6. /3 OCTOMBRIE 2023 - POEZIE

LOUIS ARAGON

Louis Aragon
Date personale
Născut	3 octombrie 1897[1][3][4][5]  Paris, Île-de-France, Franța[6]
Decedat	24 decembrie 1982 (85 de ani)[1][3][4][5]  Paris, Île-de-France, Franța[7][6]
Înmormântat	moulin de Villeneuve[*]
Părinți	Louis Andrieux[*] Marguerite Toucas-Massillon[*]
Căsătorit cu	Elsa Triolet[*]
Naționalitate	franceză
Cetățenie	Franța[8]
Ocupație	scriitor, editor
Partid politic	Partidul Comunist Francez
Limbi	limba franceză[2]
Activitatea literară
Activ ca scriitor	secolul XX
Mișcare/curent literar	suprarealism
Influențe[ascunde] Charles Dickens, Contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki
Note
Premii	prix Renaudot[*] Ordinul Revoluției din Octombrie[*] Ordinul Prieteniei Popoarelor[*] Premiul Lenin internațional "pentru întărirea păcii între popoare" croix de guerre 1939-1945[*] Croix de guerre 1914–1918 Médaille militaire
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Louis Aragon (n. 3 octombrie 1897, Paris - d. 24 decembrie 1982, Paris) a fost pseudonimul literar al lui Louis-Marie Andrieux, poet și scriitor francez.

Influențat de Charles Dickens, contele de Lautréamont, Lev Tolstoi, Maxim Gorki, Louis Aragon este unul din reprezentanții realismului târziu. Împreună cu André Breton și Paul Éluard, Aragon formează în 1924 mișcarea artistică a suprarealismul.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Opera
  • 2.1Poezie
  • 2.2Proză
  • 2.3Eseuri
• 3Note
• 4Bibliografie
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

După absolvirea liceului Carnot, studiază medicina la Sorbona, unde îl cunoaște pe André Breton.

În 1917, se înrolează și participă la Primul Război Mondial, lucrând la un spital militar.

În 1927 aderă la mișcarea comunistă.

În 1928 o cunoaște pe Elsa Triolet, scriitoare și participantă la Rezistența franceză, cu care se căsătorește în 1939.

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Poezie[modificare | modificare sursă]

• 1942: "C";
• 1943: Muzeul Grévin ("Le Musée Grévin");
• 1919: Foc de bucurie ("Feu de joie");
• 1926: Mișcarea perpetuă ("Le Mouvement perpétuel");
• 1929: Marea bucurie ("La Grande Gaîté");
• 1930 - 1931: Acuzatul-acuzator ("Persécuté persécuteur");
• 1934: "Hourra l'Oural";
• 1941: Necaz ("Le Crève-Cœur");
• 1942: "Cantique à Elsa";
• 1942: Ochii Elsei ("Les Yeux d'Elsa");
• 1942: "Brocéliande";
• 1943: Onoarea poeților ("L'Honneur des poètes");
• 1943: "La Rose et le Réséda";
• 1944: Diana franceză ("La Diane Française");
• 1945: "En étrange pays dans mon pays lui-même";
• 1948: Un alt necaz ("Le Nouveau Crève-Cœur");
• 1956: Romanul neterminat ("Le Roman inachevé");
• 1959: Elsa ("Elsa");
• 1960: Poeții ("Les Poètes");
• 1963: "Le Fou d'Elsa";
• 1964: "Il ne m'est Paris que d'Elsa";
• 1969: "Les Chambres, poème du temps qui ne passe pas";
• 1955: Afiș roșu ("Affiche rouge").

Proză[modificare | modificare sursă]

• 1921: "Anicet ou le Panorama";
• 1922: Aventurile lui Telemac ("Les Aventures de Télémaque");
• 1924: "Le Libertinage";
• 1926: Țăranul din Paris ("Le Paysan de Paris");
• 1927; "Le Con d'Irène";
• 1934: Clopotele din Basel ("Les Cloches de Bâle");
• 1936; Frumoasele cartiere ("Les Beaux Quartiers");
• 1942: Călătorii din imperială ("Les Voyageurs de l'Impériale");
• 1944: Aurélien ("Aurélien");
• 1945; Servitute și măreție franceză ("Servitude et Grandeur des Français. Scènes des années terribles");
• 1949 - 1951: Comuniștii ("Les Communistes") (6 vol.);
• 1953: "Le Neveu de Monsieur Paul";
• 1958: Săptămâna patimilor ("La Semaine Sainte");
• 1962: "Histoire parrallèle";
• 1965: "La Mise à mort";
• 1967: "Blanche ou l'oubli";
• 1971: Henri Matisse ("Henri Matisse");
• 1974: Teatru/roman ("Théâtre/Roman");
• 1980: "Le Mentir-vrai";
• 1986: Apărarea infinitului ("La Défense de l'infini");
• 1986: Aventurile lui Jean-Foutre La Bite ("Les Aventures de Jean-Foutre La Bite");
• 1989: Pentru a explica ceea ce am fost ("Pour expliquer ce que j'étais").

Eseuri[modificare | modificare sursă]

• 1924: Un val de vise ("Une vague de rêves");
• 1928: Tratat despre stil ("Traité du style");
• 1935: Pentru un realism socialist ("Pour un réalisme socialiste");
• 1953: Omul comunist ("L'Homme communiste").

POEZII:

Așchii

Opreste-ti gemetele.Nu-i nimic mai caraghios

Decât un om gemând

De nu cumva e unul care plânge.

*

Ma plimb

Cu un tais de umbra în mine;

Ma plimb

Cu o pisica în memorie;

Ma plimb

Cu un manunchi de flori fanate

Si cu fotografii îngalbenite;

Ma plimb

Cu un vesmânt ireparabil;

Ma plimb cu-o gura cât toate zilele în inima.

*

Cu cât poemul e mai scurt

Cu atât patrunde mai adânc în carne

*

Acest poem trebuie alungat

Caci în cetate nu e loc

Pentru exemplele durerii

*

Duceti în alta parte pasii acestia raniti.

*

Cine spune: Mi-e rau

Îi uita pe ceilalti.

*

Nu e de ajuns sa taci:

Trebuie sa stii sa spui altceva.

*

Blestemata fie planta

Care nu bucura ochii;

Poetul n-are dreptul

Sa ramâna astfel, fara sa-nfloreasca.

*

Nu exista rana

Pe care un pic de fard

Sa n-o astupe,

Tipat sa nu se poata încovoia;

Singura crima este discordanta.

Crima perfectă

Mi-am privit mainile

Intrebandu-ma

Daca-au ucis

Vreodata

Intrebandu-ma

Pe cine

Mainile acelea

Cand

Aceste maini

Si unde

Intrebandu-ma

Daca vreodata

Cinstit vorbind nu stiu

Sa raspund.

Trandafir și Micșunea

Cel pios ce se ruga,

Cel ateu instigator,

Amândoi o adorau

Pe frumoasa vieţii lor.

Amândoi s-o scape vor

De sub arma ce-o robea,

Cel spre cer năzuitor,

Cel ce nu se închina.

Cine urcă spre zăvor,

Jos la porţi cine pândea,

Cel cu ruga râvnitor,

Cel ce-n rugă nu credea.

Ori chemi ceru-n ajutor,

Ori te-ajuţi cu vrerea ta,

Drumul lor amânduror

O lumină-l lumina.

Cel ce se-nchina cu dor,

Cel ce-n rugă nu credea,

Unică iubirea lor

Ca-ntr-o inimă ardea.

Asta zic, atâta vor,

Să trăiască veşnic ea,

Cel în rugi stăruitor,

Cel ce nu se închina.

Când dă focul în ogor,

Doar smintiţii pot mai sta,

Ei doar se mai pot certa

În prăpădul arzător.

Unul cerului dator,

Altul nu se închina,

Straja negrii închisori

De pe ziduri detuna.

Armele de două ori

Trag de sus cine-o cădea —

Cel cu ruga râvnitor,

Cel ce-n rugă nu credea.

În cătuşe, sub zăvor,

Partea cui e mai sadea,

Şobolanul rozător

Sau îngheţul pe podea.

Cel ce se ruga cu dor,

Cel ce-n rugă nu credea,

Una este soarta lor

Şi durerea lor cea grea.

Ceasul crunt bătu de zor,

Viaţa ambii să şi-o dea,

Cel cu ruga-n ajutor,

Cel ce-n rugă nu credea.

Şi trăia-n credinţa lor

Al ei nume ca o stea,

Din acelaşi sfânt izvor

Darnic sângele mustea.

Un fecior e un fecior

De credea, de nu credea,

Sângele amânduror

Glia dragă îl sorbea.

Ca în anul viitor

Tămâioasa rod să dea

De la cel cu-al rugii dor,

De la cel ce nu credea.

Amândoi să treacă-n zbor

Din Bretania-n Jura,

Vor fi roade, fi-vor flori,

Tril de greier va cânta.

Cântaţi fluiere, viori

Dorul lor care ardea,

Ciocârlii, privighetori,

Trandafir şi micşunea.

Traducere - Andrei Lupan (Basarabia)

GEORGE CREȚIANU

George Crețianu
Date personale
Născut	3 octombrie 1829
Decedat	6 august 1887 (57 de ani)
Ocupație	jurnalist
Activitate
Membru de onoare al Academiei Române
Modifică date / text

George Crețianu (n. 3 octombrie 1829 – d. 6 august 1887) a fost un poet și publicist român, membru de onoare (din 1882) al Academiei Române.

A fost elev al Colegiului Sfântu Sava din București. A studiat dreptul la Paris, unde a fondat împreună cu alți tineri români ziarul "Junimea Română", care a militat pentru Unire. S-a întors în țară în anul 1853, când a intrat în magistratură ca procuror de tribunal , apoi substitut la Înalta Curte, iar în 1857, juristconsult al Statului.^[1] În 1859 a fost numit director în Ministerul Justiției, apoi ministru ad-interim la același minister. În 1860 este numit membru la Înalta Curte, apoi procuror la Casație, iar în continuare, membru la Casație, până la sfârșitul vieții.

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Melodii intime, București, Impr. Sfântei Mitropolii, 1855
• Patrie și libertate (Poesii vechi și noui), București, Göbl, 1879

A colaborat la ziarul Patria din 1854, care însă a fost oprit de cenzură. George Călinescu precizează că Crețianu a fost autorul popularului "Cântec al străinătății" ("Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea").^[2]

«Cântecul străinătăţii

Rătăcesc în căi străine,
De căminu-mi depărtat;
Petrec viaţa în suspine,
Pâinea ‘n lacrămi mi-am udat.
Fie pâinea cât de rea,
Tot mai bine în ţara mea!

Ah! în ţara mea frumosă
Am lăsat tată iubit,
Am lăsat mamă duioasă,
Ce de plânsuri a albit.

Vezi o culme muntenească
Ş’o căsuţă de desubt?
Este casa părintească,
Unde laptele am supt.

În dumbrava verde, deasă,
O fecioară vezi trecând?
Este-a inimei mireasă,
Ce mă chiamă suspinând.

La străini am stat la masă,
Şi cu ei m’am ospătat;
Dar gândind la mine-a casă,
Lacrămi rîuri am vărsat.

Cine ţara ‘şi iubeste,
Nu dă lumea pentru ea;
Oh! atunci inima-mi creşte.
Când gândesc a o vedea!

Fericiţi câţi sunt aproape
De căminul părintesc!
D’oiu muri, voiu să mă’ngroape
În pămîntul românesc.
Fie piatra cât de grea,
Tot mai bine în ţara mea!»

«Orfanii

Vedeau că ceva straniu se petrecea în casă:
Femei, bărbați în negru, cari mai toți plângeau;
Măicuța lor iubită întinsă pe o masă,
De facle înconjurată, și preoții citeau.

Deodată copilașii în brațe se luară,
Și fără a-și da seama, ei suspinau amar;
Mult timp șezură astfel; iar când se deșteptară,
Zăriră p’a lor mamă, trecând p’un negru car…

Și tot ce mai țin minte, e o grădină, în care
Stau șir chipuri de piatră, coloane, lespezi, cruci;
Doi oameni în cămașă, săpând o gropă mare,
Pe când vibra în aer funebrul glas de tuci.

Când seara veni ora, copiii să se culce,
Voiră c’altă dată pe mamă-a săruta;
Dar în deșert cătară pe mama lor cea dulce
Și ‘n deșert chemară…. ea, vai! nu s’arăta….

Trecuse miezul nopții, domnea tăcere-adâncă,
Ei nu puteau s’adoarmă, se svîrcoleau prin pat:
„Frate, zise cel mai mare, ochii n’am închis încă,
Me tot gândesc la mamă, de ce ne-o fi lăsat?”

— „Poate, răspunse micul, pe noi e supărată,
Dar e așa de bună, mâine ne va ierta.”
— „Oh, nu sciu de ce-mi vine să plâng câte odată,
De ce în carul negru ea nemișcată sta?”

Așa vorbeau copiii…; trecu întinsa noapte,
Sîrmanii încercară s’adoarmă ‘n deșert;
Tot așteptau s’audă a maicei dulce șopte
Ș’ un dor fără de margini simțeau în al lor piept.

Trecură zile multe, copiii ‘n așteptare,
La fie-care sgomot spre ușă alergau;
Văzând că nu mai vine, vărsau lacrămi amare,
Pe câți intrau în casă, de dînsa întrebau!

Și toți ziceau: „E’n ceruri de îngeri ocolită,
Petrece fericită, făr’a gândi la voi.”
— „Nu! răspundeau copiii, măicuța mult iubită
Nu poate fi în ceruri ferice fără noi!”

Iar ei fără de dînsa păreau străini pe lume,
Amici, plăceri sau jocuri, nimic nu-i atrăgea;
Orice altă iubire, în lipsa unei mume,
Să stingă-a lor mâhnire, putere nu avea.

Așa trecu o vreme; iar mortea ne’mpăcată
Fu pentru ei umană, duioasă ca o sor:
Căci nu voi, sîrmanii, lung timp să-i mai despartă
De mama lor; la ambii săpa mormîntul lor,

Acum ei dorm în pace, de mama lor aproape;
Acum ferice ‘n ceruri toți trei s’au întrunit;
Precum la cimitir unite sînt trei groape,
Așa mortea unit-a, ce dînsa a despărțit.»

«Iepurele cu coarne

Ursul ce domena-n pădure,
Umblând noaptea după mure,
De un corn fu înțepat;
A doua zi decretează
Că din țară exilează
Orice-animal cornurat.

Țapi și capre, cerbi și ciute,
La ast ordin pleacă iute
Altă patrie-a căta;
Iepure citind decretul,
Își făcu și el pachetul
Gata a se depărta.

“- Stăi pe loc, vulpea îi zise,
Tu n-ai coarne; aste scrise
Pe noi doi nu ne privesc.”
“- Când pe-o simplă neghiobie
Toți cornații se proscrie,
Zău ! mă tem, mă îngrijesc

Ca despotica putere
Să nu fie de părere
Că a mele lungi urechi
Sunt chiar coarne răsturnate;
Sofismele-s uzitate
De tiranii noi și vechi.”»