1. /11 NOIEMBRIE 2023 - RELIGIE ORTODOXĂ
+ Sf. M. Mc. Mina,
Sf Mc Victor și Vichentie;
Sf. Mc. Ștefanida;
Sf Cuv. Teodor Studitul
+ Sf. Mare Mc. Mina
Viața Sfântului Mare Mucenic Mina
Fericitul Mina, nerăbdând să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, și-a lăsat ostășia și s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a viețui cu fiarele decât cu poporul care nu cunoaște pe Dumnezeu. Și umbla din loc în loc prin munți și prin pustietăți, învățând Legea Domnului, iar cu postul și cu rugăciunea curățindu-și sufletul său, slujea ziua și noaptea adevăratului Dumnezeu.
Sfântul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credința creștin și cu slujba ostaș, fiind sub stăpânirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărățeau Dioclețian și Maximian, împărați păgâni care au dat poruncă în toate părțile ca, creștinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciți și omorâți toți; încât credincioșii pretutindeni erau siliți spre jertfe idolești.
Atunci fericitul Mina, nerăbdând să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, și-a lăsat ostășia și s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a viețui cu fiarele decât cu poporul care nu cunoaște pe Dumnezeu. Și umbla din loc în loc prin munți și prin pustietăți, învățând Legea Domnului, iar cu postul și cu rugăciunea curățindu-și sufletul său, slujea ziua și noaptea adevăratului Dumnezeu. Apoi trecând multă vreme, s-a făcut un mare praznic idolesc în cetatea Cotuanului, la care adunându-se mulțime de popor păgânesc, se făceau diferite jocuri și priveliști, alergări de cai și lupte în cinstea necuraților zei, la care priveliște privea toată cetatea cu luare aminte, de pe locuri înalte.
Acel praznic, văzându-l Sfântul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de râvnă după Dumnezeu, și lăsând munții și pustietatea, a venit în cetate și în mijlocul priveliștii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toți, și a strigat cu glas tare: „Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine”. Acestea strigând sfântul, toți cei de la priveliște și-au întors ochii spre dânsul și tăcând se mirau de îndrăzneala lui. Acolo se afla și Piros, ighemonul cetății.
Acela îndată a poruncit să prindă pe sfântul și, aducându-l, l-a întrebat: „Cine ești tu?”. Iar Sfântul Mina a strigat în auzul a tot poporul, zicând: „Eu sunt robul lui Iisus Hristos, Care împărățește în cer și pe pământ”. Și iar l-a întrebat ighemonul: „Străin ești sau ești locuitor de aici? Și cum ai îndrăzneala aceasta să strigi astfel în mijlocul priveliștii?”. Iar sfântul nerăspunzând la cuvintele lui, unul din ostașii cei ce stăteau înainte l-a cunoscut pe dânsul și a zis: „Cu adevărat, acesta este Mina ostașul care era sub stăpânirea tribunului Fermilian”.
Iar ighemonul a zis: „Oare ostaș ai fost, precum grăiesc aceștia despre tine?”. Sfântul a răspuns: „Așa este, ostaș am fost și petreceam în cetatea aceasta; dar, văzând fărădelegile poporului celui amăgit de diavoli care se închină idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepădat slujba ostășească și am ieșit din cetate, ca să nu fiu părtaș fărădelegii și pieirii lor; și am umblat până acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredincioși și vrăjmași Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am râvnit după Dumnezeul meu și am venit să mustru orbirea voastră și să mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul cu cuvântul Său și ține toată lumea”. Auzind acestea ighemonul, a poruncit să ducă pe sfântul în temniță și să-l păzească până a doua zi. Iar el, toată ziua aceea s-a îndeletnicit cu prăznuirea și cu priveliștea.
A doua zi a șezut ighemonul la judecată și scoțând din temniță pe Sfântul Mina, în toate chipurile voia să-l înduplece pe el la închinăciunea idolească, făgăduindu-i daruri și cu munci îngrozindu-l. Dar de vreme ce nu a putut să-l înduplece cu cuvintele sale la credința cea idolească, a început a-l sili. Și dezbrăcându-l și întinzându-l la pământ patru ostași, a poruncit să-l bată fără cruțare cu vine de bou, încât curgeau șiroaie de sânge din rănile lui. Iar un oarecare dintre cei ce stăteau acolo, cu numele Pigasie, a zis către sfântul: „Miluiește-te pe tine, omule, și te supune poruncii ighemonului, mai înainte, până nu va fi zdrobit trupul tău de răni. Eu te sfătuiesc, apropie-te de zei, numai până la o vreme, ca să te izbăvești de muncile acestea; iar pe urmă iarăși vei sluji Dumnezeului tău. Vei aduce o dată jertfă idolilor și puțină vreme vei sluji lor, ca să scapi de cumplitele munci”.
Sfântul a răspuns cu asprime: „Du-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii, căci eu am jertfit și încă voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului meu, Care-mi dă ajutorul Său și mă întărește în răbdare, încât muncile acestea mai mult mi se par ușurare decât cumplită muncă”. Mirându-se muncitorul de răbdarea aceasta, a poruncit să pună asupra lui mai multe munci. Deci, sfântul a fost spânzurat pe lemn și cu unghii de fier strujit, iar muncitorul, batjocorindu-l, zicea: „Oare simți vreun fel de dureri, Mina? Oare îți plac muncile? Voiești să-ți mai îndulcesc această dulceață?”.
Iar mucenicul, deși pătimea, a răspuns ighemonului: „Nu mă vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurtă vreme, pentru că-mi stau înainte ostașii Împăratului ceresc care îmi ajută și pe care tu nu-i vezi”. Iar ighemonul a poruncit slugilor să muncească mai aspru pe sfântul și zicea: „Nu mărturisi aici alt împărat afară de împărații romanilor”. Iar mucenicul răspundea: „Dacă ați fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu ați fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Împărat al cerului și al pământului și nu este altul afară de Dânsul. Iar voi, neștiindu-L pe El, Îl huliți și-L asemănați cu împărații voștri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească și stăpânirea, Însuși fiind Domn a toată făptura”.
Ighemonul a zis către dânsul: „Cine este Acela Care dă stăpânire împăraților și stăpânește peste toți?”. Mucenicul a răspuns: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viază, Căruia toate I se supun, cele din cer și cele de pe pământ. Acela este Care așează în scaune pe împărați și le dă stăpânire”. Muncitorul a zis: „Oare nu știi că împărații romanilor se mânie asupra tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos și au poruncit să-i omoare pe dânșii?”.
Răspuns-a mucenicul: „Domnul a împărățit, să se mânie popoarele. Dacă împărații voștri se mânie asupra lui Hristos și asupra creștinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de acea mânie nu țin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă, ca să petrec în mărturisirea Preasfântului Său Nume până la moarte și să mă îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărți? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va despărți pe mine de dragostea lui Hristos!”.
După aceasta muncitorul a poruncit să frece rănile lui cu petece de păr. Și acestea făcându-se, mucenicul zicea: „Acum mă dezbrac de haina cea de piele și mă îmbrac cu veșmântul mântuirii”. Apoi a poruncit muncitorul să-l ardă pe sfânt cu făclii aprinse și a fost ars tot trupul lui, iar el tăcea. Și l-a întrebat pe el ighemonul: „Oare nu simți focul, Mina?”. Sfântul a răspuns: „Dumnezeul nostru pentru Care pătimesc, este foc mistuitor și-mi ajută mie și pentru aceea nu bag în seamă focul acesta cu care mă ardeți și nu mă tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru că îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă”.
Zis-a lui ighemonul: „Cum grăiești tu acestea, căci ai petrecut toți anii vieții tale în oaste și știi carte?”. Sfântul a răspuns: „Domnul nostru Iisus Hristos a zis nouă: Când veți fi duși înaintea împăraților și a domnilor pentru Mine, nu vă îngrijiți cum sau ce veți grăi, că vi se va da în acel ceas gură și înțelepciune cu care veți grăi”. Iar ighemonul a întrebat: „De unde a știut Hristosul vostru că veți pătimi pentru Dânsul unele ca acestea?”.
Sfântul a răspuns: „De vreme ce este Dumnezeu adevărat, apoi este și înainte-văzător. El a știut și știe toate cele ce vor fi și mai înainte de a se face oarecare lucruri; toate sunt știute de El, și chiar și gândurile noastre le cunoaște”. Iar ighemonul neștiind ce să spună împotriva acestora, a zis către sfântul: „Mina, lasă cuvântarea cea multă și alege una din două: sau fii al nostru, ca să nu te muncim mai mult, sau fii al lui Hristos, ca să te pierdem odată”.
Sfântul a răspuns cu mare glas: „Al lui Hristos am fost, sunt și voi fi!”. Iar ighemonul a zis: „Dacă voiești, te voi lăsa două sau trei zile ca să te gândești bine și să ne dai răspunsul cel de pe urmă”. Sfântul a răspuns: „Nu două sau trei zile au trecut de când sunt creștin, și n-am cugetat niciodată să mă lepăd de Dumnezeul meu. Deci nu se cade mai mult a gândi, nici a nădăjdui ighemoane altceva a auzi de la mine, decât numai acest răspuns de pe urmă: de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda și idolilor voștri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu înaintea celor fără de suflet”.
Atunci ighemonul, mâniindu-se mai mult, a poruncit să aștearnă pe pământ cârlige și multe cuie de fier și peste acelea să târască legat pe Sfântul Mina. Iar el, ca și când ar fi fost tras pe niște flori, mai cu îndrăzneală defăima pe zei și nebunia poporului celui înșelat de diavoli. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu vergi de plumb și a fost muncit astfel mult timp. Iar unul din ostașii care erau acolo, anume Iliodor, a zis către muncitorul: „Stăpâne ighemoane, nu este tăinuit luminării tale cum că neamul creștinesc este nepriceput și nu bagă seama de munci, ca și o piatră sau lemn fără suflet, iar moartea o socotesc că pe o băutură dulce. Deci, nu te osteni mai mult, ci poruncește mai degrabă a sfârși pe acest creștin împietrit”.
Îndată ighemonul a dat această hotărâre asupra sfântului: „Pe Mina, ostașul cel rău, care a căzut în credința creștinească, iar porunca împărătească nu a vrut s-o asculte, nici a voit să jertfească zeilor, poruncim să se taie cu sabia, și trupul lui să fie ars în foc înaintea tuturor”. Deci, luând ostașii pe Sfântul Mucenic Mina, l-au dus după cetate și i-au tăiat capul; apoi aprinzând un foc mare au aruncat într-însul sfântul trup mucenicesc. Iar oarecare dintre credincioși, după ce s-a stins focul, au venit acolo și au apucat părți din moaștele sfântului care rămăseseră din foc. Învelindu-le în pânza curată, le-au uns cu aromate, iar după puțină vreme le-au dus în patria lui și le-au pus la loc cinstit, pe care loc mai pe urmă au zidit și o biserică în numele lui; și multe minuni se săvârșeau într-însa cu rugăciunile sfântului.
Sf Mc Victor și Vichentie
Viața Sfântului Mucenic Victor
Sfântul Victor, prorocind moartea năprasnică a celor ce l-au chinuit, s-a rugat și și-a plecat capul, care a fost tăiat cu toporul. Iar după tăiere a curs lapte amestecat cu sânge și mulți din cei necredincioși văzând acea minune, au crezut în Hristos.
În vremea împărăției lui Antonin împăratul Romei, era un ostaș de fel din Italia, ostășind sub stăpânirea voievodului Sebastian, cu numele Victor, care a crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, iar numele Lui cel Preasfânt îl mărturisea înaintea tuturor. Pornindu-se prigoană asupra creștinilor, a chemat voievodul pe fericitul Victor și i-a zis: „Au venit la noi cărți de la împăratul, poruncind să vă ducem pe voi, creștinii, la jertfele zeilor noștri; iar pe cei ce nu se vor supune, cu grele munci să-i chinuim. Deci tu, Victore, să aduci jertfă zeilor, ca să nu cazi sub munci, căci îți vei pierde viața și sufletul tău”.
Iar Sfântul Victor a răspuns: „Eu nu mă voi pleca poruncii împăratului celui muritor și nu voi face voia lui, pentru că am pe Împăratul Cel fără de moarte, Dumnezeul și Mântuitorul meu Iisus Hristos, a Căruia împărăție este fără de sfârșit și cei ce fac voia Lui vor avea viață veșnică; iar cei ce fac voia împăratului vostru cel muritor, a căruia împărăție este vremelnică, vor pieri în veci”.
Voievodul a zis către dânsul: „Tu ești ostaș al împăratului nostru, supune-te dar poruncii lui și adă jertfă”. Sfântul a răspuns: „De acum nu mai sunt ostaș al împăratului vostru cel pământesc, ci al Celui ceresc, pentru că deși am ostășit o vreme sub stăpânirea împăratului vostru, însă n-am încetat a sluji Împăratului meu. Și acum nu-L voi lăsa pe El și idolilor voștri nu voi jertfi. Deci, fă ceea ce voiești. Iată trupul meu este în mâinile tale, iar peste suflet are stăpânire numai Dumnezeul meu”.
Iar voievodul a zis: „Omule, singur pe tine te dai în primejdie, neascultînd porunca; jertfește zeilor ca să te izbăvești de muncile care îndată te vor ajunge pe tine”. Sfântul a răspuns: „Eu chiar această voiesc, a răbda munci pentru Domnul meu și mult mă voi bucura, învrednicindu-mă a pătimi pentru numele Lui”.
Atunci voievodul îndată a poruncit să-i sfărâme degetele și să le rupă din încheieturi. Apoi a ars un cuptor foarte mult și a aruncat pe Sfântul Victor într-însul, dar a rămas acolo trei zile viu și nevătămat, ca și cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Iar muncitorul a poruncit a treia zi, să deschidă cuptorul și să ia cenușa mucenicului să o arunce în râu. Dar când cuptorul a fost deschis, sfântul a ieșit sănătos, lăudând pe Dumnezeu pentru că nu s-a atins de dânsul focul și nu l-a vătămat. După aceasta voievodul a chemat pe un vrăjitor și i-a poruncit să omoare pe Sfântul Victor cu otravă. Acela a fiert carne cu otravă aducătoare de moarte și i-a dat să mănânce. Iar el a zis: „Deși nu mi se cade a primi de la voi carne necurată și a mânca, dar pentru ca să cunoașteți că nimic nu poate otrava cea aducătoare de moarte împotriva puterii Domnului meu, Dătătorul de viață, o voi mânca”. Apoi, rugându-se, a mâncat carnea cu otravă și n-a pătimit nimic.
Văzând vrăjitorul că nu s-a vătămat sfântul din mâncarea otrăvită, a pregătit alte cărnuri cu otravă mai cumplită și a zis către sfântul: „Dacă vei mânca și aceasta și vei fi viu, îndată voi lăsa tot meșteșugul vrăjitoriei și al fermecătoriei și voi crede în Dumnezeul tău”. Iar Sfântul Victor a mâncat și acele cărnuri amestecate cu otravă și mai cumplită și a rămas iarăși nevătămat. Atunci vrăjitorul a zis cu mare glas: „Iată, ai biruit puterea vrăjitoriei mele, Victore, și sufletul meu cel pierdut de demult l-ai scos acum din iad, pentru că cred în Domnul Iisus Hristos, Cel propovăduit de tine”. Apoi, ducându-se la casa sa, a adunat cărțile vrăjitoriei și toate fermecătoriile și le-a ars, apoi s-a făcut creștin desăvârșit.
Voievodul văzând că nimic nu a vătămat pe sfântul, s-a mâniat foarte și a poruncit să-i taie toate vinele trupului; după aceasta să-l arunce într-o căldare cu untdelemn fierbinte. Însă sfântul zicea: „Așa-mi este de plăcut acest untdelemn ce fierbe, precum celui însetat apa rece”. Iar muncitorul, mai mult umplându-se de mânie, a poruncit să spânzure pe sfântul pe lemn și să-i ardă tot trupul cu făclii; apoi amestecând niște praf omorâtor cu oțet, l-a turnat în gura lui. Iar sfântul a zis: „Oțetul și această otravă de moarte îmi este dulce ca mierea și fagurul”.
Muncitorul, umplându-se mai mult de mânie, a poruncit să scoată ochii mucenicului lui Hristos. După aceasta l-a spânzurat cu capul în jos și s-a dus lăsându-l așa spânzurat trei zile. Iar a patra zi, socotind ostașii că mucenicul ar fi murit, au venit să-l vadă și aflându-l pe dânsul viu, s-au spăimântat; iar toți cei ce veniseră cu el au orbit și-și căutau fiecare povățuitor. Dar sfântului, făcându-i-se milă de dânșii, s-a rugat lui Dumnezeu cu sârguință și a zis către dânșii: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, să vedeți!”.
Apoi ei îndată au văzut și, mergând, au vestit voievodului cele ce s-au făcut. Iar voievodul, mâniindu-se și mai tare, a poruncit ostașilor să jupoaie pielea de pe sfântul. Aceasta făcându-se, o femeie din popor care venise la acea pierzare, anume Ștefanida, cu credința creștină, soția unuia din ostași, a văzut două cununi frumoase coborându-se din cer, una pe capul Sfântului Mucenic Victor și alta pe capul său, și a început cu mare glas a ferici pe sfântul, zicând:
„Fericit ești, Victore, și fericite sunt pătimirile tale pentru Hristos; bine primită este lui Dumnezeu jertfa ta ca și a lui Abel, pentru că singur te-ai jertfit Lui cu inimă dreaptă. Astfel te-a primit pe tine Dumnezeu, ca și pe Enoh, bărbatul cel drept, pe care l-a dus în rai ca să nu guste moartea până la o vreme. Drept ești ca și Noe cel plin de fapte bune și desăvârșit în neamul său. Crezut-ai ca și Avraam și te-ai adus pe tine jertfă lui Dumnezeu ca și Isaac. Avut-ai osteneli ca și Iacov și te-ai făcut preaînțelept ca și Iosif, căruia i-a fost dat a spune mai înainte cele ce erau să fie. Ispite ai răbdat precum Iov, care, după multe pătimiri a biruit pe diavolul; urmat-ai lui Isaia care a fost tăiat de Manase cu fierăstrău. De tine focul nu s-a atins ca și de cei trei tineri din cuptorul lui Nabucodonosor. Ți-ai pus nădejdea spre Dumnezeu, precum David fiul lui Iesei. Căci iată, văd două cununi trimise din cer, una mai mare și mai frumoasă, iar altă mai mică. Deci, cea mai mare se aduce ție de doisprezece îngeri, iar cea mai mică mie, căci și eu sunt vas mai neputincios, însă sunt gata a intra în nevoință și a răbda bărbătește pentru Domnul nostru și sufletul meu a-l pune pentru El”.
Acestea grăind ea și auzind-o voievodul, a poruncit celor ce stăteau înainte să o prindă pe dânsa și să o aducă înaintea sa. Și căutând spre dânsa cu mândrie, a întrebat-o, grăind: „Cine ești tu?”. Sfântă a răspuns: „Sunt creștină!”. Apoi a întrebat-o voievodul despre nume și despre vârsta și aflând că o cheamă Ștefanida și are de la nașterea sa cinsprezece ani și opt luni, iar cu bărbatul său a viețuit un an și patru luni, a început a grăi către dânsa mai cu blândețe, zicând: „Pentru ce vrei să lași așa degrabă lumea această frumoasă și viața aceasta dulce și cu bună petrecere împreună cu bărbatul tău și voiești a-ți pierde frumusețea tinereții tale, dându-te singură de voie, la moarte pentru Cel răstignit?”.
Sfântă a răspuns: „Las lumea aceasta deșartă și vremelnică și toate dulcețile trupești ce sunt pe pământ, precum și pe bărbatul meu, ca să pot ieși împreună cu fecioarele cele înțelepte în întâmpinarea Mirelui Celui nemuritor, a lui Hristos Mântuitorul meu”. Iar voievodul a zis către dânsa: „Lasă acele cuvinte mincinoase și nefolositoare despre Dumnezeul tău și te apropie de zeii noștri și le jertfește lor”. Sfânta Ștefanida a răspuns: „Tu și zeii tăi sunteți plini de minciuni, iar eu grăiesc adevărul; căci Domnul meu adevărat este și nu este nedreptate întru Dânsul. Deci nu voi jertfi mincinoșilor zei, ci voiesc a fi jertfă bine primită adevăratului Dumnezeu, Care viețuiește în cer, ca să nu mă lipsesc de cunună cea pregătită mie întru împărăția Lui”. Iar muncitorul îndată a poruncit să plece la pământ vârfurile a doi copaci de finic ce erau acolo și să lege de dânșii pe Sfânta Ștefanida, și să o sfâșie. Deci, i-a legat un picior de vârful finicului celui plecat, iar altul de celălalt vârf, apoi le-a dat drumul. Iar finicii, ridicându-se la înălțimea lor, au despărțit pe sfânta în două. Atunci sfântul ei suflet zburând ca o pasăre, și-a aflat cuib în cer și cununa cea pregătită ei. Iar pe Sfântul Victor a poruncit tiranul să-l taie cu toporul.
Deci, auzind sfântul hotărârea aceasta, mulțumea lui Dumnezeu. Iar când era să-i taie capul, el a proorocit moartea muncitorilor săi, zicând: „După douăsprezece zile veți muri și voi, iar după douăzeci și patru de zile, voievodul vostru va fi prins de cei potrivnici”. Acestea proorocind, el s-a rugat și și-a plecat capul, care a fost tăiat cu toporul. Iar după tăiere a curs lapte amestecat cu sânge și mulți din cei necredincioși văzând acea minune, au crezut în Hristos. Și mai ales când au văzut împlinirea proorociei lui, căci precum a proorocit, așa a și fost; căci cu moarte năprasnică au pierit cei ce l-au muncit pe el, iar voievodul a căzut în mâinile vrăjmașului său.
Astfel a pătimit Sfântul Victor împreună cu Sfânta Ștefanida în cetatea Damascului, în a unsprezecea zi a lunii noiembrie. Iar acum se sălășluiesc amândoi în cetatea aceea, căreia nu-i trebuie soarele și luna ca să lumineze, pentru că slava lui Dumnezeu o luminează pe dânsa și luminătorul ei este Mielul lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.
Viața Sfântului Mucenic Vichentie
Diaconul Vichentie, luând de la episcopul său poruncă și binecuvântare, nu numai în biserică, ci și în tot locul unde se întâmpla să fie, învăța cu osârdie și povățuia pe calea mântuirii sufletele omenești.
Patria Sfântului Vichentie era Spania. Din tinerețile sale s-a dat spre slujba lui Dumnezeu și se sârguia la dumnezeieștile cărți, învățând legea Domnului ziua și noaptea. El avea învățător înțelept și plin de fapte bune, pe fericitul Valerie, episcopul Augustopoliei. Acesta, văzând pe ucenicul său Vichentie, cu bună pricepere și alese purtări, l-a hirotonit diacon și l-a făcut propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu. Pentru că episcopul, deși era foarte iscusit în dumnezeieștile Scripturi, însă pentru că era peltic la limbă și nu avea deslușită grăire, pentru aceea a însărcinat pe diaconul său, fericitul Vichentie, care, fiind vrednic, înțelept și bine grăitor, învăța pe popor în biserică, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Iar diaconul Vichentie, luând de la episcopul său poruncă și binecuvântare, nu numai în biserică, ci și în tot locul unde se întâmpla să fie, învăța cu osârdie și povățuia pe calea mântuirii sufletele omenești.
În acea vreme a fost trimis în Spania de păgânul împărat Dioclețian, un judecător cu numele Datian, grec de neam, rău din fire și cumplit prigonitor și muncitor al creștinilor. Acest grec a fost trimis ca să omoare fără milă pe toți cei ce cheamă numele lui Hristos. Și venind într-o cetate cu numele Valentia, a vărsat mult sânge creștinesc, răpind ca un lup oile lui Hristos. Auzind de Valerie episcopul și de Vichentie diaconul, care erau în Augustopoli, a trimis după dânșii pe ostașii săi ca să-i aducă ferecați la dânsul spre judecată. Deci i-au prins pe amândoi și cu grele legături de fier fiind legați, i-au chinuit pe cale cu foamea și cu setea. Și de multe ori neputând să alerge iute pe lângă caii care fugeau foarte tare și de care erau legați, ei cădeau jos și îi târau pe drum ca pe niște lemne.
Ajungând la cetatea Valentia, îndată a poruncit muncitorul să-i arunce într-o temniță întunecoasă și umedă și să-i țină multe zile fără mâncare și fără băutură; însă Dumnezeu îi întărea pe dânșii cu darul Său, ca să nu slăbească și le dădea lor putere. Apoi, muncitorul temându-se ca să nu moară legați, căci atunci nu va avea către cine să-și arate îngrozirea, i-a scos înaintea sa și văzându-i neslăbiți de foame și de sete și de legăturile cele grele, ci sănătoși cu trupul și veseli la față, a zis către străjerii temniței: „Pentru ce le-ați dat mâncare și băutură, că iată cum s-au îngrășat”. Iar paznicul temniței se lepăda cu jurământ că nu le-a dat nimic.
Atunci muncitorul a început a vorbi aspru către episcop, socotind că dacă-l va înfricoșa cu iuțeala sa, și diaconul se va îngrozi. Însă n-a fost așa. Căci Domnul Cel ce surpă pe cei puternici de pe scaune și înalță pe cei smeriți, bine a voit că mândria îngâmfatului muncitor să se rușineze de cel mai tânăr și mai mic cu treaptă. Deci, Datian zicea către episcop astfel: „Pentru ce te împotrivești tu poruncii împăratului și nu te închini zeilor noștri, iar pe Hristos Îl slăvești?”. Dar episcopul răspundea blând, ca și când ar fi avut frică.
Sfântul Vichentie, fiind plin de Duhul Sfânt și aprins cu râvnă dumnezeiască, a zis către episcopul său: „Pentru ce, părinte, grăiești lui cu frică și pentru ce nu răspunzi cu îndrăzneală lătrării câinelui acestuia? Mărturisește cu glas tare puterea lui Hristos, mustră cu limba slobodă și biruiește nebunia acestui om viclean, care voiește a face război cu Dumnezeu, Făcătorul său, Care l-a ridicat la această vrednicie, iar cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu se sârguiește a o da diavolilor. Deci, se cuvine a călca până în sfârșit pe diavolul pe care de multe ori eu l-am izgonit din oameni cu numele lui Hristos. Se cuvine, zic, a zdrobi capul balaurului acestuia”.
Auzind acestea Datian și văzând că Sfântul Vichentie, diaconul, nu ține seama de puterea lui, a zis către cei ce stăteau înainte: „Duceți de aici pe episcop, căci eu voi vorbi cu acest tânăr diacon”. Iar către chinuitori a zis: „Gătiți toate uneltele de muncire ca să răspundem acestuia care cu cuvintele sale ne defaimă pe noi”. Deci, mai întâi a poruncit să lege pe sfântul de un stâlp și să strujească tot trupul lui cu unghii de fier. Și făcându-se aceasta, se uda tot pământul de sângele ce curgea șiroaie din trupul lui, încât și oasele se vedeau prin rănile cele adânci. Iar muncitorul îl batjocorea pe el zicând: „Ce zici acum Vichentie, nu vezi cu ce fel de munci este rănit trupul tău?”.
Sfântul a răspuns: „Ceea ce am poftit, aceea am și dobândit. Aceasta din tot sufletul am dorit și să mă crezi, o, judecătorule, că nici un lucru nu-mi este mai dorit decât a pătimi pentru Domnul meu. Nimeni nu mi-a făcut o binefacere că aceasta, decât tu; deși cu răutate o faci această, însă mie îmi faci bine muncindu-mă, căci cu cât îmi înmulțești muncile, pe atât îmi gătește Domnul meu răsplătire în cer. Prin aceste răni cumplite ca pe niște trepte mă sui către Dumnezeu, Care locuiește întru cele înalte. Iată, cu nădejdea spre Dânsul mă ating de cer; iată, porunca împăratului o defaim și râd de nebunia ta. Deci tu, nu înceta, ci te sârguiește mai mult a mă munci. Te rog fii mult mai cumplit asupra mea și poruncește slugilor tale să mă bată neîncetat, până când nu va mai rămânea carne pe mine. Iar eu, robul lui Hristos, Domnul meu, sunt gata a răbda toate pentru numele Lui”.
Auzind acestea tiranul, se rușina și striga slugilor ca mai mult să muncească și mai cumplit să chinuiască pe pătimitorul lui Hristos. Și când a văzut că slugile contenesc, s-a sculat singur și a început a le bate. Sfântul râzând de mânia lui, a zis: „Ce faci judecătorule, pentru ce bați slugile tale? Ele mă muncesc iar tu te răzbuni asupra lor pentru mine?”. Cu aceste cuvinte ale mucenicului și cu răbdarea lui cea nebiruită rănindu-se Datian ca și cu niște săgeți, se tulbura de mânie și scrâșnea din dinți, încât era palid la față și tremura. Apoi a început a vorbi cu blândețe către slugi: „Ce este aceasta, slugile mele credincioase, că acest făcător de rele nu simte mâinile voastre și nu bagă în seamă muncile, ba chiar râde de voi, de care n-a râs nimeni niciodată? Dar oare puțini erau tâlharii și făcătorii de rele și ucigașii de părinți, și fermecătorii, pe care voi cu mâinile voastre cele tari i-ați muncit până la moarte și nici unul n-a fost astfel, precum este acesta, care, fiind în mâinile voastre, fără de rușine își bate joc de mine și de voi? Deci, să nu răbdați rușinea aceasta, ci porniți toată mânia voastră și-l răniți tare”.
Sfântul Vichentie, batjocorind și mai tare neputința lor, a zis: „Nu te rog, tiranule, să încetezi de a mă munci, ci ca să-mi dai mai mari munci, pentru că mai mare este puterea lui Hristos Care îmi ajută, decât puterea ta care mă muncește. Și nu voi înceta de a mărturisi și de a preamări pe Iisus Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu. O, de L-ai fi cunoscut și tu pe Dumnezeul Acela, ai vedea puterea cea mare ce se săvârșește întru mine, neputinciosul, și pe care tu, cu toate slugile tale nu poți s-o biruiești; ci văzând, nu vezi, și auzind, nu înțelegi și nu încetezi a face voia diavolului, spre pierderea sufletului tău”.
Judecătorul, neputând spori nimic cu muncile, pentru că, deși străbătuse fiarele cele ascuțite prin încheieturile și oasele mucenicului până la cele dinlăuntru, el tot nebiruit se arăta, atunci s-a gândit că să-l aducă prin vicleșug la păgânătatea sa. Deci, a început a vorbi către dânsul astfel: „Miluiește tinerețele tale, Vichentie, și nu dori ca să se smulgă floarea vieții tale mai înainte de vreme. Nu-ți tăia șirul anilor vieții tale, cruță-te pe ține singur și te supune nouă, ca să nu pieri până în sfârșit; că mi-e milă de tine și aș fi voit a te vedea nu în necinste și nu în munci, ci în cinste și slavă, pentru că mare vrednicie ți-aș fi dat ție dacă m-ai fi ascultat pe mine”. Sfântul Vichentie a răspuns: „Mai urâtă îmi este blândețea ta cea vicleană, decât mânia ta cea de fiară; eu de munci nu mă tem dar de cuvintele tale cele înșelătoare mă înfricoșez. Încetează dar cu vicleșugul cel vătămător de suflet și toate chinurile întoarce-le asupra mea și fără milostivire muncește-mă, ca să cunoști puterea lui Hristos ce se sălășluiește în cei ce-L iubesc”.
Pentru aceste cuvinte ale mucenicului, mâniindu-se mai mult muncitorul, a poruncit să-l pironească pe cruce și să strujească toate mădularele și încheieturile trupului cu diferite munci. Și când slugile împlineau porunca muncitorului, răstignindu-l, bătându-l și fiare arse punând pe rănile lui, mucenicul lui Hristos a căzut de pe cruce la pământ, iar slugilor părîndu-li-se că sfântul a murit, l-au luat vrând să-l ducă de acolo. Dar el, întărindu-se, cu darul lui Hristos, a scăpat din mâinile lor și alerga la cruce, ocărind pe slugi ca pe niște nebăgători de seamă și neîmplinitori ai poruncii stăpânului lor. Aceia, umplându-se mai mult de mânie, îl munceau în tot felul și din toată puterea lor, până într-atât încât n-au mai putut. După aceasta l-au aruncat în temniță, după porunca muncitorului și acolo fiindu-i tot trupul rănit și toate mădularele sfărâmate și vinele tăiate, l-au pus pe hârburi ascuțite.
Venind noaptea și străjerii adormind tare, a strălucit lumină în temniță și o ceată de îngeri au venit la sfântul, cercetându-l și mângâindu-l. Iar Sfântul Mucenic Vichentie, prin venirea îngerilor a primit ușurare durerilor sale și, umplându-se de bucurie negrăită, slăvea pe Dumnezeu. Apoi străjerii s-au deșteptat și auzind pe sfântul cântând cu veselie și văzând în temniță lumină negrăită, s-au temut foarte tare și alergând au vestit pe Datian. Iar el nepricepând, toată noaptea a cugetat ce ar mai fi de făcut cu nebiruitul mucenic.
Deci, a mai gândit încă un vicleșug. A poruncit să pregătească un pat frumos, pe care, acoperindu-l cu așternuturi moi, să pună pe sfântul în el. Și a orânduit slugi care să-i șteargă sângele, să-i lege rănile și să-i facă slujbă cu vicleșug, prefăcându-se că și cum le-ar fi milă de dânsul. Apoi, sărutându-i picioarele, îl rugau să se miluiască singur și să nu se dea pe sine spre munci mai mari, ci să facă voia împăratului.
Acestea făcându-se astfel, sfântul zicea: „Mai bun îmi era patul de munci și de hârburi, decât acesta, dar nu mă veți înșela pe mine, viclenilor înșelători”. Și văzând muncitorul că nimic nu sporește cu vicleșugul, s-a pornit iarăși spre a-l munci, căci a poruncit să ardă scânduri de fier și să le lipească pe coastele lui; apoi au pus pe sfântul pe grătar de fier. Și făcând foc mare dedesubt, ca pe o carne de mâncare frigeau pe mucenicul. Iar el în toate muncile acelea fiind nebiruit, mărturisea numele lui Iisus Hristos și astfel și-a sfârșit nevoința pătimirii, dându-și duhul în mâinile Domnului său.
Muncitorul, văzând că sfântul a murit, a poruncit să ducă trupul lui la câmp și să-l lase neîngropat, spre mâncarea păsărilor și a fiarelor. Apoi a pus străjeri de departe, ca să nu-l fure creștinii. Iar Dumnezeu, Care păzește pe sfinții Săi, a pus un străjer neobișnuit la trupul mucenicului. Căci a poruncit unui corb să-l păzească și când venea mulțimea de păsări mâncătoare de stârv și năvăleau asupra trupului sfântului, corbul acela pe toate le izgonea și nu lăsa pe nici una să mănânce trupul mucenicului, deși corbul, din firea sa, iubește a mânca trupurile moarte. Însă, cu puterea lui Dumnezeu fiind oprit, nu s-a atins de trupul sfântului și nici o altă pasăre nu a lăsat să se atingă de el. Iar cea mai minunată faptă a fost că a izgonit un lup care voia să răpească trupul mucenicului.
Straja a vestit despre aceasta lui Datian și păgânul se mira foarte. Însă n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu, ci a poruncit să arunce în mare acel trup sfânt, pe care, luându-l ostașii, l-au pus în corabie și, ducându-l departe pe mare, l-au aruncat în adânc, iar ei se întorceau către mal. Dar când erau aproape de margine, iarăși au văzut trupul mucenicului zăcând pe mal și, spăimântându-se, au fugit. Iar creștinii luându-l, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.
Sf. Mc. Ștefanida
Viaţa Sfintei Mucenițe Ștefanida
În vremea împărăţiei lui Antonin împăratul Romei, o femeie din popor, anume Ştefanida, cu credinţa creştină, soţia unuia din ostaşi, a văzut două cununi frumoase coborându-se din cer, una pe capul Sfântului Mucenic Victor şi alta pe capul său, şi a început cu mare glas a ferici pe sfântul, zicând:
"Fericit eşti, Victore, şi fericite sunt pătimirile tale pentru Hristos; bine primită este lui Dumnezeu jertfa ta ca şi a lui Abel, pentru că singur te-ai jertfit Lui cu inimă dreaptă. Astfel te-a primit pe tine Dumnezeu, ca şi pe Enoh, bărbatul cel drept, pe care l-a dus în rai ca să nu guste moartea până la o vreme. Drept eşti ca şi Noe cel plin de fapte bune şi desăvârşit în neamul său. Crezut-ai ca şi Avraam şi te-ai adus pe tine jertfă lui Dumnezeu ca şi Isaac. Avut-ai osteneli ca şi Iacov şi te-ai făcut preaînţelept ca şi Iosif, căruia i-a fost dat a spune mai înainte cele ce erau să fie. Ispite ai răbdat precum Iov, care, după multe pătimiri a biruit pe diavolul; urmat-ai lui Isaia care a fost tăiat de Manase cu fierăstrău. De tine focul nu s-a atins ca şi de cei trei tineri din cuptorul lui Nabucodonosor. Ţi-ai pus nădejdea spre Dumnezeu, precum David fiul lui Iesei. Căci iată, văd două cununi trimise din cer, una mai mare şi mai frumoasă, iar altă mai mică. Deci, cea mai mare se aduce ţie de doisprezece îngeri, iar cea mai mică mie, căci şi eu sunt vas mai neputincios, însă sunt gata a intra în nevoinţă şi a răbda bărbăteşte pentru Domnul nostru şi sufletul meu a-l pune pentru El".
Acestea grăind ea şi auzind-o voievodul, a poruncit celor ce stăteau înainte să o prindă pe dânsa şi să o aducă înaintea sa. Şi căutând spre dânsa cu mândrie, a întrebat-o, grăind: "Cine eşti tu?" Sfântă a răspuns: "Sunt creştină!". Apoi a întrebat-o voievodul despre nume şi despre vârsta şi aflând că o cheamă Ştefanida şi are de la naşterea sa cinsprezece ani şi opt luni, iar cu bărbatul său a vieţuit un an şi patru luni, a început a grăi către dânsa mai cu blândeţe, zicând: "Pentru ce vrei să laşi aşa degrabă lumea această frumoasă şi viaţa aceasta dulce şi cu bună petrecere împreună cu bărbatul tău şi voieşti a-ţi pierde frumuseţea tinereţii tale, dându-te singură de voie, la moarte pentru Cel răstignit?".
Sfântă a răspuns: "Las lumea aceasta deşartă şi vremelnică şi toate dulceţile trupeşti ce sunt pe pământ, precum şi pe bărbatul meu, ca să pot ieşi împreună cu fecioarele cele înţelepte în întâmpinarea Mirelui Celui nemuritor, a lui Hristos Mântuitorul meu". Iar voievodul a zis către dânsa: "Lasă acele cuvinte mincinoase şi nefolositoare despre Dumnezeul tău şi te apropie de zeii noştri şi le jertfeşte lor". Sfânta Ştefanida a răspuns: "Tu şi zeii tăi sunteţi plini de minciuni, iar eu grăiesc adevărul; căci Domnul meu adevărat este şi nu este nedreptate întru Dânsul. Deci nu voi jertfi mincinoşilor zei, ci voiesc a fi jertfă bine primită adevăratului Dumnezeu, Care vieţuieşte în cer, ca să nu mă lipsesc de cunună cea pregătită mie întru împărăţia Lui". Iar muncitorul îndată a poruncit să plece la pământ vârfurile a doi copaci de finic ce erau acolo şi să lege de dânşii pe Sfânta Ştefanida, şi să o sfâşie. Deci, i-a legat un picior de vârful finicului celui plecat, iar altul de celălalt vârf, apoi le-a dat drumul. Iar finicii, ridicându-se la înălţimea lor, au despărţit pe sfânta în două. Atunci sfântul ei suflet zburând ca o pasăre, şi-a aflat cuib în cer şi cununa cea pregătită ei. Iar pe Sfântul Victor a poruncit tiranul să-l taie cu toporul.
Deci, auzind sfântul hotărârea aceasta, mulţumea lui Dumnezeu. Iar când era să-i taie capul, el a proorocit moartea muncitorilor săi, zicând: "După douăsprezece zile veţi muri şi voi, iar după douăzeci şi patru de zile, voievodul vostru va fi prins de cei potrivnici". Acestea proorocind, el s-a rugat şi şi-a plecat capul, care a fost tăiat cu toporul. Iar după tăiere a curs lapte amestecat cu sânge şi mulţi din cei necredincioşi văzând acea minune, au crezut în Hristos. Şi mai ales când au văzut împlinirea proorociei lui, căci precum a proorocit, aşa a şi fost; căci cu moarte năprasnică au pierit cei ce l-au muncit pe el, iar voievodul a căzut în mâinile vrăjmaşului său.
Astfel a pătimit Sfântul Victor împreună cu Sfânta Ştefanida în cetatea Damascului, în a unsprezecea zi a lunii noiembrie. Iar acum se sălăşluiesc amândoi în cetatea aceea, căreia nu-i trebuie soarele şi luna ca să lumineze, pentru că slava lui Dumnezeu o luminează pe dânsa şi luminătorul ei este Mielul lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.
Sf Cuv. Teodor Studitul
| Teodor Studitul | |
 | |
| Date personale | |
|---|---|
| Născut | 759 d.Hr.  Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit |
| Decedat | (67 de ani) Bitinia, Turcia |
| Părinți | Theoctista[*] |
| Frați și surori | Joseph of Thessalonica[*] |
| Religie | creștinism ortodox[*] |
| Ocupație | călugăr scriitor compozitor |
| Limbi vorbite | limba greacă bizantină |
| Venerație | |
| Sărbătoare | 11 noiembrie |
 Sfinți | |
Modifică date / text  | |
Teodor Studitul (n. 759 d.Hr., Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit – d. , Bitinia, Turcia) a fost un imnograf, teolog ortodox și stareț al Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul de la Studion, în marginea orașului Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. Cea mai împortantă contribuție teologică a sfântului Teodor Studitul, Despre sfintele icoane, a fost o apărare a icoanelor în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului bizantin (814-842). Este prăznuit la data de 11 noiembrie în Biserica Ortodoxă și în Biserica Catolică.
Viața[modificare | modificare sursă]
Acesta a trăit pe când împărățea Constantin V Copronim (741-775) și era din părinți evlavioși, anume Fotino și Teoctista. Alegându-și el de mic viața cea bună (monahală) și învățând carte, a ajuns la înălțimea cunoștinței. Deci, călugărindu-se și plinind tot felul de fapte bune, s-a învrednicit harului preoțesc de la Sfântul Tarasie, patriarhul Constantinopolului. Și fiind atunci egumen la Mănăstirea Studion Preacuviosul Platon și lăsând acela egumenia, a primit egumenia fericitul acesta, care a povățuit bine și cu plăcere dumnezeiasca turmă cea încredințată lui, păstorind-o la pășunea mântuirii.
Dar fiindcă a mustrat cu îndrăzneală împreună cu Sfântul Tarasie pe împăratul Constantin VI (780-797), feciorul Irinei, că și-a lepădat pe legiuita sa femeie și a luat pe alta, Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său, iar pe marele Teodor bătându-l, l-au izgonit la Tesalonic. Apoi, Constantin fiind orbit, a fost lipsit și de împărăție, Irina a devenit împărăteasă (797-802). Atunci a fost chemat Teodor din surghiun.
Însă când s-a făcut împărat Nichifor I (802-811), care se numea și Stavrachie, iarăși a fost izgonit sfântul la Tesalonic. Iar când a împărățit Leon Armeanul și căuta să înlăture sfintele icoane, mustrând cu îndrăzneală fericitul Teodor pe împăratul pentru această faptă, a fost izgonit de către dânsul la Metop, lângă lacul Apoloniada, în Frigia, și de acolo iarăși a fost trimis spre partea răsăritenilor, unde a primit vreo sută de toiege pe spinare pe care le-a suferit cu vitejie. Și iarăși a fost chinuit de mai-marele oastei cu grele bătăi.
Și de acolo a fost trimis la Smirna și închis într-o temniță, unde i s-au pus picioarele în butuci pentru chinuri. După aceea, dacă a luat Mihail al II-lea Gângavul (820-829) împărăția, a fost scos din legături marele Teodor și chemat din surghiun. Și având puțină odihnă, s-a aflat cu prietenii săi și cu bună nădejde a răposat întru Domnul.
Era om uscățiv, palid la față, cu păr cărunt și cam pleșuv la cap.
Scrieri[modificare | modificare sursă]
- Despre sfintele icoane
- Cuvântări duhovnicești
- Scrisori
- Iisus Hristos - prototip al icoanei Sale. Tratatele contra iconomahilor, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994 (Titlul cărții este dat de editorul în limba română a câtorva din scrierile Sf. Teodor Studitul. Cartea cuprinde cele trei Tratate contra iconoclaștilor, 15 probleme puse iconomahilor, 7 capitole împotriva iconomahilor și Epistola catre Platon despre venerarea icoanelor. În anexă mai cuprinde Definiția dogmatică a Sinodului VII Ecumenic și Epistola Sf. Grigore de Nyssa despre diferența dintre ființă și ipostas. - cf. Apologeticum Arhivat în , la Wayback Machine.
- Cuvintele Sfîntului Teodor Studitul, Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia, Alba Iulia, 1994 (Lucrarea a fost tradusă și tiparită pentru prima dată în limba română în anul 1784 de Filaret, episcopul Râmnicului. Arhimandritul Athanasie Dinca le-a diortosit și retipărit la Căldărușani în anul 1940. Ediția a treia a fost tiparită de Episcopia Alba Iulia în anul 1994. Cartea conține 95 de cuvântări duhovnicești. - Format digital Apologeticum Arhivat în , la Wayback Machine.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu