3. /8 OCTOMBRIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
Sf Cuv Pelaghia si Taisia;
Duminica a 20-a după Rusalii - Învierea fiului văduvei din Nain
Sf Cuv Pelaghia si Taisia
Biserica Ortodoxă prăznuiește la 8 octombrie pe Sfânta Pelaghia († 457), Sfânta Taisia († 340).
Sfânta Pelaghia († 457) a fost artistă a teatrului din Antiohia. Era o femeie de moravuri ușoare. S-a convertit la creștinism, pocăindu-se pentru păcatele ei, datorită episcopului Non din Iliopoli. Acesta a botezat-o și i-a dat numele de Pelaghia, apoi a încredințat-o preacuvioasei diaconița Romana să o povățuiască pe calea cea bună. Averea pe care o deținea a împărțit-o servitorilor și Bisericii, iar la opt zile de la botez a mers, în taină, la Ierusalim. Aici, s-a retras în pustiu într-o chilie și a luat numele de Pelaghie deghizându-se în călugăr. La moartea sa a fost descoperită ca fiind Pelaghia și a fost înmormântată în chilia în care s-a nevoit.
Sfânta Taisia – foto: calendar-ortodox.ro
Sfânta Taisia († 340) s-a născut în Alexandria Egiptului din părinți păgâni. A cunoscut credința ortodoxă prin servitorul casei, Ahmes, pe numele său de creștin Teodor, care a prezentat-o episcopului Vivantius primind astfel Taina Sfântului Botez. Teodor a suferit moarte martirică în timpul persecuției împăratului Galeriu. Sfânta a ajuns artistă ducând o viață desfrânată, însă Sfântul Cuvios Pafnutie din Tebaida Egiptului a vizitat-o și prin sfaturile lui ea s-a pocăit pentru păcatele ei. Apoi, s-a retras într-o mănăstire în apropiere de Alexandria unde s-a nevoit timp de trei ani plângându-și păcatele. După trei ani, Sfântul Pafnutie, prin descoperire divină, a aflat că este bolnavă, a mers și a împărtășit-o cu Sfintele Taine. După două săptămâni Sfânta Taisia a trecut la Domnul.
Viața Sfintei Cuvioase Pelaghia
S-a făcut adunare multă de popor și au venit și călugărițele din mănăstirile lor, cu lumânări și cu tămâie și luând în cântări de psalmi cinstitul și sfântul ei trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeași chilie în care se nevoise și acolo l-au îngropat.
Mare mulțumire suntem datori a da întodeauna Domnului nostru, că nu voiește moartea păcătoșilor, ci așteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lor spre viață, pentru că minunat lucru s-a făcut în zilele noastre, de care eu, păcătosul Iacov, vă scriu vouă, sfinților frați, ca ascultând și citind acestea, să aveți parte de mult folos.
Prea Sfințitul Arhiepiscop al cetății Antiohia, pentru oarecare trebuințe bisericești, a chemat la sine, din cetățile dimprejur, opt episcopi, între care era și omul lui Dumnezeu, Sfântul Non, episcopul meu, care venise de la Iliopoli și mă luase pe mine cu dânsul. Acesta era un bărbat minunat și un desăvârșit călugăr, care pentru viața cea îmbunătățită fusese luat la episcopie, de la mănăstirea care se numește Tavenisiot. Iar când s-au adunat episcopii în biserica Sfântului Mucenic Iulian, au voit ca să audă de la Non cuvânt de învățătură și au șezut toți lângă ușile bisericii, iar Non a început a grăi învățându-i cele ce erau de folos pentru mântuirea ascultătorilor. Și minunându-se toți de sfânta lui învățătură, iată că, pe lângă ușile bisericii, apăru o femeie din cele necredincioase, care era vestită în toată Antiohia pentru desfrâul ei.
Femeia era îmbrăcată cu haine de mare preț, împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare, iar împrejurul ei mergeau mulțime de fecioare și de tineri, îmbrăcați frumos și purtând brățări de aur. Și fața ei era atât de frumoasă, încât oamenii mireni nu se puteau sătura cu vederea frumuseții ei. Aceasta mergând pe lângă noi a umplut tot văzduhul de plăcută mireasmă aromată, iar episcopul, văzând-o mergând fără rușine, având capul descoperit și pieptul gol, și-a închis ochii și, suspinând în taină, și-a întors fața ca de la un mare păcat. Iar fericitul Non, privea cu tot dinadinsul spre dânsa, până ce a trecut din dreptul privirii lor. Și după aceasta întorcându-se către episcopi, a zis: „Nu cumva iubiți voi frumusețea acestei femei?”. Iar el nerăspunzând, Non și-a plecat capul și, plângând, își aduna în băsmăluță lacrimile sale și își udă pieptul cu ele. Apoi, suspinând din adâncul inimii, iarăși i-a întrebat pe episcopi: „Oare nu v-ați îndulcit cumva privind frumusețea ei?”. Iar ei tăceau. Atunci Non a zis: „Cu adevărat, eu am învățat mult de la dânsa, că pe această femeie Domnul o va pune la înfricoșata Sa judecată și o dată cu dânsa vom fi judecați și noi. Pentru că ce socotiți? Câte ceasuri a zăbovit acea femeie în cămara sa, spălându-se, îmbrăcându-se și îmbodobindu-se în multe feluri, uitându-se în oglindă și având toată grija ca să se arate mai frumoasă decât toate femeile înaintea ochilor vremelnicilor săi curtezani?! Iar noi, având în ceruri pe Mirele cel fără de moarte, nu ne îngrijim să ne împodobim sufletul nostru ticălos care este cu totul necurat, gol și plin de rușine, nu ne sârguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinței și să-l îmbrăcăm cu podoaba faptelor bune, ca să se arate plăcut ochilor lui Dumnezeu și să nu fie rușinat și lepădat în vremea nunții Mirelui”.
Făcând această învățătură, fericitul Non m-a luat pe mine, păcătosul său diacon, și am mers în chilia în care locuiam, lângă biserica Sfântului Iulian. Și episcopul meu, intrând în cămara sa, s-a aruncat cu fața la pământ și plângea, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, iartă-mă pe mine, păcătosul și nevrednicul, căci grija acelei femei pentru împodobirea trupului a întrecut toată grija mea pentru ticălosul meu suflet, pentru că acea femeie, ca să fie plăcută curtezanilor ei celor pierzători, a pus atâta sârguință spre a fi frumoasă, iar eu nu mă sârguiesc ca să fiu plăcut Ție, Dumnezeul meu, ci petrec în lenevie și în neîngrijire. Cu ce față voi privi la Tine, sau cu ce cuvinte mă voi îndrepta înaintea Ta? Vai mie, păcătosul! Pentru că stând înaintea Sfântului Tău Altar, nu-ți aduc Ție podoabele sufletești pe care Tu le ceri de la mine. Acea femeie s-a făgăduit oamenilor celor muritori, întru deșertăciunea sa, ca să se împodobească pentru plăcerea lor și aceasta face, ceea ce a făgăduit; iar eu m-am făgăduit să-ți plac Ție, Dumnezeului meu, dar am mințit lenevindu-mă. Sărac sunt, nerespectând poruncile Tale, deci n-am nădejde de faptele mele, ci întru a Ta milostivire, prin care nădăjduiesc să mă mântuiesc”. Sfântul Non, grăind așa, se tânguia mult și se ruga și pentru femeia aceea, zicând: „Doamne, să nu pierzi zidirea mâinilor Tale, să nu slujească diavolilor niște frumuseți ca acestea, ci întoarce-o pe ea la Tine, ca să se mărească prin ea numele Tău cel sfânt, pentru că Ție toate Îți sunt cu putință”. Trecând ziua aceea, Duminică noaptea după utrenie, sfântul Non, învățătorul meu, a zis către mine: „Frate Iacove, ascultă visul meu care mi s-a arătat în noaptea asta: Mi se părea că stau într-un colț al Sfântului Altar, săvârșind slujba și, iată, mi s-a arătat o porumbiță neagră, necurată și urâtă, care zbura împrejurul meu și nu puteam suferi murdăria ei, iar când diaconul a zis: „Câți sunteți chemați, ieșiți”, porumbița a zburat și n-am mai văzut-o până nu s-a terminat liturghia. Iar după săvârșirea liturghiei, când noi ieșeam din biserică, am văzut acea necurată porumbiță zburând iarăși împrejurul meu și eu, întinzând mâna, am prins-o și am aruncat-o în apa care era în pridvorul bisericii; și acolo acea porumbiță s-a spălat de toată necurățenia, devenind curată și albă ca zăpada și a zburat spre înălțimi, făcându-se nevăzută”. Spunându-mi acest vis, fericitul Non m-a luat și am mers în soborniceasca biserică împreună cu ceilalți arhiepiscopi unde, sărutând pe arhiepiscop, au săvârșit dumnezeiasca Liturghie. Iar după săvârșirea sfintei slujbe arhiepiscopul Antiohiei a poruncit fericitului Non să grăiască învățături pentru popor. Iar el a grăit după înțelepciunea lui Dumnezeu, învățând poporul; și cuvintele lui nu erau alcătuite cu meșteșugul înțelepciunii lumii acesteia, ci simple și înțelese de toți și lucrătoare, pentru că Duhul Sfânt vorbea prin gura lui. Și din cele vorbite se întrezărea înfricoșata judecată a păcătoșilor și răsplătirea drepților. Și tot poporul era atât de umilit de cuvintele lui, încât pământul era ud de lacrimile lor.
Apoi, după rânduiala milostivului Dumnezeu, s-a întâmplat că desfrânata aceea a intrat în biserică, ea care niciodată nu intrase în biserică și nici nu și-a adus niciodată aminte de păcatele sale. Acea desfrânată, auzind învățătura sfântului Non, a înțeles frica de Dumnezeu și, gândind la păcatele sale și la muncă veșnică pentru ele, a început a vărsa pâraie de lacrimi, amintindu-și de păcatele ei. Și având inima zdrobită nu putea să se oprească din plâns și a poruncit la două slugi ale sale, zicându-le: „Așteptați aici și când va ieși acel sfânt bărbat care a grăit învățătura lui Dumnezeu, să mergeți după el și să vedeți unde găzduiește și, întorcându-vă, să-mi spuneți”. Iar tinerii i-au îndeplinit porunca și îi spuseră că acel om găzduiește lângă biserica Sfântului Mucenic Iulian. Și ea, îndată, a scris cu mâna ei următoarea scrisoare către fericitul Non: „Sfântului ucenic al lui Hristos, scriu eu, păcătoasa și ucenica diavolului, această scrisoare: am auzit despre Dumnezeul tău că a plecat din ceruri și S-a pogorât pe pământ, nu pentru cei drepți, ci ca să-i mântuiască pe cei păcătoși. Și atât de mult S-a smerit, încât a mâncat și cu vameșii; El, spre Care heruvimii nu îndrăznesc a privi, a locuit cu păcătoșii și a vorbit cu desfrânatele; deci, domnul meu, de ești adevărat rob a lui Hristos, precum aud de la creștini, nu mă lepăda pe mine care voiesc a veni prin tine către Mântuitorul lumii pentru a vedea sfânta Lui față”.
Trimițând sfântului o astfel de scrisoare, acesta a citit-o și i-a răspuns așa: „Orice plan vei avea tu, să știi că ești arătată lui Dumnezeu și tu și gândul tău și scopul tău, însă îți zic: să nu mă ispitești, căci eu păcătosul sunt slujitorul lui Dumnezeu. De ai cu adevărat bunăvoință să crezi în Dumnezeul meu și dacă dorești să mă vezi, sunt cu mine și ceilalți episcopi, deci vino și mă vei vedea înaintea lor, iar de voi fi singur, nu mă vei putea vedea”. Citind acestea, păcătoasa s-a umplut de mare bucurie și a alergat la biserica Sfântului Iulian și a dat de știre Sfântului Non despre venirea ei. Iar el, ducând cu sine pe ceilalți episcopi, a poruncit femeii să vină înaintea lui.
Femeia, intrând înaintea soborului sfinților episcopi, s-a aruncat la pământ plângând și a sărutat picioarele Sfântului Non, zicând: „Mă rog ție, domnul meu, să urmezi învățătorului tău, Domnului Iisus Hristos, arată-mi darul tău și fă-mă creștină, pentru că eu sunt marea păcatelor și adâncul fărădelegilor, deci, spală-mă pe mine prin Botez”. Atunci toți episcopii și clericii care se aflau acolo aveau fețele scăldate în lacrimi văzând pe acea desfrânată că vine cu atâta pocăință și credință să se pocăiască. Și abia a putut fericitul să o ridice de la picioarele sale, apoi a zis către dânsa: „Pravila bisericească poruncește a nu fi botezată o desfrânată fără garanți, ca să nu se întoarcă iarăși la viața ei desfrânată”. Iar ea, auzind acest răspuns, iarăși s-a aruncat la picioarele lui și ca și păcătoasa din Evanghelie care a spălat picioarele lui Hristos, așa a făcut și aceasta și a spălat picioarele lui Non și le-a șters cu părul capului său, zicând: „Vei da seama lui Dumnezeu pentru sufletul meu, dacă nu mă vei boteza pe mine astăzi; din mâinile tale să ceară Dumnezeu sufletul meu și asupra ta să cadă faptele mele cele rele și de mă vei îndepărta nebotezată vei fi pricinuitor vieții mele desfrânate și necurate. De nu mă vei face pe mine acum străină de faptele mele cele rele, mă voi lepăda de Dumnezeul tău și mă voi închina idolilor. De nu mă vei face pe mine astăzi mireasa lui Hristos și de nu mă vei aduce la Dumnezeul tău, să nu mai ai parte de El și de sfinții Lui”.
Atunci toți au preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu, auzind și văzând pe o desfrânată ca aceasta aprinzându-se cu atâta dumnezeiască râvna. Apoi fericitul m-a trimis îndată pe mine, smeritul Iacov, la arhiepiscop ca să-i spun despre acest lucru, iar el, auzind, s-a bucurat foarte mult și a zis către mine: „Mergi și spune-i episcopului tău așa: Cinstite părinte, pe tine te așteaptă lucrul acesta, pentru că știu bine că ești gura lui Dumnezeu care a zis: de vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi”. Și chemând pe Cuvioasa Romana, care era întâia diaconiță bisericească, a trimis-o pe aceasta cu mine.
Venind, am aflat pe Pelaghia zăcând încă la pământ, la picioarele fericitului Non, care abia a ridicat-o, zicându-i: „Scoală-te, fiică, ca să înveți cele ce-ți lipsesc pentru Botez”. Iar ea s-a sculat și episcopul a zis către dânsa: „Mărturisește-ți întâi păcatele”. Iar ea plângând a răspuns: „Dacă-mi voi cerceta conștiința mea, niciun lucru bun nu voi afla și știu că păcatele mele sunt mai multe decât nisipul mării și apa mării nu ajunge pentru spălarea faptelor mele celor necurate. Însă nădăjduiesc spre Dumnezeul tău că-mi va ușura sarcina fărădelegilor mele și va căuta cu milostivire spre mine”. Apoi episcopul a întrebat-o: „Care îți este numele?”. Iar ea a răspuns: „De către păriții mei am fost numită Pelaghia, iar cetățenii Antiohiei mi-au pus numele Margareta, pentru podoabele mele cele frumoase și de mult preț cu care m-au înfrumusețat păcatele mele”.
Atunci episcopul a învățat-o credința și a botezat-o în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, a uns-o cu Sfântul Mir și a împărtășit-o cu preacuratul și de viață făcătorul Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor. Iar Romana, diaconița, i-a fost maică duhovnicească, primind-o din baia Botezului; apoi, luând-o din Biserică, a dus-o în Catechumenie, pentru că și noi găzduiam acolo. Iar fericitul Non a zis către ceilalți episcopi: „Veniți la ospăț, fraților, și să ne bucurăm cu îngerii lui Dumnezeu că am găsit oaia cea pierdută, și să gustăm undelemn și vin cu veselie duhovnicească”. Apoi, venind toți, au mâncat cu cea nou botezată; iar diavolul a început a striga în auzul tuturor și glasul lui se asemăna cu un glas de om tânguindu-se și zicând: „Amar, amar, ce rabd eu de la bârfitorul acesta băutor de vin! O, răule bătrân! Oare nu ți-au ajuns ție cei treizeci de mii de sarazini pe care i-ai răpit de la mine și i-ai botezat? Nu ți-a ajuns ție cetatea Iliopolii care cândva era a mea și toți cei care viețuiau în ea se închinau mie, iar tu i-ai luat de la mine și i-ai dus la Dumnezeul tău? Și acum mi-ai tăiat și cea din urmă nădejde. Ce voi face eu de acum, călugăre înșelător și cu nărav rău? Nu vreau să-ți mai rabd vicleșugurile tale! Blestemată este ziua în care te-ai născut tu, rău bătrân, pentru că pâraiele lacrimilor tale mi-au risipit casa mea și au făcut-o pustie”. Și astfel plângând diavolul, striga înaintea ușilor caselor în care eram și au auzit glasul lui toți cei care erau acolo. Și iarăși a zis diavolul către cea din nou botezată: „Asta mi-ai făcut, doamnă Pelaghia? Și tu ai urmat lui Iuda care fiind în cinste apostolească a vândut pe Domnul său. Asemenea și tu mi-ai făcut”. Atunci episcopul i-a poruncit roabei lui Dumnezeu, Pelaghia, ca să se întărească cu semnul crucii. Iar ea făcând semnul crucii pe fața sa, a zis către diavol: „Să te gonească pe tine Iisus Hristos, care m-a izbăvit de tine”. Și acestea zicându-le, îndată a fugit diavolul.
Apoi, după două zile, în timp ce Pelaghia dormea cu cuvioasa Romana, maică să cea duhovnicească, venind diavolul a deșteptat-o și a început a grăi către dânsa: „Scumpa mea doamnă Margareta, ce rău ți-am făcut eu? Nu te-am îmbogățit eu cu aur și cu argint? Oare nu te-am împodobit eu cu pietre de mare preț, cu salbe și cu haine? Deci, rogu-mă ție, să-mi spui cu ce te-am mâhnit? Eu sunt gata a îndeplini porunca ta, numai tu să nu mă lași să mă fac de râs”. Însă ea, înarmându-se cu semnul sfintei cruci, i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos, care m-a răpit pe mine din ghiarele tale și m-a făcut mireasă a cereștii Sale împărății, Acela să te gonească de la mine”. Și diavolul îndată a pierit, iar Pelaghia a deșteptat-o îndată pe Sfânta Romana, zicându-i: „Roagă-te pentru mine, maica mea, căci mă necăjește pe mine diavolul”. Iar maică a zis către dânsa: „Fiică, să nu te înfricoșezi de el, căci acum se teme el de tine și se cutremură de umbra ta”.
A treia zi după botezul ei, Pelaghia a chemat pe una din slugile sale și i-a zis: „Mergi în casa mea și înscrie toate câte sunt în lăzile mele cu aur și apoi toate podoabele mele să le aduci aici”. Și ducându-se slujnica a făcut toate cele poruncite de Pelaghia. Iar fericită Pelaghia, chemând pe Sfântul episcop Non, i-a dat toate bogățiile în primire, zicându-i: „Aceasta este averea cu care m-a îmbogățit pe mine satana și, iată, o dau toată în sfintele tale mâini, ca să faci cu ea ce vei voi tu, căci mie mi se cade ca de acum să caut bogățiile Domnului meu Iisus Hristos”. Și fericitul episcop, chemând pe economul bisericii, i-a dat înaintea tuturor toată bogăția Pelaghiei, și i-a zis: „Te jur pe tine cu numele Sfintei și nedespărțitei Treimi să nu duci în episcopie nimic din aurul acesta, nici în Biserica lui Dumnezeu să nu duci nimic și nici în casa ta sau a vreunuia din clerici să nu duci nimic, ci tot ce este aici să împarți orfanilor și neputincioșilor, căci așa se cuvine, ca cele ce sunt rău adunate să se împartă bine, iar bogăția strânsă prin păcat să se facă bogăție a dreptății. Și de vei călca acest jurământ, anatema să fie casa ta și partea ta să fie cu cei ce ziceau: „Ia-L, ia-L, răstignește-L pe El”. Iar roaba lui Dumnezeu, Pelaghia, nu și-a oprit nimic din averea aceea pentru hrana sa, căci era hrănită de Cuvioasa Romana diaconița, de vreme ce se jurase că să nu guste din bogățiile păcatului. Apoi, chemând pe toate slugile și slujnicele sale, le-a eliberat, dând fiecăruia destul aur și argint și le-a spus: „Eu, fiilor, vă eliberez din vremelnicele slujbe, iar voi să vă sârguiți să vă eliberați din robia acestei deșarte lumi plină de păcate. Ca, precum în lumea aceasta am petrecut împreună, așa să ne învrednicim a fi împreună și în viața cea fericită”. Și acestea zicând către dânșii, i-a eliberat.
În a opta zi, când trebuia, după obiceiul celor din nou botezați, să scoată hainele cele albe primite la botez, fiind Duminică, Pelaghia s-a sculat foarte de dimineață s-a dezbrăcat de hainele cele albe în care se îmbrăcase la botez și s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr. Și luând pe deasupra o haină veche a fericitului Non, a ieșit în taină din cetatea Antiohiei și nimic nu s-a mai știut de ea. Iar Romana, diaconița, se tânguia cu mâhnire pentru dânsa. Dar Dumnezeu, care le știe pe toate, a descoperit fericitului Non că Pelaghia s-a dus la Ierusalim și Non o mângâia pe Romana, zicându-i: „Nu mai plânge, fiică, ci bucură-te, căci Pelaghia, la fel ca și Maria, calea cea bună și-a ales, de la care nu se va abate”. După puține zile arhiepiscopul ne-a eliberat și ne-am dus la locul nostru. După trei ani am dorit să merg la Ierusalim să mă închin Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos și m-am rugat episcopului meu, fericitul Non, să-mi dea voie să merg acolo. Iar el, dându-mi voie, mi-a zis: „Frate Iacove, când vei merge la sfintele locuri să cauți un călugăr care se numește Pelaghie; acela este famen, dar foarte îmbunătățit și locuiește acolo în ascuns și, aflându-l, să vorbești cu dânsul, pentru că mult te vei folosi de la el, căci este adevăratul rob a lui Hristos și călugăr desăvârșit”. Iar acestea le spunea Non pentru roaba lui Dumnezeu Pelaghia, dar nu m-a lămurit despre dânsa cu de-amănuntul, pentru că Pelaghia, ducându-se la Ierusalim și-a zidit o chilie în muntele Eleonului, unde Domnul nostru se ruga odinioară și, acolo închizându-se, viețuia după Dumnezeu.
Deci, sculându-mă, am mers la sfintele locuri și m-am închinat Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos și cinstitei Cruci, iar a doua zi am început să-l caut pe monahul cu numele Pelaghie, așa precum mi-a poruncit episcopul meu, și l-am aflat în chilia lui în muntele Eleonului. Chilia nu avea ușă, ci era zidită în toate părțile și numai o fereastră mică am văzut în perete și am bătut în ea; deschizând-o roaba lui Dumnezeu și văzându-mă, m-a recunoscut, însă nu mi-a spus toate despre sine, dar eu n-am mai cunoscut-o, căci cum puteam să recunosc pe aceea care dintr-atâta frumusețe se veștejise ca o floare? Ochii ei se afundaseră adânc în orbite, iar trăsăturile feței ei se schimbaseră din cauza înfrânării peste măsură de la toate. Și toți locuitorii Ierusalimului o luau drept famen și nimeni n-a înțeles că ea este femeie, nici eu însumi n-am știut ceva de dânsa, de vreme ce episcopul meu mi-a spus că este un famen călugăr. Și am fost binecuvântat de dânsa ca de un bărbat călugăr. Iar ea mi-a zis: „Cu adevărat, frate, oare nu ești tu Iacov, diaconul fericitului episcop Non?”. Iar eu m-am minunat că mi-a spus pe nume și că m-a cunoscut că sunt diaconul fericitului Non și i-am răspuns: „Așa este, părintelui meu”. Iar ea mi-a zis: „Să spui episcopului tău să se roage pentru mine, căci cu adevărat este bărbat sfânt și apostol al lui Iisus Hristos”. Și iarăși mi-a mai zis: „Și ție, fratele meu, mă rog ca să te rogi pentru mine”. Și acestea, zicându-mi, a închis ferestruica și a început a citi ceasul al treilea, iar eu, făcându-mi rugăciunea, m-am dus și mult m-am folosit de vederea eicea asemenea cu îngerii și de vorbele ei cele dulci. Apoi, plecând de la dânsa, am umblat prin mănăstire, cercetând pe frați și vorbind cu sfinții bărbați și am avut mult folos și binecuvântări de la dânșii. Și prin toate mănăstirile se dusese vestea despre famenul Pelaghie și toți se foloseau de viața lui și de aceea am dorit să merg iarăși la dânsul și să mă mângâi de vorbă lui cea folositoare de suflet.
După ce am venit iarăși la chilia lui și am bătut în fereastră, am îndrăznit a-l chema pe nume, zicându-i: „Deschide-mi, Avvo Pelaghie!”. Iar el nu mi-a răspuns nimic. Eu am socotit că face rugăciune sau că se odihnește și am așteptat puțin, apoi iarăși am bătut, rugându-l să-mi deschidă, dar iarăși n-a răspuns nimeni; și după puțină vreme am bătut din nou. Și am petrecut așa trei zile, șezând lângă ferăstruică, pentru că am dorit mult să-l văd, să-i văd sfânta lui față și să capăt binecuvântare de la el, dar nu s-a auzit nici un glas. Și am zis atunci în mine: ori s-a dus din chilia aceasta și nu mai este nimeni în ea, ori a murit. Și am îndrăznit a forța ferestruica și l-am văzut zăcând mort la pământ și atunci m-am înspăimântat și am început a plânge, căci nu m-am învrednicit să capăt binecuvântarea lui cea de pe urmă. Și, închizând ferăstruică, am alergat la Ierusalim și am spus sfinților părinți care viețuiau acolo că a murit Avva Pelaghie, famenul. Și îndată vestea a străbătut tot Ierusalimul, cum că Sfântul Pelaghie, monahul cel purtător de semne, a adormit întru Domnul. Apoi s-au adunat călugării din toate mănăstirile și toată cetatea Ierusalimului și Ierihonului și cea din părțile Iordanului, precum și mulțime mare de popor, pentru îngroparea sfintelor lui moaște. Și, spărgând ferestruică, au făcut o intrare cât să poată intra un om, prin care au intrat niște bărbați cucernici și au scos afară cinstitele moaște. Apoi a venit Patriarhul Ierusalimului cu mare mulțime de părinți și au început, după obicei, a unge trupul cu arome și atunci au văzut că famenul era femeie și, înălțând glas cu lacrimi, au strigat, zicând: „Minunat ești între sfinți, Dumnezeule, că ai și pe pământ sfinți ascunși, nu numai bărbați, ci și femei”. Și a voit ca să tăinuiască aceasta de popor, dar n-a putut, de vreme ce Dumnezeu nu voia să tăinuiască, ci să arate și să preamărească pe roaba Sa.
S-a făcut adunare multă de popor și au venit și călugărițele din mănăstirile lor, cu lumânări și cu tămâie și luând în cântări de psalmi cinstitul și sfântul ei trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeași chilie în care se nevoise și acolo l-au îngropat.
Aceasta este viața celei ce a fost desfrânata și astfel a fost întoarcerea femeii celei piedute, astfel au fost ostenelile și nevoințele ei, prin care a plăcut lui Dumnezeu și prin care fie ca și noi să câștigăm milă în ziua judecății Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine mărirea cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Viața Sfintei Cuvioase Taisia
Sfânta Taisia, auzind acestea, s-a aruncat la picioarele starețului, cu plângere, zicând: „Eu mai știu și aceasta, că pentru cei ce greșesc este pocăință și iertare de greșeli și nădăjduiesc că prin rugăciunile tale să mă izbăvesc de greșeli și să câștig mila Domnului”.
În părțile Egiptului era o femeie cu obiceiuri rele, necurată și fără rușine. Femeia aceea avea o fiică pe care o chema Taisia, pe care a învățat-o aceleași obiceiuri rele cu care se îndeletnicea și ea. Ducând-o pe fiica ei într-o casă de desfrânare, a dat-o în slujba Satanei, ca să ducă la pieire multe suflete omenești, înșelându-le, cu frumusețea pe care o avea, căci Taisia era foarte frumoasă și se vestise pretudindeni despre frumusețea feței sale, încât mulți, poftind-o, îi aduceau multe averi, aur și argint și haine scumpe și luxoase. Înșelând cu atâta deșertăciune pe îndrăgostiții ei, îi aducea acolo și mulți își pierdeau averea pentru dânsa și ajungeau la sărăcie, iar alții, bătându-se pentru dânsa, au umplut pragurile casei ei de sângele lor. Cuviosul părinte Pafnutie, auzind de acestea, s-a îmbrăcat în haine mirenești și, luând un galben, a mers la locul unde petrecea Taisia și, văzând-o, i-a dat să înțeleagă că vrea să meargă la dânsa. Iar ea, luând galbenul, i-a zis: „Intră în cămara mea”.
Atunci el intrând, a văzut un pat frumos așternut pe care s-a așezat și a zis către Taisia: „Oare ai altă cămară tăinuită, ca să ne închidem în ea, ca să nu ne știe nimeni?”. Iar Taisia i-a zis: „Este, dar dacă te rușinezi de oameni și aici ne putem ascunde de dânșii, căci ușile sunt încuiate și nimeni nu va putea intra aici, nici nu ne va ști nimeni pe noi, iar dacă te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care să poată fi tăinuit dinaintea Lui, măcar de te-ai ascunde și sub pământ, căci și acolo te vede Dumnezeu”. Auzind Pafnutie aceste cuvinte de la dânsa, i-a zis: „Au, doară și tu știi de Dumnezeu?”. Iar ea a răspuns: „Știu și despre Dumnezeu și am auzit și despre împărăția drepților și munca păcătoșilor”. Atunci starețul i-a zis: „Dacă știi pe Dumnezeu, împărăția Sa și muncile păcătoșilor, atunci de ce prihănești pe oameni și pierzi atâtea suflete? Căci nu numai pentru ale tale păcate, ci și pentru ale acelora pe care i-ai prihănit ai să fii întrebată de Dumnezeu și osândita în gheena focului”.
Taisia, auzind acestea, s-a aruncat l-a picioarele starețului, cu plângere, zicând: „Eu mai știu și aceasta, că pentru cei ce greșesc este pocăință și iertare de greșeli și nădăjduiesc că prin rugăciunile tale să mă izbăvesc de greșeli și să câștig mila Domnului. Deci, mă rog ție, așteaptă-mă puțin, numai trei ceasuri și după aceasta voi merge unde îmi vei porunci și voi face ceea ce-mi vei zice”. Iar starețul, arătându-i locul la care avea să o aștepte, s-a dus. Apoi ea, adunându-și toată averea agonisită cu păcatele ei, a cărei valoare era cam de vreo patruzeci de litre de aur, a dus-o în mijlocul cetății și aprinzând un foc și-a pus toate lucrurile și le-a ars înaintea întregului popor, strigând: „Veniți toți cei care ați păcătuit cu mine și vedeți cum ard toate lucrurile pe care mi le-ați dat voi”. Și, arzându-și averea, s-a dus la locul unde o aștepta Pafnutie. Acolo primind-o starețul, a dus-o la o mănăstire de fecioare și a așezat-o pe Taisia într-o chilie mică. Taisia a fos închisă în acea chilie, pironindu-i-se ușa și i-a fost lăsată numai o ferestruică mică prin care i se dădea puțină pâine și apă. Apoi Taisia l-a întrebat pe Sfântul Pafnutie: „Cum mă sfătuiești, părinte, să mă rog lui Dumnezeu?”. Iar starețul i-a răspuns: „Tu nu ești vrednică ca să chemi numele Domnului, nici să-ți ridici mâinile tale spre ceruri, de vreme ce buzele tale sunt pline de necurăție și mâinile tale sunt întinate, ci, numai căutând adeseori spre răsărit, să zici: „Dumnezeule, cela ce m-ai zidit, miluiește-mă!”.
A petrecut Taisia în acea închisoare vreme de trei ani rugându-se lui Dumnezeu așa precum o învățase Pafnutie și o dată pe zi gusta puțină pâine și apă. După trei ani, milostivindu-se de dânsa, Pafnutie s-a dus la marele Antonie, voind să afle dacă Dumnezeu a iertat-o pe Taisia sau nu. Și mergând la Antonie, starețul i-a povestit lui totul despre Taisia, iar Antonie a chemat pe ucenicii săi și le-a poruncit să se închidă fiecare în cămara sa și să se roage lui Dumnezeu toată noaptea ca să i se descopere vreunuia dintre ei ceea ce voia pentru Taisia, care se pocăiește pentru greșelile ei. Și ucenicii au îndeplinit porunca părintelui lor și au milostivit pe Dumnezeu, încât le-a descoperit ceea ce trebuiau să facă pentru Taisia. Această descoperire i-a fost făcută lui Pavel, care era numit de ceilalți prost. Acestui Pavel, pe când stătea noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie și a văzut cerurile deschizându-se și acolo a văzut un pat strălucit de mărire, cu așternuturi scumpe, pe care îl păzeau trei fecioare frumoase și pe patul acela era așezată o cunună. Văzând aceasta, Pavel a zis: „Nu este gătit altuia patul acesta și cununa, decât numai pentru părintele meu Antonie”. Și a venit către dânsul un glas, zicându-i: „Nu părintelui Antonie îi sunt pregătite acestea, ci pentru Taisia, care a fost o desfrânată”. Și Pavel, venindu-și în fire, se gândea la acea vedenie, iar a doua zi a spus fericiților părinți Antonie și Pafnutie, iar aceștia, auzind, au preamărit pe Dumnezeu, care primește pe cei ce se pocăiesc cu adevărat.
Pafnutie s-a pregătit și s-a dus la mănăstirea de fecioare unde era închisă Taisia și, deschizând ușa, a vrut s-o scoată de acolo. Iar Taisia se rugă de dânsul, zicând: „Lasă-mă aici, părinte, ca să petrec până la moarte, pentru că multe sunt păcatele mele și încă trebuie să mai plâng pentru ele”. Iar starețul i-a zis: „Acum iubitorul de oameni, Dumnezeu, a primit pocăința ta și ți-a iertat ție păcatele”. Și a scos-o pe Taisia din închisoare. Iar fericită a zis: „Să mă crezi, părinte, că de când am intrat în această închisoare, am pus înaintea ochilor mei cei gânditori toate păcatele mele și, ținând seama de ele, am plâns neîncetat. Și încă nu s-au dus de la ochii mei toate faptele mele cele rele și stându-mi și acum înaintea ochilor, mă înspăimânta că voi fi osândita pentru ele”.
După ieșirea din închisoare, fericită Taisia a petrecut cincisprezece zile și după această a căzut într-o boală în care a zăcut trei zile și după aceasta și-a dat sufletul și cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Și s-a mutat din patul durerii în patul pe care l-a văzut sfântul Pavel cel prost, în ceruri, pat care era pregătit pentru ea, unde se laudă cu cuvioșii întru mărire și se bucură întru așternutul său de veci. Așa ne-a întrecut păcătoasa și desfrânata întru împărăția lui Dumnezeu. O! de nu ne-am lipsi și noi, cu rugăciunile ei, de aceeași Împărăție. Amin.
Duminica a 20-a după Rusalii - Învierea fiului văduvei din Nain
Ev. Luca 7, 11-16
În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, iar mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.
Ap. Galateni 1, 11-19
Fraților, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci ați auzit despre purtarea mea de altădată în iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu și o pustiam și spoream în iudaism mai mult decât mulți dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părintești. Dar, când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele și m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup și de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia și m-am întors iarăși la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa și am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul dintre apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.
( Despre mila lui Dumnezeu )
Şi văzînd-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu mai plînge! (Luca 7, 13)
Iubiţi credincioşi,
Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulţi care duceau la mormînt pe fiul ei, nu au rugat pe Mîntuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei şi a-l da mamei sale. Ci Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd-o plîngînd, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: Şi văzînd-o Domnul, I s-a făcut milă de ea (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însuşirile înţelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).
Toate însuşirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire şi nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca şi celelalte însuşiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea şi Duhul Sfînt ne încredinţează, zicînd: Că mai mare decît cerul, este mila Ta (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).
Ştim cu toţii, că cea mai mare milă şi milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pămînt, ca să mîntuiască neamul omenesc, din robia cea amară şi grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice şi Tatăl îndurărilor şi Dumnezeu a toată mîngîierea (II Corinteni 1, 3).
Toate neamurile sînt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dînsul (Psalm 102, 17).
Iubiţi credincioşi,
Cînd Mîntuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie şi spaimă, atît mamei copilului înviat, cît şi tuturor celor ce erau de faţă, încît toţi au dat slavă lui Dumnezeu, zicînd: Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc şi într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum.
Oceanul cel fără de fund şi fără de margini al milei şi milostivirii lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează în tot locul şi în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune şi dumnezeiasca Scriptură: Îndurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara cînd seceta mare şi arşita ameninţă pe oameni şi animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii cerul, de mare secetă, se face ca fierul şi pămîntul ca arama (Levitic 26, 19) şi încep toate vieţuitoarele de pe pămînt a simţi lipsa de apă şi de hrană, că îndată ce preoţii adună poporul şi fac rugăciuni de ploaie şi Sfîntul Maslu în biserici, pe cîmp şi prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunîndu-se şi îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit pînă la apus şi încep a cădea stropi de apă şi îndată vine ploaie mare şi curată, care adapă ţarinile, cîmpiile şi grădinile şi aduc mare bucurie oamenilor, plantelor şi tuturor vieţuitoarelor pămîntului.
Cine nu cunoaşte atunci şi nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea şi dragostea Lui faţă de oameni? Cine din cei credincioşi, care au frică de Dumnezeu, nu mulţumesc din inimă Preaînduratului şi Atotputernicului Dumnezeu pentru mila şi milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, şi înainte de a se aduna credincioşii la rugăciune în biserică, numai uitîndu-se la cer şi suspinînd din adîncul inimii pentru lipsa de apă şi de hrană, Dumnezeu, ca un ştiutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie şi vreme bună spre rodirea pămîntului, aducînd mîngîiere şi bucurie tuturor, şi celor buni, şi celor răi. Şi aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45).
Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni şi Sfîntul Maslu la biserici şi prin casele creştinilor, bolile se vindecă prin credinţă şi oamenii se fac sănătoşi ca mai înainte, şi aduc mulţumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morţii nu I-a dat.
Uneori se ridică mari tulburări şi războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii şi milioane de oameni. Însă, dacă oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu şi aleargă la El cu rugăciuni şi zile de post din toată inima, atunci Preabunul şi Atotputernicul Dumnezeu, potoleşte tulburările, stinge războaiele şi aduce pace şi înţelegere între oameni. Căci Domnul se milostiveşte spre noi şi ascultă pe toţi care se roagă pentru pacea lumii şi unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) şi fericeşte pe cei ce iubesc pacea, zicînd: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9).
Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură şi grindină, aducînd mari stricăciuni livezilor, grădinilor şi recoltelor, cu mari inundaţii şi alunecări de teren, sau sînt cutremure grele de pămînt. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor şi aleargă cu lacrimi la post şi rugăciune, ploile încetează şi cutremurele se liniştesc cu mila şi cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpîneşte pe toate. Cine nu cunoaşte, atunci, mila şi îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor şi purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale?
Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pămînt boli grele şi fără leac şi mulţime de lăcuste, gîndaci, viermi, omizi şi alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor şi tuturor semănăturilor. Însă dacă preoţii şi credincioşii se adună în biserici şi fac rugăciuni, Sfîntul Maslu, aghiasmă şi alte slujbe rînduite, îndată suferinţele omeneşti se uşurează şi insectele stricătoare dispar prin mila şi purtarea de grijă a Preabunului şi mult Milostivului Dumnezeu faţă de neamul omenesc.
Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cît de mare şi nemăsurată este îndurarea şi mila lui Dumnezeu, care pururea şi în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?
Aşadar, fraţii mei, cugetînd noi la mila şi îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi faţă de fraţii noştri loviţi de atîtea suferinţe, care sînt tot oameni ca şi noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcînd noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său (Pilde 11, 17).
Cînd vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună şi cu bucurie, să dăm celor săraci şi necăjiţi, aducîndu-ne aminte că roada omului drept este "milostenia" (Pilde 19, 22) şi dacă cineva miluieşte să miluiască cu voie bună (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să ştim că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăşi mila lui Dumnezeu se arată în cruţarea celor răi, datorită celor drepţi.
Cine vrea să înţeleagă clar acest lucru, să citească în Sfînta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăşi vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele şi se căiesc de păcatele lor.
Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: Să-şi lase cel necredincios căile sale şi omul fărădelegii sfaturile sale şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi va fi miluit (Isaia 55, 7). Şi prin marele prooroc Ieremia, acelaşi lucru se arată: Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut şi va păzi toate poruncile Mele şi va face dreptate şi milă, cu viaţa va trăi şi nu va muri (Ieremia 18, 7). Dumnezeu ameninţă pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă şi zice prin proorocul Osea: Ascultaţi cuvîntul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pămînt, fiindcă nu este credinţă, nici milă şi nici cunoştinţa lui Dumnezeu pe pămînt (Osea 4, 1-2). Tot aşa şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanţi, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine? (Matei 18, 23-34).
Cu adevărat, fraţii mei, Dumnezeu este bun şi blînd şi mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dînsul (Psalm 85, 4), dar voieşte ca şi noi să facem milă cu cei ce ne greşesc nouă: Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voieşte de la noi milă, decît jertfă: Mergînd, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila şi milostivirea lui Dumnezeu şi în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfîntă despre mila, milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăinţă. Cine a citit în Sfînta Scriptură istoria împăratului Manase, a înţeles cîte răutăţi şi fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amîndouă curţile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc şi a făcut idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Dumnezeu şi cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda şi pe toţi locuitorii Ierusalimului la atîta rătăcire, încît ei au săvîrşit mai mult rău decît alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stîrpit din faţa fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).
Dar mila, îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat şi asupra acestui împărat depărtat de la El şi, cu judecăţile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăinţă şi la dreapta credinţă pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul şi l-au dus legat cu cătuşe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz şi strîmtorare, şi-a adus aminte de Dumnezeu şi de adîncul răutăţilor şi al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adîncul inimii sale a se ruga şi a cere milă şi îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima şi, rugîndu-se, zicea:
Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvîntul poruncii Tale; Care ai încuiat adîncul şi L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoşat şi slăvit, înaintea Căruia toate se tem şi se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale şi nesuferită este mînia urgiei Tale asupra celor păcătoşi! Însă nemăsurată şi neajunsă este mila făgăduinţei Tale...
Iar fiindcă era legat în lanţuri de fier şi nu putea să-şi plece genunchii săi la rugăciune a zis: Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugînd bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugîndu-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osîndi la întuneric sub pămînt, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mîntuieşte-mă şi pe mine nevrednicul după mare mila Ta şi Te voi proslăvi în toate zilele vieţii mele...
După această rugăciune plină de umilinţă, Manase a fost ascultat de Dumnezeu şi nu numai că a fost miluit şi iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci şi din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu şi l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăţia pierdută şi pînă la sfîrşitul său a împărăţit peste Israel, neîncetînd a se pocăi şi a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu.
Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă şi pe noi la pocăinţă, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila şi milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căinţă cu durere de inimă, cu hotărîrea de a nu mai păcătui şi a-şi plini canonul dat. Aşa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobîndi iertare de toate păcatele şi mîntuirea sufletului său.
Poziţia cea mai dreaptă şi mai ortodoxă a noastră faţă de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mîntuirii.
Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, sîntem şi noi datori să facem milă cu semenii noştri. Sînt atîţia oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuinţă vieţii: un ban, o haină, o pîine dăruite, cu dragoste. Sînt atîţia oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mîngîiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea şi alinarea suferinţelor lor. Sînt atîţia creştini robiţi de păcate, căzuţi din dreapta credinţă, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-şi mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mîntuirii şi de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască şi să urmeze cu dreaptă credinţă lui Hristos. Numai aşa ne putem mîntui, că zice Domnul: Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7).
Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, şi să ne ajute a face milă ca să dobîndim iertare şi Cerească Împărăţie care nu va mai avea sfîrşit. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu