3. /22 OCTOMBRIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Ier Averchie, episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii;
Sf 7 tineri din Efes;
Duminica a 23-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor
Sf Ier Averchie, episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii
Viața Sfântului Ierarh, întocmai cu apostolii, Averchie, Episcopul Ierapolei
Cuviosul Averchie a petrecut ceilalți ani ai vieții sale întru cuvioșie și dreptate, și bine întreținându-și turma, s-a apropiat de sfârșitul vieții sale, despre care a știut mai înainte de vreme.
Acest sfânt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăției lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puțini creștini, iar închinătorii la idoli erau o mulțime nenumărată. Odată s-a făcut în cetatea aceea un mare praznic păgânesc și toți necredincioșii, adunându-se cu jertfe, dănțuiau în capiștea idolească, închinându-se neînsuflețiților zei. Văzând acest lucru, Sfântul Averchie a plâns și a suspinat, căci oamenii cei orbiți, lăsând pe Dumnezeu, se închinau idolilor și nebăgând în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mâini omenești. Apoi, închinându-se în cămara sa, se ruga zicând: „Dumnezeul veacurilor și Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea și o stăpânești, Cel ce ai trimis pe Unul născut, Fiul Tău, pe pământ, ca să se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată partea cea de sub cer și nu trece cu vederea nici această cetate în care m-ai pus pe mine păstor oilor Tale celor cuvântătoare, ci vezi pe oamenii cei întunecați din ea, care cinstea ce Ți se cuvine Ție o dau necuraților idoli și lucrului făcut de mâinile lor. Izbăvește pe acești rătăciți de pierzarea lor, din întuneric adu-i pe ei la lumina Ta și să-i numeri cu turma Ta cea aleasă”. Astfel rugându-se sfântul a adormit, că era noapte, și a văzut în vedenie un tânăr mai frumos cu podoaba decât fiii omenești, dându-i lui în mâini un toiag și zicându-i: „Averchie, în numele Meu acum să mergi și cu acest toiag să sfărâmi pe începătorii rătăcirii”.
Sculându-se din somn, Averchie a cunoscut că însuși Dumnezeu S-a arătat în vedenie, pentru că a simțit în inima sao negrăită bucurie. Deci, umplându-se de râvnă, s-a sculat și, apucând un lemn mare ce i-a venit la îndemână- fiind încă întuneric, că era ca al nouălea ceas din noapte - a alergat la capiștea lui Apollo, în care cu o zi înainte fusese praznic mare și se aduseseră multe jertfe, pentru că acea capiște avea în ea mulțime de idoli mari, frumoși și de mare preț. Ajungând la capiște, a aflat ușile încuiate și, lovind în uși, îndată s-au deschis. A intrat în capiște și întâi a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe ceilalți și pe toți i-a zdrobit și i-a sfărâmat în bucăți mici. Aceștia, fiind muți și surzi, fără suflet și neputincioși, nu au putut să se apere de Sfântul Averchie, nici să strige când îi sfărâma și nu se auzea decât zgomotul ce se făcea din căderea la pământ a idolilor și din sfărâmarea lor.
Atunci, deșteptându-se preoții idolești care locuiau aproape de capiște și auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este și alergând degrabă, au aflat pe zeii lor aruncați la pământ și sfărâmați. Când au văzut pe Sfântul Averchie călcând cu picioarele rămășițele bucăților idolești și sfărâmându-le cu lemnul ce-l avea în mâini, s-au înfricoșat. Iar Sfântul Averchie, întorcându-se spre dânșii, le-a zis cu mânie: „Mergeți la mai marii cetății și la tot poporul și să spuneți că zeii voștri, îmbătându-se la praznicul ce li s-a făcut ieri, în noaptea asta s-au bătut și, căzând la pământ, s-au sfărâmat”. Aceasta zicându-le sfântul, s-a dus la casa sa, ca bărbatul cel tare care a biruit pe vrășmașii cei ce cu adevărat erau începătorii pierzării multor suflete omenești.
Preoții idolești îndată au alergat la mai marii cetății și le-au spus toate cele ce făcuse Averchie. Făcându-se ziuă, a străbătut vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie și s-au strâns la capiște și tot poporul cu căpeteniile sale și, văzând pe zeii lor zdrobiți și sfărâmați în mici bucăți și aruncați la pământ, s-au mirat. Apoi, umplându-se de mânie mare, strigau în multe feluri, zicând: „Averchie să fie ucis”. Alții răcneau: „Să-l trimitem la împărat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după faptele sale”. Iar cei mai mulți strigau: „Să mergem să-i aprindem casă ca să ardă cu toți casnicii săi”. Însă cei mari ziceau către popor: „Să nu îndrăzniți să aprindeți casa lui Averchie, pentru că de veți aprinde casa lui, ne temem să nu se aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzându-l, să-l judecăm după lege, sau să-l trimitem pe el la cea mai aspră judecată”. Astfel tulburându-se poporul și vrând să vină asupra casei lui Averchie, unii din vecinii săi, auzind aceasta, au alergat la casa lui și l-au aflat învățând pe credincioșii care se adunaseră la dânsul și i-au spus despre toate cele auzite de la popor, că adică vor să vină asupra lui și să-l prindă ca pe un făcător de rele.
Auzind aceasta credincioșii, s-au temut și cu rugăminte sfătuiau pe sfântul lor păstor ca să iasă din casă și să se ducă undeva, până ce se va potoli poporul. Dar sfântul nu se temea și a zis: „Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvântul mântuirii tuturor neamurilor, netemându-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea și caută sufletul meu, pentru râvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aș ascunde, fugind din mâinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mâinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dânsul? Cu adevărat, fraților, nu se cade nouă a ne teme și a ne ascunde, având pe Domnul ajutor și păzitor al vieții noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri și mai folositor decât toată viața aceasta chinuită”. Acestea zicându-le, a ieșit din casa sa și a mers în mijlocul cetății împreună cu credincioșii. Ajungând la locul unde avea obiceiul a se aduna poporul, îi învăța pe cei care erau acolo ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înțeleagă înșelăciunea diavolească și deșărtăciunea zeilor și să se lepede de ea și apoi să slujească cu credință Celui ce locuiește întru cei de sus, Ziditorul tuturor. Iar cineva dintre necredincioși, alergând la mai marele cetății și la tot poporul cel adunat la capiștea lui Apollo - și care cârteau pentru sfărâmarea idolilor - le-a spus că Averchie învață poporul credința creștinească în mijlocul cetății. Auzind acestea paginii, s-au înfuriat și mai mult, căci nu numai pe idolii lor i-a sfărâmat, ci și credința sa cea creștinească a îndrăznit a o propovădui pe față. Deci, au alergat la dânsul cu aprindere, scrâșnind din dinți asupra lui și vrând să-l ucidă chiar în același loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndrăciți și pe când se apropia poporul de Sfântul Averchie, deodată acei tineri îndrăciți, tulburați fiind de diavoli, au început a grăi cu glas înfricoșat, încât pe toți i-au înspăimântat și și-au rupt hainele de pe ei, apoi au început a-și rupe carnea cu dinții și a-și mușca mâinile. După aceea, căzând la pământ, s-au tăvălit, spumegând și adeseori slobozeau glas înspăimântat, strigând: „Averchie, jurămu-ne pe tine cu unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduiești, să nu ne muncești pe noi înainte de vreme”.
De o spaimă înfricoșată ca aceasta împiedicându-se oamenii, au stat și s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor tineri și, auzind înfricoșata lor strigare și țipătul, a căzut peste toți spaima; apoi, liniștindu-se, priveau ce are să facă Averchie cu tinerii aceia, fiincă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi chinuiască. Sfântul, făcând rugăciune, a zis: „Părintele iubitului Tău Fiu, Iisus, Cel ce ne ierți nouă păcatele, deși cu miile ți-am greșit și ne împlinești toate cererile cele de folos, la Tine acum mă rog, gonește diavoleasca năvălire de la tinerii aceștia, ca și ei de acum să mergă pe calea poruncilor Tale, urmând cele sfinte ale Tale, și cu această minune, pe care o săvârșești întru dânșii, mulți să te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu și să se lipească de Tine și să știe că nu este altul afară de Tine”. Astfel rugându-se Sfântul Averchie către Dumnezeu, s-a întors spre tinerii cei chinuiți de diavoli și, lovindu-i pe ei încetișor peste cap cu toiagul pe care îl avea în mâini, le-a zis: „În numele Hristosului meu vă poruncesc vouă, diavolilor, să ieșiți din tineri, nevătămîndu-i pe ei întru nimic”. Iar diavolii, strigând cu mare glas, au ieșit și tinerii zăceau la pământ ca morți. Apoi Sfântul Averchie, apucând pe fiecare de mână, i-a ridicat de la pământ și s-au sculat sănătoși și întru pricepere și, cazând înaintea sfântului, i-au sărutat cinstitele lui picioare.
Toate acestea văzându-le poporul, și-a schimbat mânia și a strigat: „Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe Care Averchie Îl propovăduiește”. Iar către Sfântul Averchie au zis: „Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă, oare ne va primi pe noi Dumnezeul tău, dacă ne vom apropia de Dânsul? Oare ne va ierta păcatele noastre cele fără de număr, de ne vom întoarce către El? Deci, învață-ne pe noi cum să credem în El”. Iar Sfântul Averchie a început a-i învăța pe ei cunoștința de Dumnezeu și și-a întins cuvântarea până la al nouălea ceas din zi. Apoi a poruncit să fie aduși la el toți neputincioșii și i-a tămăduit pe ei cu numele lui Iisus Hristos, punându-și mâinile pe dânșii. Popoarele, ascultând învățătura lui și văzându-i minunile, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și au cerut Botezul de la Sfântul Averchie. Iar el - de vreme ce acum era seară - a amânat botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de față la Sfântul Botez. Apoi, a doua zi, adunându-se iarăși la dânsul poporul, i-a dus pe ei în biserică și i-a învățat din învățătura creștină. După aceea, făcând obișnuitele rugăciuni, a botezat în ziua aceea cinci sute de bărbați. În puține zile nu numai cetatea aceea, ci și cetățile și satele dimprejur le-a adus la credință și le-a împreunat prin Botez cu Dumnezeu.
Străbătând vestea despre dânsul pretutindeni, mulți bolnavi din diferite și depărtate locuri alergau la dânsul și luau îndoită tămăduire, trupească și sufletească. Între cei care s-au tămăduit prin rugăciunile sfântului a fost o femeie slăvită, cu numele Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului. Friella, fiind oarbă și auzind că Sfântul Averchie tămăduiește multe și felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflându-l învățând poporul, a căzut la picioarele lui, rugându-l ca să-i deschidă ochii ei. Iar sfântul, având mai întâi grijă de luminarea ochilor ei cei sufletești, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos, Cel ce a deschis ochii celui orb din naștere. După ce femeia a făgăduit că va crede, și neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui, Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei și a zis: „Iisuse Hristoase, lumina cea adevărată, vino și deschide ochii roabei Tale”. Și îndată Friela a văzut și s-a botezat de dânsul. Iar după botez a dat jumătate din averea sa în mâinile sfântului ca s-o împartă la săraci, și luând multă învățătură de la dânsul, s-a întors la locul său.
Fiul ei Evxenian Plopion, văzând că maică să și-a căpătat lumina ochilor și aflând că numai Sfântul Averchie, cu rugăciunile sale, i-a redat vederea, a vrut să-l vadă și să-i dea mulțumire pentru tămăduirea maicii sale; iar sfântul, învățând și pe Evxenian credința, l-a câștigat și pe el pentru Hristos.
După aceasta, alte trei cinstite femei, având ochii orbi, s-au apropiat de sfântul și, închinându-se lui, i-au zis: „Și noi credem în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovăduiești. Deci, ne rugăm ție, deschide și ochii noștri cei orbi, precum ai deschis pe ai Friellei”. Iar sfântul a zis către dânsele: „De credeți în adevăratul Dumnezeu, precum ziceți, veți vedea lumina Lui”. Zicând acestea, și-a ridicat ochii săi în sus și a început a se ruga, iar când se ruga sfântul, a venit din cer raza luminii celei negrăite, care covârșea strălucirea soarelui și a strălucit locul acela împrejur, unde se ruga Sfântul Averchie și toți cei ce erau colo au căzut la pământ, neputând să vadă acea lumină, numai singure cele trei femei stăteau în preajmă. Cum s-a atins acea lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au și văzut și s-a dus strălucirea luminii cerești. Apoi sfântul le-a întrebat pe femei: „Ce ați văzut când s-au deschis ochii voștri?”. Cea dintâi a răspuns: „L-am văzut pe Dumnezeul Cel veșnic, atingându-se de ochii mei”. A doua a zis: „Eu am văzut un tânăr frumos, atingându-se de ochii mei”. Iar a treia a zis: „Eu am văzut un prunc mic și prealuminos, atingându-se de ochii mei”. Auzind acestea sfântul și toți cei ce erau cu dânsul au lăudat pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamărite.
După aceasta Sfântul Averchie, auzind că și în cetățile și satele din preajmă mulți bolesc de felurite neputințe, s-a dus cu ucenicii săi și, urmând Domnului său, umbla prin cetăți și prin sate, învățând cele pentru împărăția lui Dumnezeu și tămăduind pe cei neputincioși. Mergând la un loc care se numește Seliște, și-a plecat genunchii lângă un râu și s-a rugat, zicând: „Doamne, Îndurate, ascultă-mă pe mine, robul Tău și dă darul locului acestuia, ca să curgă izvor de ape calde și toți cei ce vor spăla într-însul să primească tămăduire de toate bolile și rănile”. Când a sfârșit rugăciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin și toți cei ce erau de față s-au înspăimântat; iar după tunet a curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii Sfântului Averchie plecați la rugăciune. Apoi sfântul a poruncit celor ce erau cu dânsul să sape gropi adânci, ca în ele să se adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele în apele acelea și toți cei ce se spălau câștigau sănătate, cu ajutorul rugăciunilor cuviosului.
Odată, vrând să-l ispitească pe el diavolul, s-a prefăcut în chip de femeie și s-a apropiat de el, cerându-i binecuvântare. Căutând sfântul la fața necuratului și vrând să se întoarcă, s-a împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vătămat și i s-a făcut o rană la gleznă. Din cauza durerii stătea trist, ținându-se cu mâna de acel loc unde era lovitura. Diavolul, râzând, s-a schimbat iar în chipul său și a zis către sfântul: „Să nu mă socotești că sunt din diavolii cei proști și nici pe care tu în multe feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă, eu sunt mai-marele lor și această rană de la mine ți-a venit, căci tămăduind pe alții de dureri să fii și tu bolnav”. Zicând acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii care stăteau înaintea sfântului și a început să-l chinuie. Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol și l-a izgonit din tânăr. Apoi, diavolul ieșind, a strigat: „Multe rele îmi faci mie, Averchie și nu mă lași să viețuiesc aici cu pace, dar mă voi sârgui să-ți răsplătesc și la bătrânețele tale te voi sili să alergi la cetatea Romei”.
Sfântul, întorcându-se acasă, șapte zile n-a mâncat și nici n-a băut, ci petrecea în post și rugăciuni toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu să nu dea vrăjmașului o putere ca aceea asupra lui, ca să meargă acolo unde ar voi să-l ducă. În a șaptea noapte i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicându-i: „Averchie, cu a Mea purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie și mai bine cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, căci darul Meu va fi cu tine”. Iar sfântul, întărindu-se prin acea vedenie, a spus fraților cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a arătat lui. Apoi, nu după multă vreme, diavolul care se lăuda că va osteni în Roma pe Sfântul Averchie, a început cu viclenie să-și arate fapta.
În acea vreme împărat al Romei era Marc Aureliu și el a făcut părtaș al împărăției sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat diavolul în acea fecioară și o chinuia, fiind amândoi împărații, și tatăl și logodnicul, într-o mare mâhnire pentru dânsa. Adunând din toate părțile doctori înțelepți, vrăjitori și preoți idolești, se îngrijeau de tămăduirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi era mai rău Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga, zicând: „Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul Averchie, episcopul Ierapoliei”. Auzind aceasta împăratul Aureliu, tatăl acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul său Evxenian Poplion, care era la răsărit, scrisoarea următoare: „Știre s-a făcut stăpânirii noastre pentru un oarecare Averchie, episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stăpânire și în credința creștinească este îmbunătățit bărbat, încât izgonește diavolii și alte boli poate să tămăduiască; deci, noi, având trebuință de el, trimitem doi senatori de-ai noștri, Valerie și Vasian, ca să-l aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să-l sfătuiești pe el să vină degrabă la noi, căci vei avea din partea noastră nu puțină laudă”.
Asemenea scrisoare primind antipatul de la împărat, a mers la Cuviosul Averchie și l-a rugat să meargă în Roma împreună cu solii împărătești. Iar Sfântul Averchie, aducându-și aminte că diavolul se lăuda că are să-l ostenească în calea cea lungă până la Roma, a zis întru sine: „Deși te-ai sârguit, vrăjmașule, a împlini ceea ce te-ai lăudat că să faci, însă nu te vei bucura, pentru că am nădejde la Dumnezeu că nu-mi vei supăra bătrânețele, ci și acolo voi sfărâma grumazul tău cu puterea Hristosului meu, Care mi-a făgăduit în vedenie Darul Său”. Pregătindu-și toate cele de trebuință pentru călătorie, s-a sculat și a plecat, chemând în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu.
Pregătirea lui s-a făcut în acest chip: a luat puțină pâine, iar într-un burduf de piele a turnat puțin vin, untdelemn, oțet și apă și le-a făcut să nu se amestece între ele, că atunci când îi trebuia vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea: iar când îi trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieșea, iar când voia oțet, oțet scotea, la fel și cu apa, și așa, după trebuință, fiecare lichid curgea deosebit de celălalt, deși toate erau în același burduf. Odată ucenicul lui, voind fără binecuvântare să scoată unpahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele amestecate: și vin, și untdelemn, și oțet, și apă, încât nu-i era cu putință să guste, iar el, înspăimîntîndu-se, a mărturisit sfântului păcatul său și a cerut iertare de la dânsul. Apoi, iarăși, cu binecuvântarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit.
După ce au ajuns la Roma, împăratul și femeia sa, Faustina, l-au primit cu cinste și l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol. Văzând aceasta pe Sfântul Averchie, a râs și i-a zis: „Oare nu ți-am spus, Averchie, că îți voi răsplăti supărarea mea și că la bătrânețele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?”. Iar sfântul i-a răspuns: „Cu adevărat este așa, dar nicidecum nu te vei mângâia cu aceasta, diavol blestemat”. Apoi a poruncit că fecioară să fie scoasă afară din palat. Pe când o scotea, diavolul se scutura nevoind să meargă. Însă fecioară, fiind dusă cu sila, a început diavolul a o arunca la pământ și a o bate. Atunci Sfântul Averchie, ridicându-și ochii în sus, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru tămăduirea fecioarei care pătimea, iar diavolul a început a striga: „Juru-te pe tine, cu însuși Hristosul tău, ca să nu mă trimiți în adânc, nici în alt loc oarecare, ci să merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici”. Iar sfântul i-a răspuns: „Vrăjmașule, să mergi la tatăl tău satana, iar pentru că mi-ai ostenit bătrânețele mele până aici, să ai și tu parte de osteneală și să nu te întorci nepedepsit aici”. Și era acolo înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o muțime de oameni abia putea s-o miște din loc.
Spre acea piatră arătând sfântul cu mâna, a zis către diavol: „Ție îți poruncesc, diavole, cu numele Domnului meuIisus Hristos, ca să duci piatra asta până în patria mea, în cetatea Ierapoliei, și să o așezi lângă porțile dinspre miazăzi”. Iar diavolul, ca un rob predat și legat cu jurământ, ieșind din fiica împăratului, a luat piatra aceea și, suspinând din greu, a dus-o prin văzduh pe la locul numit Ipodromiul. Mulți oameni au văzut, cu mare mirare, piatra aceea ce o ducea prin văzduh și au auzit pe diavolul suspinând cu glas mare, dar nu au putut să-l vadă. Iar diavolul, ducând piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi poruncise Sfântul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, când au văzut piatra cazând ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neștiind taina, până când s-a întors sfântul înapoi la dânșii.
Fiica împăratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia, zăcea la picioarele Sfântului Averchie ca o moartă. Iar Faustina, împărăteasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plângă. Apoi sfântul, întinzând mâna, a ridicat-o pe fecioară, care acum era sănătoasă și cu mintea întreagă. Atunci s-au bucurat foarte mult părinții ei și toată casa împărătească s-a veselit de tămăduirea fiicei împăratului. Îndată părinții ei au trimis cu bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în război împotriva parților, înștiințându-l de însănătoșirea logodnicei lui. Apoi i-au dat sfântului daruri și l-au întrebat ce-i mai trebuie, făgăduindu-i să-i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: „Nu are nevoie de bogăție cel pentru care pâinea și apa este ca o masă împărătească sau ca un banchet mare și ospăț îmbelșugat”. Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintâi lucru cerut a fost ca să li se dea creștinilor săraci din Ierapoli, din daniile împărătești ce se luau în fiecare an, câte trei mii de măsuri de grâu - căci atunci toți oamenii din Ierapole credeau în Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut sfântul de la împărat a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde, pe care el cu rugăciune le scosese la suprafață, spre tămăduirea bolnavilor. Și îndată împăratul i-a făgăduit că îi va îndeplini cu bucurie amândouă lucrurile cerute, dându-i și înscris pentru aceasta.
Petrecând el câtăva vreme în Roma și întărind în credință Biserica lui Hristos, i s-a arătat în vedenie Domnul, zicându-i: „Se cade ție, Averchie, ca să mergi în Siria, ca și acolo să propovăduiești numele Meu, să întărești Biserica Mea și să tămăduiești mulțime de bolnavi”. Averchie, după vedenia aceea, îndată a rugat pe împărat ca să-l slobozească, dar el nu voia, temându-se că nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iarăși vrăjmașul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă, încredințându-l că diavolul nu se va întoarce și împăratul abia i-a dat drumul sfântului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit spre părțile Siriei.
Mai întâi a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia și în cetățile cele dimprejur, aducând pace Bisericilor celor tulburate de ereticii marchioniți. Apoi, trecând Eufratul, a cercetat Bisericile din Nisibe și din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia și Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate țările și cetățile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe mulți credincioși i-a întors la credință, pe eretici i-a rușinat și i-a izgonit, pe credincioși i-a întărit în credință, a povățuit pe cei rătăciți la calea cea bună, duhurile cele diavolești din oameni le-a gonit și multe feluri de neputințe ale bolnavilor a tămăduit; drept pentru care a fost numit de toți întocmai cu apostolii, pentru că nimeni n-a înconjurat așa de multe țări și cetăți ca el, afară de apostoli.
Astfel, arhiereul Averchie a răspândit slava lui Hristos Dumnezeu și a propovăduit mântuirea oamenilor. Apoi s-a întors la scaunul său. Auzind poporul Ierapolei că păstorul lor se întoarce la dânșii și că este aproape de cetate, au alergat toți în întâmpinarea lui, mici și mari, bărbați, femei și copii și cu bucurie negrăită cazând înaintea lui, ca și copiii înaintea tatălui, se învredniceau de binecuvântarea sfântului, pe care de mult îl doreau. Apoi Sfântul Averchie, intrând în biserica din cetate și șezând pe scaunul său, a dat pace tuturor și i-a învățat multe. Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai ales săracilor, căci pentru hrănirea lor avea scrisoarea împărătească, care poruncea că țăranii să ia pe fiecare an trei măsuri de grâu din dările împărătești ce se adunau. Astfel s-a luat acel grâu în toți anii, până la Iulian Paravatul, care a stricat acel așezământ împărătesc și scrisoarea ce o adusese sfântul. Apoi s-au clădit și băi la apele acelea calde, prin poruncă împărătească și prin sârguință Sfântului Averchie.
Cuviosul Averchie a petrecut ceilalți ani ai vieții sale întru cuvioșie și dreptate, și bine întreținându-și turma, s-a apropiat de sfârșitul vieții sale, despre care a știut mai înainte de vreme. Pentru că i s-a arătat Domnul în vedenie, zicându-i: „Averchie, acum este aproape vremea să te odihnești după ostenelile tale”. Iar Averchie și-a chemat turmă și a spus că viața lui se sfârșește. Dând obișnuitul său cuvânt de învățătură, pe toți îi învăța să stăruie în credință, în nădejde neîndoită și în dragoste nefățarnică. Apoi și-a gătit mormântul și, dând tuturor pace și binecuvântare, și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului. Așa s-a sfârșit Sfântul Averchie, cel întocmai cu apostolii, având șaptezeci și doi de ani. Plângând mult pentru el tot poporul Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu mare osteneală pe mormântul cuviosului, cu ale cărui rugăciuni multe tămăduiri se făceau la mormânt și la apele calde, pe care singur le-a scos la suprafață prin rugăciuni, prin care și nouă pururea să-Și verse Domnul mila Sa în veci. Amin.
Sf 7 tineri din Efes
Viața Sfinților 7 tineri din Efes
În vremea aceea erau în Efes șapte tineri în rânduiala ostășească. Ei erau fii de cetățeni cinstiți și mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin.
Când păgânul Deciu avea în stăpânirea sa sceptrul împărăției Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, suflând cu multă mânie împotriva creștinilor de acolo. Atunci toate ținuturile dimprejur s-au adunat din porunca lui în cetatea Efesului, ca să aducă jertfe deșerților zei. Iar Biserica credincioșilor era în prigonire, încât mulți robi ai lui Hristos, preoți, clerici și ceilalți credincioși se ascundeau fiecare pe unde puteau, temându-se de cumplitul prigonitor. Iar împăratul, înălțându-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetății și le-a făcut jertfelnice spurcate.
Și a poruncit mai întâi celor mai mari ai cetății ca, împreună cu dânsul, să aducă jertfe zeilor. Deci se uda pământul cu sângele dobitoacelor înjunghiate, iar fumul și duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvârșindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgânilor cel urât de Dumnezeu. Iar a treia zi, împăratul a poruncit să prindă pe toți creștinii și să-i silească la jertfele idolești. Deci credincioșii au fost căutați pretutindeni. Și erau trași din case și din peșteri, și împinși, fiind duși cu necinste la poporul cel adunat, care se închina cu jertfe idolilor. Și câți din creștini erau fricoși și mici la suflet, aceia temându-se de munci, cădeau din credință și se închinau idolilor înaintea poporului. Deci auzind și văzând acest lucru ceilalți creștini, se tânguiau cu sufletele și plângeau pentru cei ce cădeau de la Hristos și alunecau la închinare de idoli. Iar cei ce erau tari în credință și mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind felurite morți, punându-și astfel cu bărbăție sufletele pentru Domnul și Mântuitorul lumii. Și erau mulți cei munciți, din a căror trupuri chinuite și zdrobite, sângele curgea ca apa, adăpând pământul; iar trupurile celor uciși, chinuitorii le aruncau pe unele în gunoi, pe altele, pe lângă drumuri, pe altele le spânzurau pe ziduri împrejurul cetății, iar capetele lor le puneau înfipte în pari înaintea porților cetății, încât corbii, pelicanii și celelalte păsări mâncătoare de carne, zburând peste zidurile cetății, mâncau trupurile mucenicești. Deci mâhnire era creștinilor celor ascunși, căci nu puteau să ia și să îngroape trupurile fraților lor, care erau mâncate de păsări. Și se rugau tânguindu-se și își ridicau mâinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.
În vremea aceea erau în Efes șapte tineri în rânduiala ostășească. Ei erau fii de cetățeni cinstiți și mari, numele lor fiind: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin. Aceștia, deși erau născuți din feluriți părinți, erau cu un suflet întru credința și în dragostea lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune și în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorârea trupurilor lor și prin păzirea curăției celei neprihănite. Și văzând în toate zilele răutățile ce se făceau creștinilor și uciderile cele cumplite, își zdrobeau inimile lor, suspinând și plângând. Deci pe când împăratul cu toți păgânii mergeau la jertfe, ei se abăteau și, intrând în biserica creștinească, se aruncau la pământ înaintea lui Dumnezeu și, presărându-și țărână pe cap, se rugau cu tânguire.
Făcând ei astfel, au aflat oarecare pânditori, pentru că în vremea aceea fiecare pândea pe prietenul său, să vadă care se ruga lui Dumnezeu, și se dădea la moarte frate pe frate, tată pe fiu, fiul pe tată, și fiecare nu-l tăinuia pe aproapele lui, dacă îl afla rugându-se lui Hristos. Deci, mergând pânditorii la tiran, i-au zis: „Impărate, în veci să trăiești! Tu chemi pe cei ce sunt departe și îi silești la jertfe, iar cei ce sunt aproape de tine, aceia nu bagă în seamă stăpânirea ta cea împărătească și poruncile tale nu le ascultă, ci le hulesc și se țin de creștineasca credință”.
Iar împăratul, umplându-se de mânie, întreba: „Cine este unul ca acela, care ar fi potrivnic stăpânirii mele?”. Clevetitorii au zis: „Maximilian, fiul eparhului cetății, și alți șase fii de boieri din Efes, cinstiți în rânduiala ostășească”. Deci îndată împăratul a dat poruncă să-i prindă și să-i aducă înaintea sa legați cu lanțuri de fier. Astfel au fost puși sfinții înaintea lui, fiindu-le încă lacrimile în ochi și țărâna pe capetele lor. Iar tiranul, căutând la ei, le-a zis: „Pentru ce nu ați fost cu noi la praznicul zeilor, care pe toată lumea au chemat la închinarea lor? Ci acum, apropiindu-vă, să le aduceți jertfa cea datornică, precum le-au adus toți”. Răspuns-a Sfântul Maximilian: „Noi avem pe Unul Dumnezeu, Impăratul Cel ce viețuiește la ceruri, de a Cărui slavă este plin cerul și pământul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire și rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere și jertfe necurate nu vom aduce idolilor voștri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre”.
Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei brâiele cele ostășești, care erau semn de cinstită boierie, zicând că sunt nevrednici a fi între ostașii împărătești, deoarece s-au făcut potrivnici zeilor și împăratului. Și privind frumusețea tinereților lor, s-a milostivit de ei și a zis: „Nu este drept ca tinerețea acestora să o pierdem așa iute cu munci; deci, iată, frumoșilor tineri, vă dau vreme să vă gândiți, ca, înțelepțindu-vă, să vă apropiați la zei și astfel să fiți vii”. Zicând acestea, a poruncit să-i dezlege din lanțurile de fier și să-i lase liberi până la vremea hotărâtă lor; iar el s-a dus la altă cetate, vrând să se întoarcă după aceea iar în Efes.
Iar sfinții tineri, având vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinței lor și, luând aur și argint din casele părinților, le împărțeau la săraci în taină și la arătare. După aceea au făcut sfat între ei, zicând: „Să plecăm din cetate până ce împăratul se va întoarce, și să intrăm în peștera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în liniște, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfântului Său nume, ca astfel să putem să stăm fără temere înaintea tiranului și, bărbătește pătimind, să câștigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea neveștejită a slavei, cea pregătită credincioșilor robilor Lui”.
Astfel sfătuindu-se, au luat cu dânșii arginți ca să le ajungă câteva zile pentru hrană și, ducându-se spre muntele cel dinspre răsărit, care se numea Ohlon, au intrat în peștera dintr-însul. Și au petrecut acolo multe zile, lăudând neîncetat pe Dumnezeu și rugându-se pentru mântuirea sufletelor lor. Iar pe Iamvlih, ca cel mai tânăr cu anii, l-au rânduit spre slujire, adică să umble prin cetate și să aducă cele de trebuință. Deci, Sfântul Iamvlih, tânărul cel foarte înțelept, mergând în cetate, își schimba hainele sale și se îmbrăca în haine proaste, ca să nu fie cunoscut; iar din argintii pe care îi lua, o parte îi împărțea săracilor, iar cu partea care rămânea cumpăra hrană. Și fiind în acea slujbă, cerceta în taină despre venirea împăratului în cetate, dacă se va întoarce degrab.
Iar după multe zile, Sfântul Iamvlih mergând spre cetate în chip de sărac, a văzut venirea împăratului și a auzit și porunca lui, ca toți mai-marii cetățenilor și ai oștilor să fie gata a doua zi spre a aduce jertfe zeilor lor; pentru că împăratul acela spurcat se silea mult la slujba idolilor. Și a mai auzit Iamvlih că împăratul a dat poruncă să fie căutați și cei șapte tineri, eliberați pentru o vreme, ca și aceștia, împreună cu ceilalți cetățeni, să jertfească idolilor înaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte și îndată a alergat în peșteră la frați, aducându-le și puțină pâine; și le-a spus lor toate cele ce a văzut și a auzit și cum că ei sunt căutați spre jertfa.
Aceasta auzind-o toți, s-au umplut de frică și, căzând cu fețele la pământ, cu plângere și cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, încredințându-se pe ei spre ajutorul și mila Lui. Deci Iamvlih, sculându-se, a pregătit masa, punând înaintea lor acea puțină pâine pe care o adusese, că acum era seară și soarele apunea. Apoi, șezând ei, au mâncat, întărindu-și trupurile lor pentru primirea chinurilor. Iar după ce au mâncat, au stat vorbind între dânșii, mângâindu-se unul pe altul și îndemnându-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos. Și așa având cuvinte lăudătoare de Dumnezeu în gurile lor, au adormit; pentru că de mâhnirea care era în inimile lor li se îngreuiaseră ochii.
Iar milostivul și iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale și se îngrijește de robii Săi, a poruncit acestor șapte tineri să adoarmă cu oarecare străină și minunată adormire, ca Cel ce voia să facă printr-înșii în vremea viitoare o minune preaslavită și să încredințeze pe cei care se îndoiau de învierea morților. De aceea, sfinții au adormit cu somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mâinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca și cum ar fi dormit, zăceau în peșteră, nestricate și neschimbate.
Deci a doua zi împăratul a poruncit să caute pe acești șapte tineri de neam bun și, neaflându-i pe ei, a zis către boieri: „Mi-e milă de acei tineri, deoarece sunt de neam bun și frumoși la chip; deci socotesc că, temându-se de mânia noastră, au fugit undeva și s-au ascuns; dar bunătatea noastră cea împărătească este gata a-i milui pe ei, dacă se vor căi și se vor întoarce spre zeii noștri”. Dar boierii i-au răspuns lui: „Nu jeli, o, împărate, pentru tinerii aceia potrivnici ție și zeilor, pentru că am auzit că nu s-au căit, ci mai răi hulitori s-au făcut și, după ce au împărțit mult aur și argint săracilor de pe ulițele cetăților, s-au făcut nevăzuți. Iar de vei voi, să se cheme părinții lor și cu chinuri să se muncească, ca să spună unde sunt fiii lor”.
Atunci împăratul a poruncit ca îndată să cheme pe părinți și a zis către dânșii: „Unde sunt fiii voștri, ocărâtorii împărăției mele? Spuneți adevărul, pentru că în locul lor voi porunci să vă piardă pe voi, deoarece voi, dându-le lor aur și argint, i-ați trimis undeva să nu se arate înaintea feței noastre”. Părinții au răspuns: „O, împărate, ne rugăm bunătății tale, ascultă-ne pe noi fără de mânie. Noi nu suntem împotriva împărăției tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci pentru ce să murim? Iar dacă fiii noștri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învățat noi, nici nu le-am dat aur și argint, ci ei singuri, luându-l tâlhărește de la noi, l-au împărțit la cei neputincioși și, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peștera cea mare care este în muntele Ohlon. Și multe zile au trecut de când nu s-au arătat de acolo și nu știm dacă mai sunt vii sau au murit”.
Iar împăratul, auzind acestea, a eliberat pe bărbații aceia și a poruncit să astupe ușa peșterii aceleia cu pietre mari, zicând: „Deoarece nu s-au căit și nu s-au întors la zei și s-au ascuns dinaintea feței noastre, să nu mai vadă de acum față omenească, ci să piară de foame și de sete în întunericul peșterii”. Căci împăratul și cetățenii nu știau că acei tineri adormiseră întru Domnul, ci toți îi socoteau pe ei că sunt vii. Deci, astupându-se peștera, doi din postelnicii împărătești, Teodor și Rufin, creștini tăinuiți, au scris pătimirea și numele acestor șapte sfinți tineri pe două tăblițe de plumb și, pecetluindu-le într-un sicriaș de aramă, le-au pus între pietre la ușa peșterii, zicând între dânșii: „Poate cândva va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, și se va deschide peștera și arătate vor fi într-însa trupurile sfinților; atunci se vor cunoaște numele și faptele lor din scrisoarea aceasta și va fi arătat celor mai de pe urmă despre dânșii că sunt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, fiind astupați în peșteră”. Astfel peștera aceea s-a astupat și s-a întărit cu peceți.
După aceasta, nu după multă vreme, păgânul împărat Deciu a pierit și după dânsul alți împărați păgâni și prigonitori ai Bisericii lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Și ridicându-se marele Constantin împărat al creștinilor și, după mulți ani, ajungând sceptrul în mâinile binecredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr, în zilele lui s-au sculat niște eretici care ziceau că nu este învierea morților, pe care Insuși Hristos a poruncit Bisericii Sale să o aștepte fără îndoială. Și se îndoiau mulți de aceea; și nu numai mireni, ci și unii episcopi au căzut în eresul acela. Deci se ridicase prigoană asupra dreptcre-dincioșilor de la cei mai mari boieri ai palatelor împărătești și de la arhiereii cei rătăciți din calea cea dreaptă, între care era înainte-mergător la toată răutatea Teodor, episcopul Egheniei.
De aceea, unii din acei eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mângâiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor și cu sufletul, și amândouă se nimicesc. Iar alții ziceau că numai singure trupurile, în mormânt stricându-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplătirea lor, fără de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că se întrebau cum vor putea să învie și să se scoale după atâtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găsește. Aceasta era o socoteală eretică, căci nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia... Nici cele ce sunt scrise în proorocia lui Daniil: Cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula, unii spre viața veșnică, iar alții spre ocară și spre înfruntare veșnică. Nici cele grăite de Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate pe voi din mormintele voastre, poporul meu.
Neaducându-și aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Iar împăratul Teodosie era în mare mâhnire, văzând tulburarea Bisericii, și se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, cu post și multe lacrimi, ca însuși Făcătorul tuturor să fie doctor al vătămării aduse Bisericii Lui. Iar Domnul cel multmilostiv, Care nu voiește să rătăcească și să piară cineva de la credința cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului și suspinele cu lacrimi ale credincioșilor celor mulți și a descoperit tuturor la arătare taina cea așteptată a învierii morților și a vieții veșnice. Insă aceasta a descoperit-o în acest chip: un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpânul muntelui ce se numea Ohlon, unde era peștera cea astupată cu tinerii cei adormiți, acela având acolo locuința sa, a voit, după rânduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Și începând să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peștera, însă nu știau că acolo este peșteră, ci socoteau că așa sunt pietrele în munte. Deci trăgându-le din munte, au făcut o gaură în gura peșterii cât putea să intre omul.
Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpânește viața și moartea, Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, a înviat și pe acești șapte tineri, care adormiseră de mulți ani. Și au înviat acești sfinți mucenici după porunca Lui cea dumnezeiască, ca și cum s-ar fi deșteptat din somn și, sculându-se, au dat lui Dumnezeu lauda cea de dimineață. Apoi, după slavoslovia lui Dumnezeu, s-au sărutat unul pe altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deșteptaseră din somnul cel de noapte, nefiind nici un semn de moarte într-înșii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate și cu frumusețile tinereților, și după toate erau în așa chip, ca și cum erau adormiți de seara și sculați de dimineață. Deci șezând, vorbeau, mâhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le și de prigonirea ce era împotriva creștinilor, și socoteau că Deciu îi caută spre chinuire. Deci, căutând spre Iamvlih, l-au întrebat ce a auzit astăzi în cetate, ca să le spună lor iarăși. Iar Iamvlih le-a răspuns: „Cele ce v-am spus aseară, acelea vă spun și acum: împăratul a poruncit ca astăzi toți cetățenii să fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit să ne caute, ca, împreună cu toți, să ne închinăm idolilor înaintea feței lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are să ne chinuiască”.
Atunci Maximilian a zis către toți: „Fraților, să fim gata a ieși și a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Până când să ședem aici ca niște fricoși? Să ieșim și fără de temere să mărturisim înaintea împăratului pământesc pe Impăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, și pentru cinstea Lui să răbdăm până la sânge! Să ne punem sufletele pentru El, să nu ne înfricoșăm de asupritorul cel muritor și de muncile cele vremelnice, ca să nu cădem din viața cea veșnică, pe care o așteptăm întru credința în Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sârguiește-te să ne gătești hrană la ceasul obișnuit. Ia un ban de argint și du-te în cetate să ne cumperi pâine mai multă decât ieri, pentru că ieri ai adus puțină și acum suntem flămânzi. Incă te înștiințează ce a mai poruncit Deciu împotriva noastră și întoarce-te degrabă, ca, întărindu-ne cu hrană, să ieșim de aici și să ne dăm de bunăvoie la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos”. Deci Iamvlih a luat un ban de argint și a ieșit foarte de dimineață, când începea să se lumineze de ziuă.
Și ieșind Sfântul Iamvlih din peșteră, a văzut pietrele zăcând lângă ușă și s-a mirat. Și se gândea în sine, zicând: „Ce sunt acestea și când s-au pus? Că aseară nu erau!”. Apoi, coborându-se din munte, mergea cu frică și se temea să intre în cetate, ca nu cumva să-l recunoască și să-l ducă la împărat. Și apropiindu-se el de porțile cetății și ridicârtdu-și ochii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută și s-a minunat mult. Apoi, ori unde își întorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri și alte case și se minuna. După aceea s-a dus la altă poartă a cetății și acolo a văzut chipul crucii pus pe zid și nu pricepea. Deci, înconjurând toate porțile cetății și văzând pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte. Apoi, venind iar la poarta dintâi, zicea în sine: „Ce este aceasta? Aseară nu se vedea nicăieri semnul Sfintei Cruci, decât numai în taină, dacă pe undeva era păzit de credincioși, iar acum se vede pus pe porți și pe zidurile cetății! Văd adevărul sau vreo nălucire? Oare nu este aceasta vreo nălucire din vis?”. Apoi, întărindu-se cu duhul, a intrat în cetate și, mergând puțin, a auzit pe mulți jurându-se cu numele lui Hristos și mai mult s-a înspăimântat, gândind în sine: „Ieri nimeni nu îndrăznea să cheme pe față numele lui Hristos, iar acum Hristos se proslăvește prin atât de multe guri! Socotesc că aceasta nu este cetatea Efes, ci alta, căci și zidurile sunt altele și oamenii îmbrăcați cu alte haine!”.
Și mergând mai departe, a întrebat pe un om, zicând: „Cum se numește cetatea aceasta?”. Acela a răspuns: „Efesul este aceasta”. Dar Sfântul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gândea în sine: „Cu adevărat m-am rătăcit în altă cetate; deci mi se cade să cumpăr pâine și să ies de aici degrab, ca să nu mă rătăcesc cu desăvârșire”. Și apropiindu-se de un vânzător de pâine, a scos banul de argint și i l-a dat, ca, oprindu-și prețul cuvenit pentru pâini, de celălalt preț al banului să-i dea bani de aramă. Iar banul acela de argint era mare, având pe el chipul și numele împăraților cei mai vechi. Deci vânzătorul de pâine, luând banul de argint, l-a arătat altuia; iar acela, luându-l, l-a dat la al treilea și la al patrulea. Apoi s-au apropiat și ceilalți care erau acolo, și, uitându-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, și, privind și la Iamvlih, își șopteau unul altuia la ureche: „Cu adevărat tânărul acesta a găsit vreo comoară ascunsă de demult!”.
Iar Sfântul Iamvlih, văzându-i că-și șoptesc, s-a temut, fiindcă socotea că este cunoscut de dânșii și vor să-l prindă și să-l dea împăratului Deciu. Deci a zis către dânșii: „Rogu-mă vouă, luați-vă banul acesta de argint, pentru că eu nu voiesc nimic”. Dar ei, prinzându-l, îl țineau, zicându-i: „Spune-ne nouă de unde ești și cum ai aflat comoara împăraților de mai înainte? Dă-ne și nouă o parte ca să nu te spunem; iar de nu vei voi să ne ai și pe noi părtași la acea comoară, apoi te vom da pe tine judecătorului”.
Auzind aceasta, Sfântul Iamvlih nepricepându-se, se mira și tăcea. Însă bărbații aceia îi ziceau: „Comoara aceasta nu se poate tăinui, deci spune-ne de voie, mai înainte de a fi chinuit”. Insă el nu știa ce să le răspundă lor și era ca un mut. Atunci bărbații aceia au luat de la dânsul brâul și, punându-l pe grumajii lui, îl țineau în mijlocul târgului. Deci a străbătut vestea în popor că un tânăr oarecare, aflând o comoară, este prins. Și s-au adunat la dânsul mulți, care, uitându-se la fața lui, ziceau: „Acest om este străin și nu l-am mai văzut pe el vreodată". Iar Sfântul Iamvlih voia să spună despre dânsul că n-a găsit nici o comoară, dar nu putea să grăiască de multă mirare.
Și uitându-se prin popor, voia să vadă pe cineva din cei care îl cunoșteau sau din cei ai casei sale – tată, mamă ori pe cineva din slugi –, dar pe nimeni nu afla sau cunoștea. Din această pricină el mai mult se mira, că ieri la toți a fost cunoscut, fiindcă era fiu de tată slăvit, iar a doua zi nu putea să-l recunoască nimeni și nici el nu putea recunoaște pe cineva. Și s-a vestit despre prinderea lui prin toată cetatea și a ajuns aceasta până la auzul antipatului cetății și al episcopului Ștefan, care, după rânduiala lui Dumnezeu, erau împreună în acel ceas, vorbind între dânșii. Deci amândoi au poruncit să aducă la dânșii pe tânărul cel prins împreună cu banul de argint.
Deci fiind dus Sfântul Iamvlih, el socotea că îl duc la împăratul Deciu, și mai cu dinadinsul privea spre popor, vrând să vadă pe cineva din cei știuți; însă nimeni nu-i era lui cunoscut. Și fiind el dus la antipat și la episcop și luând ei banul cel de argint și uitându-se la el, se mirau că era de la împărații foarte vechi. Apoi antipatul a zis către Iamvlih: „Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?”. Sfântul Iamvlih a răspuns: „Nu știu nici un fel de comoară. Aceasta numai știu, că din averile părinților mei am acest ban de argint de acest fel, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori. Insă mă minunez și nu pricep de unde mi-a venit mie năpasta aceasta”. Antipatul a zis: „De unde ești tu?”. Sfântul a răspuns: „Mi se pare că din această cetate”. Antipatul a zis: „Al cui fiu ești tu? Oare este cineva care să te știe? Să vină să mărturisească pentru tine și apoi te vom crede!”. Iar Sfântul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moșilor, ale fraților săi și ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i știa pe dânșii. Atunci antipatul a zis: „Nu spui adevărul, ci minți; pentru că ne spui nume străine și neobișnuite, de care nu am auzit niciodată”.
Iar sfântul, nepricepându-se, tăcea, căutând în jos. Și unii ziceau că este nebun, iar alții ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie. Iar antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicându-i: „Cum putem să te credem pe tine, când zici că banul acesta de argint este din averea părinților tăi, când pe el este chipul și numele lui Deciu, împăratul cel de demult, și de la moartea lui au trecut mulți ani și argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinții tăi sunt atât de bătrâni, încât să-și aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult și să aibă banii lui? Tu ești tânăr, nu ai nici treizeci de ani și voiești să amăgești cu meșteșugul tău pe bătrânii și înțelepții Efesului? Te voi arunca în temniță, îți voi da bătăi multe și nu te voi lăsa, până ce nu vei spune adevărul, unde este comoara cea găsită de tine!”.
Acestea auzindu-le Sfântul Iamvlih, s-a temut de îngrozirea antipatului și s-a minunat când a auzit despre Deciu că a fost în anii de demult. Deci, căzând cu fața la pământ, a zis: „Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneți-mi ceea ce vă voi întreba pe voi, iar eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: Oare Deciu este împărat în cetatea aceasta și este viu sau nu?”. Iar episcopul i-a zis lui: „Nu este, o, fiule, în vremea de acum și în țările acestea un împărat care să se numească Deciu; decât numai la neamurile cele de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărătește dreptcredinciosul împărat Teodosie”. Atunci Iamvlih a zis: „Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeți cu mine și vă voi arăta în peștera din muntele Ohlon pe prietenii mei, ca să știți de la dânșii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din fața lui Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peștera aceea. Iar pe Deciu eu l-am văzut ieri intrând în cetatea Efesului; însă acum nu știu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?”.
Atunci episcopul s-a gândit în sine, zicând: „Dumnezeu voiește ca prin tânărul acesta să ne descopere oarecare taină!”. Apoi a zis către antipat: „Să mergem cu dânsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate”. Atunci episcopul și antipatul, sculându-se îndată, au mers cu tânărul, iar după dânșii veneau toți mai-marii cetății și mulțime de popor. Și ajungând la muntele acela și la peșteră, a intrat iamvlih întâi în peșteră, iar episcopul și ceilalți, urmându-i lui, au găsit în gura peșterii, între două pietre, sicriașul de aramă, pecetluit cu două peceți de argint. Și deschizând episcopul și antipatul sicriașul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăblițe de plumb pe care era scris că șapte sfinți tineri - Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian și Antonin - au fugit din fața asupritorului Deciu și s-au ascuns în peștera aceea, care astupându-se din porunca lui Deciu, sfinții tineri s-au sfârșit în ea mucenicește pentru Hristos. Aceasta citind-o toți, s-au minunat și au proslăvit pe Dumnezeu cu glas mare.
Apoi, intrând în peșteră, au găsit pe sfinți șezând plini de bucurie, cu fețele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu și înflorind cu frumusețile ca niște flori. Deci, văzându-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetății și poporul, s-au închinat jos la picioarele lor și au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinții tineri le-au spus lor toate cele despre dânșii și despre Deciu tiranul, ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva credincioșilor. Atunci îndată episcopul și antipatul au trimis o scrisoare la binecredinciosul împărat Teodosie, zicând: „Să poruncești stăpânirea ta, ca degrabă să vină de la tine niște bărbați cinstiți, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăție; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinților celor ce au înviat acum”.
Și auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare și îndată s-a sârguit să meargă el însuși la dânșii. Deci s-a dus cu boieri și cu mult popor din Constantinopol la Efes, și a fost întâmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Iar episcopul, antipatul și ceilalți mai-mari ai cetății l-au dus pe el la peșteră, în care, intrând și văzând pe sfinți ca pe îngerii lui Dumnezeu, a căzut la picioarele lor, închinându-se; iar ei, întinzându-și mâinile, l-au ridicat de la pământ. Și sculându-se împăratul, i-a cuprins cu dragos-te, i-a sărutat și a plâns pe grumajii lor. Apoi, după cinstita sărutare, împăratul a stat pe pământ în dreptul lor și, privind spre dânșii, slăvea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult într-însul. Deci a grăit către ei: „Stăpânii mei, în fața voastră mi se pare că văd pe Insuși Impăratul Hristos, Stăpânul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormânt și care acum v-a înviat pe voi cu Cuvântul Lui cel Atotputernic, ca să ne adeverească pe noi de învierea morților ce va să fie; că cei ce sunt în morminte, auzind glasul Fiului lui Dumnezeu, vor învia și vor ieși din mormânt nestricați”.
Iar Sfântul Maximilian a zis către împărat: „De acum împărăția ta va fi puternică, pentru credința ta cea tare, și Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfânt. Și să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu, mai înainte de învierea cea de obște”. Deci multă vreme au grăit sfinții către împărat și multe alte cuvinte folositoare de suflet, iar împăratul împreună cu arhiereul, cu boierii și tot poporul ascultau cu dulceață cuvintele lor.
Scriitorul grec al faptelor bisericești, Nichifor al lui Calist, adaugă și aceasta, că și la masă împăratul s-a împărtășit șapte zile împreună cu dânșii și le slujea lor. Iar după multe vorbiri, toți privind spre dânșii cu dinadinsul și îndulcindu-se de vederea feței lor, i-au văzut plecându-și iar capetele la pământ și adormind cu somnul morții, după porunca lui Dumnezeu. Deci împăratul, stând lângă dânșii, a plâns foarte împreună cu cei ce erau cu el. Și a poruncit împăratul să se facă șapte racle de argint și de aur, în care să se pună trupurile sfinților.
Iar în noaptea aceea, sfinții s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească așa pe pământ, precum s-au odihnit și mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulți episcopi și, făcând praznic luminos, au cinstit cu vrednicie pe sfinții mucenici. Iar împăratul, făcând multe milostenii săracilor și scăpătaților țării aceleia, și pe cei ce erau în legături eliberându-i, s-a întors la Constantinopol, bucurându-se și slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia și de la noi, păcătoșii, să-i fie cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă. Câți ani au dormit sfinții tineri de la Deciu până la învierea lor nu s-a pus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful și Sinaxarul lunilor spun de 172 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăția lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinții au dormit 170 de ani și au înviat în anul 23 al împărăției lui Teodosie.
Iar cel ce va voi să știe adevărul, să caute anii lui Deciu și ai lui Teodosie, care aici de față s-au pus astfel:
Deciu, după adormirea sfinților șapte tineri, a pierit în anul 254 de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul; iar Teodosie cel Tânăr a luat împărăția în anul 408. Sfinții șapte tineri, după mărturisirea lui Gheorghe Chedrinos și a noului Hronograf, care este tălmăcit din cel grecesc, s-au sculat în anul 23 al împărăției lui Teodosie cel Tânăr, iar Prologul povestește în 22 de zile ale lui octombrie, că în anul 38 al împărăției lui s-au sculat. Deci oricine va voi, să numere anii de la împărăția lui Deciu până la împărăția lui Teodosie cel Mic, până la 23 de ani, și până la 38 de ani ai împărăției lui, și vor vedea cu adevărat, câți ani au dormit sfinții tineri.
Duminica a 23-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor
Ev. Luca 8, 26-39
În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.
Ap. Efeseni 2, 4-10
Fraților, Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi, cei ce eram morți prin păcatele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos: prin har sunteți mântuiți! Și împreună cu Hristos Iisus, ne-a înviat și împreună ne-a așezat întru ceruri, ca să arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. Deci, în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.
Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii - Despre oamenii demonizați (Pr. Ilie Cleopa)
Dacă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi, vom înțelege două lucruri de mare folos. Întâi, cât de mare și nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu și, al doilea, cât de mare și cumplită este răutatea diavolilor față de om și de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu.
Dacă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi, vom înțelege două lucruri de mare folos. Întâi, cât de mare și nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu și, al doilea, cât de mare și cumplită este răutatea diavolilor față de om și de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu.
Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând starea jalnică și chinuirea amară a omului demonizat din Evanghelie, prin negrăita lui milă și bunătate față de zidirea Sa, a poruncit demonilor să iasă din acel om chinuit de mulți ani, zidit „după chipul și asemănarea Sa” (Facere 1, 26); iar demonii, văzându-se izgoniți de puterea cea fără de margine a Mântuitorului, după ce le-a dat voie, au intrat în turma cea mare de porci din apropiere și „îndată s-au aruncat în mare și s-au înecat” (Luca 8, 33).
Iată cât de mare este oceanul cel fără de margini al dragostei și al milostivirii lui Dumnezeu față de om, că pentru slobozirea unui singur om din legăturile și chinurile diavolului, a îngăduit să se dea pierzării ca la două mii de porci (Marcu 5, 13). Iar diavolii, având învoire de la Hristos și vrând să-și arate răutatea și puterea lor blestemată, au intrat în turma de porci și într-o clipă i-au înecat pe toți în mare. La această Evanghelie Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând câtă răutate au demonii asupra oamenilor, zicea: „Dacă asupra porcilor, cu care nu aveau nimic, au arătat diavolii atâta răutate, apoi cu atât mai mult asupra ta, omule, de-a pururea dă război neîmpăcat, luptă neîncetată și vrajbă fără de moarte. Și dacă pe porci, cu care nimic nu le era lor de obște, nici un minut nu i-au suferit, apoi cu atât mai mult ne urăsc pe noi care suntem vrăjmașii lor și doresc să ne piardă și să ne supună lor. Apoi câte rele am fi pătimit de la ei, dacă ar fi avut voie de la Dumnezeu asupra noastră. Căci pentru aceasta i-a lăsat Dumnezeu să intre în turma de porci, ca și în trupul dobitoacelor să cunoaștem răutatea lor. Deci și acum când vei vedea vreun om stăpânit de diavol, închină-te Stăpânului și cunoaște răutatea vrăjmașului. Că iubirea de oameni a lui Dumnezeu îl ține pe diavol și nu-i dă voie să-și arate puterea și răutatea asupra omului cât ar voi el. Atât îi dă voie să-l muncească pe om cât să-l facă mai înțelept și să arate răutatea diavolului asupra omului”.
Apoi zice același Părinte Ioan Gură de Aur: „Voiești și altă pildă despre răutatea diavolilor, când Dumnezeu îi dă voie să-și pună în lucrare puterea sa? Socotește cirezile și turmele lui Iov, cum într-o clipă pe toate le-a mistuit. Apoi socotește moartea cea ticăloasă a copiilor lui și rana ce s-a adus asupra trupului său și vei vedea cruzimea, asuprirea și nemilostivirea răutății dracilor. Din aceasta vei înțelege minunat, că dacă lumea aceasta toată, ar fi slobozit-o Dumnezeu sub stăpânirea lui, în puțină vreme pe toate le-ar fi tulburat și asemenea porcilor de care ați auzit în Sfânta Evanghelie de azi și cirezilor lui Iov, într-o clipă de vreme am fi pătimit, că nici o milă de noi nu ar fi avut” (Puțul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 108-109).
Să ascultăm mai departe cuvintele Sfintei Evanghelii care zice: „Iar păstorii, văzând ceea ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate și au ieșit să vadă cele ce se făcuseră și venind la Iisus, au aflat pe omul din care scosese demonii șezând lângă picioarele lui Iisus îmbrăcat și întreg la minte și s-au înfricoșat” (Luca 8, 34-35).
Dar care era pricina temerii gadarenilor? Oare minunea omului chinuit de diavoli sau înecarea porcilor în mare? Nici una, nici alta, ci pricina temerii și înspăimântării lor era călcarea Legii lui Dumnezeu. Căci Legea lui Moise oprea a se mânca carne de porc (Levitic 11, 7), iar ei creșteau porci și mâncau din cărnurile lor. Deci, pentru călcarea Legii i-a cuprins atâta spaimă, ca nu cumva Dumnezeu, pentru această călcare de lege și pentru alte răutăți ale lor să-i pedepsească și cu alte pedepse mai grele. Deci având această frică și neîndrăznind a zice ceva asupra Domnului pentru paguba porcilor, Îl rugau cu toții pe Iisus Hristos să se ducă din hotarele lor. Iar preabunul și blândul Mântuitor, văzând împietrirea și nemulțumirea lor, nu i-a certat, ci intrând în corabie S-a întors iarăși în Galileea (Luca 8, 37). Iar bărbatul din care ieșiseră demonii se ruga să rămână cu El, iar Mântuitorul, eliberându-l, i-a zis: „Întoarce-te la casa ta și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu. Și s-a dus omul, propovăduind în toată cetatea, câte i-a făcut Iisus” (Luca 8, 39).
Vedeți, frații mei, blândețea, smerenia și bunătatea cea negrăită a Domnului? După ce a făcut un bine așa de mare cu vindecarea acelui om chinuit de diavoli, nu așteaptă plată de la el spre a rămâne și a-i sluji Lui. Ci i-a zis: „Întoarce-te la casa ta și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu” (Luca 8, 39). Dacă ar fi zis „întoarce-te la casa ta și spune câte ți-am făcut Eu ție”, cărturarii, fariseii și arhiereii cei plini de zavistie care pândeau învățătura Lui, ar fi avut motiv să spună că Mântuitorul face minuni cu scopul de a fi lăudat de oameni. Dar așa, la toți le-a închis gura, zicând: „Întoarce-te la casa ta și spune câte ți-a făcut ție Dumnezeu”.
Deci se cuvine ca în toate să avem pildă de urmat învățătura și viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar faptele noastre cele bune să le facem cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu spre slava Lui, cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 31).
Să știți că sunt trei feluri de oameni demonizați: întâi sunt cei ce se chinuiesc cu trupul de duhurile cele rele, cum sunt epilepticii, lunaticii și cei demonizați ca cel din Evanghelia de astăzi. Al doilea sunt toți ereticii și învățătorii mincinoși și răi care cu învățăturile lor greșite schimbă adevărul Sfintei Scripturi și duc la rătăcire de la dreapta credință, pe creștinii nelămuriți și neîntemeiați în adevăr. Iar al treilea sunt cei stăpâniți de grele patimi. Despre primul fel de demonizați am vorbit pe scurt mai sus, despre al doilea amintește marele Apostol Pavel, zicând: „Duhul vorbește lămurit că, în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor” (I Timotei 4, 1). Dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest text al Apostolului Pavel arată că aceștia sunt toți începătorii de erezii, care, povățuiți fiind de demoni și mișcați de duhurile înșelăciunii vor grăi înșelăciuni către cei binecredincioși, spre a-i înstrăina de la adevărata Biserică a lui Hristos.
Deci, luați aminte, iubiți credincioși și țineți bine minte cele auzite, că toți cei ce vor să vă dezbine de la dreapta credință ortodoxă sunt oamenii demonizați și mințile lor sunt mișcate și înșelate de duhurile cele viclene ale iadului, mai ales de duhul mândriei. Pe aceștia Sfânta Scriptură îi numește „fii ai diavolului și vrăjmași a toată dreptatea” (Fapte 13, 10) și chiar diavoli ca pe Iuda (Ioan 6, 70). Așadar, toți cei ce învață erezii și vor să propovăduiască altă învățătură afară de cea ortodoxă și care se împotrivesc învățăturii adevărate a Bisericii lui Hristos dreptmăritoare, aceștia sunt fiii diavolilor (Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10). Acești învățători mincinoși și înșelători, lucrează pururea sub stăpânirea demonilor (Fapte 10, 38; 26, 18; II Timotei 2, 26). Ei ca învățători mincinoși și vicleni, în toată vremea lucrează sub înrâurirea lui Satan (Iuda 1, 9; 1, 23; II Regi 18, 10; Matei 16, 23; Luca 23, 23; Ioan 6, 70 ș. a.). Și tot ca ei predicatorii rătăciți fac voia diavolilor (Ioan 8, 44) și sunt înșelați de ei (III Regi 22, 21-22; II Paralipomena 18, 20-21; Apocalipsa 20, 8). Acești propovăduitori ai minciunii sunt demonizați și orbiți de diavoli (Fapte 13, 10; II Corinteni 4, 4; I Timotei 4, 1).
Al treilea fel de oameni demonizați sunt toți cei stăpâniți de patimi grele, ca: necredința, uciderea, ura, beția, iubirea de arginți, fermecătoria, desfrânarea și altele care îi stăpânesc de multă vreme. Aceștia sunt numiți de Sfânta Scriptură fii ai diavolului (Ioan 8, 44; Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10; Ioan 6, 70). De aceea Sfântul Vasile îi arată pe toți cei bețivi a fi mai rău decât cei îndrăciți, zicând: „Cel ce se îndrăcește este vrednic de jale, iar cel ce se îmbată fiind îndrăcit cu patima beției, este de râs și mai rău decât cel îndrăcit și nimeni nu-l compătimește” (Sf. Vasile cel Mare, Exaimeron. Cuvânt împotriva celor bețivi. Buc., 1828).
Tot demonizați sunt și vrăjitorii care amăgesc pe oameni cu puterea duhurilor rele. Vrăjitorii, fermcătorii și toți cei care părăsesc pe Dumnezeu și cer ajutorul diavolilor, sunt ei înșiși demonizați și osândiți la veșnicele chinuri ale iadului.
De la primii oameni până la sfârșitul veacurilor, toți suntem într-o neîncetată luptă cu diavolii, cu duhurile răutății, care încearcă fără odihnă să ne stăpânească, să ne tragă în adâncul iadului.
Pe unii oameni îi chinuiesc cu îngăduința lui Dumnezeu numai în trup, cum sunt cei demonizați și epileptici. Pe aceștia Biserica Ortodoxă îi vindecă, atât trupește cât și sufletește, prin rugăciuni speciale numite exorcisme. Cele mai renumite sunt molitfele Sfântului Vasile cel Mare, ce se citesc de obicei în biserică, de preoți evlavioși, cu mult post, cu multă smerenie și credință.
Pe lângă exorcisme, bolnavii de duhuri rele sunt spovediți, împărtășiți și li se face de mai multe ori și Sfântul Maslu. Cu cât se roagă și postesc mai mult, cu atât se vindecă mai repede.
Al doilea fel de demonizați sunt cei stăpâniți de duhul mândriei, adică sectanții care luptă pe față împotriva Bisericii, a Ortodoxiei și dezbină pe mulți creștini, răstălmăcind Sfânta Scriptură. Aceștia sunt mult mai greu de vindecat din cauză că sunt stăpâniți de cei mai răi diavoli, ai mândriei și neascultării. Dar dacă își recunosc păcatele și le mărturisesc la preoți și se roagă mai mult pot fi eliberați de duhul mândriei și al neascultării.
Însă cei mai numeroși oameni demonizați sunt cei stăpâniți de patimi cumplite, cum sunt bețivii, desfrânații, ucigașii, vrăjitorii, iubitorii de averi și cei robiți de ură și răzbunare. Toți aceștia pot fi izbăviți de robia diavolului și a patimilor care îi țin legați cu lanțul deprinderii, numai dacă vor veni de bunăvoie la biserică, dacă vor să-și mărturisească păcatele la duhovnici iscusiți și dacă își fac canonul de pocăință dat. Fără acestea, adică fără spovedanie, căință și părăsirea păcatelor care îi robesc, nimeni din acești oameni demonizați, bolnavi la suflet și la trup, nu se pot elibera de patimi, de diavoli și de osânda iadului.
Grija noastră, frații mei, este să facem voia lui Dumnezeu și să împlinim poruncile Lui, cu toată credința și râvna. La aceasta ne ajută harul Duhului Sfânt, ne ajută sfinții îngeri și toți sfinții, în frunte cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat pentru noi. Să fugim de păcate ca de moarte, căci prin ele, pierdem harul lui Dumnezeu și în locul lui intră duhul diavolului.
Să nu uităm că prin păcate, oamenii sunt loviți de tot felul de boli, de necazuri și suferințe, ajung robi ai cumpliților diavoli și-și pierd mântuirea sufletului. Oare câți creștini nu sunt astăzi robiți de beție și desfrâu? Câte mame nu-și ucid cu voia proprii lor copii? Câte familii nu se distrug prin divorț ca urmare a acestor grele păcate?
Deci, să părăsim păcatele ca să scăpăm de diavoli și să rămânem cu Hristos. Să ne păzim inima curată de patimi și mai ales de mândrie, ca să devenim scaun al Preasfintei Treimi. Să ne păzim trupul curat de beție și desfrâu, ca să devină „templul Duhului Sfânt”. Să fugim de diavolul mândriei, care ucide pe cei mai mulți oameni, știind că Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har.
Să ne ferim de cursele Satanei, de patimile tinereții, de vrăjitorie, de înjurături și drăcuit, de beție și vorbe deșarte, știind că prin acestea ne înstrăinăm de Dumnezeu și ajungem să pățim ca omul demonizat din Evanghelia de astăzi. Să aveți grijă mai ales de copiii dumneavoastră, ca nu cumva să cadă în păcate grele și să ajungă robiți de diavoli. Spovediți-vă mai des, rugați-vă mereu, nu lipsiți de la biserică, prețuiți mai mult postul, iubiți viața curată și toate „poruncile lui Dumnezeu” și veți fi vii.
Să ne rugăm Mântuitorului Hristos să alunge patimile și duhurile rele din noi, să ne ierte păcatele, să ne vindece bolile și să ne facă locașuri ale Preasfintei Treimi. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu