3. /7 OCTOMBRIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
+ Sf Mari Mc Serghie și Vah;
Sf Mc Iulian preotul, Chesarie diaconul și Polihronie
+ Sf Mari Mc Serghie și Vah
| Serghie și Vah | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Religie | creștinism  |
| Ocupație | soldat roman[*] |
| Venerație | |
| Canonizat(ă) | Gennadius Constantinopolitanus[*] |
| Sărbătoare | 8 octombrie |
 Sfinți | |
Modifică date / text  | |
Serghie (sau Sergius) și Vah (sau Bacchus) au fost soldați romani creștini din secolul al IV-lea venerați ca sfinți și martiri de către Bisericile Catolică, Ortodoxă și Ortodoxă Orientală. Ziua lor de prăznuire este 7 octombrie.
Potrivit hagiografiei lor, Serghie și Vah au fost ofițeri în armata lui Galerius și s-au aflat la mare cinste până când s-a aflat că practicau creștinismul în secret. Ei au fost apoi pedepsiți sever, Vah a murit în timpul torturii, iar Serghie a fost în cele din urmă decapitat. Cu toate acestea, din cauza anacronismelor istorice, hagiografia lor este considerat anistorică.
Serghie și Vah au fost foarte populari în Antichitatea târzie, iar biserici în cinstea lor au fost construite în mai multe orașe, inclusiv la Constantinopol și la Roma. Prietenia strânsă dintre cei doi este evidențiată în hagiografii și tradiții, ceea ce-i face să fie considerați unul dintre cele mai faimoase exemple de perechi de sfinți. Această apropiere l-a determinat pe istoricul John Boswell să sugereze că relația lor a fost una romantică; deși alți istorici au respins această teorie, ea a condus la venerarea populară a lui Serghie și Vah în comunitățile de homosexuali creștini.
În mănăstirea aferentă Bisericii Santi Sergio e Bacco din Roma a trăit episcopul Inocențiu Micu-Klein după retragerea sa de la Blaj.
Legendă
Povestea sfinților este relatată în textul grecesc cunoscut sub numele de Patimile lui Serghie și Vah. Martiriul lor ar avea loc potrivit acestei relatări în timpul domniei împăratului roman Galerius (305-311), deși povestea conține o serie de contradicții și nepotriviri care face dificilă această datare. Textul ar data de la mijlocul secolului al V-lea.[1]
Potrivit textului, Serghie și Vah erau cetățeni romani și ofițeri de rang înalt în Armata Romană, dar s-a descoperit că erau creștini atunci când au încercat să evite să însoțească un funcționar roman într-un templu păgân, împreună cu restul gărzii sale de corp. După ce au refuzat să aducă ofrande lui Jupiter în prezența lui Galerius, ei au fost umiliți public: au fost înlănțuiți, îmbrăcați în haine femeiești și purtați prin oraș. Galerius i-a trimis apoi la Barbalissos în Mesopotamia pentru a fi convinși să renunțe la creștinism de Antiochus, comandantul militar de acolo și un vechi prieten al lui Serghie. Antiochus nu a putut să-i convingă să renunțe la credința lor, iar Vah a fost bătut până la moarte. Spiritul lui Vah i-a apărut a doua zi lui Serghie și l-a încurajat să rămână puternic pentru ca ei să rămână împreună pentru totdeauna. În următoarele zile, Serghie a fost, de asemenea, torturat și în cele din urmă executat la Resafa, unde moartea lui a fost marcată de întâmplări miraculoase.[1]
Existență reală
Patimile, text plin de apariții supranaturale și anacronisme istorice, a fost respins ca o sursă istorică de încredere. Lucrarea a fost datată la mijlocul secolului al V-lea și nu există nici o altă dovadă pentru cultul lui Serghie și Vah înaintea anului 425, la peste un secol după ce s-a spus că ar fi murit. Ca atare, există îndoieli serioase cu privire la existența lor reală.[1]
Nu există nicio dovadă solidă pentru folosirea unei schola gentilium de către Galerius sau de orice alt împărat înainte de Constantin I și, având în vedere faptul că persecutarea creștinilor începuse în armată cu mult timp înainte, este foarte puțin probabil că practicanți în secret al creștinismului ar fi putut pătrunde în garda imperială. În cele din urmă, nu există dovezi care să susțină existența unor călugări care trăiau în apropiere de Eufrat în secolul IV-lea și care, așa cum se afirmă în Patimile, ar fi recuperat trupul lui Vah.[1]
În schimb, savantul italian Pio Franchi de Cavalieri a susținut că Patimile lui Serghie și Vah s-a bazat pe un text anterior pierdut despre patimile lui Juventinus și Maximinus, doi sfinți martirizați în timpul domniei împăratului Iulian Apostatul în 363. El a menționat în special că pedeapsa defilării prizonierilor îmbrăcați în haine femeiești reflectă modul de tratament al soldaților creștini din timpul lui Iulian. Istoricul David Woods observă în continuare că Historia Nova a lui Zosimos include o descriere a pedepsirii de către Iulian a militarilor dezertori într-o manieră identică, întărind în continuare argumentul că autorul Patimilor lui Serghie și Vah a preluat materialul din poveștile martirilor din vremea lui Iulian, mai degrabă decât din poveștile martirilor din vremea lui Galerius.[1]
Woods susține că tradiția martiriului sfinților este o invenție ulterioară atașată unor relicve obscure din secolul al V-lea și că Patimile este un text ficțional compus după ce cultul lor a devenit popular. El concluzionează că "martirii Serghie și Vah nu au existat în realitate".[1]
Popularitate și venerare
Cinstirea celor doi sfinți datează din secolul al V-lea. Un altar dedicat lui Serghie a fost construit la Resafa (redenumit Sergiopolis în jurul anului 425), dar nu există nici o dovadă că ar fi existat un cult mai vechi al său sau al lui Vah. Cultul lor s-a dezvoltat rapid la începutul secolului al V-lea, în perioada de extindere a cultului martirilor, mai ales a martirilor militari. Altarul din Resafa a fost construit din chirpici la porunca episcopului Alexandru de Hierapolis. Pasiunea a fost datat de la mijlocul secolului al V-lea, pe motiv că acesta descrie construirea unui astfel de altar ca și cum ar fi un eveniment petrecut relativ recent. Altarul original a fost înlocuit cu o structură de piatră, mai rezistentă, în anul 518; acest nou altar a fost patronat de către importante personalități politice, inclusiv împăratul roman Iustinian I, regele Khosrau al II-lea al Persiei Sasanide și Al-Mundhir, conducător al gassanizilor.[1]
În mod tradițional, sărbătoarea sfinților Serghie și Vah a fost celebrată pe 7 octombrie în Occident.[2][3] În calendarul tridentin ei erau sărbătoriți în aceeași zi cu Papa Marcu și cu martirii Marcellus și Apuleius. În 1716 această zi a devenit sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria, Regina Rozariului, iar comemorarea lui Serghie, Vah și a celorlalți sfinți a fost mutată pe 8 octombrie. Sărbătorirea lor a fost restabilită pe data de 7 octombrie, în 1969.[4]
În Imperiul Bizantin, ei au fost venerați ca protectori ai armatei. Împăratul Iustinian I le-a dedicat o mare biserică de mănăstire din Constantinopol, Mica Hagia Sophia, probabil în 527. Potrivit legendei, în timpul domniei lui Iustin I, nepotul său, Iustinian, a fost acuzat de complot împotriva tronului și a fost condamnat la moarte, dar a evitat după exemplul Sfinților Serghie și Vah să apară în fața lui Iustin și să-și pledeze nevinovăția. El a fost eliberat și i s-a redat titlul de cezar, iar în semn de recunoștință a promis că le va dedica celor doi sfinți o biserică odată ce va ajunge împărat. Construirea acestei biserici a Sfinților Serghie și Vah, între 527 și 536 AD (cu doar puțin timp înainte de construirea Catedralei Sfânta Sofia între 532 și 537), a fost una dintre primele activități ale domniei lui Iustinian I.[5]
Serghie a fost un sfânt foarte popular în Siria și Peninsula Arabică. Orașul Resafa, care a devenit un sediu episcopal, a primit numele de Sergiopolis și a păstrat moaștele sfântului într-o bazilică fortificată. Resafa s-a dezvoltat în timpul împăratului Iustinian și a devenit unul dintre cele mai mari locuri de pelerinaj din Orient. Au fost construite multe alte biserici dedicate sfântului Serghie, sărbătorit uneori împreună cu Vah. Biserica Santi Sergio e Bacco a fost construită în Roma în secolul al IX-lea. Arta creștină îi reprezintă pe cei doi sfinți ca soldați în haine militare, cu ramuri de palmier în mâini. Sărbătoarea lor este pe 7 octombrie, iar în "Liber Sacramentarium" al Papei Ghelasie au o liturghie proprie. Nomazii din deșert îl consideră pe Serghie drept sfânt patron.
Potrivit tradițiilor Bisericii Armene, Serghie, sau Sarkis, a fost venerat ca un general creștin în Armata Romană. El a fost martirizat împreună cu fiul său, Martyros, pentru mărturisirea credinței lor în Hristos. Sărbătoarea este precedată de o perioadă de trei zile de post.
Prietenia strânsă dintre cei doi este evidențiată puternic în hagiografie și în tradiții, ceea ce-i face să fie considerați unul dintre cele mai faimoase exemple de perechi de sfinți; cercetătorul John Boswell îi consideră cel mai influent model de astfel de sfinți, mai mult chiar decât Sfinții Petru și Pavel.[6][7] În Same-Sex Unions in Premoderne Europe, Boswell argumentează că relația dintre Serghie și Vah poate fi înțeleasă ca având o latură romantică, menționând că cel mai vechi text al martirologiei lor îi descrie ca erastai, termen ce poate fi tradus ca "iubiți".[8] El a sugerat că cei doi chiar au fost uniți printr-o ceremonie cunoscută sub numele de adelphopoiesis sau prindere ca frați de cruce, pe care-l considera o formă creștin timpurie de parteneriat între două persoane de același sex, consolidând un punct de vedere propriu despre o atitudine creștină tolerantă față de homosexualitate.[8] Metodologia istorică și concluziile lui Boswell au fost contestate de mulți istorici.[1][9][10][11][12][13][14]
Cu toate acestea, ca urmare a studiului publicat de Boswell, Serghie și Vah au început să fie venerați de comunitățile de homosexuali creștini.[15][16] O icoană din 1994 a sfinților Serghie și Vah realizată de iconograful franciscan homosexual Robert Lentz, expusă pentru prima oară la Parada Gay din Chicago, a devenit un popular simbol gay.[17]
Viața Sfântului Mare Mucenic Serghie
Sfinții Mucenici Serghie și Vah, nevrând ca pentru dragostea împăratului să cadă din dragostea lui Dumnezeu, au grăit mult împotriva împăratului. Și fiind plini de darul Duhului Sfânt și cu limbă slobodă, în cuvinte înțelepte, au arătat neputința idolilor și cu multă îndrăzneală au mărturisit puterea și dumnezeirea lui Iisus Hristos, iar pe împărat l-au sfătuit să caute să cunoască adevărul.
Sfinții mucenici Serghie și Vah erau de neam roman, mari senatori și cei dintâi nobili de la curtea împăratului Maximian, care îi iubea mult și îi cinstea pentru priceperea și vitejia lor în războaie, precum și pentru credința în slujbă. Nimeni nu putea în niciun chip să se apropie de împărat și să ceară ceva de la el, decât numai prin acești credincioși sfetnici ai lui. În astfel de cinste împărătească erau, cinste pe care nimeni altul n-o avea. Însă ei nu așteptau cinste de la împăratul cel pământesc, ci de la Împăratul cel ceresc, căci credeau în Domnul nostru Iisus Hristos și se sârguiau să placă Lui prin viața cea sfântă și prin osârdia cu care îi slujeau. Ei, însă, își tăinuiau credința de frica împăratului, căci mânia și iuțimea lui Maximian împotriva credincioșilor erau neîmblânzite. Dar lumina credinței în Hristos n-a rămas multă vreme ascunsă, căci a venit vremea să fie arătată tuturor, pentru că unii oameni, pizmuindu-i pentru dragostea ce le-o arăta împăratul și voind să atragă asupra lor mânia lui Maximian, i-au pârât că sunt creștini și că s-au lepădat de închinarea la idoli.
Împăratul nu voia să creadă că niște oameni ca aceștia, care au de la el atâtea daruri, să-i fie lui potrivnici în cinstirea zeilor și chiar se rușina de dânșii să-i întrebe despre aceste lucruri sau să-i mustre, neavând nici o dovadă vrednică de crezare. Însă s-a gândit să-i ispitească în acest chip: într-una din zile împăratul a făcut praznic pentru idolii săi și a mers împreună cu toți nobilii, cu ostașii, cu slujitorii și cu toată suita sa în capiștea necuratului idol Die, voind să-i aducă jertfe alese. În acest timp privea să vadă dacă vor intra o dată cu dânsul și iubiții lui senatori în capiștea idolească. Când împăratul a intrat în capiște, senatorii Serghie și Vah au rămas afară și, ca adevărați robi ai lui Hristos, stăteau deoparte și se rugau adevăratului Dumnezeu, ca să lumineze ochii necredinciosului popor și să preamărească întru dânșii prea sfânt numele Său. Împăratul, văzând că Serghie și Vah n-au intrat cu dânsul la praznic, a trimis pe slujitorii săi să-i prindă și să-i aducă cu sila în capiștea lui Die. Fiind aduși sfinții în adunarea cea urâtă de Dumnezeu, împăratul le-a poruncit să se închine idolilor, să le aducă jertfă și să mănânce din cele jertfite idolilor. Iar ei, nevoind să facă acestea, au zis: „Avem în cer un Dumnezeu care nu minte, un Dumnezeu adevărat și viu, care pe toată lumea o cuprinde și nu este nesimțitor la fel că idolii voștri și noi Aceluia ne închinăm”. În felul acesta ei îl mustrau pe împărat pentru credința lui cea greșită, pentru că cinstea cuvenită lui Dumnezeu o dădea idolilor orbi, surzi și muți, aducând cu el și pe alții la această credință. Împăratul a poruncit să fie luate de la dânșii semnele nobleții lor - fireturile ostășești, lanțurile de aur, inelele și toate hainele și să fie îmbrăcați femeiește spre necinstea lor și, punând cercuri de fier pe grumazul lor, a poruncit să fie purtați așa prin cetate spre râsul și batjocura tuturor, ca așa cei slăviți și de neam nobil roman să fie batjocoriți pentru cinstirea adevăratului Dumnezeu și pentru necinstirea idolilor mincinoși sau, mai bine zis, a diavolilor, cărora n-au voit să le jertfească cei ce se aduceau pe sine jertfă lui Hristos.
Împăratul Maximian, după săvârșirea necuratelor jertfe, s-a întors la palat și, mâhnindu-se pentru Serghie și Vah, pe care îi iubea, i-a chemat înaintea sa și le-a zis: „Prietenii mei prea iubiți și credincioși, pentru ce v-ați înșelat ca să-i miniați pe zei, iar pe mine, împăratul vostru, care sunt bun și milostiv, să mă mâhniți și vouă să vă aduceți atâta necinste? Pentru că eu, deși vă iubesc mult, nu pot suferi necinstirea zeilor mei, și vă voi da la chinuri, fără ca aceasta să fie dorința mea. Deci, vă rog, prietenii mei, părăsiți pe acel Fiu al teslarului pe care evreii, ca pe un tâlhar, l-au răstignit între tâlhari pe cruce. Nu vă amăgiți de creștineștile farmece și basme și întoarceți-vă către zeii noștri și eu vă voi încununa cu mai multă cinste, și mai multă dragoste vă voi arăta vouă și veți trăi în bunătățile împărăției mele, fiind nedespărțiți de mine”. Serghie și Vah, nevrând ca pentru dragostea împăratului să cadă din dragostea lui Dumnezeu și nedorind ca pentru bunătățile cele vremelnice să se lipsească de bunătățile cele veșnice, au grăit mult împotriva împăratului. Și fiind plini de darul Duhului Sfânt și cu limbă slobodă, în cuvinte înțelepte, au arătat neputința idolilor și cu multă îndrăzneală au mărturisit puterea și dumnezeirea lui Iisus Hristos, iar pe împărat l-au sfătuit să caute să cunoască adevărul.
Păgânul împărat, având inimă împietrită și urechile surde și ochii cei sufletești orbi, nu primea sfatul lor cel bun și se lepăda de cuvintele lor folositoare și se aprindea mai mult de mânie și iuțime, dar nevrând ca el însuși să-i muncească, pentru că îi iubea foarte mult, i-a trimis în părțile Răsăritului, la ighemonul Antioh, care era cumplit chinuitor al creștinilor. Acest Antioh se învrednicise de la împărat de ighemonie prin nobilii Serghie și Vah, pentru că ei, prin rugămintea lor, au mijlocit de la Maximian acea cinste pentru Antioh și l-a rânduit ighemon în părțile Răsăritului. La acest Antioh i-a trimis Maximian pe Sfinții Serghie și Vah, pentru ca să se înfricoșeze de cruzimea lui, cruzime despre care se dusese vestea în toată lumea, să le fie frică de el, fiind în mâinile acestui tiran și așa, fiind siliți, să se lepede de Hristos din frică și de rușine; iar dacă nu se vor supune să fie chinuiți, nu înaintea ochilor împăratului, ci în alte părți îndepărtate.
Sfinții au plecat din Roma, fiind duși în lanțuri, și mergând toată ziua aceea, au rămas peste noapte la o gazdă, iar la miezul nopții, când ostașii care îi duceau și îi păzeau au adormit adânc, ei privegheau cu tot dinadinsul în rugăciune, cerând lui Dumnezeu ajutor, ca să poată să rabde cu bărbăție toate chinurile, pentru numele Lui cel sfânt. Astfel rugându-se ei, li s-a arătat îngerul Domnului, strălucind lumină cerească, și îi întărea, zicându-le: „Îndrăzniți, robii lui Hristos, și nevoiți-vă ca ostașii cei buni împotriva diavolului, pentru că degrabă îl veți birui. Iar pentru nevoința voastră veți lua cununile biruinței de la Domnul Iisus Hristos, Care va fi alături de voi în suferința voastră, dându-vă ajutorul Său, până ce îl veți călca pe vrăjmașul diavol sub picioare”. Cu aceste cuvinte întărindu-i, îngerul s-a făcut nevăzut, iar ei, umplându-se de negrăită bucurie, înălțau laudă lui Dumnezeu Celui ce bine a voit ca prin îngereasca arătare să cerceteze pe robii săi. Și mergând multă vreme pe cale, petreceau în post, în rugăciuni și cântări de psalmi, înarmându-se împotriva duhurilor celor nevăzute ale răutății prin această duhovnicească armă. Trecând prin multe cetăți și țări, au ajuns în părțile Răsăritului, în cetatea care se numea Varvalisa, unde locuia Antioh, căruia ostașii i-au predat pe cei trimiși în lanțuri, adică pe Serghie și pe Vah, precum și scrisoarea împăratului care avea acest cuprins:
„Maximian, puternicul împărat, poruncește lui Antioh, ighemonul părților din Răsărit și tuturor oamenilor, dar mai ales ajutătorilor și slujbașilor împărăției noastre, ca să nu mai fie oameni necredincioși zeilor și străini de slujbele lor; deci, în acest fel, văzând pe Serghie și pe Vah că sunt de credința creștinească cea atât de rea, i-am judecat și i-am găsit a fi vinovați de muncile cele cumplite. Și de vreme ce sunt nevrednici de împărăteasca cinste, i-am trimis bunătății tale, ca, de se vor pocăi, ascultându-ne pe noi, și de vor jertfi zeilor, să-i învrednicești cu blândețea ta și să-i eliberezi din chinurile cele pregătite pentru ei; apoi să le făgăduiești a noastră iubire de oameni, pentru că va lua fiecare dregătoria sa și va ajunge la cinste mai mare ca cea dintâi. Iar dacă nu se vor supune, ci vor rămâne în credința cea rea, să-i supui pe dânșii la chinuri legiuite și să-i pierzi cu moarte de sabie. Îți doresc viață lungă și să fii sănătos”.
Antioh, citind această scrisoare împărătească, a poruncit ca Serghie și Vah să fie puși într-o închisoare ușoară și să fie păziți până a doua zi. Iar a doua zi, intrând în divan, a șezut la judecată și, aducându-i înaintea sa, a zis către dânșii: „Părinților și binefăcătorilor mei, care ați mijlocit pentru mine să iau această dregătorie și cinste pe care o am, cum s-a schimbat buna voastră soartă, căci eu acum șed ca un judecător, iar voi stați ca niște robi legați înaintea mea, eu care altădată ședeam înaintea voastră, slujindu-vă. Deci, rogu-vă să nu voiți a vă face vouă un rău ca acesta, ci ascultați-l pe împărat și cinstiți pe zei, ca să reveniți la cele dintâi dregătorii ale voastre și în cinste; iar dacă nu veți face aceasta, apoi chiar fără de voia mea vă voi pune la chinuri, după porunca împăratului, pentru că ați auzit singuri ce-mi poruncește împăratul în scrisoarea pe care mi-a trimis-o. Drept aceea, domnii mei, fiți milostivi vouă și mie, căci eu n-aș vrea să fiu aspru chinuitor al binefăcătorilor mei”. Dar sfinții au răspuns: „În zadar vrei să ne amăgești cu cuvintele tale, pentru că cinstea și necinstea, viața și moartea, toate sunt deopotrivă celor care au viața cea cerească; nouă Hristos ne este viața, iar moartea pentru El ne este cinste”.
Multe altele au zis sfinții, preamărind pe Hristos, ocărind pe idoli și mustrând păgânătatea necredincioșilor. Iar Antioh, mâniindu-se, a poruncit ca Sfântul Serghie să fie aruncat în temniță, iar pe Vah să-l dezbrace, să-l întindă la pământ și să-l bată fără milă. Și îl bătură mult pe Sfântul Vah peste tot trupul, încât mulți slujitori, obosind, se schimbau pentru a-l bate; iar din cauza acestei bătăi i-a căzut carnea de pe oase, iar pântecele i-a fost despicat și schingiuitorii vărsau sângele lui ca pe apă. Din pricina acelei bătăi, sfântul și-a dat sufletul său în mâinile Domnului. Apoi călăul a poruncit ca trupul lui să fie târât afară din cetate și să fie aruncat pentru mâncarea fiarelor și păsărilor. Dar Domnul a păzit trupul lui, căci mai mulți credincioși, care se ascundeau afară din cetate în prăpăstii și în peșteri de frica slujitorilor de idoli, ieșind noaptea din ascunzătorile lor, au luat trupul Sfântului Vah și l-au îngropat cu cinste într-una din acele peșteri în care ei se ascundeau.
Sfântul Serghie, șezând în temniță și auzind că prietenul lui s-a sfârșit în chinuri, plângea mult pentru despărțirea de el, zicând: „Vai mie, fratele meu, Vah, de acum nu vom mai cânta, zicând: iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui frații împreună; pentru că m-ai lăsat singur”. Tânguindu-se în acest fel, în noaptea următoare lui Serghie i s-a arătat Sfântul Vah, într-o lumină cerească foarte strălucitoar,e și l-a mângâiat, spunându-i despre răsplata cea pregătită în ceruri și întărindu-l spre mucenicească nevoință către care va veni în curînd și va câștiga de la Hristos Domnul mare milă și mare îndrăzneală. Sfântul Serghie s-a bucurat foarte mult de arătarea lui Vah și întru bucuria inimii cânta lui Dumnezeu.
În ziua următoare ighemonul, vrând să meargă în cetatea Sur, a poruncit ca Serghie să fie adus după el. Acolo, șezând la judecată, a zis către sfânt: „Vah, om necredincios și rău, nevrând să jertfească zeilor, a vrut mai bine să moară de moarte silnică decât să-i cinstească pe zei, iar eu l-am pedepsit după faptele sale. Dar tu, domnul meu Serghie, pentru ce urmezi credinței celei rele și te duci de voie în mare primejdie? Binefăcătorul meu, nu te condamna singur la chinuri, pentru că eu mă rușinez de ale tale faceri de bine și mă rușinez de cinstea ta, pentru că tu stai osândit înaintea mea, iar eu șed și te judec pe tine. Eu, care eram mai mic decât tine, m-am învrednicit de mare cinste prin mijlocirea ta, și iată că acum sunt mai mare decât tine, iar tu, care ai căpătat de la împărat mare cinste și multe bunătăți, iată că acum singur îți dorești răul; deci, te rog, ascultă sfatul meu, supune-te voii împăratului și cinstește pe zei, ca să dobândești cinstea și dregătoria cea de mai înainte”. A răspuns sfântul, zicând: „Cinstea și slava cea vremelnică sunt deșarte, iar necinstea se face pricinuitoare de cinstea cea vremelnică. Deci, nu mă îngrijesc de această necinste și nici nu doresc cinstea vremelnică, căci nădăjduiesc să fiu cinstit de Hristosul meu cu cinstea cea adevărată și veșnică în mărirea cea cerească. Tu pomenești facerile mele de bine, cum că ți-am mijlocit de la împăratul cel pământesc această dragoste mare, dar ascultă-mă pe mine și, cunoscând adevărul, leapădă-te de necurații tăi zei și închină-te împreună cu mine Dumnezeului ceresc și Împăratului veacurilor, iar eu îți făgăduiesc ca să-ți mijlocesc de la El mai multe bunătăți decât ai tu de la Maximian”.
Atunci Antioh, văzând că nu poate să-l întoarcă pe Serghie de la Hristos și să-l plece la voia împărătească, a zis: „Seghie, mă silești ca, uitând toate bunătățile primite de la tine, să fiu nevoit să te supun la cumplite chinuri”. Iar Serghie a răspuns: „Fă ce voiești tu, pentru că acum îl am ajutor pe Hristos care a zis: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, că sufletul nu pot să-l ucidă. Iată, ai stăpânire peste trupul meu ca să-l chinui, dar peste sufletul meu nu ai stăpânire, nici tu, nici tatăl tău, Satana”. Antioh, mâniindu-se, i-a zis: „Văd că îndelunga mea răbdare te-a făcut îndrăzneț”. Apoi a poruncit ca Serghie să fie încălțat cu încălțăminte de fier, ce avea într-însa piroane lungi și ascuțite și care au străpuns tălpile sfântului. Și așa fiind încălțat, i s-a poruncit să alerge înaintea șaretei sale, pentru că mergea spre cetatea Tetrapirghia, iar de la Tetrapirghia aveau să meargă la cetatea Rosaf. Iar Sfântul Serghie alerga și cânta, zicând: „Așteptând am văzut pe Domnul care, căutând spre mine, a auzit rugămintea mea și m-a scos din groapa necazului și din tina ticăloșiei și a pus pe piatră picioarele mele și a îndreptat pașii mei”.
Ajungând ei în Tetrapirghia, care era la mare depărtare de Sur, ca la nouă stadii, mucenicul a fos dus în temniță. În drum spre temniță el zicea: „Cel ce a mâncat odată pâinea mea, a venit asupra mea cu vicleșug și cu legăturile chinurilor cele cumplite a întins cursă picioarelor mele, dar vino, Doamne, în ajutorul meu și împiedică-i pe dânșii și izbăvește de cei necredincioși sufletul meu”. În noaptea aceea, pe când se ruga în temniță, îngerul Domnului a venit la dânsul și i-a vindecat picioarele de răni. Apoi, dimineața, călăul a poruncit ca Sfântul Serghie să fie scos din temniță, crezând că nu va putea călca cu picioarele din pricina rănilor, dar l-a văzut de departe mergând bine, cu picioarele sănătoase și neșchiopătînd deloc și, înspăimîntîndu-se, a zis: „Cu adevărat, omul acesta este vrăjitor, pentru că cine ar putea ca după astfel de chinuri să umble neșchiopătînd? Deci, dacă se vede cu picioarele nevătămate, aceasta nu poate fi decât putere vrăjitorească”. Apoi, încălțându-l iarăși cu acei papuci, l-a gonit înaintea sa până ce au ajuns la cetatea Rosaf, care era la o depărtare de șaptezeci de stadii de cetatea Sur. Acolo, șezând la judecată, l-au silit pe Sfântul Serghie să se închine la idoli și, nefiind posibil să-l atragă de la mărturisirea lui Hristos, l-au osândit la moarte. Și, ducându-l afară din cetate, la locul de osânda, Sfântul Serghie și-a cerut voie pentru a-și face rugăciunile și, rugându-se îndelung, a auzit de sus un glas dumnezeiesc chemându-l acolo; apoi, cu bucurie, plecându-și capul său sub sabie, s-a sfârșit, iar trupul lui a fost îngropat de credincioșii din acele locuri.
După o vreme, niște oameni credincioși din cetatea Sur s-au sfătuit în taină să ia de acolo trupul Sfântului Mucenic Serghie și să-l ducă în cetatea lor, iar când s-au apropiat, noaptea, de mormântul sfântului, îndată a ieșit de acolo o flacără de foc mare cât un stâlp care ajungea până la ceruri. Iar niște ostași care locuiau în Rosaf, văzând, în miezul nopții, acea văpaie înaltă de foc care lumina toată partea aceea, au alergat înarmați la acel loc și au aflat pe cetățenii de la Sur cuprinși de spaimă pentru această minunată vedenie de foc.
După puțină vreme, încetând acea lumină de foc, cei ce veniseră de la Sur au înțeles că sfântul nu voiește să se despartă de locul acela unde și-a vărsat sângele și și-a dat sufletul pentru Hristos.
Petrecând acolo câteva zile, au zidit în cinstea Sfântului Serghie, la locul unde a fos îngropat, un mormânt din piatră, înalt și foarte frumos. Apoi, sporind credința în Domnul nostru Iisus Hristos, s-a zidit în cetatea Rosaf o biserică cu numele Sfântului Mucenic Serghie și adunându-se din cetățile dimprejur cincisprezece episcopi, au descoperit mormântul Sfântului, iar cinstitele lui moaște, care s-au păstrat în mireasmă bună și nestricate, au fost mutate cu mare cinste în biserica cea nouă. Și au așezat să fie prăznuită pomenirea lui în fiecare an, în octombrie, ziua a șaptea, zi în care a fost omorât. Apoi în amândouă locurile, adică și în biserică, unde se aflau sfintele lui moaște, și acolo unde și-a aflat sfârșitul și a fost îngropat, se făceau multe tămăduiri bolnavilor și se goneau diavolii.
Se mai cade încă a pomeni și despre aceasta: în fiecare an în ziua praznicului Sfântului Serghie fiarele sălbatice, ieșind din pustiile dimprejurul acelui loc, unde zăcuse mai înainte trupul sfântului, își schimbau cruzimea lor de fiară în blândețe de miel, încât nu vătămau pe nimeni, nici pe oameni, nici pe dobitoace, ci cu sfială înconjurau acel loc sfânt și iarăși se întorceau în pustia lor. Așa l-a preamărit Dumnezeu pe plăcutul Său, încât și fiarelor, ca unor oameni, le poruncea să prăznuiască sfânta lui pomenire. Cu ale cărui rugăciuni, prea bunul Dumnezeu să îmblânzească minia vrășmașilor noștri, ca și mânia fiarelor sălbatice, spre mărirea Sa cea dumnezeiască, în veci. Amin.
Sf Mc Iulian preotul, Chesarie diaconul și Polihronie
Sfinții Mucenici Iulian Preotul și Chesarie Diaconul († 303 – 305), Sfântul Mucenic Polihronie (sec. IV).
Atunci, consulul Leontie a crezut în Hristos și s-a botezat, fiind împărtășit de către preotul Iulian. Conducătorul Luxorie a aruncat în mare pe preotul Iulian și pe diaconul Chesarie, trecând astfel la Domnul.
Sfântul Mucenic Polihronie (sec. IV) a fost fiul unui plugar pe nume Vardanie din Ganifavita. Fiind hirotonit diacon și apoi preot, a suferit moarte martirică în timp ce slujea Sfânta Liturghie, în timpul persecuției ariene după moartea împăratului Constantin cel Mare.
Viața Sfântului Mucenic Chesarie, diaconul
Văzând Loxorie, căpetenia, ceea ce se făcuse, a prins pe preotul Iulian și pe Chesarie diaconul și a poruncit să-i bage în saci și să-i arunce în mare.
Împărățind Claudiu la Roma și omorând pe maica sa pentru credința în Hristos, nu i se mai făcea milă de creștini; atunci fericitul Chesarie venind din Africa la un sat ce se cheamă Tarachini și văzând spurcatele jertfe, le-a scuipat și le-a călcat cu picioarele.
Atunci l-au prins și l-au băgat în temniță, zăcând trei zile nemâncat, apoi l-au dat la proconsul. Și legându-i mâinile dindărăt, l-au târât slujitorii înaintea carului dregătorului, până la capiștea lui Apolon. Și dacă au venit acolo, făcând sfântul ruga, îndată a căzut capiștea din temelie, fiind înăuntru preotul cel mare al idolilor și alți mulți; lucru pe care văzându-l Leontie Ipatul a căzut la sfântul și crezând în Hristos, s-a botezat înaintea tuturor.
Atunci venind preotul Iulian l-a cuminecat cu Sfintele Taine și consulul îndată și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu, precum poftise prin rugăciunea sfântului. Deci, văzând Loxorie, căpetenia, ceea ce se făcuse, a prins pe preotul Iulian și pe Chesarie diaconul și a poruncit să-i bage în saci și să-i arunce în mare; iar sfinții i-au zis: „Noi, o Loxorie, vom fi aruncați în mare, iar tu mușcat fiind de un șarpe rău, îți vei lepăda sufletul cu rea moarte”.
Ceea ce s-a și făcut; că peste doua zile, umblând el pe lângă mare, s-a încolăcit peste dânsul un șarpe foarte mare și bătându-i toate mădularele, atât îl făcu de nu putea să răsufle și era mai mort, fiind o priveliște mare de jale celor ce-l vedeau zăcând umflat.
Iar trupurile sfinților ieșind din mare de Domnul îndrumate, trimiși fiind prin vedenie oarecare Eusebiu preot și Felix de le-au primit și trecând pe unde zăcea acel nenorocit, pe care și văzându-i striga și se văita ticăloșindu-se pe sine și după puțin și-a lepădat sufletul.
Iar feciorul botezatului Leontie, consulul cel mai sus numit, după ce au îngropat moaștele sfinților lângă cetate, au tăiat și capetele lor și le-au dat pe râu. Atunci Cuart, preotul din cetatea Capua, fiind povățuit de dumnezeiesc înger, a mers de a luat moaștele acestora, adică ale lui Eusebiu și ale lui Felix și le-a pus în loc cucernic, întru mărirea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu