448);
- Lumea suntem noi (1986), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03448);
- Voi, oameni de mâine (1986), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03448);
- Așteptare (1986), voce și orchestră, versuri de George Tarnea;
- Cântați cu noi (1986), voce și orchestră, versuri de Dan Verona;
- Chemarea (1986), pentru orchestră (ST-EDE 03297);
- Reverie (1986), pentru orchestră;
- Să ocrotim copacii înfloriți (1987), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03448);
- Cântecul mamei (1987), pentru orchestră (ST-EDE 03297);
- Marea (1987), pentru orchestră (ST-EDE 03297);
- Amintiri (1987), pentru orchestră (ST-EDE 03297);
- Spirala (1987), pentru orchestră (ST-EDE 03297);
- Ritmuri (1987, pentru orchestră;
- Nu-ți spun adio (1988) , voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru (ST-EDE 03437);
- O pasăre (1988), voce și orchestră, versuri de Dan V. Dumitru;
- Adagio (1988), pentru orchestră; Gând senin (1989), pentru orchestră;
- Ostinato (1990), pentru orchestră (ST-EDE 03267);
- Steaua sudului (1991), pentru orchestră (ST-EDE 04167);
- Gratitudine (1991), pentru orchestră (ST-EDE 04167);
- O străduța din Florența (1991), pentru orchestră;
- Prima întâlnire (1991), pentru orchestră;
- Porțile Levantului (1991), pentru orchestră (ST-EDE 034167);
- Albastru de Voroneț (1991), pentru orchestră (ST-EDE 04167);
- Miles mood (1991), pentru orchestră (ST-EDE 04167);
- Coral (1992), pentru orchestră (ST-EDE 04167);
- Zodiac (1992), pentru orchestră;
- Obsesia unui dans (1992), pentru orchestră;
- Nostalgie (1993), pentru orchestră;
- Ecouri (1993), pentru orchestră;
- Vis de iarnă (1992), pentru orchestră;
- Acasă (1992), pentru orchestră;
- Funck (1993), pentru orchestră;
- Depărtări (1993), pentru orchestră;
- De vorba cu mine (1993), pentru orchestră;
- Amintirea unei vacanțe (1993), pentru orchestră;
- Curcubeu (1994), pentru orchestră;
- Transparent, pentru orchestră;
- Fantezie pe o temă de Boccherini (1995), pentru orchestră;
- Vis de dragoste (1995), pentru orchestră;
- Adagio pentru pian (1996), pentru orchestră;
- Fantezie cromatică (1996), pentru orchestră;
- Decembrie (1996), pentru orchestră (Euromusic 1996);
- Ursita (1996), pentru orchestră (Euromusic 1996);
- Saturn, pentru orchestră (Euromusic 1996);
- Capricorn (1996), pentru orchestră (Euromusic 1996);
- Flori de liliac (1997), pentru orchestră (Euromusic 1997);
- Venus, pentru orchestră (Euromusic 1997);
- Aprilie (1997), pentru orchestră (Euromusic 1997);
- Taur (1997), pentru orchestră (Euromusic 1997);
- Love is sacrifice (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
- Love is devotion (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
- Love is renunciation (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
- Love is flirtation (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
- Love is enthusiasm (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
- Love is idolization (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
- Love is Bliss (1997), pentru orchestră (Arcadia/Elveția, IS 560-2, 1998);
- Într-o zi de noiembrie (1998), pentru orchestră;
- Tu și eu (1998), pentru orchestră;
- Orașul amintirilor (1999), pentru orchestră;
- În ritm de bossanova (1999), pentru orchestră;
- Nostalgie (2000), pentru orchestră;
- Raza aurie (2000), pentru orchestră;
- Samba (2000), pentru orchestră;
- Cer (2000), pentru orchestră;
- Pulsație (2001), pentru orchestră;
- Hoinărind prin oraș (2001), pentru orchestră;
- Miraj (2002), pentru orchestră;
- Ecouri (2002), pentru orchestră;
- O nouă zi (2003), pentru orchestră;
- Plimbare (2003), pentru orchestră;
- Orient Expres (2004), pentru orchestră;
- Doi septembrie (2004), pentru orchestră;
- Undeva, cândva (2005), pentru orchestră;
- Șoapte (2005), pentru orchestră.
MUZICOLOGIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
- Profesionalism și diletantism, in: Muzica, București, nr. 3, III 1985.
„Când încerci să caracterizezi creația lui Anton Șuteu, ai senzația că pornești de la șlagărul Deschideți poarta soarelui (un model al genului de divertisment autohton împins până la limita superioară a muzicii universale din secolul XX), pentru ca apoi să traversezi muzica de scenă și de film (zăbovind la coloanele sonore ale peliculelor Triunghiul morții și Pasărea în spațiu sau la jocul de scenă al spectacolelor de teatru Steaua fără nume și Numele trandafirului), spre a descifra vechea pasiune a compozitorului - muzica simfonică - mărturisită permanent prin legăturile indestructibile între noile forme și genuri muzicale, sfârșind totuși prin revenirea la același refren obsesiv din Poarta soarelui - devenit emblema inconfundabilă a unui compozitor particular. Chiar dacă Anton Șuteu afirma, în singurul său jurnal componistic subiectiv, obsesiv intitulat Deschideți poarta soarelui (București, Arpeggione Publishing House, 2006), cd «în fața acestor coloane sonore mă simt pe deplin împlinit», deoarece muzica sa de scenă a devenit o componentă activă a spectacolului și doar una conjunctural - ambientală, totuși se pare că posteritatea - admirându-i ambiția și riscul profesional de a se menține la «granița dintre creația majoră și cea a dezinvolturii exprimării cotidiene» – va admira mai mult «părticelele» genului ușor (Nu-ți spun adio, Deschideți poarta soarelui) ce i-au marcat destinul. «Cazul» Anton Șuteu nu are egal în peisajul artistic românesc din veacul trecut decât poate în cel al lui Ion Vasilescu (care a alunecat de la Cvartetul de coarde, încununat în tinerețe cu un premiu de compoziție de către George Enescu, care spera să-l convingă pe discipolul Scholei Cantorum să nu părăsească teritoriul clasic, pentru muzica ușoară), în ciuda unui pronunțat palmares, cu două simfonii și două cvintete, de incontestabila originalitate. Încercând să ilustreze prin sunete Albastrul de Voroneț prin clepsidra unor ostinați de percuție (Între cer și pământ), apelând la vocea de soprană și la cornul englez spre a obține timbruri speciale (Aspirații), refugiindu-se în ritmurile muzicii de jazz pentru a căuta o binemeritată relaxare sufletească, Anton Șuteu a rămas același artizan riguros, logic în discursurile sonore, stăpân pe tehnică și care a știut să se exprime cât mai firesc, spre a i se deschide mereu «poarta soarelui»”.
PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
A fost distins cu Premiul Gaudeamus la Concursul internațional din Olanda (1979), cu Mențiunea specială a juriului Trandafirul de aur de la Montreux/Elveția (1984), cu Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor (1986, 1987), cu Premiul Uniunii Cineaștilor din România (1991, 1992, 1993, 1995, 1996) și cu Premiul Marocului (Casablanca, 1989).
Decorații[modificare | modificare sursă]
- Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”[2]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu