7. /28 SEPTEMBRIE 2023 - POEZIE

IULIU CEZAR SĂVESCU

Iuliu Cezar Săvescu

Biografie Iuliu Cezar Săvescu

Iuliu Cezar Savescu a fost un poet roman simbolist.

S-a nascut la 28 septembrie 1866 in Braila. 
Originar din Braila, fiu de avocat, Iuliu C. Savescu se naste la 28 septembrie 1866. Urmeaza studiile liceale in Bucuresti, la „Sf. Sava", unde are ca profesor de franceza pe Bonifaciu Florescu. Acesta il prezinta lui Macedonski, introducindu-l in cenaclul „maestrului", cu sediul public la cafeneaua „Fialkovski". Eveniment plin de urmari literare, dar si nefericite, poetul alur.ec'ind in boema, agravata si mai mult prin saracirea totala a familiei. Un post de corector la Monitorul oficial, obtinut prin staruinta lui Macedonski, nu usureaza viata acestui proletar intelectual, evocata si in poezia sa, dusa prin cafenele, redactii fi camere sordide, igrasioase, despre care contemporanii pastreaza amintiri sumbre. Din aceasta cauza nici nu este sigur ca poetul (ce semna in 1898 „student in litere si drept") a terminat vreodata studiile universitare.

Face studii liceale la Bucuresti, la colegiul „Sfi Sava. Urmeaza studii universitare de litere si drept, a caror finalizare insa nu este confirmata. Se ataseaza de cenaclul lui Al. Macedonski, „Literatorul, duce o viata boema, dezorganizata, de proletar al scrisului. 

Evaziunea se produce in poezie si publicistica, mai intii in revistele macedonskiene dar si in intreprinderi proprii: Duminica (1890—1891), Nuvelistul (1895). O culegere a poeziilor sale (inclusiv traduceri, intre altii din Edgar Poc, Corbul, si Shelley, Regina visurilor Mab), intreprinsa in 1901, nu poate fi dusa la bun sfirsit din cauza lipsurilor materiale. De altfel, in curind poetul se fi imbolnavette grav de ftizie. Internat la Spitalul Brincovenesc, moare la 9 martie 1903. Macedonski obtine un mic ajutor de inmormintare, tinind panglicile carului mortuar, impreuna cu Al. Obedenaru, C. Cantilli, M. Demetriade fi N. Tine. Acelasi Macedonski intemeiaza un comitet pentru ridicarea unui bust al tinarului poet disparut.

Se manifesta in poezie, publicistica, traduceri. Se imbolnaveste prematur de ftizie si moare in Bucuresti, la 9 martie 1903.

Poezia lui Iuliu Cezar Savescu este mai mult si mai clar ancorata in estetica simbolista, in comparatie cu creatiile contemporanilor sai. Poetul, inclus de criticul literar Vladimir Streinu in interesanta categorie a „nevroticilor, este realizator, dupa parerea criticului amintit, de „strofe de o stranie putere de incantatie. Cu oarecare reminiscente romantice, dar si cu solide patrunderi in poezia de esente simboliste a timpului sau, poetul, ca sa citam aceeasi voce autorizata, „era in adevar un vizionar, sub ochii caruia imaginile se dilatau pana la reintegrarea formei lor absolute.

Volumul sau, Poezii, va aparea postum, in 1926, in colectia „Biblioteca pentru toti, cu o prefata de Nicolae Davidescu.

Poezia La Polul Nord a aparut in revista „Literatorul, an XIII, nr. 2, cu titlul La Polul Nord, la Polul Sud.

OPERE:
Poezii, Buc, B.p.t., nr. 1121—1122, cu o prefata de N. Davidescu si cu portretul autorului de St. Dumitrescu, 1926 ; Antigona, „subiectul de pe Sofocle" (traducere).

Cântarea lui Walmiki

I

În ţara visurilor mele, cu-adânci păduri de portocali,

Acolo unde palmierii înalţă frunţi cutezătoare,

Sub cerul tropicelor roşii, sub foc de raze orbitoare,

Acolo unde dorm păunii sub lungi alee de migdali,

Demult, demult mi s-arătase, un vis, un lac cu panta lină;

Creşteau şi florile de lotus, şi albe flori de iacint,

Şi lin de tot plutea o barcă, mai mult în umbră ca-n lumină,

Şi-n barcă, trist, cânta poetul, pişcând din strune de argint.

Cântarea lui, înduioşată, era o sfântă rugăciune,

Regret adânc ce se ridică în toată seara către cer;

Din glasul lui puteai cunoaşte că toate sunt deşertăciune,

Că tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister.

II

“Brahma, Indra, o Kamadeva, Krişna, Agin, o zei puternici,

“Puternici zei ce ne conduceţi în lupta noastră pe pământ,

“Deschideţi porţile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici,

“Dar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt.

“Mi-aţi dat destul, în taina nopţii. Sub cortul meu de frunze late,

“Să-mpace sufletu-mi, trimiteţi fâşii de raze argintii;

 “Curmalii-n duo cu zefirii, prin ritmuri sfinte, cadenţate,

“M-adorm, şi-n somn revăd splendoarea divinei voastre-mpărăţii.

“În zori de zi, când aurora, roşind ca pudica fecioară

“Ridică vălul trist al nopţii, în glas de păsări mă trezesc;

“Mă cheamă blândele izvoare şi pomii mândri mă-nconjoară,

“Şi-asupra mea, cu dărnicie şi flori şi frunze risipesc.

“Din rodul spornic al naturii un dar bogat cu prisosinţă

“Aţi dat poetului Walmiki, nemuritor şi sfânt buchet,

“Dar pentru dar, o zei puternici, în mine nu-i recunoştinţă,

“Căci este un dar de nemurire ascuns în cântec de poet.

“Cântarea mea i-amărăciune; m-apasă-a voastră dărnicie;

“Zadarnic daţi atâtea daruri, mă simt pe-atâta de sărac;

“Deschideţi porţile eterne; deschideţi sfânta împărăţie,

“Mormântul e supremul bine, acolo numai mă împac”.

III

Atunci ieşi din mări şi luna, era un corn frumos de taur;

Gâlveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,

Şi peste lac se-ntinse o pânză ţesută-n fir de-argint şi aur,

Şi lacul leneş se întinse, a suspinat şi-a adormit.

Crăpă-n zigzag nemărginirea şi zeul Krişna-atot puternic,

Pe-un car de roze se coboară din tronu-i mândru de palmier;

Poetul lira îşi aruncă, îşi pleacă fruntea de cucernic

Şi-n clarul lacului se vede şi jos şi sus acelaşi cer.

Krişna răspunde: “Pentru tine am fost mai bun ca un părinte;

“Ar zice lumea că din raze în astă lume te-am adus,

“Vărsai în sufletul tău roze ce-am  smuls din harurile sfinte,

“Şi-am zis gândirii tale: zboară mai sus de nori, de cer mai sus.

“Spre ciuda mea, în clarul serii mă cheamă trista-ţi rugăciune;

“Ar zice toţi c-am fost cu tine un crunt duşman neiertător;

“De unde-atâta deznădejde? – De-unde atâta amărăciune?

“Atât desgust de omenire? De rai de unde-atâta dor?”

IV

Atunci Walmiki, grav şi rece, întinse braţele-n lumină;

“Krişna, el zice, către tine, nu-s demn privirea să ridic;

“Mi-ai fost de zece ori părinte, şi tu din gloria-ţi divină

“Te-apropii, plin de îndurare, de mine, viermele cel mic.

“Dar cadă ura ta asupră-mi, că-n mine nu-i recunoştinţă;

“Eu văd cu pismă înşişi şerpii din fala ta părtaşi că sânt;

“Din cer tu caţi cu bunătate l-aşa de josnică fiinţă,

“Le dai şi lor tovărăşie, când singur, vai! sânt pe pământ.”

Krişna zâmbi dumnezeeşte, simţise el întreaga taină,

Văzu că-n opera-i sublimă nici el n-a fost desăvârşit,

Şi zise: “Facă-se-a ta voie!” întinse-apoi rozalba-i haină:

Uşor, ca fulgu-n legănare, pe ţărmul apei s-a oprit.

Apoi din lotus smulse-o floare, curată floare şi plăpândă,

Suflă în ea şi-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremură,

Şi iată, unde se despică: din ea fecioara cea mai blândă,

Roşind ca frageda-aurora, de apă păru-şi scutură.

V

Krişna mai zise: “Floare-Albă, căci floare este al tău nume,

“Îndreaptă-ţi faţa spre Walmiki, de-acum cu el ai să trăieşti”.

Mai zise iarăşi lui Walmiki: “Îţi dau eu azi un dar pe lume

Ce seamăn n-are, a ta cântare c-un nou avânt să-nsufleţeşti”.

Dar Floarea-Albă: “Doamne mare! nu voi să stau aşa cu dânsul!

“Priveşte-n inima-i spurcată cum negri şerpi îi mişuiesc!

“Privind tu însuţi n-ai fi-n stare de jale mare să-şi ţii plânsul!

“Din lut m-ai scos, în lut prefă-mă; de câte văd mă îngrozesc”.

“Văd mări cu vecinică furtună, ce urlă-ntinse către maluri,

“Cu fiare-n lanţuri ferecate răgind în sus c-au flămânzit,

“Nu vezi scânteie de lumină pe spuma turburilor valuri!

“Şi-ntr-însul văd prăpăstii sute, şi dânsul rabdă umilit!”

“Vezi mări ce urlă spumegoase, Krişna îi zise, vezi caverne,

“Vezi şerpi şi-n totul întuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;

“Zâmbeşte-i tu, şi-n zmbet pune căldura dragostei eterne,

“Atingă braţul tău grumazu-i, de vrei durerea să-i răpui”.

Deci Floarea-Albă se supuse: poetul mâna îi atinse,

Şi-ndată inima-i zdrobită de foc divin s-a luminat;

Din jocul florilor cu vântul o dulce muzică se-ncinse,

Şi zeul însuşi, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.

Iar barca, lebădă uşoară, din os de scoici meşteşugită,

Purcede lin, legănătoare, spre ţărmul lacului opus,

Pe când Walmiki, în picioare, strângând tovarăşea-i iubită,

Îngână cântecul vieţii, cu mâna dreaptă-ntinsă-n sus!

Mai 1806

Prieteni 

Şi miezul nopţii negre era de caraulă,

Şi dealurile sure în zare fumegau,

Şi greu dormea pământul, ira luna, somnambulă,

Da umbrelor viaţă şi umbrele mişcau,

Iar dealurile sure în zare fumegau.

Grădina, sub ferestre, dormea în nemişcare;

Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise,

Părând că cere-n somnu-i o dulce sărutare,

Iubita, ostenită, pe braţe-mi adormise,

Cu fruntea în lumină, cu buzele deschise.

Mă îmbătau miresme, suflarea-mi tremura;

Strângând la sân comoara de scumpă fericire,

Cu ochii-nchişi spre ceruri, simţeam cum mă fura

Un vis frumos. În zare zburam la nemurire,

Strângând la sân comoara de scumpă fericire!

Dar fericirea-i scurtă şi visul schimbător!

Din raze, din lumină, din viaţă fericită,

Zăceam întins pe-o masă de-un negru-ngrozitor,

Cu buzele-ngheţate, cu mâna-nţepenită,

Din raze, din lumină, din viaţă fericită!

La creştetu-mi iubita plângea îngenunchiată,

Şi blestemându-şi soarta, cosiţele-şi smulgea,

Se repezea nebună la fruntea-mi îngheţată,

Sub mutele icoane plângând îngenunchia,

Şi blestemându-şi soarta, cosiţele-şi smulgea.

Venind spre mine-atuncea o ceată rea de umbre,

Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare,

Îmi înconjoară masa, de sub mantale sumbre

Trăgeau cu nepăsare cuţite şi topoare,

Cu feţele ascunse sub măşti îngrozitoare.

Şi toţi se repeziră ca fiarele turbate,

Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau,

Mă străpungeau cuţite din piept şi până-n spate,

Iar unii din picioare şi oase-mi ciopleau,

Şi braţele-n cadenţă pe trupul meu cădeau.

Dar când mă ciopârţiră în mii de bucăţele,

Cu mâni de sânge ude când măştile şi-au scos,

Erau ai mei prieteni, la vestea morţii mele

Ne mai putând din mine să tragă vr’un folos,

Cu mâni de sânge ude ei măştile şi-au scos.

1890

Regina visurilor mab 

Regina visurilor Mab

Mai mare nu e ca rubinul

De la turbanul de Nabab,

Şi e uşoară ca suspinul.

Căruţa ei, cum unii zic,

E jumătate de alună,

Şi caii praful cel mai mic,

Şi hăţuri razele de lună.

Un arţăgos şi gros muscoi,

Într-o livrea catifelată,

Conduce mândrul ei convoi.

Regina şade răsturnată.

Şi fie ploaie, fie vânt,

Picior peste picior se duce,

Ca fulgul cade la pământ,

Şi vise-n foi de nuc aduce.

Iar când s-aude-un bâzâit

Ca de lăcustă sau albină,

Atunci se ştie c-a sosit

La poartă-a viselor regină.

Ea colţul fustii-şi pune-n brâu,

Să nu o calce în picioare,

În mână ia un spic de grâu

Şi cu un gest de vrăjitoare:

Fecioarei se arată în vis

Ca un flăcău frumos şi dulce

Şi-n inimă îi lasă scris

La el cu gândul să se culce.

Flăcăului îi zice: “vezi,

Cutare după tine plânge”,

Şi-n somnu-i pătimaş îl vezi

Cum perina în braţe strânge.

Şi soacrelor le zice iar,

Că sunt bătute de-ai lor gineri,

Şi babelor le face chiar

Ponos cu neînsuraţii tineri.

Şi pe săraci şi pe avari

De o potrivă îi munceşte,

Pe unii-i face oameni mari,

Pe alţii hoţu-i jefuieşte.

Bătrâni aproape seculari,

Ce anii îşi târăsc în beţe,

În visul lor cu fete mari,

Fac pocinog ca-n tinereţe.

Iar popa vede necăjit

Cum preoteasa în chilie,

Cu dascălul afurisit,

S-a pus pe chef şi veselie.

Toţi muritorii ziua fac

În contra ei duşmane plângeri

Copiii singuri dorm şi tac,

Căci numai ei visează îngeri.

1893

COSTACHE NEGRI

Biografie

Costache Negri (n. 14 mai 1812, Iaşi, judeţul Iaşi – d. 28 septembrie 1876, Târgu Ocna, judeţul Bacău) a fost revoluţionar paşoptist moldovean, scriitor, pârcălab, deputat, vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc din Moldova.

Costache Negri
Date personale
Născut	14 mai 1812 Iași, Principatul Moldovei, astăzi România
Decedat	28 septembrie 1876 (64 de ani) Târgu Ocna, Județul Bacău (interbelic), Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, astăzi România
Naționalitate	român
Cetățenie	România
Religie	ortodox
Ocupație	Om politic
Pârcălab de Covurlui
În funcție 1851 – 1855
Deputat
În funcție 1857 – 1865

S-a născut într-o familie de boieri înstăriţi. A studiat în Moldova, la Chişinău şi Odessa, iar în 1834 a plecat pentru a studia în Franţa şi Italia.

S-a întors în Moldova în anul 1841. În anul 1848 se găsea la Paris, unde a luat parte la revoluţia paşoptistă. Nu s-a mai putut întoarce în Moldova, motiv pentru care s-a oprit la Braşov. A luat parte la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai 1848. A trecut mai apoi în Bucovina, unde a continuat să ducă o activitate revoluţionară, până când a fost silit să plece din nou în Franţa.

După terminarea revoluţiei paşoptiste s-a întors în Moldova, activând în administraţie. A fost pârcălab de Covurlui între 1851-1855. Între 1857-1865 a fost deputat. A fost vicepreşedinte al Adunării Ad-hoc din Moldova. În 1859 a fost reprezentantul Moldovei şi Munteniei la Constantinopole, unde a plecat pentru a obţine recunoaşterea unirii celor două provincii. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza s-a retras din viaţa politică.

Este înmormântat la Mănăstirea Răducanu din Târgu Ocna.

POEZII:

Cântic haiducesc 

Măi băiete, măi voinice,
N-a rămas alta pe-aice
Decât să-ncarci ghintul bine
Şi-apoi la drumuri te-aţine,
Ca să vezi, cine mai vine.

Căci faină nu mai ai,
Nici galbeni poţi să mai dai
La cel bir din ist pământ...
Trăsni-i-ar Dumnezeu sfânt
Sub ţărâna de mormânt!

Eu prin grosuri tot şezui
Şi-a plăti bir nu putui...
Bată-i crucea! cum nu-i doar
Să ne bată, să ne-omoare,
Să ne-ngroape la-nchisoare!

S-a dus vremea cea bogată,
De-şi punea nevasta spată
Şi prn zemnic şi pe-afară,
Apoi vindea pânză-n ţară
Şi purta la gât odoară.

Iar românul cu opt boi
Şi cu şaptezeci de oi
Tot mulgea, mereu mulgea,
Habar de nimic n-avea
Şi birul uşor plătea.

Dar acum, măi băieţele,
Fără fir de musteţele,
Mâncaşi nevoile grele...
Dare-ar dracii printre ele,
Să scăpăm de măgurele!

Căci găsim prin codrii verzi
Potici, cărări de te perzi...
Vie-apoi să ne gonească!
Iar Dumnezeu să-i ferească
De urgia haiducească!

Cât a fost dorul în mine
De-a trăi cu toţii bine,
Am lucrat la cel ogor
Ca tot omul muncitor,
Să fiu maicei de-ajutor.

Dar m-am răzbătut de tot
Şi-a suferi nu mai pot
Ocări, fiere şi bătăi,
Urgisind bieţii flăcăi
Şi făcându-i din buni răi!

Săriţi cu toţi, măi băiaţi,
Şi-n duşmani din greu tăiaţi,
Căci acolo ne-i scăpare!
Săriţi pe cai toţi călare.
Să tragem spre lunca mare.

Dau călcâi în negrul meu,
S-apuc în lume mereu...
Măcar capul să mi-l taie,
Vreau să vărs sânge pâraie
Sub topor şi sub bătaie!

Căci mi-i sufletul mâhnit,
C-am ajuns de ne-au robit,
Şi m-au prins un dor nebun
Tot amarul să-mi răzbun
Prin desişul de alun!

GEO DUMITRESCU

Biografie

Nastere: 17 mai 1920, București
Deces: 28 septembrie 2004

Geo Dumitrescu a fost un poet și scriitor roman.

Geo Dumitrescu
Date personale
Născut	17 mai 1920  București, România
Decedat	28 septembrie 2004 (84 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	redactor de gazetă[*] traducător poet
Modifică date / text

Membru corespondent al Academiei Române

A urmat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie, impunandu-se in lumea literara inca din primul an de studii.

Debuteaza, in 1941, la doar 21 de ani (cu Placheta aritmetica). Cinci ani mai tarziu ii apare Libertatea de a trage cu pusca si continua cu poeme scrise intre anii 1940-1943.

Intr-o lume literara foarte productiva (media este de 20-30 volume pe cap de scriitor), Geo Dumitrescu este, cu adevarat, o pasare rara. A scris putin si n-a publicat, realmente, decat atunci cand a avut ceva de spus. Poemele lui, de la Libertatea de a trage cu pusca (1946) pana la Jurnal de campanie (1974), puse la un loc, formeaza o carte cu un numar rezonabil de pagini, una singura, in timp ce unii dintre colegii lui mai varstnici sau mai tineri tind sa atinga cifre (pentru poezie) astronomice. Numarul cartilor nu este, desigur, un criteriu pentru valoarea poeziei, dar, vazand ce forme alarmante ia la unii autori postbelici lipsa de exigenta estetica, nu putem sa nu pretuim un poet care nu forteaza ritmurile spiritului creator si, atunci cand nu are nimic esential sa comunice, are taria sa taca.

Publicat dupa incheierea razboiului, volumul (care purta initial titlul Pelagra) a fost scris in timpul acestuia, insa cenzura ii interzisese aparitia. Volumul urmator, Nevoia de cercuri care apare abia in 1966 reia, intr-o anexa, Libertatea de a trage cu pusca. Vor urma ciclul de poeme erotice Furtuna in Marea serenitatii, precum si ulterior Jurnal de campanie (1974), Africa de sub frunte (1978), Versuri (1981), As putea sa arat cum creste iarba (1989), Cainele de langa pod (1997), Poezii (2000). Cu acelasi talent inegalabil, a talmacit din poezia universala (franceza, africana, sud-americana, chineza s.a., dupa cum, singur sau in colaborare a tradus numeroase romane si volume de proza.

Nu exista un alt poet, in perioada postbelica, mai apropiat de cautarile actuale din domeniul poeticului decit autorul volumului Libertatea de a trage cu pusca (1946). Geo Dumitrescu este primul ce se scutura de sechelele avangardiste si post-avangardiste, in plin suprarealism romanesc, intuind ca discursul trebuie sa se plieze caduc catre realul existentei si sa abandoneze retoricile obosite ale mimezei; mi se pare cu totul extraordinara capacitatea singularizarii in actul experimentalist, situare ce-1 apropie de preocuparile novissimi-lot italieni, care au purtat o polemica acerba cu poezia metafizica a generatiei lui Ungaretti si Montale. Este surprinzator ca Geo Dumitrescu se inscrie si el in mod programatic in ofensiva discursului antimetafizic pentru a accede la nuditatea tragica a realului. Cred ca e fortata asertiunea unor eseisti ce vorbesc de anti-poezie pentru ceea ce a insemnat ruptura propusa de noua atitudine poetica; Geo Dumitrescu a aratat, cu anticipare de trei decenii, ca metafora mai mult indeparteaza decit apropie de real si a trecut la un limbaj mai direct care sa mentina in receptare mai degraba senzatia unei comunicari existentiale decit una a unei comunicari metaforizante. Ceea ce a socat si a frapat in cadrul noii aritmetice poetice a fost chiar aceasta directeta si de-solemnizarc a comunicarii ce aspira sa atinga miezul realului fara a mai recurge la substitutcle ornante ale limbajului poetic traditional. Probabil ca radicalitatca optiunii anti-metafizice adoptate de catre Geo Dumitrescu a indus o stare de alerta ui orizontul de asteptare obisnuit cu alta reprezentare .a poetizarii; dintr-odata s-a creat spaima ca domeniul solemn sacrosanct a fost violat de utilizarea unor instrumente ne-demne sa figureze in aria poetica. In fond, se pune doar chestiunea functionalitatii acestei arii de utilitate, adica materialul omologat poetic nu Poate sa ramina imuabil, ci trebuie sa varieze in functie de originalitatea emitentului poetic, a carui indrazneala in schimbarea intrinseca a canoanelor va face sa avanseze discursul indiferent de scolile retorice.


Interviul din Lumea de maine sugereaza starea lui de spirit de atunci. isi intocmeste fisa psihologica in 18 puncte si, consultand-o, intelegem ca poetul de ani 25, abia scapat de un razboi nimicitor, face haz de necaz si, la intrebarile cat se poate de serioase ale lui Ion Biberi, raspunde in doi peri si isi face un portret din care retinem: „1. Nu sunt tuberkulos. (Din motive de nostalgie, propun ca acest cuvant sa se scrie de azi inainte cu K nemtesc.) 2. Nu sunt inteligent. 3. Nu sunt frumos. 4. Nu sunt abstinent. 5. Nu sunt disponibil. 6. Nu sunt disparat. 7. Nu sunt distinct. () 8. Nu sunt incapatanat. 9. Nu sunt curat. 10. Nu sunt prost. 11. Nu sunt serios. 12. Nu sunt inalt. 13. Nu sunt poet. 14. Nu sunt mediocru. (Cu aplicatie speciala la inteligenta si talent.) 15. Nu sunt urat. 16. Nu sunt membru al partidelor istorice. 17. Nu sunt consecvent. 18. Nu sunt grozav. (Pentru necesitati de aparat critic, vezi cantecul popular „Trei in lume nu se poate si capitolul din orice manual universitar despre Identitatea contrariilor.) Din alte 18 propozitii, tot asa de precise, aflam ca tanarului poet nu-i place whisky, ii plac Mozart si melodia Beguin the beguin, serile calme de toamna, metafora brutala, vegetala si banala: „Sunt sarac ca arborele din padure pe care i-a comunicat-o textual Domnisoara Jeni, de meserie prostituata, in seara zilei de 29 martie 1945.

Poezia lui Geo Dumitrescu definitiveaza un profil distinct in lirica romaneasca de azi. Poetul ironic si fantezist coexista cu sentimentalul supravegheat, elanul discursiv isi lasa ragazul sa se domoleasca in alambicurile unei abundente notatii, in comentarii si autocomentarii relativizantc care, fara sa micsoreze tensiunea lirica, o protejeaza impotriva amenintarilor retoricii. Suprafata textului se acopera de o multime de asemenea noduri tensionale coagulate de acumularile succesive ale „evenimentelor, puncte diseminate ce genereaza, ca tot atitea nuclee, noi jocuri ale fanteziei, „verificate si „controlate de o ascutita inteligenta critica. Un poem precum Dar eu spun mereu ilustreaza perfect acest mecanism extrem de suplu, care permite in acelasi timp crearea unui spatiu liber de miscare a verbului si nu mai putin o permanenta interogare a posibilitatilor sale de a capta si transmite sensul („Si discutam mereu, si ziceam etc.) E o cautare fertila, traducind vointa de a mentine vie conditia interogativa a poeziei, atit sub raportul problematicii umane incorporate, cit si sub acela al reflectiei asupra propriei realitati expresive. Caci G. D. continua sa fie si in poemele relativ mai recente acelasi poet atent la firescul gesticulatiei lirice, ferindu-se de extreme () Cu o asemenea constiinta rclativizanta, deschisa concretului uman dar distantin-du-se voluntar de tot ceea ce l-ar putea imobiliza sub crusta moarta a cuvintelor — fie ele „frumoase si „nobile — Geo Dumitrescu se infatiseaza la fiecare lectura drept unul dintre poetii cei mai prezenti ai ultimelor decenii. In scrisul sau se pot descoperi multe din radacinile liricii celei mai tinere, din ce in ce mai interesata de conditia omului concret.


Poeme

Aventuri lirice (1963)
Nevoia de cercuri (1966)
Jurnal de campanie (1974)
Africa de sub frunte (1978)

Versuri (1981)
Aș putea sa arat cum crește iarba (1989)
Libertatea de a trage cu pușca și celelalte versuri (1994)
Cainele de langa pod (1997)
Poezii, ediție completa și definitiva (2000)
Biliard = Billard, ediție revazuta (2001)

Critica literara (referinte critice despre Geo Dumitrescu):

Am ramas cu impresia citind cronici despre poeziile d-lui Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu pusca) ca d-sa face un fel de poezie bufona in care autopersiflarca atinge culmea. Am citit acum aceste poeme si inteleg temeiul judecatii, totusi perceptia mea directa apara interesele literare ale autorului. Da, exista persiflare, care este de obicei semnul unui mare sentimentalism, constient de sine. „La dracu, sa nu fim patetici! striga d. Geo Dumitrescu, tinar poet, foarte patetic. Sint doua chipuri de a te impaca cu pathosul in limitele artei: ori a-1 accepta sincer, a-1 inveli in mantie de brocart si a-1 decora, ori de a-1 grima, rupind vesmintele de pe el, dindu-i un aer de mizerie, Dar se stie ca atunci cind pictorul zugraveste trupuri invelite in zdrente, face asta fiindca s-a incredintat de perfectia anatomica a modelului. D. Geo Dumitrescu a ales ultimul mod, adoptind un stil „simplu (care insa, fireste, e facut), un limbaj supraprozaic si ingenuu. Temele poemelor sale sint de categoria sublimului si a tragicului, iar d-sa le inregistreaza cit mai neacademic cu putinta. (). Poetul nostru vorbeste in stil „curent: „n-are nici un sens sa omit ochii „si in orice caz „Eram dezgustat profund, Dumnezeu sa ma ierte „Dar e cert ca as fi tentat la maximum. Acestea sint numai detalii de stil. Dispozitia sufleteasca apoetului e vibranta si acest lucru e imbucurator. Obiectele au pentru el semnificatii adinci. () In aceeasi fraza familiara sint spuse nostalgii vizionare, foarte gratioase, un fel de comentarii pe marginea marilor ascensiuni: „Nu va temeti, prieteni, zburam,/ iata-ne sus, peste timp, peste om,/ in curind ii veti vedeape Dante si pe Adaml mincind alegorii din acelasi pom() Acum, in treacat fie zis, punindu-ne din unghiul de vedere teoretic in care se aseaza poetul insusi, care e un progresist, trebuie sa observam ca poezia aceasta e inca de mentalitate „burgheza. Poetul merge pina acolo incit sa ironizeze („Ford) civilizatia masinista, strins legata de orice regim muncitoresc () George CALINESCU („Natiunea, 12 ianuarie 1948)

POEZII:

Inscriptie pe piatra de hotar

"Cin' se ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine..."
(Cîntec popular)

Slav as fi fost, de nu eram latin,
latin as fi, de n-as fi fost si dac -
dar a iesit asa : sa fiu român,
si eu cu soarta asta ma împac !

Mi-au dat si altii sînge si cuvinte -
nisipuri galbene trecura-n zbor,
purtate-n vîntul Asiei, fierbinte,
sa-ngrase primitorul meu ogor.

Si din Apus, din Miazazi, venira
umane pulberi, umbre si lumini,
cu bine si cu rau ma vremuira -
pe toate le-am sorbit în radacini.Si nu-i nimic strain - a' mele-s toate,
dator nu sînt : platit-am cu prisos ! -
ca tot platind uitucilor la rate,
cutitul mi-ajunsese pîn' la os !Dar am ramas asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Sînt bucuros de oaspeti si prieteni ;
deschisa-i poarta, inima si ea ;
binevenit vei fi sub mîndre cetini,
în muntii mei, la calda marea mea.

Îmi dai un sfat ? Te-ascult cu luare-aminte.
O mîna de-ajutor îmi dai ? Multam !
Dar nu cumva sa-ti bîiguie prin minte
ca asta-i tara cailor de ham !

Poftiti, deci, stati la masa, stati la soare ! -
un loc prielnic va pastrez, amici;
v-astept cu mintea plina, gîndu-n floare
(ca nu-i de lipsa fosforul pe-aici !...)

Întind spre toata zarea poduri bune :
primesc si dau întregului Pamînt;
nu-i gînd viclean în mine sa rasune,
dar nici stapîn nu caut: eu îmi sînt!

Învat, cîntînd sau nu, si limbi straine,
mi-or folosi - în mintea mea socot -
dar ma gîndesc de-asemeni ca e bine
sa ma pricep întîi si-ntîi sa-not !...

Si, iata, simt asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui, în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.

Ca slav eram, de n-as fi fost latin,
latin as fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a iesit asa : sa fiu român -
si vreau cu toata lumea sa ma-mpac ! 

Portret

Acum pictez un tablou mare –
vreau sa-mi fac un autoportret.
Aici o sa desenez inima – o gamalie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru si concret.

Undeva vor fi neaparat nasul, gura,
n-are nici un sens sa omit ochii – doua semne de întrebare,
aici în colt o sa-mi pictez gândurile –
o claie informa de rufe murdare.

Pieptul – o oglinda cu poleiul zgâriat –
va lasa sa se vada interiorul
(cu totul neinteresant, indefinitiv),
sus, sprâncenele îsi vor schita zborul.

Doua aripi vor fi probabil si urechile,
fruntea cutata – o scara catre infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia rosie a sarutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zari, în fine,
cicatricea unei gauri în frunte,
sau în maldarul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea sa semene a ideal sau a munte ... 

Romantism

Suntem oameni inteligenti – ti-e mai mare dragul !
prietene, versul e otrava si pâinea e scumpa si rea ;
altadata sedeam de vorba si scuipam
si nu ne parea rau ca timpul trecea.

Astazi, în birou e prea frig si oamenii sunt uscati si galbeni –
fiecare e plin de mila si toti au un gând meschin.
Noptile sunt sticloase ca ochii mortilor
si ca sa te mai îmbeti trebuie sa bei spirt, nu vin.

Altadata eram mai prosti si ne vedeam de treburi ;
aveam bani, timp, nostalgia foamei – si era bine,
stiam doar ca în Japonia se vând becuri ieftine
si ca zilele ne sunt teribil de putine.

Suntem oameni inteligenti – ti-e mai mare dragul ! ...
Vom avea si noi sa povestim de un razboi
frumos, mare, epopeic, nemaivazut,
la care, ehe ! am luat parte si noi !...

Prietene, îti spun, versul e otrava si pâinea e scumpa,
O sa te întreb totusi peste cinci ani, fara pic de pedanterie
(când vom fi iar prosti si vom avea vreme) :
... « Înainte sau dupa marea batalie ?»

Mâine o sa vie primavara cu flori multe si inutile –
dar fetele sunt dactilografe si luna e patata de venin,
noptile sunt sticloase ca ochii mortilor
si ca sa te mai îmbeti trebuie sa bei spirt, nu vin ...

VIRGIL IERUNCA

Biografie

       Virgil Ierunca s-a nascut la 16 august 1920, în comuna Ladesti (judetul Vâlcea). Urmeaza scoala primara in satul natal, apoi studiile liceale la Râmnicu-Vâlcea si la Bucuresti (Liceul "Spiru Haret"). Obtine licenta în litere si filozofie la Universitatea din Bucuresti.(1943) Paralel cu studiile universitare, este redactor la ziarul Timpul (sub directia lui Mircea Grigorescu) si apoi la Ecoul.

Virgil Ierunca
Date personale
Născut	16 august 1920[2][3][4]  Lădești, Vâlcea, România
Decedat	28 septembrie 2006 (86 de ani)[5][2][3][4]  Paris, Franța
Căsătorit cu	Monica Lovinescu
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist scriitor critic literar[*] poet publicist
Limbi	limba română[1]
Note
Premii	Ordinul național „Steaua României”

       Este unul dintre animatorii revistei Albatros, suprimata de regimul antonescian. Împreuna cu Ion Caraion, a editat revista Agora (1946). A colaborat la Revista Fundatiilor Regale, Vremea, Fapta, Viata Româneasca, Universul literar, Kalende.
       În decembrie 1946 primeste o bursa a guvernului francez. Alege calea exilului, stabilindu-se definitiv în Franta, unde desfasoara o fructuoasa activitate culturala.
       Între anii 1952 si 1975 este redactor cultural în cadrul emisiunilor pentru strainatate ale Radiodifuziunii Franceze ("Cronica ideilor") si redactor politic al emisiunii în limba româna. Din 1975 este cercetator la Centrul National de Cercetare Stiintifica (C.N.R.S.), sectia filozofie, si colaborator al postului de radio "Europa Libera".
       In exil, este redactor la principalele reviste romanesti: Luceafarul, Caiete de Dor, România muncitoare, Limite, Ethos. Colaboreaza activ si la alte ziare si reviste românesti: Romanul, Uniunea Romana, America, Lumea Libera. Publica articole despre cultura româneasca în diferite dictionare si enciclopedii din Franta si Germania, dintre care amintim: Literatura româna, în Encyclopédie de la Pléiade (Gallimard, Paris, 1957; ed. a II-a, 1968); Literatura româna, în Histoire générale des littératures (Quillet, Paris, 1961); Scriitori români, în Dictionnaire des Littératures (Presses Universitaires de France, Paris, 1968); Literatura româna, în Lexicon der Weltliteratur im 20 Jahrhundert (Freiburg, Basel, Wien, 1968); Scriitori si pictori români, în Dictionnaire du surréalisme et ses environs (Office du Livre, Fribourg, 1982).
       A incetat din viata, pe 28 septembrie 2006, la spitalul Tenon din Paris.

       Opera in principal: Loi, terreur et resistence en Roumanie, (Paris, 1960) / Româneste (Fundatia Regala Universitara Carol I, Paris, 1964 si Editura Humanitas, Bucuresti, 1991; 2005) / Pitesti (Editura Limite, Madrid, 1981 si, sub titlul Fenomenul Pitesti, la Editura Humanitas, Bucuresti, 1990; 1991) / Subiect si predicat (Editura Humanitas, Bucuresti, 1993) / Dimpotriva, (Editura Humanitas, 1994) / Semnul mirarii (Editura Humanitas, 1995) / Trecut-au anii. Fragmente de jurnal (Editura Humanitas, 2000) / Poeme de exil (Editura Humanitas, 2001).

POEZII: 

Afară 

A fost ca o uşă închisă
Grădina de frig.
Ferice de cei rămaşi pe malul celălalt
Corăbii îi aşteptau
Şi mâna lui întinsă peste timp
Ca o muzică-naltă
Murmur de fructe viitoare

Uşa s-a mai închis odată
Şi un singur anotimp a intrat în casă
Şi n-a mai ieşit.
Cum să reînnoieşti începutul?
Pe scara aceea se poate doar coborî
Focul e stins uitată vechime
Din hornuri cenuşa se urcă în stele
Au înnegrit oglinzile de absenţă
Tace tăcerea-n fereastră

Se mai arată oare minunea?
Descuietorule, trece pragul acesta-ngropat
Înainte de înflorirea măslinului
Dă foc ideilor
Să se nască iar apele
Să se aprindă iar focul
Ideea e una
Am văzut-o n-am uitat-o
Vreau să-i dau cuvântul.

Identitate

Vădindu-te, te-ascunzi mai bine
Nu stai în clipă nici în sine
Eşti înainte de-a fi fost
În spornic şi mirabil rost

Te chem să fii, să mă numeşti
Eu mi-amintesc, doar tu mai eşti
Ne-a logodit lumina-n noapte
Cazi în tăcere, te înalţi în şoapte

Deschide-te să poţi citi mirarea
Osânda împreună - aceasta e lucrarea
Iar pui cuvânt lângă cuvânt
Desmărginito, cine sunt?

Temei ars

În grădina mea de piatră
Scade vama, focu-n vatră
Numai amintirea trece
Şarpe-ascuns în pacea rece

Noapte noapte de departe
Ce-mi pui în ureche moarte?
Du-te şi te fă sfârşit
Ca să-ncep ceasul rodit

Lumea nu mai are nume
Nici proverbul spus de mume
De ridic somnu-n lumină
Taina pleacă de la cină

Oaspele e orb şi tace
Cade vremea, umbra zace
Numai întrebarea ştie
Ce n-am fost, ce n-o să fie.