2. /15 OCTOMBRIE 2023 - ISTORIE PE ZILE:  Decese, Sărbători

Decese

·         412: A murit Papa Teofil al Alexandriei. Teofil al Alexandriei a fost Patriarh al Alexandriei in  Egipt, din anul  385 pana la moartea sa. Apărător înfocat al Ortodoxiei, el a fost însă şi un participant activ, alături de împărăteasa Eudoxia, la intrigile care au dus la  exilarea Sf. Ioan Gura de Aur de pe scaunul Constantinopolului. În ultima parte a carierei sale, Teofil a scris o serie de lucrări şi a dus o adevărată campanie împotriva „origenismului”. Arhiepiscopul Teofil a răposat, după o păstorire de peste douăzeci şi şapte de ani  si este considerat sfânt de Biserica Ortodoxa Copta din Alexandria.

·         1173: Petronilla I a Aragonului, regină a Aragonului (n. 1136)

·     1451 - La Reuseni, Bogdan al II-lea, domn al Moldovei, tatăl lui Ștefan cel Mare, a fost ucis de către Petru Aron

Bogdan al II-lea - foto: ro.wikipedia.org

Bogdan al II-lea Muşat, Domn al Moldovei: 2 oct. 1449 – 15 oct. 1451 După unii istorici este fiul din flori al lui Alexandru cel Bun, mama sa fiind necunoscută, iar dupa altii, este fratele lui Alexandru cel Bun.A fost în relații foarte bune cu Iancu de Huneoara, care l-a susținut la luarea tronului. Bogdan al II-lea a fost tatăl lui Ștefan cel Mare, cel mai longeviv și iubit domnitor roman moldovean din toate timpurile.

A fost căsătorit cu Doamna Oltea, care s-a călugărit sub numele de Maria și care a murit la 4 noiembrie 1465, fiind înmormântată la Mănăstirea Probota din județul Suceava. Bogdan al II-lea a ocupat tronul Moldovei dupa alungarea lui Alexandru al II-lea. În urma intrigilor lui Petru Aron, Bogdan al II-lea a fost ucis la Reuseni. Aici, între anii 1503-1504, fiul său, Ștefan cel Mare, a ridicat o biserică.

* 1564: Andreas Vesalius Bruxellensis (formă latinizată pentru Andreas van Wesel din Bruxelles) sau Andreas Vesal (n. 31 decembrie 1514, Bruxelles — d. 15 octombrie 1564, Zakynthos) a fost un anatomist de origine flamandă, medicul personal al lui Carol Quintul. Este autorul uneia dintre primele cărți de anatomie umană bazată pe disecții și observații originale, De humani corporis Fabrica (română Funcționarea corpului uman).

Vesalius este considerat ca inițiator al studiului modern al anatomiei umane.

Născut la Bruxelles, Vesalius a studiat medicina la Universitatea din Paris și și-a câștigat renumele ca medic personal al lui Carol Quintul. Numit profesor de anatomie la Universitatea din Padova a avut de suferit din partea inchiziției care l-a urmărit pentru experiențele și disecțiile sale pe cadavre de oameni. Opera sa fundamentală De humani corporis Fabrica impune sistemul anatomiei macroscopice care a rămas valabil și până în prezent.

Vesalius a fost onorat de anatomiști care i-au acordat numele unor formații anatomice, precum^[2]:

• Osul lui Vesalius (în latină os vesalianum);
• Orificiul lui Vesalius situat în partea anterioară a bazei craniului, simetric (în latină foramen vesalianum);
• Vâna lui Vesalius, care trece prin orificiul lui Vesalius (în latină venula vesalianum).

Anatomia umană antică se baza pe observațiile pe animale și păsări și pe scriptele sfinte, corpul uman fiind considerat sfânt și, deci, trebuia înhumat intact, pentru a nu se prezenta alterat la învierea morților. Artiștii plastici ai renașterii (Leonardo da Vinci, Michelangelo ș.a.) au încercat să reducă decalajul dintre anatomia scrisă, oficială, și realitatea corpului uman prin efectuarea de disecții pe cadavre umane în condiții de ilegalitate și în secret, departe de ochii inchiziției.

Opera lui Vesalius, De humani corporis Fabrica (în română Constituția/Funcțiile corpului uman), deși se reclamă a fi un tratat de anatomie funcțională, este un atlas de anatomie descriptivă bazat pe disecții de cadavre și pe observații personale, prezentate pe planșe-gravuri de înaltă valoare științifică și artistică.

Andreas Vesalius

Gravură din cartea lui Vesalius, De humani corporis fabrica (1543)

·  1605 - A decedat Jalaluddin Muhammad Akbar (în limba arabă Akbar înseamnă cel Mare), din dinasastia Mughal,, Mare Mogul al Imperiului Mogul între anii 1556-1605.

Jalaluddin Muhammad Akbar - foto: ro.wikipedia.org

Jalaluddin Muhammad Akbar (în limba arabă Akbar înseamnă cel Mare) (n. 15 octombrie 1542 la Umarkot, Madhya Pradesh, †d. 15 octombrie 1605 la Agra), Mare Mogul în Imperiul Mogul între anii 1556-1605. Este succesorul tatălui său, Nasir ud din Muhammad Humayun și, împreună cu Ashoka, se numără printre cei mai însemnați stăpânitori mongoli ai Indiei. A înfăptuit reforme însemnate în scopul creării unui stat feudal centralizat și a unei noi religii, care avea la baza elemente hinduiste, islamice, zoroastrice și creștine.

* 1767: Arhiducesa Maria Josepha de Austria (Maria Josepha Gabriela Johanna Antonia Anna; 19 martie 1751 – 15 octombrie 1767). A fost al doisprezecelea copil al împăratului Francisc I și a împărătesei Maria Tereza a Austriei. A murit de variolă la vârsta de 16 ani.

Arhiducesa Maria Josepha, Arhiducele Ferdinand și Arhiducesa Maria Amalia, de Martin van Meytens, 1763.

Născută la 19 martie 1751, Maria Josepha a fost a noua fiică a lui Francis I și a Mariei Tereza. După decesul cumnatei sale, Prințesa Isabela de Parma, Maria Josepha a deținut rolul feminin cel mai important de la curte după mama ei, nepoata ei Maria Tereze și sora ei Maria Amalia. Și-a pierdut poziția în mai 1767 când fratele ei mai mare arhiducele Iosif s-a recăsătorit cu Maria Josepha de Bavaria.

Împărăteasa Maria Tereza a vrut să o căsătorească pe Arhiducesa Maria Amalia cu Ferdinand I al celor Două Sicilii din motive politice. După ce tatăl lui Ferdinand, Carol al III-lea al Spaniei, a obiectat din cauza diferenței de 5 ani dintre potențialii miri (Maria Amalia era cu 5 ani mai mare decât Ferdinand), următoarea fiică nemăritată era Maria Josepha și a a fost candidada pentru Ferdinand.^[1] Ea și Ferdinand erau de aceeași vârstă, Maria Josepha era considerată "fermecătoare" și era sora favorită a fratelui ei Iosif.^[1]

Maria Josepha a murit de variolă chiar când trebuia să părăsească Viena pentru a se căsători cu Ferdinand. Credința populară susține că ea s-a îmbolnăvit din cauza mamei sale care a insistat să meargă și să se roage la mormântul cumnatei sale care murise recent de această boală.^[1] Cu toate acestea, din moment ce erupțiile cutanate au apărut la două zile după ce Maria Josepha a vizitat bolta, și este nevoie de cel puțin o săptămână pentru ca erupțiile variolei să apară după ce o persoana este infectată, arhiducesa trebuie să fi fost infectată înainte de a vizita mormântul.^[2]

A fost înmormântată în cripta imperială din Viena. După decesul ei, sora sa mai mică, Maria Carolina, s-a căsătorit cu Ferdinand.

Maria Josepha

Arhiducesă de Austria

Părinți Francisc I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Maria Terezia a Austriei  Frați și surori Maria Antoaneta, regină a Franței Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Archduchess Maria Carolina of Austria[*] Maria Carolina a Austriei Arhiducesa Maria Christina, Ducesă de Teschen Arhiducesa Maria Anna a Austriei Arhiducesa Maria Amalia a Austriei Arhiducesa Maria Elisabeta a Austriei Arhiducesa Maria Ioana Gabriela a Austriei Archduchess Maria Elisabeth of Austria[*] Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand, Duce de Modena Carol Iosif al Austriei Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Arhiducele Maximilian Franz a Austriei

·         1793: Regina Maria-Antoaneta a Franţei este judecata într-un proces rapid de un tribunal revolutionar fiind declarată vinovată de trădare. În aceeași zi, părul ei a fost tăiat și a fost plimbată prin Paris într-un coș deschis purtând o rochie albă simplă. La 12:15 pm, cu două săptămâni jumătate înainte de a împlini 38 de ani, a fost executată,în Piața Revoluției. Ultimele sale cuvinte au fost „Iertați-mă, domnule, n-am vrut” adresate călăului Sanson, pe care îl călcase pe picior. Corpul ei a fost aruncat într-un mormânt nemarcat în cimitirul Madeleine (care a fost închis anul următor). Fiul ei a murit în închisoare în 1795. Fiica ei s-a întors în Austria printr-un schimb de prizonieri, s-a căsătorit și a murit fără a avea copii în 1851. Atât corpul ei cât cel și al regelui Ludovic al XVI-lea au fost exhumate la 18 ianuarie 1815 în timpul Restaurației, când contele de Provence a devenit regele Ludovic al XVIII- lea. Înmormântarea rămășițelor regale a avut loc trei zile mai târziu, la 21 ianuarie 1815, după 22 de ani de la executarea regelui Ludovic al XVI-lea, la biserica St Denis. Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena (n. 2 noiembrie 1755 – d. 16 octombrie 1793), cunoscută în istorie sub numele de Maria Antoaneta), s-a născut arhiducesă de Austria, mai târziu devenind regină a Franței și a Navarei.

* 1817: Andrzej Tadeusz Bonawentura Kościuszko (ajutor·info) (n. 4 februarie 1746 – d. 15 octombrie 1817) a fost un general și lider militar polono-lituanian^{[9][10] [11][12][13][14]} din timpul Revoltei lui Kościuszko. El este un erou național în Polonia, Lituania,^[15] Statele Unite și Belarus.^[16][17][18] El a condus Revolta lui Kościuszko din 1794 împotriva Imperiului Rus și împotriva Regatului Prusiei în calitate de Comandant Suprem al Forțelor Armate Naționale (în poloneză Najwyższy Naczelnik Siły Zbrojnej Narodowej).^[19] Monumente ridicate în cinstea lui se află în numeroase țări ale lumii, iar numele său este purtat chiar de cel mai înalt vârf muntos din Australia – Vârful Kościuszko (Mount Kosciuszko).

• 

  Monumentul lui Kościuszko din Boston, Massachusetts
   
• 

  Monumentul lui Kościuszko din Chicago
   
• 

  Monumentul lui Kościuszko din Mieračoŭščyna, Belarus
   
• 

  Monumentul lui Kościuszko din Detroit
   
• 

  Monumentul lui Kościuszko din West Point
   
• 

  Monumentul lui Kościuszko din anii 1927-1930 din Łódź

Înainte de a comanda Revolta din 1794, el luptase în Războiul de Independență al Statelor Unite în calitate de colonel în Armata Continentală. În 1783, ca recunoaștere a serviciului său devotat, a fost ridicat de Congresul Continental la rangul de general de brigadă și a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite.

Există mai multe variante de scriere anglicizată a numelui lui Kościuszko. Poate cea mai frecventă este Thaddeus Kosciusko, dar numele său complet era Andrew Thaddeus Bonaventure Kosciusko. În lituaniană, numele lui Kościuszko se scrie Tadas Kosciuška^[21] sau Tadeušas Kosciuška.

Tadeusz Kościuszko

* 1833: Michał Kleofas Ogiński (n. 25 septembrie 1765,^[1][2][3][4] Guzów[*], Sochaczew Land[*], Uniunea Polono-Lituaniană^[5] – d. 15 octombrie 1833,^[1][2][3][4] Florența, Marele Ducat de Toscana^[6]) a fost un compozitor polonez, teoretician muzical, scriitor politic, diplomat, unul dintre liderii revoltei Kościuszko.

Din 1790 a fost ambasador al Rzeczpospolitei în Olanda, apoi din 1791 în Marea Britanie. Între anii 1793 — 1794 a fost trezorier al Marelui Ducat al Lituaniei.

În 1794 a participat la răscoala din Lituania, condusă de Kościuszko. Ulterior, a fost agent polonez la Constantinopol și Paris. În 1810 s-a mutat la Sankt Petersburg și, devenind senator al Imperiului Rus, s-a implicat activ în politică. Între anii 1810-1812 a fost om de încredere al lui Alexandru I.

În 1817 s-a mutat la Vilnius și apoi, din motive de sănătate, în 1823 s-a mutat la Florența, unde și-a trăit ultimii 10 ani din viață.

Michał Kleofas Ogiński

Părinți Andrew Ignatius Oginski[*] Q28672503[*]  Copii Amelia Załuska[*] Irenėjus Kleopas Oginskis[*]

* 1865: Andrés de Jesús María y José Bello López (n. 29 noiembrie 1781 - d. 15 octombrie 1865) a fost un poet, critic literar, jurist, filolog, pedagog venezuelean. A adus o contribuție importantă la modernizarea culturii sud-americane.

A fost profesorul revoluționarului Simón Bolívar.

Andrés Bello

* 1889: Gheorghe Adrian (Andreescu) (n. 1820^[1] – d. 14 decembrie 1889, București, România) a fost un politician și general român, ministru de război (în mai multe guverne) și membru de onoare (din 1875) al Academiei Române

Generalul Gheorghe Adrian a fost pașoptist, înrolat într-una din legiunile lui Avram Iancu (1848 - 1849), după care s-a refugiat în Țara Românească unde a fost integrat în Armata Română avansând până la gradul de general. A fost luat prizonier la 6 mai 1848 la Abrud, de trupele maghiare conduse de maiorul de milițiile lui Hatvani Imre.

A fost eliberat din captivitate la 10 mai 1848, după ce Abrudul a fost cucerit de milițiile românești.

În 1863 a fost dat afară din armată, dar s-a angajat din nou în aceasta în 1866.

A fost comandant și profesor de artă militară la Școala Militară de Ofițeri din Iași, aghiotant domnesc, ministru de Război al Moldovei între 1859-1861, al Munteniei între 1860-1861 și al României între 1867-1868.

În perioada - 28 iulie 1860 - 16 aprilie 1861; 24 mai 1867 - 11 august 1868 a fost Ministrul Apărării Naționale în cadrul Principatelor Unite.

Teoretician militar, a scris câteva lucrări militare ca: Idee răpide despre resbelul de partizani, Instrucțiuni asupra servițiului de campanie și Manual de fortificațiunea pasageră (1853).

Generalul Gheorghe Adrian a fost căsătorit cu Elena Sturdza.

A locuit în București; "Frumoasa casă a Generalului George Adrian se regăsește cu numărul poștal Povernei, nr.2, încă de pe vremea planurilor cadastrale din 1911. Proiectul casei a fost făcut de arhitectul Louis Pierre Blanc, execuția sa realizându-se între 1885-1889 aceasta casă numărându-se printre cele mai timpurii lucrări ale arhitectului, făcute în țara noastră. Silvia Colfescu, autoarea "București: Ghid turistic, istoric, artistic" spune că această clădire este foarte importantă pentru istoria arhitecturii românești: "Clădirea prezintă o importanță cu totul deosebită din punct de vedere al istoriei arhitecturii Capitalei, fiind una dintre rarele case bucureștene păstrate din perioada de trecere de la stilul academist, caracteristic celei de a doua jumătăți a sec. XIX, la stilul național al perioadei următoare, cunoscut și sub numele de stil neo-românesc și ilustrat cu precădere de arhitecții Ion Mincu, P. Smărăndescu, State Balosin, Arghir Culina etc. Arhitectul Louis Blanc a mai construit numai una sau doua case în stil național".

Gheorghe Adrian

·         1904: George (germană Friedrich August Georg Ludwig Wilhelm Maximilian Karl Maria Nepomuk Baptist Xaver Cyriacus Romanus; 8 august 1832 – 15 octombrie 1904) a fost rege al Saxoniei și membru al Casei de Wettin.

George s-a născut în capitala Saxoniei, Dresda. A fost al doilea fiu al regelui Ioan al Saxoniei (1801–1873) și a soției ei Prințesa Amalie Auguste de Bavaria (1801–1877), fiica regelui Maximilian I Iosif al Bavariei (1756–1825).

La 11 mai 1859 la Palatul Belém din Lisabona, George s-a căsătorit cu infanta Maria Anna a Portugaliei (1843–1884), fiica cea mare a reginei Maria a II-a a Portugaliei (1819–1853) și a regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei (1816–1885).

George a servit sub comanda fratelui său mai mare Albert în timpul războiului austro-prusac din 1866 și a războiului franco-german. Înainde de ascensiunea la tron a fost Generalfeldmarschall. Pe măsură ce a trecut timpul a devenit clar că Albert I și soția sa regina Carola nu vor avea moștenitori, deci George era moștenitorul prezumptiv al tromului. EL i-a succedat fratelui său ca rege la Saxoniei la 19 iunie 1902 și a avut o domnie scurtă de numai 2 ani.

A murit la Pillnitz la vârsta de 72 de ani și a fost succedat de fiul său cel mare Frederick Augustus al III-lea al Saxoniei (1865–1932), care a fost detronat în 1918.

Regele George a fost o figură controversată. A divorțat prin decret regal pe fiul său cel mare de nora sa, prințesa moștenitoare Luise. Plecarea Luisei din Dresda s-a datorat amenințărilor socrului ei că o va interna pe viață la azilul de boli mintale Sonnestein. Fratele ei a susținut-o în dorința ei de a scăpa din Saxonia. Împăratul Franz-Josef al Austro-Ungariei nu a recunoscut divorțul.

George

Rege al Saxoniei

Fotografie, ca. 1900 Părinți Ioan al Saxoniei Prințesa Amalie Auguste de Bavaria  Frați și surori Albert I al Saxoniei Prințesa Margareta de Saxonia Prințesa Sofia de Saxonia Prințesa Elisabeta de Saxonia Prințesa Ana de Saxonia Sidonie of Saxony[*]  Căsătorit cu Maria Anna a Portugaliei Copii Prințesa Maria Johanna Prințesa Elisabeta Prințesa Matilda Frederick Augustus Prințesa Maria Josepha Prințul Johann Georg Prințul Maximilian Prințul Albert

·   1917 - Dansatoarea exotica Mata Hari a fost executata prin impuscare, dupa ce a fost acuzata de spionaj in favoarea Germaniei.

Mata Hari - foto: ro.wikipedia.org

Mata Hari (Margaretha Geertruida Zelle) (* 7 august 1876 – †15 octombrie 1917), născută în Leeuwarden - Olanda. A ramas orfana de mama de mica si a intrat in grija unei rude. A fost nevoita sa renunte la scoala dupa ce a avut o idila amoroasa cu unul dintre profesori. S-a casatorit cu un ofiter olandez de origine engleză, Campbell MacLeord, la vârsta de 18 ani. si a plecat impreuna cu acesta in Indiile de Vest.

Casnicia ei nu a rezistat, astfel incat Mata Hari a fost nevoita sa gaseasca o solutie pentru a se intretine. Prin urmare, in 1905 s-a dus in Paris ca sa danseze in localurile pariziene. A avut succes, in acea perioada alegandu-si pseudonimul de inspiratie malaeziana “Mata Hari”, care s-ar traduce “Ochiul zilei”.

In timpul Primului Razboi Mondial a devenit o faimoasa curtezana, lista sa de iubiti incluzand ofiteri de rang inalt de diferite nationalitati. A spionat pentru Franța, iar după aceea pentru Germania. În februarie 1917, autoritatile franceze au arestat-o pentru spionaj în serviciul Germaniei si au inchis-o la “St. Lazare” din Paris.

Un tribunal militar a condamnat-o la moarte. A fost executată de către un pluton de execuție francez, în 15 octombrie 1917. Plutonul era alcătuit din 12 soldați. Mata Hari și-a dat haina de piele jos de pe ea în fata plutonului înainte să fie executată. Mata Hari nu a fost marea spioana a Primului Razboi Mondial, probele aduse impotriva ei nefiind convingatoare, autoritatile franceze au incercat prin acuzarea ei sa isi justifice pierderile suferite pe front.

* 1933: Inazō Nitobé (1 septembrie 1862 - 15 octombrie 1933) a fost profesor vreme îndelungată la Universitatea din Tokyo și mai târziu delegat al Japoniei la Liga Națiunilor.

Nitobé a fost un scriitor prolific, opera sa completă (editată în perioada 1983-1991) cuprinzând 24 de volume. Scrierile în limba engleză au fost strânse în 5 volume, Works of Inazo Nitobe (editată la University of Tokyo Press, 1972)

·         1934: Raymond Poincaré (n. 20 august 1860, Bar-le-Duc, Franța; d. 15 octombrie 1934, Paris) a fost un avocat și om politic francez, prim-ministru al Franței de mai multe ori și președinte între 1913–1920. Era văr primar cu matematicianul Henri Poincaré.

Poincaré a fost ales deputat în 1887, iar șase ani mai târziu a devenit cel mai tânăr ministru francez. Între 1893 și 1894 a deținut portofoliul educației, în 1894 a fost numit ministru al Finanțelor, revenind la Ministerul Educației în 1895. În 1903 a părăsit Camera Deputaților pentru a se concentra asupra profesiei de avocat. A ocupat apoi funcția de senator iar în 1906 a acceptat din nou portofoliul finanțelor.

În ianuarie 1912 Poincaré este numit Președinte al Consiliului de Miniștri în cadrul coaliției de guvernământ. Ocupă apoi funcția de ministru de externe și, datorită atitudinii Germaniei, se implică puternic în întărirea Triplei Înțelegeri, motiv pentru care este acuzat de grupările de stânga de acțiuni pro-belice.

Un an mai târziu, în 1913, Poincaré este ales președinte.

În timpul Primului război mondial Poincaré a încercat să mențină unitatea națională însă nu a reușit să colaboreze constructiv cu Georges Clemenceau (devenit prim-ministru în 1917).

După încheierea mandatului prezidențial, Poincaré a revenit în funcția de senator. În ianuarie 1923 a revenit la putere ca prim-ministru și a ordonat Armatei franceze ocuparea regiunii Ruhr pentru a constrânge Germania să execute prevederile Tratatului de la Versailles.

În urma alegerilor din 1924 Poincaré a fost înlocuit de reprezentantul stângii, Edouard Herriot. În iulie 1926 a revenit la funcția de prim-ministru, deținând simultan și portofoliul finanțelor. În cadrul acestor funcții, a adus Franței o perioadă de prosperitate economică. În iulie 1929, Raymond Poincaré s-a retras din activitatea politică din motive de sănătate.

Raymond Poincaré

Părinți Antoni Poincaré[*] Nanine Marie Ficatier[*]  Frați și surori Lucien Poincaré[*]  Căsătorit cu Henriette Poincaré[*]  Bâtonnier în barreau de Paris[*]  În funcție iunie 1931 – octombrie 1931 Precedat de Fernand Payen[*] Succedat de Claude Léouzon-le-Duc[*] Al 58-lea prim-ministru al Franței  În funcție 23 iulie 1926 – 26 iulie 1929 Precedat de Édouard Herriot[*] Succedat de Aristide Briand Ministru al Economiei, Finanțelor și Industriei  În funcție 23 iulie 1926 – 11 noiembrie 1928 Precedat de Anatole de Monzie[*] Succedat de Henry Chéron[*] Președinte al Consiliului de Miniștri  În funcție 23 iulie 1926 – 29 iulie 1929 Precedat de Édouard Herriot[*] Succedat de Aristide Briand În funcție 15 ianuarie 1922 – 1 iunie 1924 Precedat de Aristide Briand Succedat de Frédéric François-Marsal[*] Senator al Franței  În funcție 21 februarie 1920 – 15 octombrie 1934 Precedat de Charles Humbert[*] Președintele Franței  În funcție 18 februarie 1913 – 18 februarie 1920 Precedat de Armand Fallières[*] Succedat de Paul Deschanel Președinte al Consiliului de Miniștri  În funcție 14 ianuarie 1912 – 21 ianuarie 1913 Precedat de Joseph Caillaux[*] Succedat de Aristide Briand Ministru al educației naționale  În funcție 26 ianuarie 1895 – 1 noiembrie 1895 Precedat de Georges Leygues[*] Succedat de Émile Combes[*] Coprincipe al Andorrei  Precedat de Armand Fallières[*] Succedat de Paul Deschanel Membru al Consiliului General  Precedat de Lucien Poincaré[*] Senator  Deputat al Franței

* 1943: Sofia Zinovienvna Magarill (în rusă Софья Зиновьевна Магарилл, n. 5 aprilie 1900^[1] – d. 15 octombrie 1943,^[1] Almatî, Republica Sovietică Socialistă Kazahă, URSS) a fost o actriță sovietică, soția regizorului Grigori Kozințev. A primit titlul de artistă emerită a RSFSR (1935).

S-a născut în anul 1900. A studiat (până în 1925) la studioul teatral A. Morozov și la atelierul teatral FEKS (Fabrica actorului excentric) condus de Grigori Kozințev și Leonid Тrauberg.^[2]

A debutat în cinematografie în anul 1924 și a urmat în anii 1933-1936 un curs de actorie la școala organizată în cadrul studioului „Leninfilm”, sub conducerea lui Boris Sohn. A lucrat la „Noul Teatru” din Leningrad, iar din 1941 a fost actriță la studioul Kazahfilm din Alma-Ata.

A murit de febră tifoidă în evacuarea de la Alma-Ata, îmbolnăvindu-se în timp ce-l îngrijea în spital pe scenaristul Serghei Еrmolinski.

Din 1923 și până la sfârșitul vieții a fost căsătorită cu regizorul Grigori Mihailovici Kozințev

Sofia Magarill

·     1945 - Fostul premier al guvernului marioneta francez de la Vichy, Pierre Laval, este împuşcat de un pluton de execuţie, pentru inalta trădare; (n.28 iunie 1883).

Pierre Laval (1931) – foto: en.wikipedia.org

·         1946: Hermann Wilhelm Göring, adesea doar Hermann Göring sau Hermann Goering, (n. 12 ianuarie 1893, Rosenheim, Bavaria, d. 15 octombrie 1946, Nürnberg) a fost un aviator militar german, politician, comandant militar, al doilea în ierarhia partidului național-socialist (nazist) și a celui de-al Treilea Reich, după Adolf Hitler, și comandantul aviației militare, Luftwaffe, a Germaniei naziste. Înființarea primelor lagăre hitleriste germane de concentrare (gen închisoare) și a Gestapo-ului (poliția secretă de stat) sunt strâns legate de numele lui Göring. Divizia de tancuri Hermann Göring Panzerdivision (divizia de blindate și parașutiști), care a luptat în Africa și Sicilia, a purtat numele său.

Fiul lui Ernst Hermann Göring (n. 1839, d. 1913) și al Franziskăi Tiefenbrunn (d. 1923), Hermann Göring avea origine aristocrată,^[12] fiind considerat unul dintre eroii germani ai Primului Război Mondial.^[13]

Prin decretul din 19 iulie 1940, Hitler l-a promovat pe Göring la rangul de Reichsmarschall, un grad superior creat special pentru acesta, iar în 1941 l-a desemnat ca succesor al său la conducerea Germaniei naziste.^[14]

După capitularea necondiționată a Germaniei la 9 mai 1945, Göring a fost judecat pentru crime de război și crime împotriva umanității în Procesul de la Nürnberg, care a avut loc în 1945-1946, și a fost condamnat la moarte. În timp ce aștepta executarea sentinței sale, Göring s-a sinucis în celula închisorii unde era deținut.

Născut în sanatoriul de la Marienbad, lângă Rosenheim, în Bavaria, Hermann Göring a fost dintr-o familie de origine religioasă mixtă, catolică și protestantă. Tatăl său fusese militar de carieră și jurist, ajungând ca în timpul cancelarului Otto von Bismarck să fie numit primul guvernator al coloniei germane Africa de Vest.

În copilărie, Hermann Göring a fost crescut de rude și prieteni, respectiv în școli militare, din cauza deselor plecării în străinătate ale părinților săi. În 1904 a fost trimis la o școală-internat în Ansbach din nordul Bavariei. Mai târziu a fost elev al școlii militare din Karlsruhe, urmând ulterior colegiul militar din Lichterfelde. La absolvirea acestuia, Göring a fost desemnat ofițer în armata Prusiei, în regimentul nr. 112 „Prințul Wilhelm”.

A avut un frate mai mic, Albert Göring, director pentru export al uzinelor Škoda din Cehoslovacia

Hermann Göring

Părinți Heinrich Ernst Göring[*]  Frați și surori Albert Göring[*]  Căsătorit cu Carin Göring[*] (1923–1931) Emmy Göring[*] (1935–1946)  Copii Edda Göring[*]  Vicecancelar al Germaniei  În funcție 10 februarie 1941 – 23 aprilie 1945 Precedat de Franz von Papen Succedat de Franz Blücher[*] Reichsstatthalter  În funcție 25 aprilie 1933 – 23 aprilie 1945 Prim-ministru al Prusiei  În funcție 10 aprilie 1933 – 23 aprilie 1945 Precedat de Franz von Papen Deputat în Reichstagul Germaniei Naziste  Deputat în Reichstagul Republicii de la Weimar

* 1953: Helene Mayer (nume de căsătorie Helene Falkner von Sonnenburg, n. 20 decembrie 1910, Offenbach am Main, Germania – d. 15 octombrie 1953, Heidelberg, Germania) a fost o scrimeră germană specializată pe floretă.

La vârsta de 17 ani a fost laureată cu aur la Jocurile Olimpice din 1928 de la Amsterdam după ce a câștigat 18 din 20 de meciuri. S-a clasat pe locul 5 la Olimpiada din 1932 de la Los Angeles. A rămas in Statele Unite ale Americii după Jocurile Olimpice, în cadrul unui schimb studențesc, luând parte la competițiile din această țară.

Având un tată evreu și o mamă creștină, a fost exclusă în anul 1933 din clubul său de scrimă de la Offenbach din cauza epurărilor naziste antievreiești.^[1] Totuși, i s-a propus să reprezinte Germania la Jocurile Olimpice din 1936 de la Berlin, organizate de Al Treilea Reich: Comitetul Olimpic din Germania a asigurat Comitetul Olimpic Internațional că sportivii germani evrei nu ar fi excluși. Astfel, Helene Mayer a fost singurul membru evreu al delegației germane.^[2] A cucerit medalia de argint după ce a fost învinsă în faza finală de maghiara Ilona Elek, care era și ea evreică. Helene Mayer a câștigat aurul la Campionatele Europene (Campionatele Mondiale de fapt) în 1929 și 1931, precum și la Campionatul Mondial în 1937.

După ce s-a retras în anul 1947 a devenit profesoară de limbi străine la Mills College, de lângă San Francisco, apoi profesoară de științe politice la City College din San Francisco.^[1] A dobândit cetățenia americană cu puțin timp înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. A murit răpusă de cancer în anul 1953

* 1959: Stepan Andriiovici Bandera (în ucraineană Степан Андрійович Бандера; n. 1 ianuarie 1909,^[1] Starîi Uhrîniv, Ucraina – d. 15 octombrie 1959,^[1] München, RFG^[2]) a fost un politician ucrainean, lider al mișcării de renaștere națională din Ucraina de vest (Galiția), conducător al Organizației Naționaliștilor Ucraineni (OUN). S-a născut în familia unui preot greco-catolic din Ucraina de Vest.

În timpul cât a activat ca lider politic, Organizația Naționaliștilor Ucraineni s-a scindat în două facțiuni: OUN-M și OUN-B. Stepan Bandera a fost inițiatorul proclamării statului independent ucrainean la Lviv, în 30 iunie 1941.

Autoritățile sovietice au autorizat asasinarea sa de către KGB la München, Germania de Vest, în 15 octombrie 1959.

Bandera este o figură contestată și respectată, în egală măsură, în Ucraina zilelor noastre, datorită cooperării active, bine documentate, cu Germania Nazistă în perioada 1939-1941. În septembrie 1941, Bandera a fost arestat și închis de naziști. În septembrie 1944, el a fost eliberat^[3][4]. Atitudinea ucrainenilor față de Bandera a variat de la una apologetică la condamnarea cea mai aspră^[5].

În 22 ianuarie 2010, președintele Ucrainei, Victor Iușcenko, l-a decorat post mortem pe Bandera cu titlul de Erou al Ucrainei^[6]. Decernarea titlului a fost declarată ilegală de un tribunal, în 2 aprilie 2010. Trei zile mai târziu, Curtea Constituțională a Ucrainei a refuzat să înceapă dezbaterile cu privire la constituționalitatea decretului prezidențial de decorare a lui Bandera. Familia lui Bandera a fost informată oficial că tribunalul din Donețk nu a primit nicio cerere oficială din partea președintelui Ianukovici pentru returnarea distincției.

În 15 octombrie 1959, Stepan Bandera s-a prăbușit în timp ce mergea pe Kreittmayrstrasse din München și a murit la scurtă vreme după aceasta. Autopsia a stabilit drept cauză a morții otrăvirea cu un produs chimic pe bază de cianură ^[46]). Trupul lui Stepan Bandera a fost îngropat, în 30 octombrie 1959, în cimitirul Waldfriedhof din München.

În 17 noiembrie 1961, procurorii germani au anunțat că un agent KGB, Bogdan Stașinski, l-a asasinat pe Bandera, în conformitate cu ordinele lui Nikita Sergheevici Hrușciov^[47]. Stașinski a fost acuzat într-un proces care a început pe 8 octombrie 1962. Pe 19 octombrie, agentul KGB a fost condamnat la 8 ani de închisoare. Curtea Federală de Justiție a Germaniei a reconfirmat implicarea serviciilor secrete sovietice în asasinarea lui Bandera.

Fratele lui Stepan, Olexandr, (doctor în economiei al Universității din Roma) și fratele Vasil (absolvent al facultății de filozofie a Universității din Lviv) au fost arestați și internați în lagărul de exterminare Auschwitz, unde se afirmă că au fost uciși de prizonierii polonezi, în 1942^[48].

Tatăl lui Stepan, Andrii Bandera, a fost arestat, în mai 1941, pentru că ar fi adăpostit un membru OUN și a fost transferat la Kiev. A fost judecat, condamnat la moarte și executat în 10 mai 1941. Surorile lui Stepan, Oxana și Marta-Maria, au fost arestate de NKVD în 1941 și trimise în Gulagurile Siberiei. Au fost eliberate în 1960, fără a li se permite să se reîntoarcă în Ucraina. Marta-Maria a murit în Siberia, în 1982, dar Oxana s-a reîntors în patrie, în 1989, unde a murit în 2004. O altă soră, Volodimira, a fost condamnată la muncă într-un lagăr sovietic, în perioada 1946 – 1956. Ea s-a reîntors în Ucraina după ispășirea pedepsei, în 1956^[49].

Despre Bogdan, un alt frate al lui Stepan, nu există informații veridice cu privire la soarta sa. Se speculează că ar fi fost omorât de germani, în 1943, sau de sovietici, în 1944, dar membrii familiei nu au nici o informație sigură cu privire la sfârșitul lui.

Stepan Bandera Степан Бандера

* 1964: Cole Albert Porter (n. 9 iunie 1891, Peru[*], SUA – d. 15 octombrie 1964, Santa Monica, SUA^[11]) a fost un cunoscut compozitor american. După un început modest, a început să aibă succes în anii 1920, iar în anii 1930 era unul dintre cei mai importanți compozitori pentru scena muzicală de pe Broadway.

Cole Porter

·         1967: A decedat Ştefan S. Nicolau, medic, din iniţiativa căruia s-a înfiinţat, în 1950, la Bucureşti, Institutul de Inframicrobiologie. A înfiinţat, la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, Catedra de Inframicrobiologie, prima din România şi din lume. Membru al Academiei Române; (n.15.02.1896). Ștefan S. Nicolau (n. 15 februarie 1896, București – d. 15 octombrie 1967, București), medic virolog, directorul Institutului de Inframicrobiologie din București. Membru al Academiei de Științe Medicale din România, al Academiei de Științe din Moscova, al Societății Franceze de Hematologie, al Societății Franceze de Chimioterapie și Serologie, membru titular al Academiei Române (1948), președinte al Secției de Științe Medicale a Academiei Române (1948-1966).

* 1977: Ștefan "Rici" Auer (maghiară: István Avar) (n. 28 mai 1905 – d. 15 octombrie 1977) a fost un fotbalist român.

·         1987: Thomas Isidore Noël Sankara (n. 21 decembrie 1949 – d. 15 octombrie 1987) a fost un revoluționar marxist, teoretician pan-africanist și președintele Burkinei Faso în perioada 1983 - 1987. Considerat o figură emblematică și carismatică a revoluției, el este portretizat în general ca un „Che Guevara al Africii”.^[1][2][3]

Sankara a câștigat puterea în 1983, la vârsta de 33 de ani, în urma unei lovituri de stat susținute de populație, având drept țel eliminarea corupției și a dominației fostei puteri coloniale franceze

Thomas Sankara

·         1989: Paul Georgescu (n. 7 noiembrie 1923, Țăndărei – d. 15 octombrie 1989, București) a fost un critic literar, eseist, jurnalist, romancier și scriitor român.

Paul Georgescu a fost redactorul-șef al „vechii” Gazete literare^[1], numele dintre 1954 și 1968 al revistei România literară, calitate în care a practicat critica literară de încurajare, spre exemplu susținând debutul literar al lui Nichita Stănescu

Scrieri:

• 1964 – Păreri literare - Editura pentru Literatură
• 1967 – Polivalența necesară; asociații și disociații, Editura pentru Literatură
• 1967 – Vârstele tinereții
• 1968 – Coborând
• 1973 – Printre cărți, Editura Eminescu
• 1973 – 3 nuvele
• 1975 – Înainte de tăcere
• 1976 – Doctorul Poenaru, Editura Eminescu
• 1977 – Revelionul, Editura Eminescu
• 1978 – Volume, Cartea Românească
• 1980 – Vara baroc, Editura Eminescu
• 1982 – Solstițiu tulburat, Editura Eminescu
• 1983 – Siesta, Editura Eminescu
• 1984 – Mai mult ca perfectul, Editura Eminescu
• 1986 – Natura lucrurilor, Editura Eminescu
• 1987 – Pontice, Editura Cartea Românească
• 1988 – Geamlîc, Cartea Românească
• 1990 – Între timp, Cartea Românească

Paul Georgescu

·   1993 - A decedat Irina Răchițeanu-Sirianu, actriță româncă de teatru și film; (n. 1920).

Irina Răchițeanu - foto: ro.wikipedia.org

Irina Răchițeanu (cunoscută și ca Irina Răchițeanu-Șirianu, n. 1920, Brăila – d. 15 octombrie 1993), actriță română.

 

·         1998: Leopoldina Bălănuță (n. 10 decembrie 1934, Păulești, județul Vrancea - d. 15 octombrie 1998, București) a fost o actriță română de scenă, film, voce și televiziune. A fost căsătorită cu actorul Mitică Popescu.

A absolvit în 1957 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) din București, la clasa Mariettei Sadova și a lui Marcel Anghelescu. A debutat la București, în regia lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din “Prima întâlnire”, de Tatiana Sîtina. Ultimul ei rol a fost cel din "O batistă în Dunăre", de D.R. Popescu, la Teatrul Național, montat de același regizor. A avut roluri memorabile în "Vassa Jeleznova" și "Mama" de Maxim Gorki, "Anna Karenina", de Lev Tolstoi, "Medeea" de Euripide, "Martin Eden" de Jack London, "Noaptea Iguanei" de Tennessee Williams, "Oameni sărmani" de Feodor Dostoievski, "Livada cu vișini" de Anton Pavlovici Cehov, "Doi pe un balansoar" de William Gibson și, în special, în piesele lui Dumitru Radu Popescu, "Ca frunza dudului în rai" și "O batistă în Dunăre" (alături de Mariana Mihuț și Ileana Stana Ionescu).

A fost distribuită și în filme, mai ales în roluri cu încărcătură dramatică, "Nunta de piatră" (1972), "Dincolo de pod" (1975), "Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii" (1979), "Clipa" (1979), "Bietul Ioanide" (1979), "Năpasta" (1982), etc.

Leopoldina Bălănuță a avut și o colaborare de succes cu Televiziunea. "Gaițele" (1993), "Strigoii" (1992), "Trandafirul și coroana", "Conu' Leonida față cu reacțiunea"(1985), "Moartea unui comis voiajor" (1977), "Idolul și Ion Anapoda" (1991) sunt doar câteva din piesele în care a apărut la Televiziune.

Deși a fost considerată o actriță dramatică, Leopoldina Bălănuță a avut și memorabile roluri de comedie. Sceneta TV "Care de dame" de G.H. Brăescu [1], realizată în 1980 (unde actrița întruchipează 4 personaje) este considerată unul din momentele de referință din istoria divertismentului TV românesc.

Leopoldina Bălănuță a fost una din cele mai importante actrițe care a practicat spectacolul de poezie și care s-a preocupat intens de acest lucru. Continuatoare a recitativului dramatic creat de școlile lui Constantin Nottara și Gheorghe Storin, Leopoldina Bălănuță a dat un regal de muzică și poezie, împreună cu Narcisa Suciu, în spectacolul "O întâmplare a ființei" din 27 ianuarie 1998, pe versuri de Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș, Magda Isanos, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu. „Eu plec cu viața mea în teatru; teatrul vine cu viața lui în viața mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, în ultimele zile ale existenței lui: «Doamne, am obosit așteptându-te!» […] totdeauna arta mi-a apărut ca o ștafetă a Dumnezeirii”.

Leopoldina Bălănuță

A terminat studiile de arta actorului odată cu deschiderea sălii Casandra, acest studio al celui mai tânăr actor, unde au debutat cei mai mulți interpreți ai țării, toți cei care au studiat la prima școală de teatru și film din România, Academia de Teatru și Film de astăzi, fostul Institut de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”. A jucat în spectacolul Peer Gynt, de Ibsen, în regia lui Dinu Ernescu, pe Aase, mama eroului principal, alături de Florin Piersic, devenit și el o legendă în rolul ibsenian, din 1957. Au urmat câteva personaje pe scena celuilalt studio al experimentelor Teatrul din Piatra Neamț, după care marile succese din București, de la Teatrul Mic.

Rolurile sale au fost nenumărate și în toate a venit cu vocea ei caldă, melodioasă, cu adâncul ei cult pentru adevăr, fiecare replică constituindu-se într-o pledoarie pentru justiție și demnitatea omului. Poate de aceea se consideră absolut paradigmatic pentru talentul și personalitatea ei, Antigona, din tragedia omonimă a lui Sofocle. Antigona, sub bagheta regizorală a lui Ion Cojar era Bălănuță, dreaptă, mândră, neînfricată în fața dictatorului, gata să moară, dar să nu cedeze. A fost pur și simplu copleșitoare în acest rol, după cum a fost convingătoare, încărcată de nuanțe, cu o continuă autoironie și un emoționant tragicomic în eroina principală din Doi pe un balansoar, de William Gibson. Alături de Victor Rebengiuc, Bălănuță a transformat această melodramă într-un zguduitor simbol al condiției tânărului de azi, al singurătății, al lipsei de comunicare, al nevoii de compasiune, dragoste, înțelegere. Această tragediană înnăscută, distribuită de Andrei Șerban, firesc, în Medeea, din Trilogia antică de la Teatrul Național din 1990.

A fost și o excelentă interpretă de comedie. Printre creațiile comice trebuie menționate Femeia cu coșul cu ouă din muzicalul montat de Cătălina Buzoianu, la Teatrul Mic, după Nu sunt Turnul Eiffel, de Ecaterina Oproiu, dar, mai ales Elisabeta, din Elisabeta din întâmplare o femeie, de Dario Fo, tot la Teatrul Mic. Cele două dimensiuni ale acestui extraordinar talent care a fost Bălănuță s-au asociat, desăvârșit, în Liubov Andreevna, din Livada cu vișini, în regia lui Andrei Șerban, tot pe scena Naționalului bucureștean. La fel de sclipitoare și profundă este și atunci când interpretează diferite personaje din dramaturgia românească, mai ales din cea a lui D.R. Popescu. Astfel, la Teatrul Mic joacă în piesa Ca frunza dudului, iar la Teatrul Național în O batistă pe Dunăre.

Bălănuță a fost și o remarcabilă recitatoare. În concepția ei actorul este glasul dramaturgului, dar și al poetului! Mai ales al poetului care nu-l obligă să devină personaj, nu-l supune la metamorfoze, ci îl lasă să fie el însuși, cu sensibilitatea și sentimentele sale, punând în lumină sensurile ascunse ale creației poetice. Bălănuță a iubit poezia bună și a dat numeroase recitaluri. Nicicând, versurile lui Nichita Stănescu, de exemplu, nu au fost mai limpezi și mai bine descifrate decât în rostirea ei. L-a iubit la fel de mult pe Eminescu, dar a fost aproape, foarte aproape, îndeosebi de poeții contemporani care pledează pentru frumos și adevăr. Referințe artistice despre ea se găsesc în volumul lui Andrei Băleanu și Doina Dragnea, Actorul în cântarea personajului, București, Meridiane, 1981, precum și în medalionul Magdalenei Boiangiu, Leopoldina Bălănuță, din revista „Scena” nr. 6/1998.

Leopoldina Bălănuță a fost fată de preot. În 1977 s-a căsătorit cu actorul Mitică Popescu.

Filmografie:

• Ultima gară (1998)
• Gaițele (1993) - TV
• Chira Chiralina (1993)
• Balanța (1992)
• Rămânerea (1991)
• Trandafirul și coroana (TV) / (1991)
• Punct și de la capăt (1987)
• Umbrele soarelui (1986)
• Conu Leonida față cu reacțiunea (TV) / (1985) - Efimița
• Scopul și mijloacele (1983)
• Mult mai de preț e iubirea (1982)
• Năpasta (1982)
• Înghițitorii de săbii (1981)
• Semnul Șarpelui (1981)
• Bietul Ioanide (1980) - Elvira, soția lui Ioanide
• Blestemul pământului, blestemul iubirii / Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii (1980) - Zenobia
• Clipa (1979)
• Pe firul apei (1978)
• Moartea unui comis-voiajor (TV) / (1977) - Linda Loman
• Dincolo de pod (1976) - Negustoreasa Mara
• Duhul aurului (1974)
• Tatăl risipitor (1974) - țăranca Constanța Oaie
• Nunta de piatră 1 - Fefeleaga (1973) - Fefeleaga
• Oameni sărmani (1969) - Varvara Alekseyevna
• Dacii (1967) - dublaj de voce Meda
• Subteranul (1967) - Irina
• Tristan (TV) / (1966) - Gabriela Kloterjanh
• Pisica de mare (1963)

Teatru:

• Acești nebuni fățarnici, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Anatema actor, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Anna Karenina, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Cuibul de piatră, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Deliana, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Idolul și Ion Anapoda, premieră la Teatrul Național de Televiziune;
• Mama, premieră la Teatrul Național de Televiziune;
• Martin Eden, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Matca, premieră la Teatrul Național de Televiziune;
• Medeea, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Miorița, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Noaptea iguanei, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• O zi mai lungă decât veacul, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Oameni sărmani, premieră la Teatrul Național de Televiziune;
• Oamenii cavernelor, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Pană Lesnea Rusalim, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Povestea brățării de gleznă, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Săptămâna luminată, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Sechestrații din Altona, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Straniul interludiu, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Trandafirul și coroana, premieră la Teatrul Național de Televiziune;
• Trei mistere, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Tristan și Isolda, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Vassa Jeleznova, premieră la Teatrul Național Radiofonic;
• Viforul, premieră la Teatrul Național Radiofonic.

Leopoldina Bălănuță

·         1999 - A încetat din viaţă Yosef Burg, unul dintre liderii istorici ai Israelului. S-a numărat printre semnatarii declaraţiei de independenţă a statului. (n. 31 ianuarie 1909, la Dresda)

·         2001 - A încetat din viaţă, la 77 de ani, actorul şi regizorul Jean Danet, fondatorul teatrului itinerant "Treteaux de France" (n. 14 ianuarie 1924)

·         2002 - A încetat din viaţă Ileana Berlogea, istoric literar şi teatrolog, profesor de istoria teatrului universal la Universitatea de Artă Cinematografică şi Teatrală din Bucureşti, autoare a unor monografii de scriitori, actori şi regizori, membră a UNITER şi a Uniunii Scriitorilor din România ("Istoria teatrului universal. Antichitatea, Evul Mediu, Renaşterea") (n. 16 august 1931)

·         2012: Norodom Sihanouk (khmeră នរោត្តម សីហនុ; 31 octombrie 1922 – 15 octombrie 2012) a fost rege al Cambodgiei din 1941 până în 1955 și din nou din 1993 până în 2004. A fost conducător efectiv al Cambodgiei din 1953 până în 1970. După cea de-a doua abdicare în 2004, a fost cunoscut drept Regele-Tată al Cambodgiei (Preahmâhaviraksat), o poziție în care a păstrat multe dintre responsabilitățile sale anterioare, ca monarh constituțional.

Fiu al regelui Norodom Suramarit și a reginei Sisowath Kossamak, Sihanouk a deținut atât de multe poziții începând cu anul 1941 încât Guinness Book of World Records l-a identificat ca politicianul care a deținut cele mai multe funcții politice din lume.^[1] Au fost incluse cele două mandate ca rege, două ca prinț suveran, una ca președinte, două ca prim-ministru, și nenumărate poziții ca lider al guvernelor în exil. A servit ca șef al statului marionetă pentru guvernul Khmerilor Roșii în perioada 1975-1976.^[2]

Cele mai multe dintre aceste poziții au fost doar onorifice, inclusiv ultima poziție de rege constituțional al Cambodgiei. Perioada când Sihanouk a fost șef efectiv al statului a fost de la 9 noiembrie 1953, când Franța a acordat independență Cambodgiei, până la 18 martie 1970 atunci când generalul Lon Nol și Adunarea Națională l-au destituit pe Sihanouk.

Norodom Sihanouk នរោត្តម សីហនុ

• 2014: Marie Dubois, actriță franceză (n. 1937)
• 2018: Paul Allen, antreprenor american, co-fondator Microsoft (n. 1953)
• 2018: Arto Paasilinna, scriitor și jurnalist finlandez (n. 1942)

• 2019 - Actriță română de teatru și film, Tamara Buciuceanu-Botez, a murit la Spitalul Elias din București, la vârsta de 90 de ani (n. 1929)

  Tamara Buciuceanu (alternativ Tamara Buciuceanu-Botez; n. 10 august 1929, Bender, Regatul României – d. 15 octombrie 2019, București, România) a fost una dintre cele mai apreciate[judecată de valoare] actrițe române de teatru, film și televiziune din generația de aur.

Sărbători

·     Ziua Internațională a nevăzătorilor

Ziua Internaţională a Nevăzătorilor a fost instituită de Organizaţia Europeană pentru Bunăstarea Nevăzătorilor în 1993, la Varşovia (Polonia). Marcarea acestei zile a generalizat sărbătorirea la nivel mondial a ‘Zilei bastonului alb’, instituită de preşedintele american Lyndon Johnson, în 1964.

·         Ziua internaţională a femeilor din mediul rural (ONU)

Ziua internaţională a femeilor din mediul rural este sărbătorită la 15 octombrie pentru a conştientiza faptul că femeile de la sate contribuie la bunăstarea familiilor lor şi la dezvoltarea economiei rurale.

Prima Zi internaţională a femeilor din mediul rural a fost celebrată acum 12 ani, la 15 octombrie 2008. Instituită de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) prin Rezoluţia 62/136 din 18 decembrie 2007, această zi recunoaşte “rolul critic şi contribuţia femeilor din mediul rural în consolidarea dezvoltării rurale, a agriculturii, îmbunătăţirea securităţii alimentare şi eradicarea sărăciei rurale”, potrivit www.un.org.

* Ziua mondială a spălatului pe mâini

Marcarea Zilei mondiale a spălatului pe mâini (Global Handwashing Day), în fiecare an pe 15 octombrie, este promovată şi susţinută de Parteneriatul Global Public-Privat pentru spălarea mâinilor, pentru a atrage atenţia asupra importanţei acestui mic gest, de multe ori considerat banal, dar care ne poate scăpa de numeroase boli, asigurându-ne siguranţă şi o creştere sănătoasă.

Tema din 2020 este “Igiena mâinilor pentru toţi!“. Ne putem feri de cele mai multe boli spălându-ne pe mâini în mod corect – cu săpun şi frecvent, astfel încât acest gest să devină un obicei. O igienă corectă ne poate feri de peste 200 de boli, se arată pe pagina dedicată zilei, globalhandwashing.org. Tema Zilei mondiale a spălatului pe mâini din acest an pune accentul pe informarea populaţiei pentru a înţelege adevărata însemnătate a păstrării igienei mâinilor în prezent şi viitor.

Pentru prima dată, Ziua mondială a spălatului pe mâini a fost marcată în 2008, an care a fost declarat de Naţiunile Unite – Anul Internaţional al Salubrităţii.

* Ziua naţională a comerţului electronic

Ziua naţională a comerţului electronic este marcată, începând de anul acesta, la data de 15 octombrie, fiind instituită prin Legea 144/2020, publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2020.

Propunerea legislativă a fost iniţiată de un grup de zece senatori (PSD, PNL, USR şi neafiliaţi), fiind adoptată de Senat, în calitate de primă cameră sesizată, pe 5 mai 2020, şi de Camera Deputaţilor, ca for decizional, pe 30 iunie 2020.

·         Calendar religios 15 octombrie 

- Calendar crestin ortodox: 

Sfantul Sfințit Mc Luchian, preotul din Antiohia; Duminica a 21-a după Rusalii - A Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic - Pilda semănătorului - Rugăciunea lui Iisus 

Sfântul Sfințit Mucenic Luchian preotul din Antiohia – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Lucian era din oraşul Samosata, Siria şi s-a născut din părinţi dreptcredincioşi. Părinţii săi au murit pe când el era încă tânăr, motiv pentru care şi-a împărţit toată averea săracilor. Aşadar, eliberat fiind de grijile acestei lumi trecătoare, se nevoia în toate zilele, bineplăcând lui Dumnezeu, cercetând cu multă râvnă Sfintele Scripturi.