31 OCTOMBRIE 2023 - POEZIE, GÂNDURI PESTE TIMP,TEATRU/FILM; RELIGIE ORTODOXĂ, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT
| John Keats | |
 John Keats, portret de William Hilton | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [2][3][4][5]  Moorgate(d), Anglia, Regatul Unit |
| Decedat | (25 de ani)[2][3][4][5] Roma, Statele Papale[6] |
| Înmormântat | cimitero acattolico di Roma[*] |
| Cauza decesului | tuberculoză[7] (tuberculoză[7]) |
| Frați și surori | Frances Mary Keats[*] George Keats[*] |
| Naționalitate | engleză  |
| Cetățenie |  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei |
| Religie | Ireligiozitate[8][9] |
| Ocupație | poet |
| Locul desfășurării activității | Anglia |
| Limbi | limba engleză[1] |
| Studii | King's College |
| Activitatea literară | |
| Activ ca scriitor | epoca victoriană |
| Mișcare/curent literar | romantism |
| Specie literară | poezie (sonet, odă) |
| Semnătură | |
 | |
| Prezență online | |
| Internet Movie Database | |
Modifică date / text  | |
John Keats (n. ,[2][3][4][5] Moorgate(d), Anglia, Regatul Unit – d. ,[2][3][4][5] Roma, Statele Papale[6]) a fost un poet englez, unul din cei mai importanți reprezentanți ai romantismului englez, alături de Lord Byron și Percy Bysshe Shelley.
BIOGRAFIA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
John Keats s-a născut la 31 octombrie 1795, în Halloween, la marginea Londrei, într-o familie modestă, fiu al unui grăjdar, care moare prematur în urma unui accident. În anii de școală s-a împrietenit cu Charles Cowden Clarke, el însuși viitor scriitor, care se trăgea dintr-o familie de oameni culți și care i-a insuflat dragostea pentru cărți și îndeosebi pentru poezie. Keats însuși amintește în scrisorile lui puternica impresie pe care i-a produs-o lectura lui Edmund Spenser și a lui Homer. Keats a intrat ucenic la un chirurg, apoi a devenit agent sanitar într-un spital din Londra. Întâlnirile cu scriitorul Leigh Hunt și cu pictorul Benjamin Haydon l-a determinat să abandoneze cariera medicală și să se consacre în întregime creației poetice.
Prima sa culegere de versuri (Poems, 1817) a fost trecută sub tăcere de critică. După publicarea poemului Endymion (1818), Keats devine obiectul unor atacuri într-o revistă conservatoare, care îl numea cu dispreț reprezentant al "școlii poetice cockney". În anul 1818 o întâlnește pe Fanny Brawne, de care se îndrăgostește și cu care întreține o legătură în afara principiilor morale stricte caracteristice epocii victoriene. În acest timp scrie unele din cele mai frumoase poezii ale sale: Ode to Psyche, Ode on a Grecian Urn, Ode to a Nightigale. În 1820 se desparte de Fanny Brawwne, când se constată că suferă de tuberculoză pulmonară. Prietenii l-au ajutat, determinându-l să plece în Italia, dar nici clima prielnică a sudului nu a putut opri mersul bolii. Keats a murit în 1821 la Roma, unde a fost și înmormântat, când nu împlinise încă 26 de ani.
OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Neapreciat de majoritatea contemporanilor și aproape necunoscut în timpul vieții, Keats a fost recunoscut la o jumătate de secol după moarte ca unul dintre cei mai mari poeți ai Angliei, ca un remarcabil maestru al liricii, ca un poet-pictor care a reprodus lumea în forme plastice. Byron și Shelley, care îi prețuiau talentul, au manifestat un mare interes pentru poezia lui. Shelley, care întreținea corespondență cu el, a evocat memoria poetului confrate în elegia Adonais. El l-a descris ca fiind poetul "cel mai tânăr, cel mai drag", crescut "ca floarea palidă de-o fată îndrăgită, ce-n loc de rouă cu lacrămi e hrănită".
Lirica și poemele lui Keats[modificare | modificare sursă]
La fel ca și alți poeți romantici, Keats a fost un cântăreț al frumuseții și desăvârșirii lumii, mai ales al frumuseții sensibile. El iubea culorile florilor, ale mării, ale cerului, miresmele plantelor. Se întâlnește și la Keats un cult al antichității, al idealurilor ei profund umane. În poemul Endymion (1818), Keats tratează mitul dragostei zeiței lunii, Selene, pentru păstorul Endymion, apărându-i sub forma unei bachante pătimașe. Un alt poem cu subiect mitologic, Hyperion, ultimul dintre titanii care au răsturnat stăpânirea lui Uranus, a rămas neterminat.
Keats a abordat și subiecte medievale. Ele au servit ca bază pentru poemul Isabella (1818), precum și pentru poemul "Ajunul Sfintei Agnes" (The Eve of St. Agnes, 1819). Ca și în alte creații epice, talentul său se manifestă cu cea mai mare forță în strofele lirice ale poemelor. Idealul său estetic și-a găsit cea mai deplină întruchipare în poezia lirică. Modele remarcabile sunt poeziile "Odă unei privighetori" (Ode to a Nightingale), "Toamna" (To Autumn) sau "Odă la o urnă grecească" (Ode on a Grecian Urn). În ele s-au manifestat trăsăturile caracteristice ale poetului: perceperea senzorială a naturii, forța imaginației, darul neobișnuit de a însufleți întreaga lume înconjurătoare.
Keats s-a ocupat și de formele poeziei și a lăsat un mare număr de sonete splendide, îmbogățind limbajul poetic cu noi mijloace expresive. În mod deosebit a reușit să redea în cuvinte culorile naturii, înfățișarea exterioară a obiectelor. În poezia lui Keats ele apar iluminate de o frumusețe aparte, al cărei izvor îl constituie uimitoarea capacitate a poetului de a ridica fenomenele și obiectele lumii reale până la treapta frumosului adevărat.
Principalele opere[modificare | modificare sursă]
- On First Looking into Chapman's Homer (1816)
- Sleep and Poetry (1816)
- Endymion: A Poetic Romance (1817)
- Hyperion (1818)
- The Eve of St. Agnes (1819)
- Bright star, would I were stedfast as thou art (1819)
- La Belle Dame sans Merci: A Ballad (1819)
- Ode to Psyche (1819)
- Ode to a Nichtingale (1819)
- Ode on a Grecian Urn (1819)
- Ode on Melancholy (1819)
- Ode on Indolence (1819)
- Lamia (1819)
- To Autumn (1819)
- The Fall of Hyperion: A Dream (1819)
de cea mai sinceră îmbrățișare
dacă ea ar fi rece
și în tăcerea de gheață a mormântului,
în așa fel ți-ar bântui zilele
și ți-ar înfrigura nopțile de visare,
încât ți-ai dori ca propria inimă să se golească de sânge
ca în vinele mele iarăși să curgă viața rumenă
și să ai cugetul liniștit – uite-o, aici este –
o țin întinsă spre tine
şi locuia pe deal... în seară
dormea pe pat de iarbă neagră,
căci casa ei era afară.
In loc de mere - murii oacheşi,
stafide-avea păstăi de câmp...
bea vin din roua bălăriei,
drept carte-o piatră de mormânt.
Ca fraţii se avea cu munţii,
ce multe zade sore-avea...
dar chiar de-avea atâtea rude
trăia unde-i plăcea să stea.
Nu prea mânca de dimineaţă,
n-avea nici prânzul la-ndemână,
dar se holba în loc de cină
cu îndârjire drept în lună!
Ci îşi făcea în zori ghirlande
din fraged caprifoi, râzând,
şi tisa văii-ntunecate
ea noaptea o-mpletea cântând!
Cu mâini bătrâne, vineţite,
urzea din papuri rogojini
şi le vindea pe la ţăranii
ce-i întâlnea peste colini.
Era vitează ca Regina,
o amazoană-naltă, şi
atât avea: mantaua-n umeri
şi cuşma-n cap... Oriunde-ar fi
s-o odihnească Domnul mult,
căci a murit aşa demult!
Nu noaptea -prin vapaia stralucirii-
Cu ochi deschis doar sa veghez datornic,
Ca un Ermit neadormit al Firii,
Cum unduie ca patrafirul ape
De-a roata tarmurilor omenesti
Sau masca moale sa-ti privesc de-aproape,
Cand munti si vai - zapada - invelesti...
Nu! Vreau, statornic si neschimbator,
Pe pieptul drag, in parg, aflandu-mi tihna,
Sa-l simt saltand si scoborand usor,
Apururi treaz in dulce neodihna,
Tacuta rasuflare sa-i ascult
In veci - altfel sa mor as vrea mai mult.
Editura Pandora-M,2000
Traducere de Aurel Covaci
POEZII:
SÃ MORI ÎN OCTOMBRIE
1
Octombrie trãieste si doarme
sub pielea mea
în fiecare din cele
treizeci si una de zile ale sale.
2
Amiezele fãrã soare
asteaptã devreme noaptea.
Mã dor.
Din aceste oase si din acest sînge
ce le-am înspãimîntat
las statornicia.
Iubesc lumea.
Nu ne nastem toti în octombrie
luna cea mai frumoasã.
În schimb, se moare zilnic
usor sau violent:
Trîntind usa puternic
sau întrînd încet în vestibul.
3
Adîncimea putului
insistã în tãcere.
Din acea adîncime
în încãpere,
de la acele cicatrice
din pereti
vin voci
Din convietuire vin voci.
Din adîncimea somnului
ajungem la insomnie
fecundã în idei si amintiri.
4
De unde sînt,
de unde vin
aceste voci?
De pretutindeni si de nicãieri.
Inventînd noaptea
în aceastã camerã
construim acoperisul
si peretii.
Este sordid sã trãiesti si sã dormi
auzind bãtãile
inimii
si zbãtîndu-ti-se
tîmplele.
Încãperea încremeneste,
Lemnãria
troznneste ca un vapor
înaintea naufragiului.
5
Mirosul acesta de vechi
este ca sîngele
la lady Macbeth,
nu dispare.
Nici apa, nici sãpunul
nici levãntica
nu sterg acest miros.
Acest miros de vechi
nu dispare
INSULELE ÎNDEPÃRTATE
Singur si departe
de insule,
sub acest soare
pe care-l încinge miezul zilei
chiar si demonii luminii
orbesc.
Am vãzut renãscînd
ramuri si flori
în livezi
care-au adormit
apoi.
Dacã mã întorc la începuturi
cine îmi va asculta
pasii
peste pietre?
Se apropie
cel pe care-l astept.
Se dãrîmã o casã.
Contraforturile sale
vor cãdea si în locul lor
va fi un gol
între celelalte formînd
plãgi
ce se înmultesc prin oras.
Nu putem trãi
fãrã amintire,
memoria ne pãstreazã
visele.
Dintre toate insulele
ce-au rãmas departe,
din acele pãmînturi
cu zãri aurite,
steaua
noptii tîrzii
de zbateri
pe care nu le vom recupera.
Cine vorbeste, locuieste,
cu pleoapele închise
cîteodatã întredeschise,
în aceste insule,
de tinereti grãbite
si de atîtea bãtrîneti
prin parcuri?
Cine bate la aceastã usã
secularã
unde doar cioburile
si zbuciumul rãspund?
Sã-ti amintesti de acele insule
înseamnã sã întineresti
creste de deal, sate
cu strãzi pietruite,
trupuri bãtrîne.
Noaptea de afarã
îti spune sã iesi
în tãcerea-i atît de purã.
În pãmînturile acestea au murit
ai mei,
tatãl meu a fost înmormîntat
între tufisuri
si glontul a bubuit.
În sat
una dintre strãzi
poartã numele
bunicului meu.
Nu vreau sã trezesc la viatã
nici laurii nici resentimentele,
insula îndepãrtatã trebuie sã doarmã
mai departe în resentimentele ei.
resentimente si resentimente,
sã doarmã în resentimentele ei.
Prezentare si traduceri de
Elena Liliana POPESCU
| Mircea Drăgan | |
 Regizorul Mircea Drăgan. | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | [1][2] Gura Ocniței, Dâmbovița, România |
| Decedat | (85 de ani)[3][1][2] Râmnicu Vâlcea, Vâlcea, România |
| Cetățenie |  România |
| Ocupație | regizor de film scenarist |
| Activitate | |
| Alma mater | Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București |
| Prezență online | |
| Modifică date / text | |
Mircea Drăgan (n. ,[1][2] Gura Ocniței, Dâmbovița, România – d. ,[3][1][2] Râmnicu Vâlcea, Vâlcea, România) a fost un regizor și scenarist român.
BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Mircea Drăgan s-a născut pe 3 octombrie 1932, la Gura Ocniței. A terminat IATC în 1955 ca șef de promoție la secția Regie. A fost căsătorit cu actrița Ioana Drăgan.
FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]
Scenarist[modificare | modificare sursă]
- Dincolo de brazi (1958) - în colaborare cu Mihai Iacob
- Lupeni 29 (1963) - în colaborare cu Nicolae Țic și Eugen Mandric
- Golgota (1966) - în colaborare cu Nicolae Țic
- Castelul condamnaților (1970) - în colaborare cu Nicolae Țic și Mihai Iacob
- Brigada Diverse intră în acțiune (1970) - în colaborare cu Nicolae Țic
- Brigada Diverse în alertă! (1971) - în colaborare cu Nicolae Țic
- B.D. la munte și la mare (1971) - în colaborare cu Nicolae Țic
- Frații Jderi (1974) - în colaborare cu Profira Sadoveanu și Constantin Mitru
- Ștefan cel Mare - Vaslui 1475 (1975) - în colaborare cu Valeria Sadoveanu și Constantin Mitru
- O lume fără cer (1981) - în colaborare cu Nicolae Țic și Eugen Mandric
- Plecarea Vlașinilor (1983) - în colaborare cu Ioana Postelnicu
- Întoarcerea Vlașinilor (1984) - în colaborare cu Ioana Postelnicu
Brigada Diverse în acțiune, regia Mircea Drăgan
Viaţa Sfântului Apostol Apelie
Apelie a fost episcop în Ieraclia propovăduind Evanghelia lui Hristos, iar după multe osteneli şi nevoinţe şi-au dat fericitele lor suflete în mâinile Domnului.
Viaţa Sfântului Apostol Stahie
Sfântul Stahie a fost pus episcop în Bizanţ de către Sfântul Apostol Andrei şi a zidit o biserică în Arghiropoli, împreună cu Sfântul Andrei. Apoi a adunat pe mulţi credincioşi şi îi învăţa mântuitoarea viaţă. Ostenindu-se şaisprezece ani în acea nevoinţă pentru mântuirea omenească, a răposat cu pace.
Viaţa Sfântului Apostol Amplie
Amplie a fost pus episcop de către Sfântul Apostol Andrei. Amplie a fost episcop în Diospoli. Propovăduind pe Hristos şi pe idoli pierzându-i, i-a ridicat asupra lui pe evrei şi pe elini şi, fiind ucis de către aceştia, şi-a împletit lui cunună mucenicească.
Viaţa Sfântului Apostol Urban
Urban a fost pus episcop în Macedonia de către Sfântul Apostol Andrei. Propovăduind pe Hristos şi pe idoli pierzându-i, i-a ridicat asupra lui pe evrei şi pe elini şi, fiind ucis de către aceştia, şi-a împletit lui cunună mucenicească.
Viaţa Sfântului Apostol Aristobul
Aristobul a fost episcop în Britania, propovăduind Evanghelia lui Hristos, iar după multe osteneli şi nevoinţe şi-au dat fericitele lor suflete în mâinile Domnului.
Viaţa Sfântului Apostol Narcis
Narcis a fost episcop în Atena, propovăduind Evanghelia lui Hristos, iar după multe osteneli şi nevoinţe şi-au dat fericitele lor suflete în mâinile Domnului.
Viața Sfântului Mucenic Epimah
Sfântul Mucenic Epimah, aprinzându-se de râvnă dumnezeiască, a lăsat pustia și s-a dus în Alexandria, vrând să pătimească până la sânge pentru mărturisirea lui Hristos.
Sfântul Mucenic Epimah era de neam din Egipt și din părinți creștini. El încă din tinerețe L-a iubit pe Dumnezeu, și Lui Unuia voind să-I slujească, s-a dus în pustie, urmând Sfântului Ioan Botezătorul, și a petrecut multă vreme în muntele Pilusiului. Neavând pe cineva din sfinții părinți povățuitor la viața cea pustnicească, se povățuia cu Duhul lui Dumnezeu și dragostea cea către Dumnezeu îi era lui dascăl, învățîndu-l spre toată viața cea îmbunătățită. Pentru că cine poate învăța pe om fapta cea bună mai bine ca dragostea lui Dumnezeu? Aceea i-a învățat pe sfinții apostoli ca, lăsând toate, să meargă în urma Domnului Celui ce a sărăcit, aceea a învățat pe cuvioșii părinți să umble în cojoace și în piei de capră, lipsiți, scârbiți și de rău supărați, aceea a învățat pe sfinții mucenici și mucenițe să pătimească pentru Hristos cu osârdie, în timp ce grăia acestea: „Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine, căutând, mă chinuiesc”. Acea dragoste l-a învățat și pe Sfântul Epimah a suferi nevoințele și ostenelile cele pustnicești, a răbda toate supărările de la vrăjmașii cei nevăzuți, a viețui cu sfințenie după Dumnezeu și pentru Dânsul a fi gata la moarte.
Viețuind Sfântul Epimah în pustnicească singurătate ani îndelungați, a auzit că în Alexandria creștinii sunt chinuiți de păgâni și că, mulți temându-se de chinurile cele cumplite, unii fug prin munți și se ascund prin pustietăți, iar alții cad din credință. De aceea, aprinzându-se de râvnă dumnezeiască, a lăsat pustia și s-a dus în Alexandria, vrând să pătimească până la sânge pentru mărturisirea lui Hristos. Văzând în cetate fărădelegea păgânilor închinători la idoli și că diavoleasca păgânătate s-a înmulțit foarte mult, iar cinstea lui Hristos s-a împuținat și sfințenia Domnului s-a necinstit cu jertfe, a intrat în capiștea idolească cu îndrăzneală, înaintea tuturor, și în vremea praznicului celui diavolesc a răsturnat jertfele lor, iar pe idoli i-a trântit la pământ și i-a sfărâmat. Pentru aceasta a fost prins și a fost dus la ighemonul Apelian. Acolo, văzând pe ighemon șezând la judecată și pe creștini chinuindu-i, cu inima bărbătească s-a pornit asupra lui, vrând să-l ucidă. Și l-ar fi ucis de nu ar fi fost oprit de cei ce stăteau înaintea lui. Așa a râvnit după Domnul Dumnezeul său. Iar ighemonul s-a mirat de o îndrăzneală ca aceea a unui om prost și a poruncit să fie aruncat în temniță până ce va hotărî cu ce fel de chinuri să-l piardă. În temniță erau o mulțime de credincioși închiși pentru mărturisirea lui Hristos, pe care Sfântul Epimah îi întărea spre nevoință, cu gura cea plină de Sfîntul Duh.
Atât de mult s-au întărit credincioșii spre pătimire prin cuvintele lui, încât nici unul dintre ei nu s-a mai înfricoșat, nici n-a căzut din credință, ci toți cu sârguință și-au vărsat sângele pentru adevăratul Dumnezeu și și-au dat sufletele după multe chinuri. La sfârșit l-au scos la chinurile cele cumplite și pe Sfântul Epimah, nu numai pentru că crede în Hristos, ci și pentru că a făcut din praznicul lor tulburare și mai cu seamă pentru că a îndrăznit să se ridice asupra ighemonului, ca să-l ucidă. Mai întâi l-au spânzurat și l-au strujit cu bare de fier, apoi l-au bătut cu pietre, sfărâmându-i oasele. Iar el, în chinuri, zicea: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a fost răstignit pentru mine, împuns cu sulița și adăpat cu oțet, oare să nu mă fac și eu părtaș patimilor Lui? Doresc mai mari chinuri decât acestea pe care mi le dați. Dați-mi palme, scuipați asupra mea, puneți cunună de spini pe capul meu, dați-mi trestii în mâini și cu fiere să mă adăpați; tot trupul meu o rană să-l faceți, pe cruce să mă pironiți și cu sulițe să mă împungeți. Acestea toate le-a răbdat Domnul meu, pe acestea și eu voiesc ca să le rabd”. În timp ce sfântul era chinuit, mult popor stătea adunat împrejur lui și privea la chinurile lui. În acel popor era o femeie care stătea aproape de el și avea un ochi bolnav de albeață. Ea, văzând pătimirea Sfântului Epimah, plângea și neclintită privea la dânsul. În acele chinuri cumplite, vărsându-se sângele simțului, a sărit o picătură în ochiul cel bolnav al femeii și îndată i s-a tămăduit ochiul și s-a făcut luminos, căpătându-și vederea ca și celălalt. Iar femeia câștigând tămăduire din picătura sângelui celui căzut în ochi, a strigat: „Mare este Dumnezeul pe Care pătimitorul acesta îl mărturisește”. După aceea i-au tăiat capul și astfel și-a dat sfântul lui suflet în mâinile Domnului, pentru Care a pătimit.
