6 /8 OCTOMBRIE 2023 - MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT

IONEL BUDIȘTEANU

Ionel Budișteanu
Date personale
Nume la naștere	Voicu Nae Ion
Născut	8 octombrie 1919, Budești Ilfov, România
Decedat	30 octombrie 1991 (72 de ani), București, România București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Etnie	români romi
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	violonist, orchestrator, dirijor, compozitor
Activitate
Gen muzical	populară, prelucrări folclorice, café-concert, romanțe, clasică
Instrument(e)	vioară
Modifică date / text

Ionel Budișteanu (n. 8 octombrie 1919, Budești, județul Ilfov – d. 30 octombrie 1991, București) a fost un reputat violonist, dirijor și aranjor muzical român, de etnie romă, deseori numit „lordul muzicii populare românești”.^[1]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Decesul
• 3Distincții
• 4Discografie
• 5Note
• 6Bibliografie
• 7Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la data de 8 octombrie 1919, într-o familie de muzicanți vestiți din comuna Budești, județul Ilfov. De le denumirea comunei și-a luat numele de „Budișteanu”.^[2] Tatăl său, Vasile Budișteanu, a cântat la țambal în diverse formații bucureștene, fiind cooptat ulterior în orchestra lui Grigoraș Dinicu, participând la Expozițiile Universale de la Paris (1937) și New York (1939).^[2]

Studiile muzicale le-a urmat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București (1933-1936), avându-i profesori pe Vasile Filip (vioară), Victor Gheorghiu și Ioan D. Chirescu (teorie-solfegiu), Constantin Brăiloiu (folclor și istoria muzicii), Mihail Andricu (muzica de cameră) etc. Neputând să frecventeze cursurile cu regularitate se transferă la Conservatorul particular de muzică „Pro Arte” din București (1936-1937), unde l-a avut ca profesor pe Alexandru Theodorescu, concert-maestru al Filarmonicii.^[3] Deși a concertat la Sala Dalles cu Orchestra „Pro Arte” (1938) când a executat Concertul în Mi major pentru vioară și orchestră de J.S. Bach, totuși Budișteanu a abandonat muzica clasică, îndreptându-se către muzica populară.^[4]

În perioada 1940-1946 este violonist în orchestra lui Victor Predescu (care concerta la Radio România) și cea a lui Petrică Moțoi din București. Devine mai apoi violonist-solist în Orchestra Ansamblului „Banu Mărăcine” din București între 1946-1947.^[5]

În 1947 devine violonist-solist al Orchestrei de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București, iar din 1950 dirijorul acesteia conducând orchestra în paralel cu Nicu Stănescu până în 1970, timp de aproape două decenii.^[4]

Urmează după două turnee la Festivalurile Internaționale ale Tineretului de la Varșovia (1955)^[6] și Moscova (1957)^[7] , unde a repurtat succese excepționale (care i-au adus titlul de „Artist emerit”). Budișteanu a preluat conducerea unor formații de muzică populară (alcătuită din cele mai bune elemente din București).^[8] A început turneele în Grecia, Statele Unite (aici a condus Ansamblul denumit „Rapsodia română” în 1962), Franța, Belgia, Olanda, Germania, Austria, Israel (formația s-a numit „Miorița”), Algeria și Maroc.^[9]

Între 1970-1991 este dirijorul Orchestrei „Rapsodia română” din București, susținând turnee în Polonia, Franța, URSS, Cipru, Grecia, Bulgaria, Statele Unite, Mexic, Japonia, Israel, Egipt, Argentina, Brazilia, Anglia, China, Mongolia, Spania, Italia, Elveția, Suedia, Finlanda, Norvegia, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Turcia, Ceylon, India, Birmania, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Danemarca etc.^[10]

Sub bagheta a sa au evoluat importanți cântăreți și instrumentiști de muzică populară (Maria Lătărețu, Ioana Radu, Angela Moldovan, Ion Luican, Emil Gavriș, Nicolae Crăciunescu, Ilie Udilă, Nicolae Florian, Nicolae Vișan, Ilie Alecu, Aurel Ioniță, Constantin Pârvu, Radu Simion, Damian Luca, Iliuță Rudăreanu, Traian Lăscuț Făgărășanu, Constantin Cocriș etc.).

DECESUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Moare la data de 30 octombrie 1991 la București.^[11] Este înmormântat la cimitirul Bellu, foarte aproape de Amza Pellea și Ioana Radu.^[12]

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distins și încununat cu suită de premii, decorații și titluri cucerite de-a lungul bogatei sale activități artistice.

• Laureat al Premiului de Stat, clasa I (pe anii 1950-1951)
• medalia Ordinul „Muncii”, clasa a III-a (1953)^[13]
• titlul de Artist emerit al R.P.R. (1957)^[14]
• titlul de Artist al Poporului” (1962)^[13]
• Ordinul „Meritul Cultural”, clasa a II-a (1966)^[13]

Orchestra Ion Budișteanu - Perinița

Gheorghe Turda și Orchestra Ionel Budișteanu - Faina-i lelea-n sărbători (Arhiva TVR)

ZENO VANCEA

Zeno Octavian Vancea
Date personale
Născut	10 octombrie 1900  Bocșa, Caraș-Severin, România
Decedat	15 ianuarie 1990 (89 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor profesor universitar[*] muzicolog[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea Națională de Muzică București
Organizație	Universitatea Națională de Muzică București
Premii	Premiul Herder (1974)
Profesor pentru	Lella Cincu
Modifică date / text

Zeno Octavian Vancea (n. 8 octombrie 1900, Bocșa, comitatul Caraș-Severin – d. 15 ianuarie 1990, București ^[2]) a fost un compozitor, muzicolog, critic muzical, dirijor de cor, pianist și profesor român.

A studiat la Lugoj cu Ion Vidu și Iosif Willer, la Cluj cu Gheorghe Dima și Augustin Bena, apoi la Viena, la Neues Wiener Konservatorium (1921-1926, 1930-1931) cu Ernst Kanitz, cu care a studiat contrapunctul și compoziția.^[3] Ulterior, aderă la atonalismul și principiile promovate de cea de a doua școală vieneză (Arnold Schoenberg, Anton Webern și Alban Berg), principii care se vor regăsi, selectiv, în creația sa, fără a renunța complet la tradițiile școlii românești. Cât a fost la Viena, a activat și ca dirijor al corului Catedralei ortodoxe din Viena.

A predat contrapunct și istoria muzicii la Conservatorul din Târgu Mureș (1935-1940 și 1945-1948) și la cel din Timișoara (1940-1945).

A fost apoi director general al învățământului artistic din București (1949-1950), profesor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București (1952-1968), secretar (1949-1953) apoi vicepreședinte (1953-1977) al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, al cărei vicepreședinte a fost din 1968, apoi a lucrat la Revista Muzica (1953-1964) al cărei redactor șef a fost între 1957-1964.

Laureat al premiului "Gottfried von Herder" al Universității din Viena (1974).

CUPRINS

• 1Creația muzicală
• 2Scrieri
• 3Premii și distincții
• 4Note
• 5Bibliografie

CREAȚIA MUZICALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A scris numeroase studii de muzicologie, precum și două volume importante despre istoria muzicii românești în secolele 19-20.

• Rapsodiile bănățene nr. 1 (1926) și nr. 2 (1928),
• Două dansuri populare pentru orchestră (1931)
• Priculiciul (suită de balet) (1931),
• Tripticul Preambul. Intermezzo, Marș (1958)
• Cinci piese pentru orchestră de coarde (1964)
• Sinfonietta nr. 2 (1967)
• Prolog simfonic (1974)
• Sonata pentru orgă și orchestră de coarde (1976)

muzică de film

• Viața nu iartă (1958),

muzică pentru fanfară

• Rapsodia militară (1958)

muzică corală bisericească

• Psalmul 127 (1927),
• Liturghia pentru cor mixt pe melodii de strană din Banat (1928)
• Liturghia nr. 2 pe melodii de strană din Ardeal (1938).

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Muzica bisericească corală la români tipărit la Editura Mentor (Moravetz) din Timișoara (1944),
• Istoria muzicii universale și românești (1938),
• George Enescu (1964),
• Studii și eseuri (1953-1964),
• Creația muzicală românească în secolele XIX-XX, două volume (vol.I 1968, vol.2 1979),
• Studii și eseuri muzicale, Editura muzicală, București, 1974.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Mențiunea I de compoziție "George Enescu" (1934)
• Premiul III de compoziție "George Enescu" (1936)
• Premiul II de compoziție "George Enescu" (1937, 1938)
• Premiul I de compoziție “George Enescu” (1943)
• Premiul de Stat (1954)
• Premiul de Creație al Uniunii Compozitorilor (1968, 1975, 1977)
• Premiul internațional "Gottfried von Herder" al Universității din Viena (1974)
• Membru corespondent al Academiei de Arte din Berlin, RDG (1975)

În cadrul acțiunii "Zilele Culturii la Bocșa", 6-11 noiembrie 2007, compozitorului Zeno Vancea, laureat al Premiului "Herder" în 1974, i s-a decernat, post-mortem, și titlul de "Cetățean de Onoare al orașului Bocșa".^[4]

Zeno Vancea (1900-1990): Requiem (1941)

Zeno Vancea (1900-1990): Sinfonietta no. 1 (1948)

GHEORGHE BAZAVAN

Bazavan Gheorghe (1916-1990)
Biog/Act.note	Compozitor român
	A absolvit Conservatorul din Bucureşti. A dirijat formaţii corale de amatori din Zimnicea, Medgidia şi Bucureşti (1947-1962). Director (1962-1973) şi şef (1973-1975) al serviciului muzical de la Casa Regională a Creaţiei Populare din Bucureşti
Seen from	Bazavan Gh. (1916-1990)
	Bazavan G. (1916-1990)
Source found	BCUI
	BSB
	Viorel Cosma, Muzicieni din România-Lexicon, 9 vol. (Bucureşti, 1989-2006)
Gen.Cat.note	Opera: Muzică simfonică: 1907. Muzică de film: Câmpia soarelui. Muzică corală: Partid lumina vieţii GHEORGHE BAZAVAN 104

33.Corul Moldova - Hora mare(Gheorghe Bazavan)

ION VOICU

Ion Voicu
Date personale
Născut	8 octombrie 1923  București, România
Decedat	24 februarie 1997 (73 de ani)[1]  București, România
Copii	Mădălin Voicu
Cetățenie	România
Ocupație	dirijor
Activitate
Gen muzical	muzică clasică
Instrument(e)	vioară
Prezență online
site web oficial
Modifică date / text

Ion Voicu (n. 8 octombrie 1923, București, România – d. 24 februarie 1997,^[1] București, România) a fost un violonist român de etnie romă, fost elev al lui George Enescu.

CUPRINS

• 1Date biografice
• 2Distincții
• 3Note
• 4Legături externe

DATE BIOGRAFICE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Ion Voicu s-a născut pe 8 octombrie 1923 la București, într-o familie de muzicieni de etnie romă: bunicul său, Nicolae Voicu, fusese violoncelist, iar tatăl său, Ștefan Voicu, a cântat la vioară și contrabas. Nu doar Ion Voicu, ci și frații săi au îmbrățișat cariere artistice, Marian și Mircea Voicu alegând pianul, iar Gheorghe Voicu, contrabasul. Ion Voicu a fost vărul primar al violonistului și dirijorului de muzică populară Ionel Budișteanu.

Pe la vârsta de 4-5 ani, după cum avea să povestească mai târziu, Ion își dorea să primească o vioară mică, iar de Paște chiar avea să capete un asemenea cadou. Încântat peste măsură micuțul nu s-a desprins toată ziua de vioară, iar până seara deja reprodusese toate melodiile pe care le cunoștea. Impresionată de talentul lui, dar mai ales văzându-i perspectivele de bun muzician, mama lui Ion Voicu i-a luat profesor de vioară un student de la Conservator. La șase ani, Ion Voicu a început studiul viorii. Cu studentul de la Conservator, micul Ion a studiat câțiva ani, până când tânărul profesor s-a declarat depășit de micul său elev și le-a recomandat părinților să-i găsească un profesor mai bun. Printre cei care l-au inițiat pe Ion Voicu în studiul viorii s-au aflat Garabet Avakian și Vasile Filip, pentru ca la 14 ani să dea examenul de admitere la "Academia Regală de Muzică", unde a intrat direct în anul V.

Fiind admis la Academia Regală de Muzică din București, a reușit să absolve cursurile, care durau șapte ani, în doar trei ani, în 1940. Profesor și îndrumător i-a fost Constantin Niculescu.

Primul său loc de munca a fost cel de violonist în Orchestra Națională Radio, dirijată de celebrul dirijor olandez Willem Mengelberg. Mengelberg nu a fost mulțumit la început de el și i-a cerut lui Ion Voicu să-și părăsească locul din orchestră și să poftească afară: violonistul cunoștea foarte bine lucrarea pe care o repetau, se plictisea și se foia pe scaun. Directorul de pe atunci al Orchestrei Radio era renumitul Theodor Rogalski, care a intuit uriașul pontențial al tânărului Ion Voicu și l-a sprijinit, rugându-l pe Mengelberg să accepte să-l audă cântând o piesă. După ce Voicu a interpretat căteva partituri de Bach, Beethoven și Mendelssohn Bartholdy, Mengelberg a spus:

„Acum înțeleg, el nu e făcut să fie component al unei orchestre. Este făcut pentru o carieră solistică.”

A devenit solistul acestui ansamblu, uimind criticii acelei vremi. La unul din concertele sale a atras atenția lui George Enescu, care i-a oferit lecții gratuite.

În anul 1946, Yehudi Menuhin a organizat la București un concurs muzical, iar Ion Voicu a obținut primul loc.

Din 1954, Ion Voicu a studiat la Conservatorul Ceaikovski cu violoniști celebri ca George Enescu și David Oistrakh.

În cei 50 de ani de carieră, Ion Voicu a susținut sute de concerte în întrega lume: la Paris, New York, Londra, Roma, Viena, Tokyo sau Berlin.

Cele peste 100 de LP-uri și CD-uri cu înregistrări ale concertelor sale i-au adus faima peste tot. De la opere uitate și readuse în actualitate, până la lucrări noi, scrise special pentru el de compozitori români și străini, din repertoriul lui Voicu nu a lipsit nimic. A cântat alături de Yehudi Menuhin, David Oistrakh, Leonid Kogan sau Igor Oistrah.

Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, solistului concertist Ion Voicu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.^[2]

Statul român i-a dat maestrului în folosință o vioară „Stradivarius”, fabricată în 1702, care a aparținut lui Joseph Joachim. Vioara Stradivarius a fost achiziționată de statul român, în 29 august 1956, de la firma Henry Werro, la prețul de 80.000 de franci elvețieni. La 7 septembrie 1956, Ministerul Culturii și maestrul Ion Voicu au încheiat un contract de comodat care avea ca obiect darea în folosință a viorii. Contractul de comodat a încetat în 1986, când Ion Voicu a restituit instrumentul Filarmonicii "George Enescu". Ulterior, vioara a ajuns în posesia Muzeului Național de Artă al României. În 5 ianuarie 1990, Ion Voicu a ridicat vioara Stradivarius, care a rămas posesia familiei, după moartea sa, în 1997. Pe 9 martie 2007, după îndelungate discuții cu Ministerul Culturii și Cultelor, Mădălin Voicu a predat vioara ministrului culturii, Adrian Iorgulescu.

Ion Voicu a fost directorul Filarmonicii "George Enescu" din București timp de zece ani. A contribuit la crearea "Orchestrei de Cameră" în 1969 cunoscută în întreaga Europă și prezentă la cele mai importante festivaluri muzicale internaționale. Aceasta este în prezent condusă de fiul său, Mădălin Voicu.

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distins cu Ordinul 23 August clasa a III-a (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.^[3]

In memoriam Ion Voicu (@TVR)

ANATOL VIERU

Anatol Vieru
Date personale
Nume la naștere	Adolf Grünberg
Născut	8 iunie 1926[1][2][3][4]  Iași, România
Decedat	8 octombrie 1998 (72 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor teoretician al muzicii[*] profesor universitar[*]
Activitate
Studii	Conservatorul din Moscova[*]
Gen muzical	operă muzică instrumentală muzică clasică
Premii	Premiul Herder
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Anatol Vieru (n. 8 iunie 1926,^[1][2][3][4] Iași, România – d. 8 octombrie 1998,^[1] București, România) a fost un compozitor român de origine evreiască,^[5] pedagog și teoretician al muzicii românești clasice a secolului al XX-lea.

CUPRINS

• 1Studii
• 2Activitate didactică
• 3Activitate artistică
  • 3.1Lucrări muzicale
  • 3.2Simfonii
  • 3.3Cvartete
  • 3.4Muzică de film
  • 3.5Muzică pentru cor
  • 3.6Diverse
  • 3.7Literatură de specialitate
• 4Premii și distincții
• 5Note
• 6Legături externe
• 7Lectură suplimentară

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Vieru studiază muzicologia și compoziția la Conservatorul de Muzică din București (1946 - 1949) cu profesorii Leon Klepper, Paul Constantinescu și Constantin Silvestri. Ulterior își continuă studiile la Conservatorul din Moscova (1951 - 1954) cu muzicianul și compozitorul armean Aram Haciaturian. În 1978 își susține, în Cluj, teza de doctorat în muzicologie De la moduri, spre un model al gândirii muzicale intervalice.

ACTIVITATE DIDACTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost cadru didactic la catedra de orchestrație și mai târziu la catedra de compoziție ale Conservatorului din București, unde a parcurs toată ierarhia universitară. A fost invitat să susțină lecții și conferințe la universități din SUA, Canada, Israel, Geneva etc.

ACTIVITATE ARTISTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Lucrări muzicale[modificare | modificare sursă]

Anatol Vieru a compus peste 120 de lucrări de toate genurile, între care șapte simfonii, opt cvartete pentru coarde, numeroase concerte și piese de muzică corală, cu sau fără orchestră, și multă muzică de cameră.

Simfonii[modificare | modificare sursă]

• no.1 ‘Oda tacerii’ [Ode to Silence], 1967;
• no.2, 1973;
• no.3 ‘La un cutremur’ [Earthquake Sym.], 1978;
• no.4, 1982;
• no.5 (M. Eminescu), chorus, orch, 1984–5;
• no.6 [Exodus], 1989;
• no.7 ‘Anul soarelui calm’ [The Year of the Silent Sun], 1992–3

Cvartete[modificare | modificare sursă]

• no.1, 1955,
• no.2, 1956;
• no.3, pentru soprană si cvartet de coartde 1973;
• no.4, 1980;
• no.5, 1982;
• no.6, 1986;
• no.7, 1987;
• no.8, 1991

Muzică de film[modificare | modificare sursă]

• Când primăvara e fierbinte (M. Saucan), 1960;
• Ciucurencu (E. Nussbaum), 1964;
• Procesul alb (I. Mihu), 1965;
• Brâncuși la Târgu-Jiu (Nussbaum), 1966;
• Soarele negru (S. Popovici), 1968;
• O sută de lei (M. Saucan), 1972;
• Felix și Otilia (1972)
• Marele singuratic (1977)
• Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu (1980)

Muzică pentru cor[modificare | modificare sursă]

• Mierla lui Ilie Pintilie (cant.), 1949;
• Miorița (oratoriu), 1957;
• Cantata anilor lumină (pe versuri de Nina Cassian), 1960;
• Scene nocturne (pe versuri de Federico García Lorca), 2 coruri, 1964;
• Vocale (pe versuri de Giuseppe Ungaretti), cor feminin, 1963;
• Clepsidra II , 1971;
• Fratele cel sărac ( pe text de Ion Neculce), 1993;
• Daniil, 1994;
• In marea apusului, 1998

Diverse[modificare | modificare sursă]

• • Muzica pentru Bacovia si Labis 1959–63:
  1. Lupta contra inerției - The Struggle against Inertia,
  2. Nocturne și rezonanțe - Nocturnes and Resonances of Bacovia
  3. Destinderi - Truces
  • Discul lui Newton 1972;
  • 4 unghiuri din care am văzut Florența, 1973;
  • Cântec arhaic de dragoste:
  1. I. Sage mir an, 1985
  2. II. O that you were a Brother to Me, 1987
  3. III. Siehe, du bist schön, 1985
  4. IV. Fă-mă precum o pecete, 1989
  5. V. Ja nartsis saronskij, 1987;
  • Poveste, 1993;
  • Archipelagos, 1994;
  • Dechanson (T. Tzara), 1995;
  • Questions et responses (P. Celan, P. Solomon), 1995;
  • Iarba ochilor tăi (Celan), 1997
  • Suita în stil vechi, 1945;
  • Dansuri simfonice, 1952;
  • Concert pentru orchestră, 1954–5;
  • Concert pentru flaut, 1958;
  • Simfonia de cameră, 1962;
  • Concert pentru violoncel, 1962;
  • Jocuri , 1963;
  • Concert pentru vioara, 1964;
  • Clepsidra I, 1968–9;
  • Muzeu muzical,1968;
  • Ecran, 1969;
  • Concert pentru clarinet, 1975;
  • Sinfonietta, 1975;
  • Concert pentru vioara, violoncel și orchestră, 1979;
  • Sinfonie concertantă, violoncel și orchestră, 1987;
  • Narration II, 1985;
  • Memorial, 1990;
  • Psalm, 1993;
  • Concert pentru pian ‘Caleidoscop’, 1993;
  • Malincolia furiosa 1994;
  • Hibernal, 1995;
  • Concert pentru flaut nr.2 1996;
  • Concert pentru chitară, 1996;
  • Musik, 1996;
  • Elegia II, 1998
  • Clarinet Quintet, 1957;
  • Kammersymphonie, 1962;
  • Trepte ale tăcerii, 1966;
  • Nautilos, 1969;
  • Sita lui Eratostene 1969;
  • Nașterea unui limbaj 1971;
  • Mozaicuri 1972;
  • Iosif și frații săi 1979;
  • Scoica 1982;
  • Double Duos, 1983;
  • Ma–jo–r , 1984;
  • Metasaks, (1984);
  • Soroc I, 6 studii, 1984;
  • Soroc II, 1984;
  • Sonata pentru vioară și violoncel
  • Diaphonie, 1987;
  • Trânta, 1987;
  • Epistolaire, 1988;
  • Multigen, 1988;
  • Giusto, 1989;
  • Verset 1989;
  • Cvartet de saxofoane
  • Sax-Vier 1991;
  • Trio microtonic, 1992;
  • Feuerwerk, flute, violin, vibraphone, 1994;
  • Craciun, 1994;
  • Canto, 1995;
  • Couple, 1995;
  • Duo leggiero, 1995;
  • Rubato, oboe, percussion, 1995;
  • Toccatina, 1995;
  • Chanson de geste, 1996;
  • Gruss, 1996;
  • Masca 1996;
  • Canon und Fuge,1997;
  • Elegia I, 997;
  • Et in Arcadia ego, 1997;
  • Posviascenie, 1997;
  • Trio, 1997
  • Centaurus, 1998
  • Din lumea copiilor , 8 miniaturi pentru pian, 1958;
  • Sonata, cello, 1963, arr. cello, perc (1977);
  • Narration, orga, 1973;
  • Piano Sonata, 1976;
  • Pelinarium,1986;
  • Dar I , 1988;
  • Dar II, 1989;
  • Design-Dasein, 1993;
  • Piano Sonata, 1994;
  • Ritmuri, 1994;
  • Adio, 1996;
  • Eppur si muove, 1996;
  • Sandu, 1996;
  • Schöntok, 1996;
  • Capriccio, 1997;
  • Voeu, 1997

A compus, de asemenea, operele Iona, după Marin Sorescu, Praznicul calicilor, după Mihail Sorbul, Ultimele zile, ultimele ore, dupa Pușkin și Bulgakov, și Telegrame - teme și variațiuni, după I.L. Caragiale și un Cântec pentru Stalin.

Literatură de specialitate[modificare | modificare sursă]

Ca muzicolog, este autor a numeroase studii și volume, dintre care se disting următoarele două lucrări: Cartea Modurilor și Cuvinte despre sunete.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Premiul de compoziție George Enescu (1946 - București)
• Premiul Reine Marie-José pentru Concertul pentru violoncel și orchestră (1962 - Geneva)
• Premiul Fundației Koussevitzky (1966 - Washington)
• Premiul Academiei Române (1967 - București)
• Premiul Herder (1986), pentru întreaga activitate componistică, muzicologică și teoretică.
• Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (1996)

Anatol Vieru - Tara de piatra (1972)

Anatol Vieru (1926-1998): Symphony no. 5 (1984-1985)

CORNELIU GHEORGHIU

Corneliu Gheorghiu
Date personale
Născut	14 septembrie 1924  Botoșani, România
Decedat	8 octombrie 2019 (95 de ani)  Bruxelles-Ville, Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia
Cetățenie	Belgia
Ocupație	compozitor pianist
Activitate
Instrument(e)	pian
Modifică date / text

Corneliu Gheorghiu (n. 14 septembrie 1924, Botoșani, România – d. 8 octombrie 2019, Bruxelles-Ville, Regiunea Capitalei Bruxelles, Belgia^[1]) a fost un pianist și compozitor belgian de origine română.

Căsătorit cu muziciana Florica Gheorghiu, cu care s-a stabilit în Belgia din 1978, Corneliu Gheorghiu și-a continuat cariera. S-a consacrat de asemenea compoziției, publicând primele două volume de lucrări, „Rezonanțe Sonore” și „Meleagurile dorului” care au apărut la Editura Grafoart, ce a publicat și cartea sa „Despre pianistică”.

Împreună cu fiica sa, Corneliu Gheorghiu a creat la Bruxelles Fondul Fortuna, în memoria soției sale, Florica. Acest fond ajută, sub egida Fondation Roi Baudouin, tineri muzicieni la început de carieră.

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Copilăria
  • 1.2Întâlnirea cu George Enescu
• 2Activitate solistică
• 3Activitate didactică
• 4Creația^[14]
  • 4.1Perioada 1930-1935
  • 4.2Lucrări pentru voce și pian (1949-2018)
  • 4.3Lucrări pentru pian
  • 4.4Lucrări pentru vioară și pian
  • 4.5Lucrări pentru formații camerale
  • 4.6Transcripții și adaptări
  • 4.7Cadențe
• 5Publicații
• 6Note
• 7Bibliografie
• 8Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Copilăria[modificare | modificare sursă]

Corneliu Gheorghiu s-a născut în 14 septembrie 1924, la Botoșani, într-o familie impregnată de o atmosferă profund muzicală: tatăl său Nicolae, farmacist, cânta la vioară, iar mama, Ecaterina Eufrosina, cânta la pian.

Pasionat de muzică din primii ani de viață, Corneliu Gheorghiu a asistat la lecțiile de vioară ale fratelui său mai mare, fiind fascinat de „gesturile profesorului Poch”, pe care le imita, imaginându-și că are propriul său instrument. Mama sa este cea care i-a oferit primele îndrumări, după ce a observat pasiunea sa.

Cursuri de pian cu Doamna Marița Goilav și studiul viorii cu domnișoara Costin.

În 1930, la doar șase ani, a susținut un mic recital de pian pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, interpretând câteva compoziții proprii, un Galop și Menuetul de Boccherini. Până la vârsta de opt ani a compus nouă valsuri, un tango, un Andante cantabile, două marșuri și două fantezii pentru pian și un preludiu în do minor pentru vioară.

Întâlnirea cu George Enescu[modificare | modificare sursă]

În 1931, George Enescu ajunge în turneu la Botoșani. Contactat de fosta sa colegă, Marița Goilav, pentru a-l asculta pe talentatul său elev, Corneliu Gheorghiu, Enescu acceptă greu, fiind copleșit de „copii minune” la tot pasul, și cu o singură condiție: băiețelul să-i cânte propriile sale compoziții. Astfel, Corneliu Gheorghiu este ascultat de Enescu, care e surprins de forma de lied a creațiilor sale „melodioase și corect armonizate”, recomandându-i să studieze la Academia Regale de Muzică și Artă Dramatică din București.

Admis în 1933, va avea profesori prestigioși pentru studiile sale:

pianul cu Florica Musicescu, compoziție cu Mihail Jora, armonie și contrapunct cu Ion Nonna Otescu, estetică, forme muzicale și contrapunct cu Dimitrie Cuclin, muzică de cameră cu Mihail Andricu, teorie și solfegii cu Ioan D. Chirescu, istoria muzicii și folclor cu Constantin Brăiloiu. În acea perioadă l-a cunoscut pe pianistul Dinu Lipatti, cu care va dezvolta ulterior o frumoasă relație de prietenie.

ACTIVITATE SOLISTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Debutează ca solist cu Concertul pentru pian nr. 26, în Re Major, de W.A. Mozart, interpretat alături de orchestra studenților, dirijată de Mihail Jora, la sala Dalles, în cadrul Festivalului Mozart.

Continuă să compună lucrări vocale si instrumentale - pentru pian, vioară.

Obține Premiul Marioara Voiculescu, acordat celui mai bun student al claselor de pian, urmat de Premiul Aurelia Cionca la Concursul cu același nume.

În 1949 interpretează Concertul în fa minor la Festivalul Bach, dirijat de Maestrul Constantin Silvestri.

Susține mai multe recitaluri de pian, de muzică de cameră, concerte în București și în țară, iar în anul 1950 este numit Solist de Stat ^[2] . Cariera solistică continuă și în Polonia (1957), Finlanda (1961), Cuba (1964), Rusia (1964), Franța (1965), Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Germania (1966, 1967, 1968), Liban (1969) ^[3].

La Electrecord imprimă în 1970 ^[4], alături de violonistul Mircea Negrescu, Sonatina pentru vioară și pian de Dimitrie Cuclin ^[5] și Sonata pentru vioară și pian op. 32 de Mihail Andricu ^[6].

În 1978 înregistrează la Electrecord, alături de basul Nicola Rossi-Lemeni discul M.P. Musorgski – Cântecele și dansurile morții; Cântece ^[7].

Tot la Electrecord realizează înregistrări cu Miniaturi pentru pian de compozitori români, album ce conține Preludiu in fa diez minor; Omagiu pe numele „Fauré" de George Enescu, Trei piese din suita pe teme populare tîrnăvene de Tudor Ciortea, Două piese pentru pian de Paul Constantinescu, Suită pentru pian de Alexandru Pașcanu, Patru miniaturi pentru pian de Vinicius Grefiens, Trei piese pentru pian de Dan Constantinescu ^[8]

Instalat la Bruxelles din 1978, susține recitaluri și concerte în Belgia, Olanda, Norvegia, Elveția, Anglia, Franța, Spania, Italia, Grecia.

Emisiuni de radio si televiziune în Elveția, Belgia, Germania, Grecia.

În 2017 realizează o serie de nouă emisiuni cu Monica Isàcescu la Radio România Muzical.

Realizatoarea Mihaela Poenaru îi consacră o emisiune pentru Trinitas.

În 2015, Muzeul George Enescu prezintă o expoziție ce retrasează itinerarul pianistului, compozitorului și profesorului universitar

Corneliu Gheorghiu: SUFLETUL PIANULUI, expoziție ce a fost prezentată și la Bruxelles și la Paris în 2017.

În toamna 2018, Asociația culturală Vis de Artist o va prezenta la Botoșani, la Muzeul Județean Botoșani.

ACTIVITATE DIDACTICĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Din anul 1963 a fost profesor al Conservatorului bucureștean, ulterior devenind șef al catedrei de pian principal. Printre studenții care au fost îndrumați de Corneliu Gheorghiu se numără: Krimhilda Cristescu, Alexandru Hrisanide, Dan Grigore, Cristian Mandeal, Ina Macarie, Alexandrina Zorleanu, Corina Sângeorzan, Adriana Fiederer, Anca Rachmuth, Ghizela Tulvan, Yvonne Dumitrescu Frankenfeld, Mihai Teodoru, Lia Dobric, Anca Boboc, Oana Velcovici, Genichiro Murakami ^[9], Alexander V. Panku ^[10], Marius Popp ^[11], Sebastian Ene ^[12], Eva Rădăcineanu, Sorin Melinte.

A susținut conferințe și prelegeri însoțite de exemplificări proprii, la conservator – alături de colegi și studenți, la radio și TV, despre Lipatti (1966), Enescu (1967), Baladele lui Chopin ( 1978 ), Melosul folcloric românesc în compoziții " savante " la Venezia, etc.

A fost membru al juriului la Concursul Enescu din 1967, secțiunea pian, alături de Nadia Boulanger, Florica Musicescu, Sigismund Toduță ^[13].

La Bruxelles a fost profesor la Academia Regală de Muzică, în perioada 1978-1989.

CREAȚIA^[14][MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 15 iunie 2000  Corneliu Gheorghiu, împreună cu alți prieteni muzicieni, interpretează un program exclusiv de creații proprii, la Bibliotheca Wittockiana din Bruxelles.

Lucrările sale sunt inspirate de melosul popular românesc, precum și de școala franceză de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea ^[15].

Perioada 1930-1935[modificare | modificare sursă]

Vals în Sib Major

Vals în la minor (dedicat mamei sale)

Vals în re minor

Vals în Fa Major (dedicat surorii sale)

Vals în Fa Major

Vals în Fa Major (dedicat Marcelei Teodoru)

Vals în Re Major (dedicat tatălui său)

Vals în Sol Major

Vals în Re Major

Andante commodo (dedicat lui Ionel Teodoru)

Marș nr. 1 în Sib Major (dedicat sublocotenentului Idieru)

Marș nr. 2 în Do Major (dedicat Grănicerilor din Botoșani)

Romanța No.1 în re minor

Romanța No.1 în re minor (dedicată profesoarei Marița Goilav)

Marș în Sol major (dedicat locotenentului Traian Ionescu, soțul verișoarei sale din Roman, Cecilia Secară)

Romanța nr. 3 în mi minor (Tango-ul „Vișinata”, dedicat verișoarei sale Cica - Cecilia Secară)

Lucrări pentru voce și pian (1949-2018)[modificare | modificare sursă]

Versuri Șt. O. Iosif:

Cântec sfânt (1949), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.

April (1956), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.

Versuri Sully Prudhomme:

Rouă și lacrimi (1949), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.

Suspin (1949), pentru bariton-bas și pian.

Versuri Veronica Porumbacu:

Îmi place (1959), pentru bariton și pian.

Ploaie de vară (1959), pentru bas și pian.

Bărăganuri (1962), pentru soprană și pian.

Versuri Paul Everac (Petre Constantinescu):

Declin, pentru bas și pian.

Versuri Ilinca Gheorghiu:

Après l’orage (1986), pentru mezzo-soprană și pian.

Le temps qui passe (1986), pentru soprană și pian.

Chanson d’Automne (1988), pentru soprană (mezzo-soprană) și pian.

Du bout des doigts (1991), pentru soprană și pian

Spre (1991)

Avant que le jour ne se lève (1992), pentru mezzo-soprană și pian.

Berceuse pour Morgane (1993), pentru soprană și pian.

La fin du voyage (1995), pentru soprană și pian.

Le palimpseste (1997), pentru soprană și pian.

Insomnie (2000), pentru soprană și pian

În prag de toamnă (2002), pentru soprană și pian.

Ton souvenir… (2004), pentru mezzo-soprană și pian.

L`equilibistre (2004).

Vanité (2009), Vanité II (2014).

Poveste din satul 2 Mai, pentru soprană și pian.

În mijloc de coline albastre (Entourée de collines bleues) (1988), pentru soprană/mezzo-soprană și pian.

Le grenier pentru mezzo-soprană și pian

Juin, pentru soprană și pian.

La pluie, pentru mezzo-soprană și pian.

Amintire (2014), pentru soprană și pian.

Har (2014), pentru soprană și pian.

Le Sablier (2014), pentru soprană și pian.

Visare (2014), pentru soprană și pian.

În loc de mărțișor (2014).

Acasă (8.12.2017)

Florii (26.03-26.04.2018)

Envol

Bonheur insolent

Comme si ma vie en dependait

Versuri Mihai Eminescu:

Lacul – versiunea I (2015), pentru bariton și pian.

Lacul – versiunea II (2015), pentru bariton și pian.

Dorința (2015), pentru bariton și pian.

Și dacă… (2015), pentru bariton și pian.

Gândind la tine (4.05.2018).

Lucrări pentru pian[modificare | modificare sursă]

Triptic Moldav:

I. Flueraș pe malul Bistriței (1957)

II. Cându-i mai bini di trăitu’ (1956-1971)

III. Sărbătoare-n sat (dedicată soției sale, Florica) (1952)

Suita Vâlsană:

I. Doina (Cântecul Vâlsanului) (1947)

II. Colindă („O, ce veste minunată!”) (1950) = Colinda sur un Noël Roumain

III. Bețivul satului (1944)

IV. Chef la pădure (Baccanala) (1944-1982)

Capriccio (1942)

Cântec de leagăn pentru Daniela (1945)

Preludiu sublunar (1948)

Barcarola (Cântec de leagăn pentru Ilinca) (Sinaia, 1971)

Cântec din Făgăraș (Dedicație Pentru Ilinca – examen la pian) (1973)

Sonata monopartită (1975) = Sonate pour piano

Toccatina (1989)

Bolero (13.03.1991)

Lucrări pentru vioară și pian[modificare | modificare sursă]

Sonata tripartită:

I. Allegro giocoso (1942)

II. Lento afettuoso (Cântec fără cuvinte) (1947)

III. Robusto (Dans țărănesc) (1971)

Poem (Descifraj pentru tine) (1947) = Poem pentru vioară și pian (Poème pour violon et piano)

Lucrări pentru formații camerale[modificare | modificare sursă]

Improvizație – pentru 3 viori (1.04.1954)

Danse roumaine pour violoncelle et piano (10.09.1987)

Capriccio – pentru flaut, vioară și pian (1991)

Doină și joc pentru flaut și pian (Doïna  et jeu pour flûte et piano) = Barcarolă (Suita vâlsană)

Legendă și horă moldavă pentru oboi și pian (Légende et hora moldaves pour hautbois et piano)

Transcripții și adaptări[modificare | modificare sursă]

Jacques Ibert – Măgărușul, de la pian la violoncel

Mazas – Studiu pentru vioară, acompaniament pian pentru vioară (1936)

Gabriel Fauré – După un vis, de la voce la pian solo (1951)

Haydn – Adagio, de la pian la violoncel (1952)

Richard Strauss – Serenada, de la voce la pian solo (1958)

Gluck – Gavotta, adaptare ușoară pentru elevi la pian (1992)

Cadențe[modificare | modificare sursă]

– la Concertul în Re major K.V.537 de Mozart (1952)

– la Concertul în Do major K.V.246 de Mozart (1960)

–  la Concertul în Si bemol major op. 19 de Beethoven (1961)

PUBLICAȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Despre pianistică, ediție realizată de Oana Rădulescu-Velcovici, București, Editura Muzicală GRAFOART, Editura UNMB, 2014.

Rezonanțe vocale, București, Editura Muzicală Grafoart, 2018.

Mircea Negrescu, Corneliu Gheorghiu - Sonatina pentru vioară şi pian, Andante

MIHAI POP

Mihai Pop
Date personale
Născut	18 noiembrie 1907[1][2]  Glod, Strâmtura, Maramureș, România
Decedat	8 octombrie 2000 (92 de ani)[1][2]  București, România
Cetățenie	România
Religie	Biserica Română Unită cu Roma
Ocupație	etnolog[*] filolog[*]
Activitate
Organizație	Universitatea din București
Premii	Premiul Herder (1967)
Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române

Acest articol se referă la un etnolog. Pentru alte sensuri, vedeți Mihai Pop (dezambiguizare).

Mihai Pop (n. 18 noiembrie 1907,^[1][2] Glod, Strâmtura, Maramureș, România – d. 8 octombrie 2000,^[1][2] București, România) a fost un folclorist, antropolog cultural și etnolog român, renumit cercetător al culturilor din sud-estul Europei, laureat al premiului Herder (1967), membru de onoare al Academiei Române (2000).

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Distincții
• 3Lucrări
  • 3.1Volume
• 4Note
• 5Bibliografie
• 6Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la data de 18 noiembrie 1907 în satul Glod din comitatul Maramureș, provenind dintr-o străveche familie de nemeși maramureșeni, tatăl său fiind preot greco-catolic. A urmat cursul inferior la Gimnaziul Piarist din Sighet, devenit după naționalizarea din 1920 Liceul „Dragoș Vodă”, pe care l-a absolvit în 1925.

Între 1925–1929 urmează studiile la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, obținând licența în litere cu o teză elaborată sub îndrumarea lui Ovid Densusianu. Urmează apoi studii de specializare în slavistică (1929-1934) la Praga, Cracovia, Bonn și Varșovia, unde îi are ca profesori pe M. Murko, P. Bogatyrev, I. Horak, M. Tille, R. Jakobson, nume de rezonanță în folcloristica, etnografia, lingvistica și teoria literară universală.

Între 1928-1929 funcționează ca profesor suplinitor la Liceul Spiru Haret din București.

Între 1929-1936 face parte din echipele de cercetare ale școlii sociologice în cadrul Institutului Social Român, condus de Dimitrie Gusti. Participă la anchetele sociologice complexe din Drăguș (Făgăraș), Runcu (Gorj), Cornova (Basarabia), Dâmbovnic (Argeș) etc. Tot din 1929 devine colaborator al Arhivei de Folklor a Societății Compozitorilor Români, inițiată de Constantin Brăiloiu.

Între 1936-1939 ajunge asistent la catedra de Istoria literaturii române și Folclor condusă de Dumitru Caracostea.

În 1939 conduce împreună cu Anton Golopenția grupul de cercetări sociologice în plasa Dâmbovnic, județul Argeș, rezultatele acestei anchete de teren fiind publicate trei ani mai târziu, în revista „Sociologie românească”. Între membrii echipei se numărau sociologul Miron Constantinescu, etnograful N. M. Dunăre și folcloristul Ovidiu Bârlea.

În 1942 obține titlul de doctor în filologie la Universitatea din Bratislava, cu teza Cuvinte compuse de origine veche slavă bisericească în vechea limbă scrisă, lucrare elaborată sub îndrumarea științifică a lui M. Weingart și susținută apoi cu I. Stanislav.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial (1941–1944) a fost numit atașat cultural la ambasada română din Bratislava. Îndepărtat din învățământ în 1948, s-a ocupat, începând cu anul 1949, împreună cu folcloristul Harry Brauner, de organizarea Institutului de Folclor din București

Între 1949-1954 lucrează în calitate de coordonator al activității științifice în cadrul nou înființatului Institut de Folclor, ajungând apoi director adjunct științific (între 1954-1965) și, ulterior, director al Institutului de Etnografie și Folclor (într-o vreme Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice) între 1965-1974.

În 1963 devine docent în științe filologice al Universității din București.

În anul 1957 revine la catedră, fiind conferențiar (1957-1963) și apoi profesor de folclor (1963-1975) la Facultatea de limba și literatura română a Universității din București, specialitatea fiind de folclor literar românesc. Între 1968-1972 ajunge șeful catedrei de literatură română veche și folclor de la aceeași facultate.

În anul 1975 iese la pensie, rămânând profesor consultant la catedra de Etnologie și Folclor a Facultății de Litere din București.

A mai deținut și funcțiile de președinte al Societății Internaționale de Etnologie și Folclor (1971), președinte al societăților de etnologie din Paris și New York, pe cea de membru al Academiei Americane de Științe Sociale, precum și al altor numeroase societăți științifice străine.

A fost profesor invitat la mari universități: Marburg (Germania), Berkeley și Ann Arbor (SUA), Paris (Franța).

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distins și încununat cu premii, decorații și titluri, datorate activității sale științifice:

• Medalia pentru Merite în Relațiile Româno-Cehoslovace
• Ordinul Muncii, clasa a III-a (1957)
• Ordinul „Meritul cultural”, clasa a II-a (1968)
• Premiul internațional „Johann Gottfried Herder”' (1967)
• Premiul Fundației „Ethnos” (1995)

LUCRĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Volume[modificare | modificare sursă]

• Îndreptar pentru culegerea folclorului, București, Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, Casa centrală a creației populare, 1967, 112 pag.
• Obiceiuri tradiționale românești, București Consiliul Culturii și Educației socialiste, Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologice, 1976, 192 pag.
  reed. Editura Univers (ediție revăzută, postfață de Rodica Zane), București, 1999, 232 pag.
• Folclor literar românesc, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1976, 385 pag. (în colaborare cu Pavel Ruxăndoiu)
  ediția a II-a, 1978, 380 pag.
  ediția a III-a, 1991, 303 pag.
• Zona etnografică Lăpuș, București, Editura Sport-Turism, 1984, 148 pag. (în colaborare cu Georgeta Stoica)
• Folclor românesc (ediție îngrijită de Nicolae Constantinescu și Al. Dobre), București, Editura Grai și Suflet - Cultura Națională, 1998
  vol. 1, 358 pag.
  vol. 2, 356 pag.

Mihai Pop - Instrumentală taragot live