3. /13 OCTOMBRIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
+ Aducerea moaștelor Sf Ap Andrei la Iași;
Sfintii Mucenici Carp, Papil, Agatodor, Agatonica și Florentie
+ Aducerea moaștelor Sf Ap Andrei la Iași
Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica (sinaxar)
Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica au trăit în secolul al treilea, în Asia Mică, în timpul domniei împăratului Deciu (249-251) și al guvernatorului Valeriu, cunoscuți pentru prigoanele împotriva creștinilor.
Sfântul Mucenic Carp a fost episcopul Tiatirei iar Sfântul Papil a fost diaconul său. Fiind om învățat, cu har și iubitor de cunoaștere, Sfântul Carp a fost numit Episcopul Thiatirelor, iar Sfântul Papil avea studii în domeniul medicinei și obișnuia să vindece pe cei în nevoi în mod gratuit. Agatodor, cel de-al treilea mucenic, era slujitor la Episcopia Thiatirelor, fiind și el un suflet credincios și blând. Când a ajuns la urechile conducerii că Sfântul Carp împreună cu diaconul său propovăduiesc Evanghelia lui Hristos și creștinează mulțime de păgâni, s-a ordonat imediat arestarea acestora.
Judecata nedreaptă a Sfinților Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica
Puși față în față cu Thialerios, acesta caută să îi convingă pe cei trei să se lepede de credința creștină în favoarea aducerii jertfei pentru zei. Auzind refuzul categoric al sfinților, păgânul Thialerios încearcă să îi ademenească cu vorbe viclene: "Creștinii sunt superstițioși, niște incapabili, fără simțăminte înalte. Voi, ca oameni educați ce sunteți, trebuie de îndată să vă lepădați de creștini". Având sufletul plin de har preasfânt, Sfântul Carp i-a răspuns ighemonului cu vorbele sacre ale Sfântului Apostol Pavel: "Și ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâți fiind, binecuvântăm. Prigoniți fiind, răbdăm (I Corinteni 4, 12)", la care a adăugat propriile convingeri: "Apoi, în ceasul în care cei care nu cred în Evanghelie ne ocărăsc și ne batjocoresc noi ne rugăm să dobândească cele bune. Câtă vreme aceștia ne prigonesc, noi le arătăm îngăduință; câtă vreme ei ne calomniază, noi le răspundem prin cuvinte blânde și mângâietoare".
Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica suferă martiriul
Aceste vorbe ale Sfântului Carp au fost de ajuns pentru asupritorul Thialerios să înțeleagă că cei trei nu vor trăda vreodată credința cea adevărată, de aceea a poruncit ca aceștia să fie torturați, așa începând drumul muceniciei. Au fost legați de cai și târâți de la Tiatira până la Sardia, însă un înger al Domnului le-a vindecat rănile. Agatodor, servitorul lui Carp s-a alăturat acolo celor doi, mărturisind că și el este creștin, fiind supus astfel torturii. Pe el l-au spânzurat și l-au bătut cumplit cu toiege, dându-și duhul în mâinile Domnului. Ceilalți doi au fost legați din nou și târâți de cai. Sfântul Carp a fost atât de rău bătut, încât tot trupul îi era o rană.
Sfântul Carp vede Împărăția Cerurilor în timpul martiriului
Cu toate acestea, pe chipul său se ivea un zâmbet, iar atunci când a fost întrebat de ce râde, a mărturisit că face acest lucru pentru că a văzut cerurile deschise și pe Domnul șezând pe tron, înconjurat de heruvimi și serafimi: "Am văzut mărirea Domnului meu și m-am bucurat". Sfântul Papil, deși a fost supus chinurilor, bătut cu pietre, a rămas nevătămat, vindecând el însuși mai apoi un orb, minune care i-a făcut pe mulți să creadă în Hristos.
Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica primesc cununa muceniciei
Mai apoi, cei doi au fost tăvăliți prin spini, târâiți în sus și în jos, au fost bătuți din nou și aruncați la lei pentru a fi sfâșiați, însă au ieșit teferi și de acolo pentru că fiarele nu s-au atins de ei.
Cu cât îi vedea mai mult pe Sfinți de nebiruit, cu atât mai mult se învârtoșa împotriva lor tiranul. Și încălțându-i cu papuci de fier, plini de piroane ascuțite, i-a silit se alerge, dar nici așa n-a putut să-i înfrângă pe ostașii lui Hristos. Apoi au aprins un cuptor și, înroșindu-l, i-a aruncat în el pe Sfinți. În mijlocul văpăii, a intrat împreună cu Sfinții și fericita Agatonica, sora Sfântului Papil, vrând să fie și ea părtașă acelorași nevoințe. Dar cuptorul înroșit nu numai că nu i-a ars, ci i-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că venind o ploaie mare, focul s-a stins și cuptorul s-a răcit. După ce au ieșit de acolo nevătămați, Sfinții au fost duși iarăși în temniță; și cântau acolo lui Dumnezeu ca într-o biserică.
Judecătorul, find el însuși biruit și neștiind ce să mai facă, s-a rușinat. În cele din urmă, a poruncit să li se taie capetele. Așadar, Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica la locul de ucidere. Ajunși acolo, s-au bucurat și, ridicând ochii și mâinile lor spre cer, au făcut rugăciuni nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce voiau să-i omoare. Și astfel Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica luând cu toții cununa muceniciei în data de 13 octombrie 251. Sfintele lor trupuri, find aruncate fără de cinste, le-au luat credincioșii în taină și le-au înmormântat cu evlavie.
Surse: Basilica, Ziarul Lumina, Pemptusia.
Etimologia / semnificația numelui Carp
În primul rând "La mulți ani!" tuturor celor care poartă numele Sfinților Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica!
Carp - provine din cuvântul grecesc „karpos” care înseamnă fruct și a fost folosit inițial ca nume personal de îndrăgire.
Adus înapoi în Europa de Nord în secolul al XII-lea de cruciații care se întorceau și care foloseau Grecia ca bază pentru diversele atacuri asupra orașului Ierusalim deținut de musulmani, acesta a atins un nivel corect de popularitate peste tot. Deținătorul original al numelui a fost un ucenic al Sfântului Pavel și un episcop timpuriu și, ca atare, este menționat într-una din Epistole. Cu siguranță, biserica ortodoxă greacă nu are nicio îndoială cu privire la statutul său anterior și îl consideră un sfânt. Rușii au avut întotdeauna un mare respect pentru ortodoxia bisericii și probabil că au mai mulți oameni cu numele decât în altă parte. Din păcate, registrele rusești sunt fie sărace, fie inexistente, iar înregistrările semnificative din această sursă sunt dificil de găsit. Cea mai timpurie dintre toate înregistrările este probabil cea a lui Emecho Carpo din Mainz în Germania în anul 1270, Joslin Karpfens fiind înregistrat în cartea orașului Freiburg în 1425. În Anglia Jeames Carpe a fost martor la botez la biserica Sfânta Maria Magdalena, în orașul vechi (înaintea incendiului din 1666) din Londra, pe 8 februarie 1628.
Derivate ale numelui Carp
Carp, Carpe, Karp, Karpe, Karpov, Karpeev, Karpf, Karppi, Karpman, Karpfen, Karpenya, Karpets, Karpenko, Karpychev, Karpushkin și mulți alții.
Când își post serba ziua de nume cei care poartă numele de Carp?
Conform calendarului ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în data de 13 octombrie când este pomenit Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica.
Sursă: Surnamedb.
Icoana Sfinților Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica
Sfinții Mucenici: Carp, bătrân; Papil, cu începere de barbă; Agatodor, fără de barbă [și sfânta Agatonica], prin sabie își primesc sfârșitul.
Cartea în format fizic ➡ Dionisie din Furma - Erminia Picturii Bizantine, p. 191.
Rugăciune către Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica
Ca pe uscat umblând Israel, cu urmele prin adânc, pe prigonitorul Faraon văzându-l înecat, a strigat: lui Dumnezeu cântare de biruință să-I cântăm.
Cer de la tine Hristoase să se lumineze sufletul meu cel întunecat cu Lumina Dumnezeirii Tale celei fără de început; și să mi se dea cuvânt ca să laud după vrednicie pe acești înțelepți mucenici.
Lepădându-vă, purtătorilor de chinuri, de toată îndulcirea cea de pe pământ, v-ați într-armat gândul către Calea cea cerească, întâi prin sihăstrie și acum prin sânge.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.
Lesne ați putut, înțelepților, a răbda toată supărarea prin Puterea cea Dumnezeiască, prin care, surpând toată puterea vrăjmașului, ați căpătat laudă.
Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Fiind eu învechit mai de demult din sfatul vicleanului șarpe, nesuferind Dumnezeu să mă vadă pierdut, sălășluindu-Se întru tine, Preacurată, m-a înnoit.
Cântări Liturgice
Tropar - Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica, glasul al 4-lea
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condac - Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica, glasul al 4-lea
Ca o vistierie de mult preț și izvor ce izvorăște ape de tămăduiri, a dat Stăpânul moaștele voastre celor de pe pământ; care șterg neputințele patimilor cele de multe feluri și dau neîncetat har sufletelor. Pentru aceasta, Sfinților Carp și Papi, cu un glas și cu dragoste săvârșim Sfântă pomenirea voastră.
Viața completă - Sfinții Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica (Viețile Sfinților)
Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru Hristos, căci însăși aducerea aminte a chinurilor lor poate deștepta gândul nostru spre dumnezeiasca dragoste și să-i dea aripi pentru săvârșirea faptelor bune, ca și noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici și-au săvârșit muceniceștile nevoințe sunt Carp și Papil, stâlpii cei mari și temeliile Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului, din părinți drept credincioși și prin viața lor îmbunătățită au fericit pe cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfântă crește din rădăcină sfântă, iar pomul cel bun face poame bune și râul cel curat pe izvor îl preamărește. Căci amândoi, și Carp și Papil, numai cu cele de nevoie își îndestulau trupul, lepădând toate cele ce erau de prisos în multe feluri și chiar cu cele de nevoie atât de puțin se îndestulau, încât numi cu trupul se deosebeau de îngeri și prin înfrânarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viață ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se încredințeze cârmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele dreptei credințe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treaptă diaconiei de către Carp și cu chemarea sa asemănându-se întru ostenelile cele deopotrivă, își arăta sârguința.
Vestea despre dânșii s-a dus în toate țările cele ce erau acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună, ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru această mulțime de oameni alergau la dânșii și ascultau învățăturile lor cu osârdie și se apropiau de dreapta credință. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele cel dintru început și, văzându-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, când și-a aflat slujitori aleși ai răutății sale, i-a sfătuit să-i clevetească pe sfinți la păgânul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor, ci îi blesteamă și urmează credința creștinească. Iar Deciu, auzind acestea, s-a mâniat foarte tare și a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii săi, care era iubitor de idoli și om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta toate tainele sale; și, spunându-i ce aflase în legătură cu sfinții, i-a dat stăpânire peste dânșii. Iar Valerie, luând această poruncă, a plecat de grabă și, sosind la locul unde erau sfinții, a poruncit ca aceștia să aducă jertfă deșerților lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată până la marginile țării Tiatiriei.
Valerie poruncea ca toți cei ce erau în acea țară să vină fără întârziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfă și închinăciunea la zei. Așa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci și pe alții voia să-i vatăme cu aceeași boală. Și, adunându-se toți la locul de jertfă, nu aflară pe cei doi minunați mucenici, Carp și Papil, căci ei în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea. Pe aceștia, neaflându-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute și, aflându-i, au fost aduși de față înaintea lui și cu mândrie i-a întrebat: "Pentru ce nu v-ați aflat aici ca să jertfiți zeilor împreună cu poporul?". Apoi a adăugat: "Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptăți bine greșala voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului lor, iar vouă să vi se înmulțească cinstea mai mult ca înainte". Dar sfinții, ca cei ce nu aveau teamă și frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns cu îndrăzneală: "Nu se cade nouă, judecătorule, să mâniem pe Dumnezeul nostru și să ne arătăm nemulțumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar și dobitoacele ne-ar mustra de nemulțumirea noastră, pentru că și ele îl cunosc pe Cel ce le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători față de Ziditorul nostru dacă i-am cinsti pe zeii cei mincinoși, lăsând pe adevăratul nostru Dumnezeu".
Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor, cu niște semne ca acestea: s-a cutremurat pământul de năprasnă și s-au sfărâmat toți idolii care erau cinstiți de acei păgâni și s-au risipit ca praful. Însă răutatea lui Valerie era mare și a rămas neschimbată, căci atunci când trebuia să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu și să râdă de neputința deșerților zei, atunci el s-a arătat mai înverșunat și mai necunoscător; dar s-a înfrânat să pornească asupra lor chinurile cele grele, rușinându-se de bunul neam și de blândețea acestor bărbați și a poruncit să fie puse lanțuri de fier pe grumazul lor și să-i poarte goi prin mijlocul cetății.
Astfel nevoitorii cei cinstiți erau purtați pe ulițe. Ei, care erau foarte cinstiți, au fost făcuți de râs și de batjocură. Ei, care erau vrednici de nenumărate laude, au fost duși cu ocară și cu necinste pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i cu asemenea necinste își vor schimba hotărârea lor cea tare. Apoi s-a gândit să le vorbească cu cuvinte dulci, zicându-le: "De nu v-aș fi văzut pe voi că sunteți cu bună pricepere, nu v-aș fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri, chiar nevrând voi, v-aș fi înduplecat la credința noastră. Dar de vreme ce chipul vostru cel frumos și bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre, am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu știți voi cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă și cinste; și aceasta se petrece până în ziua de acum, nu numai la noi, cei ce știm limba grecească și romană, ci și la barbari. Că prin acea osârdie către zei cetățile se ocârmuiesc cu legi bune și se câștiga războaiele contra vrăjmașului, iar pacea se întărește. Și de unde împărații și nobilii romani cei de mai înainte și de acum au ajuns întru atâta slavă, încât au răsturnat popoare și cetăți și au supus sub stăpânirea lor pe toți potrivnicii? Oare nu de aici, că au cinstit pe zei și li s-au închinat lor? Deci, și voi să-i cinstiți pe aceștia. Și de sunteți amăgiți cu cuvintele unor neînvățați spre nepriceputa și de curând arătata credință creștinească, acum deveniți înțelepți și vă întoarceți la această credință care este mai bună, ca și zeii să vă miluiască pe voi și să vă îndestulați de bunătățile cele mari care sunt la noi; și apoi să vă câștigați vouă mari daruri de la împărat. Iar de veți petrece în cea dintâi nesupunere, veți pierde atâtea bunătăți și pe noi ne veți sili să fim mai aspri cu voi".
Sfinții, după ce au auzit acestea, și-au ridicat ochii spre cer, și-au făcut semnul crucii și au răspuns lui Valerie: "Nădăjduiești tu oare să ne întorci pe noi ca pe niște proști la păgânătatea ta? Să știi că ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credința voastră a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi este și cinstit, că și răutatea, deși este veche, nu este vrednică să fie cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este veche credința voastră, ci această ne întrebăm: se cade oare a primi această credință rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem și din mijlocul nostru să o lepădăm după putere, ca pe una care pregătește înfricoșatul foc al gheenei celor ce o iubesc? Oare voiești să cunoști adevărul? Socotește și îl vei afla, că zeii voștri nu sunt nimic altceva decât numai lucru de mâini omenești, muți și surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-și aducă vreun folos.
Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins și mintea noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început și nici sfârșit ființa Sa; și pe toate cele văzute și pe cele ce sunt cuprinse în mintea noastră, El le-a adus din neființă, El l-a zidit pe om și l-a pus în Rai și i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar prin zavistia diavolului a căzut în neascultare și s-a făcut vinovat de moarte. Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sârguit ca seminția lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci și cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu și depărtându-și ochii de la lumina dreptății, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru aceasta, Ziditorul fiind îndurat și milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om chinuit de diavol, ci a venit pe pământ și, luând chip omenesc, întru toate s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce și a murit vrând să ne izbăvească din robia diavolului și de căderea în păcat. Și biruind cu moarte Să pe vrăjmașul nostru diavol, S-a urcat la ceruri și pe noi ne cheamă acolo, făcându-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule, oare poți să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ți este chiar rușine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogățiile voastre și cinstea împăratului, pe care voi le numiți bunătățile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărât cu gând neclintit că să pătimim și să murim".
Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mâniat și, aprinzându-se cu focul mâniei, și-a lăsat blândețea cea dinafară și și-a arătat sălbăticia cea din lăuntru: mai întâi a dat averea sfinților spre jefuire celor care i-au clevetit, apoi, legându-i pe ei de niște cai, a poruncit ca să-i alunge în Sardia; și caii alergau foarte tare cu sfinții care erau legați de dânșii, neodihnindu-se deloc, încât într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputând să alerge așa de repede caii, erau târâți cu de-a sila și multe dureri au îndurat.
În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinților mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpânii săi. Ajungând în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopții în rugăciuni și în cântări dumnezeiești. Iar după ce au adormit puțin, îngerii lui Dumnezeu în vedenie îi mângâiau pe ei și îi întăreau ca să poată răbda chinurile. Apoi, deșteptându-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute în somn și s-au veselit foarte mult, mulțumind lui Dumnezeu pentru că-i mângâia pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorința pătimirii pentru Hristos.
A venit și Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii, după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergați și târâți, se vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu știa că sfinții mai mult s-au călit spre nevoință cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie. Și când i-a văzut pe ei mai luminoși la față de cum erau, cu duhul mai tari și cu inima mai curajoși, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile și s-a întors spre vicleșug, vrând să amăgească și să vâneze nerăutatea sfinților cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blânde și cu tot felul de momeli. Și puteai să vezi pe vulpe luptându-se cu leii, căci nimic nu sporea înșelăciunea lui și nu putea să-i biruiască pe sfinți, pe care îi întărea ajutorul Celui Prea Înalt.
Văzând că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gândit să procedeze altfel cu dânșii: i-a dat pe Carp și pe Papil în paza unor bărbați tari și aleși, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor și s-a făcut și el mucenic desăvârșit, cu dragostea sa fiind legat de dânșii ca un prieten și părtaș la aceleași chinuri, întinzându-l, a poruncit ca să fie bătut cu vine de bou, fără milă. Se contraziceau amândoi, și judecătorul, și mucenicul; că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulțimea bătăilor, iar mucenicul cu atâta bunăvoință primea bătăile, încât se vedea că nu voia să-i obosească pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Și fiind bătut mult, curgeau din el pâraie de sânge ca dintr-un izvor și cădea carnea de pe trupul lui, încât i se vedeau măruntaiele din lăuntru și mădularele se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui sfânt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta așa de viteaz, ca și cum nimic nu ar fi pătimit, căci tăcea și răbda bătăile cele grele și pătimirea pentru Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După ce a ostenit Valerie și cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulțeau bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoința și răbdarea cea bună a robului Său, i-a pregătit răsplată și l-a chemat și pe el la Sine, să se odihnească după atât de multe osteneli. Iar el îndată și-a dat duhul în mâinile Domnului, lăsând judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănânce fiarele și păsările cerului. Dar sosind noaptea, unii dintre credincioși l-au luat și l-au îngropat.
După aceasta, Valerie a chemat la dânsul pe sfinții mucenici Carp și Papil și le-a zis lor: "Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, și-a luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor celor nemuritori; dar voi, fiind înțelepți, de ce nu vă alegeți ceea ce vă este de folos? Să nu voiți a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit, care în loc de viață și de bucurie și-a ales cu nebunie moartea cea cumplită". Sfinții, auzind acestea, l-au ocărât și l-au numit nebun, iar moartea sfântului Agatodor fericind-o, au zis că aceeași moarte pentru Hristos o doresc și dânșii cu osârdie. Atunci judecătorul, mâniându-se, a poruncit să-i lege iarăși de cai și să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinții, fiind goniți pe cale și târâți, răbdau mare osteneală și durere și fiecare din ei grăia ca David: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări durerea lor, li se puneau pe răni legături strânse și erau păziți cu strășnicie de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea, aducând toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Și iarăși Domnul a binevoit a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile și a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoința cea mare.
A doua zi, judecătorul, socotind că sfinții după chinurile și osteneala de ieri nu vor mai putea să pășească deloc, a poruncit să-i scoată înaintea sa ca să le vadă rănile.
Văzându-i pe ei sănătoși și tari, nedurându-i picioarele și mergând repede, cu fețele nu posomorite, ci luminoase și vesele, socotea că aceasta este o vrăjitorie de-a lor și pentru aceasta la mai mari chinuri i-a supus, căci legând trupurile lor cu grele lanțuri, i-a gonit pe o cale mai lungă.
Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor, s-a așezat la judecată și, chemând pe Carp, a început a grăi prietenește cu dânsul, ca și cum împreună ar fi suferit: "Iată, zeii, miluindu-ți bătrânețea, te-au făcut să alergi atâta cale fără osteneală; deci, de ce te arăți nemulțumitor făcătorilor tăi de bine, călcând cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc pe tine cele folositoare, și închină-te zeilor împreună cu mine, căci eu îți cinstesc bătrânețile și sufăr împreună cu tine și plâng de primejdia ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Știu că sunt foarte urât de tine, acum nu pot ca să-ți mai rabd mult, însă nu pentru necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum nu îmi vei asculta sfatul cel bun".
La aceste cuvinte Sfântul Carp a răspuns: "Sfatul tău care duce de la lumină la întuneric și de la viață la moarte, nimeni nu poate să-l numească bun, ci vădită înșelăciune și vânătoare vicleană. Iar dacă cinstești bătrânețile mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părintește te sfătuiesc pe tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decât ție de pătimirile mele și mă mâhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ți-ai pus nădejdea întru deșertăciune și cinstești niște idoli care nu te vor izbăvi din muncile veșnice, pentru că acești idoli sunt neînsuflețiți și făcuți de mina omenească și după dreptate nu pot fi numiți Dumnezei, fiind idoli deșerți și netrebnici".
Valerie, nerăbdând să mai audă necinstirea zeilor săi, a poruncit călăilor să-l ia pe Sfântul Carp, să-l dezbrace, să-l spânzure și să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătându-l în felul acesta, au rănit tot trupul sfântului, rupându-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină și alți schingiuitori. Iar aceștia, unii îi ardeau coastele sfântului cu lumânări, iar alții îi presărau rănile cu sare. Și se uda pământul cu sângele sfântului, iar venele rupându-se îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cât i se înmulțeau chinurile, cu atât mai mult se întărea în răbdare și întru dragoste pentru Dumnezeu și, fiind spânzurat, a zâmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat: "De ce râzi, Carpe?". El a răspuns: "Pentru că am văzut darul Hristosului meu cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat". Căci sfântul a văzut cerurile deschise și pe Domnul șezând pe scaun cu heruvimii și serafimii împrejurul Lui. Așa a mângâiat Domnul în chinuri pe robul său și darul Domnului i-a potolit toate durerile, încât sfântul a uitat rănile sale cele dureroase și chinurile cele grele și faptul că era spânzurat. Și a fost chinuit până ce muncitorii au obosit. După chinuri, aruncându-l în temniță, el mulțumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dânsul.
Apoi, aducându-l în față pe Sfântul Papil, ca și cum l-ar fi văzut acum pentru întâia oară, judecătorul a început a-l întreba: "De ce neam ești și din ce patrie și care este meseria ta?". A răspuns sfântul: "Ai fi putut de mult să știi toate cele despre mine, că sunt născut din cel mai bun neam, în cetatea Pergamului, și am meșteșugul doctoricesc, nu aceea ce se face din ierburile care cresc pe pământ, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu de sus, doctorie care nu tămăduiește numai trupul, ci și durerile sufletești le vindecă". Atunci judecătorul a zis: "Doctoria cea iscusită nu poate să fie fără învățătura celor scrise de Galen și de Hipocrat, cărora meșteșugul vindecării li s-a dat de la Dumnezeu". Iar Papil a răspuns: "Galen, Hipocrat și ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, când Hristos al meu binevoiește din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voiește El, apoi piere meșteșugul lor, neavând nici un folos din învățătura lor întru iscusința doctoricească. Iar cei pe care tu îi numești dumnezei, cum se vor îngriji de sănătatea cuiva, când nici lor nu pot să-și ajute cu ceva? Dacă vrei să cunoști adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care șade lângă tine este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot și eu după aceasta nimic nu voi mai zice". Iar Valerie a zis: "Oare se poate ca să fie cineva care să-l vindece pe orb?". A răspuns sfântul: "Nu numai această, ci și alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor". Iar Valerie a zis: "Deci, să vedem acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poți". A răspuns Papil: "Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întâi, pentru că mă tem să nu socotești că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întâi doctorii voștri să cheme pe oricare dintre zeii lor și abia după aceasta eu voi arăta puterea Dumnezeului meu".
Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi și le-a poruncit să-i cheme pe zei într-ajutor și să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemând fiecare dintr-înșii pe zeul său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis. Și s-a făcut un lucru vrednic de râs, căci toată ziua s-au rugat către cei ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor neînsuflețiți și nu dobândeau cererea lor și nici n-au putut să lumineze ochiul trupesc, singuri fiind orbiți cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfântul Papil, a ridicat ochii cei trupești și cei sufletești spre ceruri și a chemat pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mâna sa s-a atins de ochiul celui orb și a făcut semnul crucii pe dânsul și îndată omul a văzut bine. Și nu numai cu ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci și cu ochii cei sufletești s-a luminat, căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui și, deșteptându-se ca din somn, a cunoscut neputința deșerților zei și a înțeles puterea Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume și a crezut într-însul. Și nu numai omul acela, ci și altă mulțime de popor, prin minunea aceea a venit la cunoștința dreptății, căci pe cine n-a adus întru mirare și încredințare acea preaslăvită minune? Și fiecare, văzând și auzind aceasta, zicea: "Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos și Acela este Dumnezeu adevărat".
Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat, Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască și cu mai mare mânie s-a aprins împotriva Sfântului Papil și în loc de mulțumire pentru acea facere de bine, a poruncit ca Sfântul Papil să fie spânzurat pe un lemn și să fie bătut fără cruțare.
Fiind bătut acel frumos trup al Sfântului Papil, el nu pătimea nici o durere din cauza bătăilor, ci se mâhnea că nu primește chinuri mai grele. Iar Valerie, văzându-și chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a mâniat și mai tare și a adus asupra sfântului chinuri peste chinuri. A aprins foc sub coapsele lui și a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător și pietrele cădeau în alt loc, ca și cum și pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămând de loc pe Sfântul Papil.
După ce s-a ostenit Valerie și nu știa ce fel de chinuri să mai poruncească împotriva sfântului, a mai contenit cu bătaia, socotind că dacă nu vor fi bătuți o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) și aceasta îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinții, care îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri și dureri, nu numai de dureri, ci și de vânătăi și de răni s-au tămăduit, încât nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cât li se ușurau durerile, cu atât mai mult inima lui Valerie bolea și că de foc se învăpăia de mânie.
După puțină vreme a stat Valerie iarăși la judecată, suflând cu turbare și căutând cu ochi mânioși. Iar sfinții mucenici stăteau înaintea lui, cu privire frumoasă și cu față veselă, de parcă erau chemați la un ospăț. Și nelegiuitul, vrând cu mânie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea îndrăzneață niște cuvinte ca acestea: "Pentru ce, judecătorule, faci atâta osteneală ție și slujitorilor tăi, adeseori aducându-ne, purtându-ne și chinuindu-ne pe noi și nu pronunți asupra noastră hotărârea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduiești că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru și de la adevăr? Mai bine morți ne vei vedea pe noi, decât să ne supunem poruncii tale celei fără Dumnezeu". După ce sfinții au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au așternut pe pământ hârburi și piroane de fier și pe acestea i-au pus goi pe mucenici cu fața în jos și i-au târât, bătându-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflând în fața lor și scoțându-i din acel necaz, căci îndată cioburile și piroanele cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinții au rămas nevătămați.
După aceasta judecătorul cu și mai mare mânie împotriva lor s-a pornit și a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinții le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.
Apoi au adunat fiare cumplite și, fiind aduși mucenicii, au slobozit asupra lor o ursoaică și toți au crezut că ursoaica se va repezi asupra lor și că îi va rupe îndată și va ucide trupurile lor, dar ursoaica n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca și cum ar cinsti sfintele lor picioare, s-a culcat lângă ei și le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit un leu, pe care numaidecât l-au îmblânzit, ca și pe ursoaică, dar și mai mare putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc, ocărând pe chinuitori și sălbăticia lor. Iar ei, astupându-și urechile, socoteau că toate acestea sunt farmece ale sfinților mucenici. Atunci judecătorul a poruncit ca aceștia să fie aruncați într-o groapă plină cu var nestins. Dar în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe robii Săi pretutindeni nevătămați, pentru că după trei zile petrecute în groapa cu var au ieșit întregi și sănătoși de acolo.
Valerie, cu cât îi vedea mai mult pe sfinți de nebiruit, cu atât mai mult se mânia împotriva lor și încălțându-i cu încălțăminte de fier, plină de piroane ascuțite, i-a silit să alerge, dar nici așa n-a putut să-i biruiască pe ostașii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcând foc și înroșind un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinți și împreună cu sfinții a intrat și Fericită Agatonica, sora Sfântului Papil, în mijlocul văpăii, vrând ca și ea să fie părtașă acelorași nevoințe, dorind să moară pentru Hristos. Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că pogorându-se o ploaie mare, focul s-a stins și cuptorul s-a răcorit. După ce sfinții au ieșit din cuptor nevătămați, iarăși au fost duși în temniță unde cântau lui Dumnezeu ca într-o biserică.
Judecătorul, neștiind ce să mai facă, se rușina, fiind biruit. Apoi a pronunțat asupra lor hotărârea cea mai de pe urmă, adică să li se taie capetele. Sfinții, fiind duși împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau și, ridicând ochii și mâinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dânșii, ci și pentru cei ce îi ucideau pe ei. Și așa și-au sfârșit nevoința lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără de cinste aruncate și nebăgate în seamă, le-au luat credincioșii în taină și cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și închinăciunea în veci. Amin.
Viața Sfântului Mucenic Carp
Sfinții, fiind duși împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau și, ridicând ochii și mâinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dânșii, ci și pentru cei ce îi ucideau pe ei. Și așa și-au sfârșit nevoința lor, murind cu ucidere de sabie.
Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru Hristos, căci însăși aducerea aminte a chinurilor lor poate deștepta gândul nostru spre dumnezeiasca dragoste și să-i dea aripi pentru săvârșirea faptelor bune, ca și noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici și-au săvârșit muceniceștile nevoințe sunt Carp și Papil, stâlpii cei mari și temeliile Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului, din părinți drept credincioși și prin viața lor îmbunătățită au fericit pe cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfântă crește din rădăcină sfântă, iar pomul cel bun face poame bune și râul cel curat pe izvor îl preamărește. Căci amândoi, și Carp și Papil, numai cu cele de nevoie își îndestulau trupul, lepădând toate cele ce erau de prisos în multe feluri și chiar cu cele de nevoie atât de puțin se îndestulau, încât numai cu trupul se deosebeau de îngeri și prin înfrânarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viață ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se încredințeze cârmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele dreptei credințe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treaptă diaconiei de către Carp și cu chemarea sa asemănându-se întru ostenelile cele deopotrivă, își arăta sârguința.
Vestea despre dânșii s-a dus în toate țările cele ce erau acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună, ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru această mulțime de oameni alergau la dânșii și ascultau învățăturile lor cu osârdie și se apropiau de dreapta credință. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele cel dintru început și, văzându-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, când și-a aflat slujitori aleși ai răutății sale, i-a sfătuit să-i clevetească pe sfinți la păgânul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor, ci îi blesteamă și urmează credința creștinească. Iar Deciu, auzind acestea, s-a mâniat foarte tare și a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii săi, care era iubitor de idoli și om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta toate tainele sale; și, spunându-i ce aflase în legătură cu sfinții, i-a dat stăpânire peste dânșii. Iar Valerie, luând această poruncă, a plecat de grabă și, sosind la locul unde erau sfinții, a poruncit ca aceștia să aducă jertfă deșerților lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată până la marginile țării Tiatiriei.
Valerie poruncea ca toți cei ce erau în acea țară să vină fără întârziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfă și închinăciunea la zei. Așa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci și pe alții voia să-i vatăme cu aceeași boală. Și, adunându-se toți la locul de jertfă, nu aflară pe cei doi minunați mucenici, Carp și Papil, căci ei în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea. Pe aceștia, neaflându-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute și, aflându-i, au fost aduși de față înaintea lui și cu mândrie i-a întrebat: „Pentru ce nu v-ați aflat aici ca să jertfiți zeilor împreună cu poporul?”. Apoi a adăugat: „Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptăți bine greșala voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului lor, iar vouă să vi se înmulțească cinstea mai mult ca înainte”. Dar sfinții, ca cei ce nu aveau teamă și frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns cu îndrăzneală: „Nu se cade nouă, judecătorule, să mâniem pe Dumnezeul nostru și să ne arătăm nemulțumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar și dobitoacele ne-ar mustra de nemulțumirea noastră, pentru că și ele îl cunosc pe Cel ce le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători față de Ziditorul nostru dacă i-am cinsti pe zeii cei mincinoși, lăsând pe adevăratul nostru Dumnezeu”.
Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor, cu niște semne ca acestea: s-a cutremurat pământul de năprasnă și s-au sfărâmat toți idolii care erau cinstiți de acei păgâni și s-au risipit ca praful. Însă răutatea lui Valerie era mare și a rămas neschimbată, căci atunci când trebuia să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu și să râdă de neputința deșerților zei, atunci el s-a arătat mai înverșunat și mai necunoscător; dar s-a înfrânat să pornească asupra lor chinurile cele grele, rușinîndu-se de bunul neam și de blândețea acestor bărbați și a poruncit să fie puse lanțuri de fier pe grumazul lor și să-i poarte goi prin mijlocul cetății.
Astfel nevoitorii cei cinstiți erau purtați pe ulițe. Ei, care erau foarte cinstiți, au fost făcuți de râs și de batjocură. Ei, care erau vrednici de nenumărate laude, au fost duși cu ocară și cu necinste pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i cu asemenea necinste își vor schimba hotărârea lor cea tare. Apoi s-a gândit să le vorbească cu cuvinte dulci, zicându-le: „De nu v-aș fi văzut pe voi că sunteți cu bună pricepere, nu v-aș fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri, chiar nevrând voi, v-aș fi înduplecat la credința noastră. Dar de vreme ce chipul vostru cel frumos și bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre, am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu știți voi cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă și cinste; și aceasta se petrece până în ziua de acum, nu numai la noi, cei ce știm limba grecească și romană, ci și la barbari. Că prin acea osârdie către zei cetățile se ocârmuiesc cu legi bune și se câștiga războaiele contra vrăjmașului, iar pacea se întărește. Și de unde împărații și nobilii romani cei de mai înainte și de acum au ajuns întru atâta slavă, încât au răsturnat popoare și cetăți și au supus sub stăpânirea lor pe toți potrivnicii? Oare nu de aici, că au cinstit pe zei și li s-au închinat lor? Deci, și voi să-i cinstiți pe aceștia. Și de sunteți amăgiți cu cuvintele unor neînvățați spre nepriceputa și de curând arătata credință creștinească, acum deveniți înțelepți și vă întoarceți la această credință care este mai bună, ca și zeii să vă miluiască pe voi și să vă îndestulați de bunătățile cele mari care sunt la noi; și apoi să vă câștigați vouă mari daruri de la împărat. Iar de veți petrece în cea dintâi nesupunere, veți pierde atâtea bunătăți și pe noi ne veți sili să fim mai aspri cu voi”.
Sfinții, după ce au auzit acestea, și-au ridicat ochii spre cer, și-au făcut semnul crucii și au răspuns lui Valerie: „Nădăjduiești tu oare să ne întorci pe noi ca pe niște proști la păgânătatea ta? Să știi că ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credința voastră a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi este și cinstit, că și răutatea, deși este veche, nu este vrednică să fie cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este veche credința voastră, ci această ne întrebăm: se cade oare a primi această credință rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem și din mijlocul nostru să o lepădăm după putere, ca pe una care pregătește înfricoșatul foc al gheenei celor ce o iubesc? Oare voiești să cunoști adevărul? Socotește și îl vei afla, că zeii voștri nu sunt nimic altceva decât numai lucru de mâini omenești, muți și surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-și aducă vreun folos.
Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins și mintea noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început și nici sfârșit ființa Sa; și pe toate cele văzute și pe cele ce sunt cuprinse în mintea noastră, El le-a adus din neființă, El l-a zidit pe om și l-a pus în Rai și i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar prin zavistia diavolului a căzut în neascultare și s-a făcut vinovat de moarte. Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sârguit ca seminția lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci și cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu și depărtându-și ochii de la lumina dreptății, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru aceasta, Ziditorul fiind îndurat și milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om chinuit de diavol, ci a venit pe pământ și, luând chip omenesc, întru toate s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce și a murit vrând să ne izbăvească din robia diavolului și de căderea în păcat. Și biruind cu moarte Să pe vrăjmașul nostru diavol, S-a urcat la ceruri și pe noi ne cheamă acolo, făcându-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule, oare poți să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ți este chiar rușine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogățiile voastre și cinstea împăratului, pe care voi le numiți bunătățile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărât cu gând neclintit că să pătimim și să murim”.
Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mâniat și, aprinzându-se cu focul mâniei, și-a lăsat blândețea cea dinafară și și-a arătat sălbăticia cea din lăuntru: mai întâi a dat averea sfinților spre jefuire celor care i-au clevetit, apoi, legându-i pe ei de niște cai, a poruncit ca să-i alunge în Sardia; și caii alergau foarte tare cu sfinții care erau legați de dânșii, neodihnindu-se deloc, încât într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputând să alerge așa de repede caii, erau târâți cu de-a sila și multe dureri au îndurat.
În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinților mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpânii săi. Ajungând în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopții în rugăciuni și în cântări dumnezeiești. Iar după ce au adormit puțin, îngerii lui Dumnezeu în vedenie îi mângâiau pe ei și îi întăreau ca să poată răbda chinurile. Apoi, deșteptându-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute în somn și s-au veselit foarte mult, mulțumind lui Dumnezeu pentru că-i mângâia pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorința pătimirii pentru Hristos.
A venit și Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii, după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergați și târâți, se vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu știa că sfinții mai mult s-au călit spre nevoință cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie. Și când i-a văzut pe ei mai luminoși la față de cum erau, cu duhul mai tari și cu inima mai curajoși, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile și s-a întors spre vicleșug, vrând să amăgească și să vâneze nerăutatea sfinților cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blânde și cu tot felul de momeli. Și puteai să vezi pe vulpe luptându-se cu leii, căci nimic nu sporea înșelăciunea lui și nu putea să-i biruiască pe sfinți, pe care îi întărea ajutorul Celui Prea Înalt.
Văzând că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gândit să procedeze altfel cu dânșii: i-a dat pe Carp și pe Papil în paza unor bărbați tari și aleși, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor și s-a făcut și el mucenic desăvârșit, cu dragostea sa fiind legat de dânșii ca un prieten și părtaș la aceleași chinuri, întinzându-l, a poruncit ca să fie bătut cu vîne de bou, fără milă. Se contraziceau amândoi, și judecătorul, și mucenicul; că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulțimea bătăilor, iar mucenicul cu atâta bunăvoință primea bătăile, încât se vedea că nu voia să-i obosească pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Și fiind bătut mult, curgeau din el pâraie de sânge ca dintr-un izvor și cădea carnea de pe trupul lui, încât i se vedeau măruntaiele din lăuntru și mădularele se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui sfânt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta așa de viteaz, ca și cum numic nu ar fi pătimit, căci tăcea și răbda bătăile cele grele și pătimirea pentru Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După ce a ostenit Valerie și cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulțeau bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoința și răbdarea cea bună a robului Său, i-a pregătit răsplată și l-a chemat și pe el la Sine, să se odihnească după atât de multe osteneli. Iar el îndată și-a dat duhul în mâinile Domnului, lăsând judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănânce fiarele și păsările cerului. Dar sosind noaptea, unii dintre credincioși l-au luat și l-au îngropat.
După aceasta, Valerie a chemat la dânsul pe sfinții mucenici Carp și Papil și le-a zis lor: „Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, și-a luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor celor nemuritori; dar voi, fiind înțelepți, de ce nu vă alegeți ceea ce vă este de folos? Să nu voiți a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit, care în loc de viață și de bucurie și-a ales cu nebunie moartea cea cumplită”. Sfinții, auzind acestea, l-au ocărit și l-au numit nebun, iar moartea sfântului Agatodor fericind-o, au zis că aceeași moarte pentru Hristos o doresc și dânșii cu osârdie. Atunci judecătorul, mâniindu-se, a poruncit să-i lege iarăși de cai și să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinții, fiind goniți pe cale și târâți, răbdau mare osteneală și durere și fiecare din ei grăia ca David: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări durerea lor, li se puneau pe răni legături strânse și erau păziți cu strășnicie de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea, aducând toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Și iarăși Domnul a binevoit a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile și a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoința cea mare.
A doua zi, judecătorul, socotind că sfinții după chinurile și osteneala de ieri nu vor mai putea să pășească deloc, a poruncit să-i scoată înaintea sa ca să le vadă rănile.
Văzându-i pe ei sănătoși și tari, nedurîndu-i picioarele și mergând repede, cu fețele nu posomorite, ci luminoase și vesele, socotea că aceasta este o vrăjitorie de-a lor și pentru aceasta la mai mari chinuri i-a supus, căci legând trupurile lor cu grele lanțuri, i-a gonit pe o cale mai lungă.
Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor, s-a așezat la judecată și, chemând pe Carp, a început a grăi prietenește cu dânsul, ca și cum împreună ar fi suferit: „Iată, zeii, miluindu-ți bătrânețea, te-au făcut să alergi atâta cale fără osteneală; deci, de ce te arăți nemulțumitor făcătorilor tăi de bine, calcând cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc pe tine cele folositoare, și închină-te zeilor împreună cu mine, căci eu îți cinstesc bătrânețele și sufăr împreună cu tine și plâng de primejdia ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Știu că sunt foarte urât de tine, acum nu pot ca să-ți mai rabd mult, însă nu pentru necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum nu îmi vei asculta sfatul cel bun”.
La aceste cuvinte Sfântul Carp a răspuns: „Sfatul tău care duce de la lumină la întuneric și de la viață la moarte, nimeni nu poate să-l numească bun, ci vădită înșelăciune și vânătoare vicleană. Iar dacă cinstești bătrânețele mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părintește te sfătuiesc pe tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decât ție de pătimirile mele și mă mâhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ți-ai pus nădejdea întru deșertăciune și cinstești niște idoli care nu te vor izbăvi din muncile veșnice, pentru că acești idoli sunt neînsuflețiți și făcuți de mina omenească și după dreptate nu pot fi numiți Dumnezei, fiind idoli deșerți și netrebnici”.
Valerie, nerăbdând să mai audă necinstirea zeilor săi, a poruncit călăilor să-l ia pe Sfântul Carp, să-l dezbrace, să-l spânzure și să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătându-l în felul acesta, au rănit tot trupul sfântului, rupându-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină și alți schingiuitori. Iar aceștia, unii îi ardeau coastele sfântului cu lumânări, iar alții îi presărau rănile cu sare. Și se uda pământul cu sângele sfântului, iar venele rupându-se îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cât i se înmulțeau chinurile, cu atât mai mult se întărea în răbdare și întru dragoste pentru Dumnezeu și, fiind spânzurat, a zâmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat: „De ce râzi, Carpe?”. El a răspuns: „Pentru că am văzut darul Hristosului meu cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat”. Căci sfântul a văzut cerurile deschise și pe Domnul șezând pe scaun cu heruvimii și serafimii împrejurul Lui. Așa a mângâiat Domnul în chinuri pe robul său și darul Domnului i-a potolit toate durerile, încât sfântul a uitat rănile sale cele dureroase și chinurile cele grele și faptul că era spânzurat. Și a fost chinuit până ce muncitorii au obosit. După chinuri, aruncându-l în temniță, el mulțumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dânsul.
Apoi, aducându-l în față pe Sfântul Papil, ca și cum l-ar fi văzut acum pentru întâia oară, judecătorul a început a-l întreba: „De ce neam ești și din ce patrie și care este meseria ta?”. A răspuns sfântul: „Ai fi putut de mult să știi toate cele despre mine, că sunt născut din cel mai bun neam, în cetatea Pergamului, și am meșteșugul doctoricesc, nu aceea ce se face din ierburile care cresc pe pământ, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu de sus, doctorie care nu tămăduiește numai trupul, ci și durerile sufletești le vindecă”. Atunci judecătorul a zis: „Doctoria cea iscusită nu poate să fie fără învățătura celor scrise de Galen și de Hipocrat, cărora meșteșugul vindecării li s-a dat de la Dumnezeu”. Iar Papil a răspuns: „Galen, Hipocrat și ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, când Hristos al meu binevoiește din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voiește El, apoi piere meșteșugul lor, neavând nici un folos din învățătura lor întru iscusința doctoricească. Iar cei pe care tu îi numești dumnezei, cum se vor îngriji de sănătatea cuiva, când nici lor nu pot să-și ajute cu ceva? Dacă vrei să cunoști adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care șade lângă tine este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot și eu după aceasta nimic nu voi mai zice”. Iar Valerie a zis: „Oare se poate ca să fie cineva care să-l vindece pe orb?”. A răspuns sfântul: „Nu numai această, ci și alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor”. Iar Valerie a zis: „Deci, să vedem acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poți”. A răspuns Papil: „Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întâi, pentru că mă tem să nu socotești că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întâi doctorii voștri să cheme pe oricare dintre zeii lor și abia după aceasta eu voi arăta puterea Dumnezeului meu”.
Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi și le-a poruncit să-i cheme pe zei într-ajutor și să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemând fiecare dintr-înșii pe zeul său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis. Și s-a făcut un lucru vrednic de râs, căci toată ziua s-au rugat către cei ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor neînsuflețiți și nu dobândeau cererea lor și nici n-au putut să lumineze ochiul trupesc, singuri fiind orbiți cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfântul Papil, a ridicat ochii cei trupești și cei sufletești spre ceruri și a chemat pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mâna sa s-a atins de ochiul celui orb și a făcut semnul crucii pe dânsul și îndată omul a văzut bine. Și nu numai cu ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci și cu ochii cei sufletești s-a luminat, căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui și, deșteptându-se ca din somn, a cunoscut neputința deșerților zei și a înțeles puterea Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume și a crezut într-Însul. Și nu numai omul acela, ci și altă mulțime de popor, prin minunea aceea a venit la cunoștința dreptății, căci pe cine n-a adus întru mirare și încredințare acea preaslăvită minune? Și fiecare, văzând și auzind aceasta, zicea: „Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos și Acela este Dumnezeu adevărat”.
Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat, Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască și cu mai mare mânie s-a aprins împotriva Sfântului Papil și în loc de mulțumire pentru acea facere de bine, a poruncit ca Sfântul Papil să fie spânzurat pe un lemn și să fie bătut fără cruțare.
Fiind bătut acel frumos trup al Sfântului Papil, el nu pătimea nici o durere din cauza bătăilor, ci se mâhnea că nu primește chinuri mai grele. Iar Valerie, văzându-și chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a mâniat și mai tare și a adus asupra sfântului chinuri peste chinuri. A aprins foc sub coapsele lui și a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător și pietrele cădeau în alt loc, ca și cum și pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămînd de loc pe Sfântul Papil.
După ce s-a ostenit Valerie și nu știa ce fel de chinuri să mai poruncească împotriva sfântului, a mai contenit cu bătaia, socotind că dacă nu vor fi bătuți o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) și aceasta îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinții, care îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri și dureri, nu numai de dureri, ci și de vânătăi și de răni s-au tămăduit, încât nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cât li se ușurau durerile, cu atât mai mult inima lui Valerie bolea și că de foc se învăpăia de mânie.
După puțină vreme a stat Valerie iarăși la judecată, suflând cu turbare și căutând cu ochi mânioși. Iar sfinții mucenici stăteau înaintea lui, cu privire frumoasă și cu față veselă, de parcă erau chemați la un ospăț. Și nelegiuitul, vrând cu mânie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea îndrăzneață niște cuvinte ca acestea: „Pentru ce, judecătorule, faci atâta osteneală ție și slujitorilor tăi, adeseori aducându-ne, purtându-ne și chinuindu-ne pe noi și nu pronunți asupra noastră hotărârea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduiești că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru și de la adevăr? Mai bine morți ne vei vedea pe noi, decât să ne supunem poruncii tale celei fără Dumnezeu”. După ce sfinții au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au așternut pe pământ hârburi și piroane de fier și pe acestea i-au pus goi pe mucenici cu fața în jos și i-au târât, bătându-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflând în fața lor și scoțându-i din acel necaz, căci îndată cioburile și piroanele cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinții au rămas nevătămați.
După aceasta judecătorul cu și mai mare mânie împotriva lor s-a pornit și a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinții le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.
Apoi au adunat fiare cumplite și, fiind aduși mucenicii, au slobozit asupra lor o ursoaică și toți au crezut că ursoaica se va repezi asupra lor și că îi va rupe îndată și va ucide trupurile lor, dar ursoaica n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca și cum ar cinsti sfintele lor picioare, s-a culcat lângă ei și le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit un leu, pe care numaidecât l-au îmblânzit, ca și pe ursoaică, dar și mai mare putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc, ocărind pe chinuitori și sălbăticia lor. Iar ei, astupându-și urechile, socoteau că toate acestea sunt farmece ale sfinților mucenici. Atunci judecătorul a poruncit ca aceștia să fie aruncați într-o groapă plină cu var nestins. Dar în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe robii Săi pretutindeni nevătămați, pentru că după trei zile petrecute în groapa cu var au ieșit întregi și sănătoși de acolo.
Valerie, cu cât îi vedea mai mult pe sfinți de nebiruit, cu atât mai mult se mânia împotriva lor și încălțându-i cu încălțăminte de fier, plină de piroane ascuțite, i-a silit să alerge, dar nici așa n-a putut să-i biruiască pe ostașii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcând foc și înroșind un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinți și împreună cu sfinții a intrat și Fericită Agatonica, sora Sfântului Papil, în mijlocul văpăii, vrând ca și ea să fie părtașă acelorași nevoințe, dorind să moară pentru Hristos. Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că pogorându-se o ploaie mare, focul s-a stins și cuptorul s-a răcorit. După ce sfinții au ieșit din cuptor nevătămați, iarăși au fost duși în temniță unde cântau lui Dumnezeu ca într-o biserică.
Judecătorul, neștiind ce să mai facă, se rușina, fiind biruit. Apoi a pronunțat asupra lor hotărârea cea mai de pe urmă, adică să li se taie capetele. Sfinții, fiind duși împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau și, ridicând ochii și mâinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dânșii, ci și pentru cei ce îi ucideau pe ei. Și așa și-au sfârșit nevoința lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără de cinste aruncate și nebăgate în seamă, le-au luat credincioșii în taină și cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și închinăciunea în veci. Amin.
Viaţa Sfântului Mucenic Papil
Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru Hristos, căci însăşi aducerea aminte a chinurilor lor poate deştepta gândul nostru spre dumnezeiasca dragoste şi să-i dea aripi pentru săvârşirea faptelor bune, ca şi noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici şi-au săvârşit muceniceştile nevoinţe sunt Carp şi Papil, stâlpii cei mari şi temeliile Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului, din părinţi drept credincioşi şi prin viaţa lor îmbunătăţită au fericit pe cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfântă creşte din rădăcină sfântă, iar pomul cel bun face poame bune şi râul cel curat pe izvor îl preamăreşte. Căci amândoi, şi Carp şi Papil, numai cu cele de nevoie îşi îndestulau trupul, lepădând toate cele ce erau de prisos în multe feluri şi chiar cu cele de nevoie atât de puţin se îndestulau, încât numai cu trupul se deosebeau de îngeri şi prin înfrânarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viaţă ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se încredinţeze cârmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele dreptei credinţe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treaptă diaconiei de către Carp şi cu chemarea sa asemănându-se întru ostenelile cele deopotrivă, îşi arăta sârguinţa.
Vestea despre dânşii s-a dus în toate ţările cele ce erau acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună, ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru această mulţime de oameni alergau la dânşii şi ascultau învăţăturile lor cu osârdie şi se apropiau de dreapta credinţă. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele cel dintru început şi, văzându-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, când şi-a aflat slujitori aleşi ai răutăţii sale, i-a sfătuit să-i clevetească pe sfinţi la păgânul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor, ci îi blesteamă şi urmează credinţa creştinească. Iar Deciu, auzind acestea, s-a mâniat foarte tare şi a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii săi, care era iubitor de idoli şi om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta toate tainele sale; şi, spunându-i ce aflase în legătură cu sfinţii, i-a dat stăpânire peste dânşii. Iar Valerie, luând această poruncă, a plecat de grabă şi, sosind la locul unde erau sfinţii, a poruncit ca aceştia să aducă jertfă deşerţilor lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată până la marginile ţării Tiatiriei.
Valerie poruncea ca toţi cei ce erau în acea ţară să vină fără întârziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfă şi închinăciunea la zei. Aşa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci şi pe alţii voia să-i vatăme cu aceeaşi boală. Şi, adunându-se toţi la locul de jertfă, nu aflară pe cei doi minunaţi mucenici, Carp şi Papil, căci ei în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea. Pe aceştia, neaflându-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute şi, aflându-i, au fost aduşi de faţă înaintea lui şi cu mândrie i-a întrebat: "Pentru ce nu v-aţi aflat aici ca să jertfiţi zeilor împreună cu poporul?" Apoi a adăugat: "Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptăţi bine greşala voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului lor, iar vouă să vi se înmulţească cinstea mai mult ca înainte". Dar sfinţii, ca cei ce nu aveau teamă şi frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns cu îndrăzneală: "Nu se cade nouă, judecătorule, să mâniem pe Dumnezeul nostru şi să ne arătăm nemulţumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar şi dobitoacele ne-ar mustra de nemulţumirea noastră, pentru că şi ele îl cunosc pe Cel ce le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători faţă de Ziditorul nostru dacă i-am cinsti pe zeii cei mincinoşi, lăsând pe adevăratul nostru Dumnezeu".
Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor, cu nişte semne ca acestea: s-a cutremurat pământul de năprasnă şi s-au sfărâmat toţi idolii care erau cinstiţi de acei păgâni şi s-au risipit ca praful. Însă răutatea lui Valerie era mare şi a rămas neschimbată, căci atunci când trebuia să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu şi să râdă de neputinţa deşerţilor zei, atunci el s-a arătat mai înverşunat şi mai necunoscător; dar s-a înfrânat să pornească asupra lor chinurile cele grele, ruşinîndu-se de bunul neam şi de blândeţea acestor bărbaţi şi a poruncit să fie puse lanţuri de fier pe grumazul lor şi să-i poarte goi prin mijlocul cetăţii.
Astfel nevoitorii cei cinstiţi erau purtaţi pe uliţe. Ei, care erau foarte cinstiţi, au fost făcuţi de râs şi de batjocură. Ei, care erau vrednici de nenumărate laude, au fost duşi cu ocară şi cu necinste pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i cu asemenea necinste îşi vor schimba hotărârea lor cea tare. Apoi s-a gândit să le vorbească cu cuvinte dulci, zicându-le: "De nu v-aş fi văzut pe voi că sunteţi cu bună pricepere, nu v-aş fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri, chiar nevrând voi, v-aş fi înduplecat la credinţa noastră. Dar de vreme ce chipul vostru cel frumos şi bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre, am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu ştiţi voi cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă şi cinste; şi aceasta se petrece până în ziua de acum, nu numai la noi, cei ce ştim limba grecească şi romană, ci şi la barbari. Că prin acea osârdie către zei cetăţile se ocârmuiesc cu legi bune şi se câştiga războaiele contra vrăjmaşului, iar pacea se întăreşte. Şi de unde împăraţii şi nobilii romani cei de mai înainte şi de acum au ajuns întru atâta slavă, încât au răsturnat popoare şi cetăţi şi au supus sub stăpânirea lor pe toţi potrivnicii? Oare nu de aici, că au cinstit pe zei şi li s-au închinat lor? Deci, şi voi să-i cinstiţi pe aceştia. Şi de sunteţi amăgiţi cu cuvintele unor neînvăţaţi spre nepriceputa şi de curând arătata credinţă creştinească, acum deveniţi înţelepţi şi vă întoarceţi la această credinţă care este mai bună, ca şi zeii să vă miluiască pe voi şi să vă îndestulaţi de bunătăţile cele mari care sunt la noi; şi apoi să vă câştigaţi vouă mari daruri de la împărat. Iar de veţi petrece în cea dintâi nesupunere, veţi pierde atâtea bunătăţi şi pe noi ne veţi sili să fim mai aspri cu voi".
Sfinţii, după ce au auzit acestea, şi-au ridicat ochii spre cer, şi-au făcut semnul crucii şi au răspuns lui Valerie: "Nădăjduieşti tu oare să ne întorci pe noi ca pe nişte proşti la păgânătatea ta? Să ştii că ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credinţa voastră a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi este şi cinstit, că şi răutatea, deşi este veche, nu este vrednică să fie cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este veche credinţa voastră, ci această ne întrebăm: se cade oare a primi această credinţă rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem şi din mijlocul nostru să o lepădăm după putere, ca pe una care pregăteşte înfricoşatul foc al gheenei celor ce o iubesc? Oare voieşti să cunoşti adevărul? Socoteşte şi îl vei afla, că zeii voştri nu sunt nimic altceva decât numai lucru de mâini omeneşti, muţi şi surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-şi aducă vreun folos.
Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins şi mintea noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început şi nici sfârşit fiinţa Sa; şi pe toate cele văzute şi pe cele ce sunt cuprinse în mintea noastră, El le-a adus din nefiinţă, El l-a zidit pe om şi l-a pus în Rai şi i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar prin zavistia diavolului a căzut în neascultare şi s-a făcut vinovat de moarte. Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sârguit ca seminţia lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci şi cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu şi depărtându-şi ochii de la lumina dreptăţii, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru aceasta, Ziditorul fiind îndurat şi milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om chinuit de diavol, ci a venit pe pământ şi, luând chip omenesc, întru toate s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce şi a murit vrând să ne izbăvească din robia diavolului şi de căderea în păcat. Şi biruind cu moarte Să pe vrăjmaşul nostru diavol, S-a urcat la ceruri şi pe noi ne cheamă acolo, făcându-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule, oare poţi să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ţi este chiar ruşine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogăţiile voastre şi cinstea împăratului, pe care voi le numiţi bunătăţile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărât cu gând neclintit că să pătimim şi să murim".
Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mâniat şi, aprinzându-se cu focul mâniei, şi-a lăsat blândeţea cea dinafară şi şi-a arătat sălbăticia cea din lăuntru: mai întâi a dat averea sfinţilor spre jefuire celor care i-au clevetit, apoi, legându-i pe ei de nişte cai, a poruncit ca să-i alunge în Sardia; şi caii alergau foarte tare cu sfinţii care erau legaţi de dânşii, neodihnindu-se deloc, încât într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputând să alerge aşa de repede caii, erau târâţi cu de-a sila şi multe dureri au îndurat.
În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinţilor mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpânii săi. Ajungând în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopţii în rugăciuni şi în cântări dumnezeieşti. Iar după ce au adormit puţin, îngerii lui Dumnezeu în vedenie îi mângâiau pe ei şi îi întăreau ca să poată răbda chinurile. Apoi, deşteptându-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute în somn şi s-au veselit foarte mult, mulţumind lui Dumnezeu pentru că-i mângâia pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorinţa pătimirii pentru Hristos.
A venit şi Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii, după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergaţi şi târâţi, se vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu ştia că sfinţii mai mult s-au călit spre nevoinţă cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie. Şi când i-a văzut pe ei mai luminoşi la faţă de cum erau, cu duhul mai tari şi cu inima mai curajoşi, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile şi s-a întors spre vicleşug, vrând să amăgească şi să vâneze nerăutatea sfinţilor cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blânde şi cu tot felul de momeli. Şi puteai să vezi pe vulpe luptându-se cu leii, căci nimic nu sporea înşelăciunea lui şi nu putea să-i biruiască pe sfinţi, pe care îi întărea ajutorul Celui Prea Înalt.
Văzând că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gândit să procedeze altfel cu dânşii: i-a dat pe Carp şi pe Papil în paza unor bărbaţi tari şi aleşi, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor şi s-a făcut şi el mucenic desăvârşit, cu dragostea sa fiind legat de dânşii ca un prieten şi părtaş la aceleaşi chinuri, întinzându-l, a poruncit ca să fie bătut cu vîne de bou, fără milă. Se contraziceau amândoi, şi judecătorul, şi mucenicul; că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulţimea bătăilor, iar mucenicul cu atâta bunăvoinţă primea bătăile, încât se vedea că nu voia să-i obosească pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Şi fiind bătut mult, curgeau din el pâraie de sânge ca dintr-un izvor şi cădea carnea de pe trupul lui, încât i se vedeau măruntaiele din lăuntru şi mădularele se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui sfânt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta aşa de viteaz, ca şi cum numic nu ar fi pătimit, căci tăcea şi răbda bătăile cele grele şi pătimirea pentru Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După ce a ostenit Valerie şi cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulţeau bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoinţa şi răbdarea cea bună a robului Său, i-a pregătit răsplată şi l-a chemat şi pe el la Sine, să se odihnească după atât de multe osteneli. Iar el îndată şi-a dat duhul în mâinile Domnului, lăsând judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănânce fiarele şi păsările cerului. Dar sosind noaptea, unii dintre credincioşi l-au luat şi l-au îngropat.
După aceasta, Valerie a chemat la dânsul pe sfinţii mucenici Carp şi Papil şi le-a zis lor: "Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, şi-a luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor celor nemuritori; dar voi, fiind înţelepţi, de ce nu vă alegeţi ceea ce vă este de folos? Să nu voiţi a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit, care în loc de viaţă şi de bucurie şi-a ales cu nebunie moartea cea cumplită". Sfinţii, auzind acestea, l-au ocărit şi l-au numit nebun, iar moartea sfântului Agatodor fericind-o, au zis că aceeaşi moarte pentru Hristos o doresc şi dânşii cu osârdie. Atunci judecătorul, mâniindu-se, a poruncit să-i lege iarăşi de cai şi să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinţii, fiind goniţi pe cale şi târâţi, răbdau mare osteneală şi durere şi fiecare din ei grăia ca David: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări durerea lor, li se puneau pe răni legături strânse şi erau păziţi cu străşnicie de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea, aducând toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Şi iarăşi Domnul a binevoit a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile şi a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoinţa cea mare.
A doua zi, judecătorul, socotind că sfinţii după chinurile şi osteneala de ieri nu vor mai putea să păşească deloc, a poruncit să-i scoată înaintea sa ca să le vadă rănile.
Văzându-i pe ei sănătoşi şi tari, nedurîndu-i picioarele şi mergând repede, cu feţele nu posomorite, ci luminoase şi vesele, socotea că aceasta este o vrăjitorie de-a lor şi pentru aceasta la mai mari chinuri i-a supus, căci legând trupurile lor cu grele lanţuri, i-a gonit pe o cale mai lungă.
Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor, s-a aşezat la judecată şi, chemând pe Carp, a început a grăi prieteneşte cu dânsul, ca şi cum împreună ar fi suferit: "Iată, zeii, miluindu-ţi bătrâneţea, te-au făcut să alergi atâta cale fără osteneală; deci, de ce te arăţi nemulţumitor făcătorilor tăi de bine, calcând cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc pe tine cele folositoare, şi închină-te zeilor împreună cu mine, căci eu îţi cinstesc bătrâneţele şi sufăr împreună cu tine şi plâng de primejdia ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Ştiu că sunt foarte urât de tine, acum nu pot ca să-ţi mai rabd mult, însă nu pentru necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum nu îmi vei asculta sfatul cel bun".
La aceste cuvinte Sfântul Carp a răspuns: "Sfatul tău care duce de la lumină la întuneric şi de la viaţă la moarte, nimeni nu poate să-l numească bun, ci vădită înşelăciune şi vânătoare vicleană. Iar dacă cinsteşti bătrâneţele mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părinteşte te sfătuiesc pe tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decât ţie de pătimirile mele şi mă mâhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ţi-ai pus nădejdea întru deşertăciune şi cinsteşti nişte idoli care nu te vor izbăvi din muncile veşnice, pentru că aceşti idoli sunt neînsufleţiţi şi făcuţi de mina omenească şi după dreptate nu pot fi numiţi Dumnezei, fiind idoli deşerţi şi netrebnici".
Valerie, nerăbdând să mai audă necinstirea zeilor săi, a poruncit călăilor să-l ia pe Sfântul Carp, să-l dezbrace, să-l spânzure şi să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătându-l în felul acesta, au rănit tot trupul sfântului, rupându-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină şi alţi schingiuitori. Iar aceştia, unii îi ardeau coastele sfântului cu lumânări, iar alţii îi presărau rănile cu sare. Şi se uda pământul cu sângele sfântului, iar venele rupându-se îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cât i se înmulţeau chinurile, cu atât mai mult se întărea în răbdare şi întru dragoste pentru Dumnezeu şi, fiind spânzurat, a zâmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat: "De ce râzi, Carpe?" El a răspuns: "Pentru că am văzut darul Hristosului meu cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat". Căci sfântul a văzut cerurile deschise şi pe Domnul şezând pe scaun cu heruvimii şi serafimii împrejurul Lui. Aşa a mângâiat Domnul în chinuri pe robul său şi darul Domnului i-a potolit toate durerile, încât sfântul a uitat rănile sale cele dureroase şi chinurile cele grele şi faptul că era spânzurat. Şi a fost chinuit până ce muncitorii au obosit. După chinuri, aruncându-l în temniţă, el mulţumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dânsul.
Apoi, aducându-l în faţă pe Sfântul Papil, ca şi cum l-ar fi văzut acum pentru întâia oară, judecătorul a început a-l întreba: "De ce neam eşti şi din ce patrie şi care este meseria ta?" A răspuns sfântul: "Ai fi putut de mult să ştii toate cele despre mine, că sunt născut din cel mai bun neam, în cetatea Pergamului, şi am meşteşugul doctoricesc, nu aceea ce se face din ierburile care cresc pe pământ, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu de sus, doctorie care nu tămăduieşte numai trupul, ci şi durerile sufleteşti le vindecă". Atunci judecătorul a zis: "Doctoria cea iscusită nu poate să fie fără învăţătura celor scrise de Galen şi de Hipocrat, cărora meşteşugul vindecării li s-a dat de la Dumnezeu". Iar Papil a răspuns: "Galen, Hipocrat şi ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, când Hristos al meu binevoieşte din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voieşte El, apoi piere meşteşugul lor, neavând nici un folos din învăţătura lor întru iscusinţa doctoricească. Iar cei pe care tu îi numeşti dumnezei, cum se vor îngriji de sănătatea cuiva, când nici lor nu pot să-şi ajute cu ceva? Dacă vrei să cunoşti adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care şade lângă tine este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot şi eu după aceasta nimic nu voi mai zice". Iar Valerie a zis: "Oare se poate ca să fie cineva care să-l vindece pe orb?" A răspuns sfântul: "Nu numai această, ci şi alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor". Iar Valerie a zis: "Deci, să vedem acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poţi". A răspuns Papil: "Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întâi, pentru că mă tem să nu socoteşti că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întâi doctorii voştri să cheme pe oricare dintre zeii lor şi abia după aceasta eu voi arăta puterea Dumnezeului meu".
Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi şi le-a poruncit să-i cheme pe zei într-ajutor şi să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemând fiecare dintr-înşii pe zeul său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis. Şi s-a făcut un lucru vrednic de râs, căci toată ziua s-au rugat către cei ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor neînsufleţiţi şi nu dobândeau cererea lor şi nici n-au putut să lumineze ochiul trupesc, singuri fiind orbiţi cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfântul Papil, a ridicat ochii cei trupeşti şi cei sufleteşti spre ceruri şi a chemat pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mâna sa s-a atins de ochiul celui orb şi a făcut semnul crucii pe dânsul şi îndată omul a văzut bine. Şi nu numai cu ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci şi cu ochii cei sufleteşti s-a luminat, căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui şi, deşteptându-se ca din somn, a cunoscut neputinţa deşerţilor zei şi a înţeles puterea Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume şi a crezut într-Însul. Şi nu numai omul acela, ci şi altă mulţime de popor, prin minunea aceea a venit la cunoştinţa dreptăţii, căci pe cine n-a adus întru mirare şi încredinţare acea preaslăvită minune? Şi fiecare, văzând şi auzind aceasta, zicea: "Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos şi Acela este Dumnezeu adevărat".
Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat, Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască şi cu mai mare mânie s-a aprins împotriva Sfântului Papil şi în loc de mulţumire pentru acea facere de bine, a poruncit ca Sfântul Papil să fie spânzurat pe un lemn şi să fie bătut fără cruţare.
Fiind bătut acel frumos trup al Sfântului Papil, el nu pătimea nici o durere din cauza bătăilor, ci se mâhnea că nu primeşte chinuri mai grele. Iar Valerie, văzându-şi chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a mâniat şi mai tare şi a adus asupra sfântului chinuri peste chinuri. A aprins foc sub coapsele lui şi a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător şi pietrele cădeau în alt loc, ca şi cum şi pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămînd de loc pe Sfântul Papil.
După ce s-a ostenit Valerie şi nu ştia ce fel de chinuri să mai poruncească împotriva sfântului, a mai contenit cu bătaia, socotind că dacă nu vor fi bătuţi o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) şi aceasta îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinţii, care îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri şi dureri, nu numai de dureri, ci şi de vânătăi şi de răni s-au tămăduit, încât nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cât li se uşurau durerile, cu atât mai mult inima lui Valerie bolea şi că de foc se învăpăia de mânie.
După puţină vreme a stat Valerie iarăşi la judecată, suflând cu turbare şi căutând cu ochi mânioşi. Iar sfinţii mucenici stăteau înaintea lui, cu privire frumoasă şi cu faţă veselă, de parcă erau chemaţi la un ospăţ. Şi nelegiuitul, vrând cu mânie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea îndrăzneaţă nişte cuvinte ca acestea: "Pentru ce, judecătorule, faci atâta osteneală ţie şi slujitorilor tăi, adeseori aducându-ne, purtându-ne şi chinuindu-ne pe noi şi nu pronunţi asupra noastră hotărârea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduieşti că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru şi de la adevăr? Mai bine morţi ne vei vedea pe noi, decât să ne supunem poruncii tale celei fără Dumnezeu". După ce sfinţii au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au aşternut pe pământ hârburi şi piroane de fier şi pe acestea i-au pus goi pe mucenici cu faţa în jos şi i-au târât, bătându-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflând în faţa lor şi scoţându-i din acel necaz, căci îndată cioburile şi piroanele cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinţii au rămas nevătămaţi.
După aceasta judecătorul cu şi mai mare mânie împotriva lor s-a pornit şi a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinţii le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.
Apoi au adunat fiare cumplite şi, fiind aduşi mucenicii, au slobozit asupra lor o ursoaică şi toţi au crezut că ursoaica se va repezi asupra lor şi că îi va rupe îndată şi va ucide trupurile lor, dar ursoaica n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca şi cum ar cinsti sfintele lor picioare, s-a culcat lângă ei şi le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit un leu, pe care numaidecât l-au îmblânzit, ca şi pe ursoaică, dar şi mai mare putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc, ocărind pe chinuitori şi sălbăticia lor. Iar ei, astupându-şi urechile, socoteau că toate acestea sunt farmece ale sfinţilor mucenici. Atunci judecătorul a poruncit ca aceştia să fie aruncaţi într-o groapă plină cu var nestins. Dar în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe robii Săi pretutindeni nevătămaţi, pentru că după trei zile petrecute în groapa cu var au ieşit întregi şi sănătoşi de acolo.
Valerie, cu cât îi vedea mai mult pe sfinţi de nebiruit, cu atât mai mult se mânia împotriva lor şi încălţându-i cu încălţăminte de fier, plină de piroane ascuţite, i-a silit să alerge, dar nici aşa n-a putut să-i biruiască pe ostaşii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcând foc şi înroşind un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinţi şi împreună cu sfinţii a intrat şi Fericită Agatonica, sora Sfântului Papil, în mijlocul văpăii, vrând ca şi ea să fie părtaşă aceloraşi nevoinţe, dorind să moară pentru Hristos. Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că pogorându-se o ploaie mare, focul s-a stins şi cuptorul s-a răcorit. După ce sfinţii au ieşit din cuptor nevătămaţi, iarăşi au fost duşi în temniţă unde cântau lui Dumnezeu ca într-o biserică.
Judecătorul, neştiind ce să mai facă, se ruşina, fiind biruit. Apoi a pronunţat asupra lor hotărârea cea mai de pe urmă, adică să li se taie capetele. Sfinţii, fiind duşi împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau şi, ridicând ochii şi mâinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dânşii, ci şi pentru cei ce îi ucideau pe ei. Şi aşa şi-au sfârşit nevoinţa lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără de cinste aruncate şi nebăgate în seamă, le-au luat credincioşii în taină şi cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
Viaţa Sfântului Mucenic Agatodor
Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru Hristos, căci însăşi aducerea aminte a chinurilor lor poate deştepta gândul nostru spre dumnezeiasca dragoste şi să-i dea aripi pentru săvârşirea faptelor bune, ca şi noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici şi-au săvârşit muceniceştile nevoinţe sunt Carp şi Papil, stâlpii cei mari şi temeliile Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului, din părinţi drept credincioşi şi prin viaţa lor îmbunătăţită au fericit pe cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfântă creşte din rădăcină sfântă, iar pomul cel bun face poame bune şi râul cel curat pe izvor îl preamăreşte. Căci amândoi, şi Carp şi Papil, numai cu cele de nevoie îşi îndestulau trupul, lepădând toate cele ce erau de prisos în multe feluri şi chiar cu cele de nevoie atât de puţin se îndestulau, încât numai cu trupul se deosebeau de îngeri şi prin înfrânarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viaţă ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se încredinţeze cârmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele dreptei credinţe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treaptă diaconiei de către Carp şi cu chemarea sa asemănându-se întru ostenelile cele deopotrivă, îşi arăta sârguinţa.
Vestea despre dânşii s-a dus în toate ţările cele ce erau acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună, ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru această mulţime de oameni alergau la dânşii şi ascultau învăţăturile lor cu osârdie şi se apropiau de dreapta credinţă. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele cel dintru început şi, văzându-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, când şi-a aflat slujitori aleşi ai răutăţii sale, i-a sfătuit să-i clevetească pe sfinţi la păgânul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor, ci îi blesteamă şi urmează credinţa creştinească. Iar Deciu, auzind acestea, s-a mâniat foarte tare şi a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii săi, care era iubitor de idoli şi om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta toate tainele sale; şi, spunându-i ce aflase în legătură cu sfinţii, i-a dat stăpânire peste dânşii. Iar Valerie, luând această poruncă, a plecat de grabă şi, sosind la locul unde erau sfinţii, a poruncit ca aceştia să aducă jertfă deşerţilor lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată până la marginile ţării Tiatiriei.
Valerie poruncea ca toţi cei ce erau în acea ţară să vină fără întârziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfă şi închinăciunea la zei. Aşa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci şi pe alţii voia să-i vatăme cu aceeaşi boală. Şi, adunându-se toţi la locul de jertfă, nu aflară pe cei doi minunaţi mucenici, Carp şi Papil, căci ei în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea. Pe aceştia, neaflându-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute şi, aflându-i, au fost aduşi de faţă înaintea lui şi cu mândrie i-a întrebat: "Pentru ce nu v-aţi aflat aici ca să jertfiţi zeilor împreună cu poporul?" Apoi a adăugat: "Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptăţi bine greşala voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului lor, iar vouă să vi se înmulţească cinstea mai mult ca înainte". Dar sfinţii, ca cei ce nu aveau teamă şi frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns cu îndrăzneală: "Nu se cade nouă, judecătorule, să mâniem pe Dumnezeul nostru şi să ne arătăm nemulţumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar şi dobitoacele ne-ar mustra de nemulţumirea noastră, pentru că şi ele îl cunosc pe Cel ce le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători faţă de Ziditorul nostru dacă i-am cinsti pe zeii cei mincinoşi, lăsând pe adevăratul nostru Dumnezeu".
Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor, cu nişte semne ca acestea: s-a cutremurat pământul de năprasnă şi s-au sfărâmat toţi idolii care erau cinstiţi de acei păgâni şi s-au risipit ca praful. Însă răutatea lui Valerie era mare şi a rămas neschimbată, căci atunci când trebuia să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu şi să râdă de neputinţa deşerţilor zei, atunci el s-a arătat mai înverşunat şi mai necunoscător; dar s-a înfrânat să pornească asupra lor chinurile cele grele, ruşinîndu-se de bunul neam şi de blândeţea acestor bărbaţi şi a poruncit să fie puse lanţuri de fier pe grumazul lor şi să-i poarte goi prin mijlocul cetăţii.
Astfel nevoitorii cei cinstiţi erau purtaţi pe uliţe. Ei, care erau foarte cinstiţi, au fost făcuţi de râs şi de batjocură. Ei, care erau vrednici de nenumărate laude, au fost duşi cu ocară şi cu necinste pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i cu asemenea necinste îşi vor schimba hotărârea lor cea tare. Apoi s-a gândit să le vorbească cu cuvinte dulci, zicându-le: "De nu v-aş fi văzut pe voi că sunteţi cu bună pricepere, nu v-aş fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri, chiar nevrând voi, v-aş fi înduplecat la credinţa noastră. Dar de vreme ce chipul vostru cel frumos şi bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre, am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu ştiţi voi cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă şi cinste; şi aceasta se petrece până în ziua de acum, nu numai la noi, cei ce ştim limba grecească şi romană, ci şi la barbari. Că prin acea osârdie către zei cetăţile se ocârmuiesc cu legi bune şi se câştiga războaiele contra vrăjmaşului, iar pacea se întăreşte. Şi de unde împăraţii şi nobilii romani cei de mai înainte şi de acum au ajuns întru atâta slavă, încât au răsturnat popoare şi cetăţi şi au supus sub stăpânirea lor pe toţi potrivnicii? Oare nu de aici, că au cinstit pe zei şi li s-au închinat lor? Deci, şi voi să-i cinstiţi pe aceştia. Şi de sunteţi amăgiţi cu cuvintele unor neînvăţaţi spre nepriceputa şi de curând arătata credinţă creştinească, acum deveniţi înţelepţi şi vă întoarceţi la această credinţă care este mai bună, ca şi zeii să vă miluiască pe voi şi să vă îndestulaţi de bunătăţile cele mari care sunt la noi; şi apoi să vă câştigaţi vouă mari daruri de la împărat. Iar de veţi petrece în cea dintâi nesupunere, veţi pierde atâtea bunătăţi şi pe noi ne veţi sili să fim mai aspri cu voi".
Sfinţii, după ce au auzit acestea, şi-au ridicat ochii spre cer, şi-au făcut semnul crucii şi au răspuns lui Valerie: "Nădăjduieşti tu oare să ne întorci pe noi ca pe nişte proşti la păgânătatea ta? Să ştii că ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credinţa voastră a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi este şi cinstit, că şi răutatea, deşi este veche, nu este vrednică să fie cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este veche credinţa voastră, ci această ne întrebăm: se cade oare a primi această credinţă rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem şi din mijlocul nostru să o lepădăm după putere, ca pe una care pregăteşte înfricoşatul foc al gheenei celor ce o iubesc? Oare voieşti să cunoşti adevărul? Socoteşte şi îl vei afla, că zeii voştri nu sunt nimic altceva decât numai lucru de mâini omeneşti, muţi şi surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-şi aducă vreun folos.
Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins şi mintea noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început şi nici sfârşit fiinţa Sa; şi pe toate cele văzute şi pe cele ce sunt cuprinse în mintea noastră, El le-a adus din nefiinţă, El l-a zidit pe om şi l-a pus în Rai şi i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar prin zavistia diavolului a căzut în neascultare şi s-a făcut vinovat de moarte. Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sârguit ca seminţia lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci şi cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu şi depărtându-şi ochii de la lumina dreptăţii, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru aceasta, Ziditorul fiind îndurat şi milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om chinuit de diavol, ci a venit pe pământ şi, luând chip omenesc, întru toate s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce şi a murit vrând să ne izbăvească din robia diavolului şi de căderea în păcat. Şi biruind cu moarte Să pe vrăjmaşul nostru diavol, S-a urcat la ceruri şi pe noi ne cheamă acolo, făcându-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule, oare poţi să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ţi este chiar ruşine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogăţiile voastre şi cinstea împăratului, pe care voi le numiţi bunătăţile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărât cu gând neclintit că să pătimim şi să murim".
Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mâniat şi, aprinzându-se cu focul mâniei, şi-a lăsat blândeţea cea dinafară şi şi-a arătat sălbăticia cea din lăuntru: mai întâi a dat averea sfinţilor spre jefuire celor care i-au clevetit, apoi, legându-i pe ei de nişte cai, a poruncit ca să-i alunge în Sardia; şi caii alergau foarte tare cu sfinţii care erau legaţi de dânşii, neodihnindu-se deloc, încât într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputând să alerge aşa de repede caii, erau târâţi cu de-a sila şi multe dureri au îndurat.
În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinţilor mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpânii săi. Ajungând în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopţii în rugăciuni şi în cântări dumnezeieşti. Iar după ce au adormit puţin, îngerii lui Dumnezeu în vedenie îi mângâiau pe ei şi îi întăreau ca să poată răbda chinurile. Apoi, deşteptându-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute în somn şi s-au veselit foarte mult, mulţumind lui Dumnezeu pentru că-i mângâia pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorinţa pătimirii pentru Hristos.
A venit şi Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii, după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergaţi şi târâţi, se vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu ştia că sfinţii mai mult s-au călit spre nevoinţă cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie. Şi când i-a văzut pe ei mai luminoşi la faţă de cum erau, cu duhul mai tari şi cu inima mai curajoşi, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile şi s-a întors spre vicleşug, vrând să amăgească şi să vâneze nerăutatea sfinţilor cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blânde şi cu tot felul de momeli. Şi puteai să vezi pe vulpe luptându-se cu leii, căci nimic nu sporea înşelăciunea lui şi nu putea să-i biruiască pe sfinţi, pe care îi întărea ajutorul Celui Prea Înalt.
Văzând că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gândit să procedeze altfel cu dânşii: i-a dat pe Carp şi pe Papil în paza unor bărbaţi tari şi aleşi, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor şi s-a făcut şi el mucenic desăvârşit, cu dragostea sa fiind legat de dânşii ca un prieten şi părtaş la aceleaşi chinuri, întinzându-l, a poruncit ca să fie bătut cu vîne de bou, fără milă. Se contraziceau amândoi, şi judecătorul, şi mucenicul; că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulţimea bătăilor, iar mucenicul cu atâta bunăvoinţă primea bătăile, încât se vedea că nu voia să-i obosească pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Şi fiind bătut mult, curgeau din el pâraie de sânge ca dintr-un izvor şi cădea carnea de pe trupul lui, încât i se vedeau măruntaiele din lăuntru şi mădularele se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui sfânt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta aşa de viteaz, ca şi cum numic nu ar fi pătimit, căci tăcea şi răbda bătăile cele grele şi pătimirea pentru Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După ce a ostenit Valerie şi cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulţeau bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoinţa şi răbdarea cea bună a robului Său, i-a pregătit răsplată şi l-a chemat şi pe el la Sine, să se odihnească după atât de multe osteneli. Iar el îndată şi-a dat duhul în mâinile Domnului, lăsând judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănânce fiarele şi păsările cerului. Dar sosind noaptea, unii dintre credincioşi l-au luat şi l-au îngropat.
După aceasta, Valerie a chemat la dânsul pe sfinţii mucenici Carp şi Papil şi le-a zis lor: "Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, şi-a luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor celor nemuritori; dar voi, fiind înţelepţi, de ce nu vă alegeţi ceea ce vă este de folos? Să nu voiţi a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit, care în loc de viaţă şi de bucurie şi-a ales cu nebunie moartea cea cumplită". Sfinţii, auzind acestea, l-au ocărit şi l-au numit nebun, iar moartea sfântului Agatodor fericind-o, au zis că aceeaşi moarte pentru Hristos o doresc şi dânşii cu osârdie. Atunci judecătorul, mâniindu-se, a poruncit să-i lege iarăşi de cai şi să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinţii, fiind goniţi pe cale şi târâţi, răbdau mare osteneală şi durere şi fiecare din ei grăia ca David: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări durerea lor, li se puneau pe răni legături strânse şi erau păziţi cu străşnicie de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea, aducând toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Şi iarăşi Domnul a binevoit a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile şi a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoinţa cea mare.
A doua zi, judecătorul, socotind că sfinţii după chinurile şi osteneala de ieri nu vor mai putea să păşească deloc, a poruncit să-i scoată înaintea sa ca să le vadă rănile.
Văzându-i pe ei sănătoşi şi tari, nedurîndu-i picioarele şi mergând repede, cu feţele nu posomorite, ci luminoase şi vesele, socotea că aceasta este o vrăjitorie de-a lor şi pentru aceasta la mai mari chinuri i-a supus, căci legând trupurile lor cu grele lanţuri, i-a gonit pe o cale mai lungă.
Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor, s-a aşezat la judecată şi, chemând pe Carp, a început a grăi prieteneşte cu dânsul, ca şi cum împreună ar fi suferit: "Iată, zeii, miluindu-ţi bătrâneţea, te-au făcut să alergi atâta cale fără osteneală; deci, de ce te arăţi nemulţumitor făcătorilor tăi de bine, calcând cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc pe tine cele folositoare, şi închină-te zeilor împreună cu mine, căci eu îţi cinstesc bătrâneţele şi sufăr împreună cu tine şi plâng de primejdia ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Ştiu că sunt foarte urât de tine, acum nu pot ca să-ţi mai rabd mult, însă nu pentru necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum nu îmi vei asculta sfatul cel bun".
La aceste cuvinte Sfântul Carp a răspuns: "Sfatul tău care duce de la lumină la întuneric şi de la viaţă la moarte, nimeni nu poate să-l numească bun, ci vădită înşelăciune şi vânătoare vicleană. Iar dacă cinsteşti bătrâneţele mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părinteşte te sfătuiesc pe tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decât ţie de pătimirile mele şi mă mâhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ţi-ai pus nădejdea întru deşertăciune şi cinsteşti nişte idoli care nu te vor izbăvi din muncile veşnice, pentru că aceşti idoli sunt neînsufleţiţi şi făcuţi de mina omenească şi după dreptate nu pot fi numiţi Dumnezei, fiind idoli deşerţi şi netrebnici".
Valerie, nerăbdând să mai audă necinstirea zeilor săi, a poruncit călăilor să-l ia pe Sfântul Carp, să-l dezbrace, să-l spânzure şi să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătându-l în felul acesta, au rănit tot trupul sfântului, rupându-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină şi alţi schingiuitori. Iar aceştia, unii îi ardeau coastele sfântului cu lumânări, iar alţii îi presărau rănile cu sare. Şi se uda pământul cu sângele sfântului, iar venele rupându-se îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cât i se înmulţeau chinurile, cu atât mai mult se întărea în răbdare şi întru dragoste pentru Dumnezeu şi, fiind spânzurat, a zâmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat: "De ce râzi, Carpe?" El a răspuns: "Pentru că am văzut darul Hristosului meu cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat". Căci sfântul a văzut cerurile deschise şi pe Domnul şezând pe scaun cu heruvimii şi serafimii împrejurul Lui. Aşa a mângâiat Domnul în chinuri pe robul său şi darul Domnului i-a potolit toate durerile, încât sfântul a uitat rănile sale cele dureroase şi chinurile cele grele şi faptul că era spânzurat. Şi a fost chinuit până ce muncitorii au obosit. După chinuri, aruncându-l în temniţă, el mulţumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dânsul.
Apoi, aducându-l în faţă pe Sfântul Papil, ca şi cum l-ar fi văzut acum pentru întâia oară, judecătorul a început a-l întreba: "De ce neam eşti şi din ce patrie şi care este meseria ta?" A răspuns sfântul: "Ai fi putut de mult să ştii toate cele despre mine, că sunt născut din cel mai bun neam, în cetatea Pergamului, şi am meşteşugul doctoricesc, nu aceea ce se face din ierburile care cresc pe pământ, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu de sus, doctorie care nu tămăduieşte numai trupul, ci şi durerile sufleteşti le vindecă". Atunci judecătorul a zis: "Doctoria cea iscusită nu poate să fie fără învăţătura celor scrise de Galen şi de Hipocrat, cărora meşteşugul vindecării li s-a dat de la Dumnezeu". Iar Papil a răspuns: "Galen, Hipocrat şi ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, când Hristos al meu binevoieşte din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voieşte El, apoi piere meşteşugul lor, neavând nici un folos din învăţătura lor întru iscusinţa doctoricească. Iar cei pe care tu îi numeşti dumnezei, cum se vor îngriji de sănătatea cuiva, când nici lor nu pot să-şi ajute cu ceva? Dacă vrei să cunoşti adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care şade lângă tine este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot şi eu după aceasta nimic nu voi mai zice". Iar Valerie a zis: "Oare se poate ca să fie cineva care să-l vindece pe orb?" A răspuns sfântul: "Nu numai această, ci şi alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor". Iar Valerie a zis: "Deci, să vedem acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poţi". A răspuns Papil: "Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întâi, pentru că mă tem să nu socoteşti că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întâi doctorii voştri să cheme pe oricare dintre zeii lor şi abia după aceasta eu voi arăta puterea Dumnezeului meu".
Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi şi le-a poruncit să-i cheme pe zei într-ajutor şi să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemând fiecare dintr-înşii pe zeul său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis. Şi s-a făcut un lucru vrednic de râs, căci toată ziua s-au rugat către cei ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor neînsufleţiţi şi nu dobândeau cererea lor şi nici n-au putut să lumineze ochiul trupesc, singuri fiind orbiţi cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfântul Papil, a ridicat ochii cei trupeşti şi cei sufleteşti spre ceruri şi a chemat pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mâna sa s-a atins de ochiul celui orb şi a făcut semnul crucii pe dânsul şi îndată omul a văzut bine. Şi nu numai cu ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci şi cu ochii cei sufleteşti s-a luminat, căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui şi, deşteptându-se ca din somn, a cunoscut neputinţa deşerţilor zei şi a înţeles puterea Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume şi a crezut într-Însul. Şi nu numai omul acela, ci şi altă mulţime de popor, prin minunea aceea a venit la cunoştinţa dreptăţii, căci pe cine n-a adus întru mirare şi încredinţare acea preaslăvită minune? Şi fiecare, văzând şi auzind aceasta, zicea: "Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos şi Acela este Dumnezeu adevărat".
Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat, Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască şi cu mai mare mânie s-a aprins împotriva Sfântului Papil şi în loc de mulţumire pentru acea facere de bine, a poruncit ca Sfântul Papil să fie spânzurat pe un lemn şi să fie bătut fără cruţare.
Fiind bătut acel frumos trup al Sfântului Papil, el nu pătimea nici o durere din cauza bătăilor, ci se mâhnea că nu primeşte chinuri mai grele. Iar Valerie, văzându-şi chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a mâniat şi mai tare şi a adus asupra sfântului chinuri peste chinuri. A aprins foc sub coapsele lui şi a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător şi pietrele cădeau în alt loc, ca şi cum şi pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămînd de loc pe Sfântul Papil.
După ce s-a ostenit Valerie şi nu ştia ce fel de chinuri să mai poruncească împotriva sfântului, a mai contenit cu bătaia, socotind că dacă nu vor fi bătuţi o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) şi aceasta îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinţii, care îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri şi dureri, nu numai de dureri, ci şi de vânătăi şi de răni s-au tămăduit, încât nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cât li se uşurau durerile, cu atât mai mult inima lui Valerie bolea şi că de foc se învăpăia de mânie.
După puţină vreme a stat Valerie iarăşi la judecată, suflând cu turbare şi căutând cu ochi mânioşi. Iar sfinţii mucenici stăteau înaintea lui, cu privire frumoasă şi cu faţă veselă, de parcă erau chemaţi la un ospăţ. Şi nelegiuitul, vrând cu mânie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea îndrăzneaţă nişte cuvinte ca acestea: "Pentru ce, judecătorule, faci atâta osteneală ţie şi slujitorilor tăi, adeseori aducându-ne, purtându-ne şi chinuindu-ne pe noi şi nu pronunţi asupra noastră hotărârea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduieşti că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru şi de la adevăr? Mai bine morţi ne vei vedea pe noi, decât să ne supunem poruncii tale celei fără Dumnezeu". După ce sfinţii au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au aşternut pe pământ hârburi şi piroane de fier şi pe acestea i-au pus goi pe mucenici cu faţa în jos şi i-au târât, bătându-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflând în faţa lor şi scoţându-i din acel necaz, căci îndată cioburile şi piroanele cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinţii au rămas nevătămaţi.
După aceasta judecătorul cu şi mai mare mânie împotriva lor s-a pornit şi a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinţii le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.
Apoi au adunat fiare cumplite şi, fiind aduşi mucenicii, au slobozit asupra lor o ursoaică şi toţi au crezut că ursoaica se va repezi asupra lor şi că îi va rupe îndată şi va ucide trupurile lor, dar ursoaica n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca şi cum ar cinsti sfintele lor picioare, s-a culcat lângă ei şi le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit un leu, pe care numaidecât l-au îmblânzit, ca şi pe ursoaică, dar şi mai mare putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc, ocărind pe chinuitori şi sălbăticia lor. Iar ei, astupându-şi urechile, socoteau că toate acestea sunt farmece ale sfinţilor mucenici. Atunci judecătorul a poruncit ca aceştia să fie aruncaţi într-o groapă plină cu var nestins. Dar în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe robii Săi pretutindeni nevătămaţi, pentru că după trei zile petrecute în groapa cu var au ieşit întregi şi sănătoşi de acolo.
Valerie, cu cât îi vedea mai mult pe sfinţi de nebiruit, cu atât mai mult se mânia împotriva lor şi încălţându-i cu încălţăminte de fier, plină de piroane ascuţite, i-a silit să alerge, dar nici aşa n-a putut să-i biruiască pe ostaşii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcând foc şi înroşind un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinţi şi împreună cu sfinţii a intrat şi Fericită Agatonica, sora Sfântului Papil, în mijlocul văpăii, vrând ca şi ea să fie părtaşă aceloraşi nevoinţe, dorind să moară pentru Hristos. Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că pogorându-se o ploaie mare, focul s-a stins şi cuptorul s-a răcorit. După ce sfinţii au ieşit din cuptor nevătămaţi, iarăşi au fost duşi în temniţă unde cântau lui Dumnezeu ca într-o biserică.
Judecătorul, neştiind ce să mai facă, se ruşina, fiind biruit. Apoi a pronunţat asupra lor hotărârea cea mai de pe urmă, adică să li se taie capetele. Sfinţii, fiind duşi împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau şi, ridicând ochii şi mâinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dânşii, ci şi pentru cei ce îi ucideau pe ei. Şi aşa şi-au sfârşit nevoinţa lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără de cinste aruncate şi nebăgate în seamă, le-au luat credincioşii în taină şi cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.
Din Sinaxar.
În aceasta luna, în ziua a treisprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Carp si Papil, Agatodor si Agatonica.
Acesti sfinti mucenici ai lui Hristos au fost pe vremea împaratului Deciu si a lui Valerian proconsulul Asiei, cu mestesugul doctori. Sfântul Carp era episcop Tiatirilor, iar Papil era hirotonit diacon de acest Carp. Deci, prinzându-se de catre domnitor si întrebati fiind, au marturisit înaintea tuturor numele Domnului Hristos si silindu-i sa faca Jertfa la idoli si neînduplecându-se, ei au fost legati pe lânga cai si târâti de la Tiatira pâna la Sardia si acolo spânzurându-i de un lemn i-au strujit. Atunci si Sf. Agathodor sluga fiind sfintilor si urmând lor s-a întarit de dumnezeiescul înger si a marturisit pe Hristos. Deci spânzurându-l si pe el l-au batut cumplit cu toiege. Si asa fiind batut si-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Iar Sf. Carp fiind spânzurat a râs; si fiind întrebat de catre domnitor, pentru ce ai râs Carp a zis: "Am vazut slava Domnului meu si m-am bucurat". Iar pe Papil l-au legat de patru pari, si l-au ridicat sus, apoi l-au împroscat cu pietre de care a ramas nevatamat. Dupa aceea fiind adusi de fata sfintii împreuna i-au tavalit peste spini în sus si în jos, si batându-i deasupra pe pântece. Dupa aceea i-au dat ca sa-i manânce fiarele. Atunci un leu, o minune!, racnind oprea pe chinuitori de la atâta nemilostivire. Si batându-le cu piroane încaltaminte de fier în picioare, i-au aruncat în cuptor; atunci si Agathonica, sora Sfântului Papil, facând rugaciune, a intrat si ea cu dânsii. Si ramânând sfintii nearsi si nevatamati, li s-au taiat capetele cu sabia.
Viața Sfântului Mucenic Florentie
Sfântul Mucenic Florentie, fiind creștin și râvnitor binelui, ocăra și defăima înaintea tuturor, pe dumnezeii elinilor, întărea pe creștini în credința cea în Hristos și-i îndemna în tot chipul spre lucrarea dumnezeieștilor porunci.
Sfântul Mucenic Florentie, a fost din cetatea Tesalonicului. Și fiind creștin și râvnitor binelui, ocăra și defăima înaintea tuturor, pe dumnezeii elinilor, întărea pe creștini în credința cea în Hristos și-i îndemna în tot chipul spre lucrarea dumnezeieștilor porunci.
Deci făcând el așa a fost prins de guvernatorul cetății și fiind întrebat, a mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală și fără frică înaintea tuturor, că este Dumnezeu mai înainte de veci și Făcătorul tuturor; și că zeii păgânilor, sunt lemne, pietre, aur, argint, aramă, fier, idoli fără suflet și fără simțire.
Acestea zicând, l-au bătut cumplit, l-au spânzurat de un lemn și l-au strujit; și aprinzând foc mare l-au aruncat în mijlocul focului; iar el bucurându-se și rugându-se în taină și mulțumind lui Dumnezeu, s-a săvârșit.
ARTĂ CULINARĂ - REȚETE DE POST PENTRU ASTĂZI
A.
PLĂCINTE
Plăcintă cu morcov
· foi
de plăcintă;
· 2
pachete margarină;
· 500
g zahăr;
· 500
g morcov ras pe răzătoarea mică;
· 7
linguri ulei;
· 1
vanilie;
· ½
linguriţă bicarbonat stins în oţet sau lămâie
Se amestecă bine toate ingredientele şi se toarnă în
tavă.
Se poate garnisi cu un strat obţinut din 100 g nuci
măcinate şi 3 linguri gem.
Se dă la cuptor 20 – 25 minute.
B.
SALATE
Salată de castraveţi
· 10
castraveciori;
· 2
legături ceapă verde;
· 3
fire usturoi verde;
· 1
legătură mărar;
· Ulei;
· Oţet;
· Sare
Castraveciorii tăiaţi rondele se amestecă într-un
castron cu ceapa şi usturoiul tăiate mărunt, mărarul, sarea, uleiul şi oţetul.
C.
SOSURI
Sos piperat
· 3
cepe potrivite fin tocate;
· 1 kg
ardei roşii şi verzi;
· 500
g roşii bine coapte;
· 5
linguri ulei;
· Sare;
· Piper;
· ¼
litru apă;
· 1
lingură oţet;
· 4
căţei usturoi pisaţi
Se căleşte ceapa în ulei 5 minute.
Se adaugă şi se lasă să se călească ardeii tăiaţi în
solzi lungi.
Se adaugă roşiile decojite şi tăiate mărunt, sarea,
piperul, oţetul, apa şi usturoiul.
Se lasă sosul să fiarbă 20 minute.
D.
BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME
Supă de zarzavaturi
· 2
cartofi;
· 2
morcovi;
· 1
ţelină mică;
· 1
praz;
· 2
roşii (sau suc de roşii);
· 2
cepe;
· 1
legătură pătrunjel;
· ½
ceaşcă ulei;
· Sare;
· Piper
Se curăţă, se spală şi se taie zarzavaturile mărunt.
Se fierb în apă cu ulei până se sfarmă.
Se pasează astfel încât să se obţină o cremă.
Dacă este prea consistentă crema se poate subţia cu
puţină apă.
Dacă este prea subţire se poate îngroşa cu 2 linguri
fulgi de porumb care se dizolvă în puţină apă rece.
E.
MÂNCĂRURI
Musaca de vinete cu cartofi
· 8 –
10 cartofi mari;
· 4 –
5 vinete curăţate de coajă;
· 5
cepe;
· 1 ½
ceaşcă ulei;
· 1 ½
ceaşcă pesmet;
· 1
legătură mărar;
· 1
pahar vin;
· Sare;
· Piper;
· 5 –
6 roşii
Se curăţă şi se taie cartofii în felii groase, apoi se
prăjesc.
Se căleşte ceapa în ulei şi se adaugă vinetele date pe
răzătoarea mare. Se amestecă în mod continuu compoziţia.
Când vinetele devin maronii se adaugă roşiile date pe
răzătoare, sarea, piperul, vinul şi mărarul.
Se lasă să scadă bine pe foc, având grijă să nu se
lipească.
Se adaugă o ceaşcă de pesmet care trebuie să înghită
tot lichidul. Dacă mai este lichid se mai pune pesmet, iar dacă amestecul s-a
învârtoşat prea mult se mai diluează cu puţină apă.
În tava tapetată cu ulei se aşază alternativ: un strat
de cartofi prăjiţi, apoi un strat de vinete.
Se pun atâtea straturi cât cuprinde tava.
Se acoperă totul cu sos beşamel.
Iată cum se face sosul beşamel:
Se dizolvă în 7 linguri de margarină, 7 linguri de
făină amestecând cu mare grijă.
Când făina capătă culoarea gălbuie se adaugă treptat 3
ceşti de apă, sare şi piper.
Se răstoarnă sosul deasupra musacalei şi se presară ½
ceaşcă pesmet.
Se pune tava la cuptor la foc potrivit aproximativ o
jumătate de oră.
Când se rumeneşte frumos se scoate din cuptor.
Se taie şi se aşază pe platou după ce se răceşte.
F.
DULCIURI
Chec cu mere
· 6
mere curăţate şi tăiate felii subţiri;
· 1 ½
ceaşcă zahăr;
· 1
ceaşcă ulei;
· 3
ceşti făină;
· 1
linguriţă praf de copt;
· 1
linguriţă bicarbonat;
· 1
linguriţă sare;
· 1
linguriţă scorţişoară;
· ½
ceaşcă nucă pisată;
· ½
ceaşcă stafide;
· 1
vanilie;
· Zahăr
pentru pudrat
Se pun merele cu zahărul într-o cratiţă mare la foc
mic până ce zahărul se topeşte. Merele nu trebuie să se coacă, doar să se
înmoaie.
Se ia cratiţa de pe foc şi se adaugă pe rând o parte
din făină, mirodeniile, sarea, nuca şi stafidele.
Se amestecă cu grijă şi se adaugă uleiul şi restul de
făină. Compoziţia trebuie să fie groasă.
Se toarnă în tava tapetată cu ulei şi făină şi se
coace la foc potrivit 45 – 50 minute.
Când se răceşte bine se pudrează cu mult zahăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu