MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 6 FEBRUARIE 2024 - ISTORIE PE ZILE:  Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, Teatru/Film, POEZIE, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT, SFATURI UTILE, GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR, GÂNDURI PESTE TIMP

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·         131: Roșia Montană este atestată documentar  Este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa. A fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian ca oraș minier cu coloniști din Iliria. Era cunoscută sub numele de Alburnus Maior. Primul document în care s-a specificat acest nume este o tablă din ceară ce datează din 6 februarie 131. În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de table de ceară. Roşia Montană, înscrisă în lista indicativă pentru patrimoniul mondial. Vivat Alburnus Maior!

·         1508: Maximilian I acceptă, cu acordul Papei Julius al II-lea, în Trento de a fi ales ca Împărat Roman.

·      1685 - Iacob al II-lea al Angliei a devinit rege, dupa decesul fratelui sau Carol al II-lea.

Carol al II-lea – foto – ro.wikipedia.org

Carol al II-lea (engleză Charles II of England) (n. 29 mai 1630 — d. 6 februarie 1685) a fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei de la 30 ianuarie 1649 (de jure) sau de la 29 mai 1660 (de facto), până la moarte. (…) În ultimii săi ani, Carol a trăit nepedepsit și fără rușine din subsidiile lui Ludovic al XIV-lea și a tolerat, în disprețul intereselor Angliei, ca Franța să se extindă în Flandra și pe Rin.

Astfel, regele care trădase cu atâta grație Anglia, două religii, soția sa și toate metresele sale, a putut să-și mențină până la moarte voluptosul și periculosul său echilibru. “După ce voi muri și n-am să mai fiu printre voi – spunea el -, nu știu ce va face fratele meu. Mi-e tare teamă că după ce va ajunge rege, va fi obligat iarăși să peregrineze…Și totuși, voi avea grijă să-i las regatele mele în ordine.”

La 2 februarie 1685 Carol a suferit un atac de apoplexie. A murit după patru zile, la vârsta de 54 de ani, la Palatul Whitehall. Pe patul de moarte, pentru prima oară, a cerut să se cheme un preot catolic și a primit prima și ultima miruire. Tot atunci a cerut fratelui său Iacob să aibă grijă de fostele sale metrese: “poartă-te bine cu Portsmouth și n-o lăsa pe săraca Nelly să moară de foame“.

Boala sa bruscă a dus la suspiciunea de otravă în mintea multora, inclusiv a unuia dintre medicii regali; cu toate acestea, o analiză medicală modernă a considerat că simptomele bolii sale finale sunt similare cu cele ale uremiei (un sindrom clinic datorită disfuncției renale). A fost înmormântat la Westminster Abbey “fără orice fel de fast” la 14 februarie. Carol a fost succedat de fratele său, care a devenit Iacob al II-lea al Angliei și Irlandei și Iacob al VII-lea al Scoției.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

James II by Peter Lely – foto: ro.wikipedia.org

Iacob al II-lea al Angliei (engleză James II) (n. 14 octombrie 1633 – d. 16 septembrie 1701) a fost rege al Angliei, rege al Scoției și rege al Irlandei, din 6 februarie 1685 până pe 11 decembrie 1688. A fost ultimul monarh catolic al celor trei regate. Mulți dintre supușii săi au pus la îndoială politica sa pe teme religioase și tendințele autocratice, astfel încât a fost obligat să abdice în urma Revoluției Glorioase din 1688.

A fost înlocuit nu cu fiul său catolic, James Francis Edward, ci de fiica sa și ginerele său protestanți, Maria a II-a și Wilhelm al III-lea, care au devenit conducători în 1689. Iacob a încercat să-și recapete coroana, ajungând în Irlanda în 1689. După ce a fost înfrânt în Bătălia de la Boyne în vara lui 1690, Iacob s-a întors în Franța, trăindu-și restul vieții sub protecția vărului și aliatului său Ludovic al XIV-lea al Franței.

Iacob este cunoscut în special pentru credința sa în monarhia absolutistă, precum și pentru încercările sale de instaurare a libertății religioase. Amândouă s-au lovit de împotrivirea parlamentului englez, și a majorității populației. Parlamentul, opunându-se tendinței absolutiste din alte țări europene, precum și pierderii de către Biserica Anglicană a supremației legale, a considerat că luptă pentru conservarea libertăților engleze tradiționale.

Aceste tensiuni au transformat domnia de trei ani a lui Iacob într-o luptă pentru supremație între parlament și coroană, care au rezultat în exilarea sa, aprobarea Declarația drepturilor în 1689, și succesiunea hanoveriană.

·         1696: A apărut, în tipografia instalată la Mănăstirea Snagovului “Orânduiala slujbei sfinţilor Constantin şi Elena”. Cartea, publicată de către Mihail Iştvanovici, sub îngrijirea lui Antim Ivireanul, era dedicată lui Constantin Brâncoveanu. Este scrisa în limba slavonă şi română, sub formă de broşură care cuprinde rânduiala Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii din ziua de 21 mai, precum şi Paraclisul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi un canon de rugăciune către aceştia. Rugăciunile sunt în limba slavonă iar prefaţa, tipicul, Paremiile, Apostolul, Evanghelia şi Sinaxarul sunt în româneşte. Această carte reprezintă un bine meritat omagiu adus domnitorului Vodă Brâncoveanu, purtătorul numelui Sfântului Constantin, dar avea ca scop şi întărirea în popor a cinstirii sfinţilor , în care unii datorită influenţei calviniste, nu mai credeau.

·         1778: A fost încheiată alianţa franco-americană. În timpul Războiului de Independenţă din America, reprezentanţi ai Statelor Unite şi ai Franţei au semnat, la Paris, Tratatul de Prietenie şi Comerţ şi Tratatul de Alianţă. Printre semnatarii tratatului din partea coloniilor americane s-a numerat si savantul Benjamin Franklin. Spania a intrat in razboi ca aliat al francezilor in iunie 1779 iar Olanda s-a implicat si ea in razboi din1780.Toate cele trei tari au finantat SUA de la inceputul razboiului pentru a slabi puterea britanica. In Anglia, regele George al III-lea si-a dat seama ca nu mai exista nicio speranta pentru a-i infrange pe colonistii americani.dar era hotarat sa pedepseasca coloniile rebele pastrand 30000 de britanici in garnizoane diferite din America de nord pe termen nelimitat, pentru a bloca si ataca porturile colonistilor si ca sa-i incurajeze pe indienii americani sa atace civili in dispute de frontiera.

·     1806 - Batalia de la San Domingo – Victorie navala britanica împotriva francezilor în Caraibe.

Battle of Santo Domingo – Part of the Napoleonic Wars – Duckworth’s Action off San Domingo, 6 February 1806. Impérial being harassed by the much weaker HMS Northumberland before being driven ashore. Nicholas Pocock, 1808, National Maritime Museum – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la San Domingo a fost o bătălie navală purtata in timpul războaielor napoleoniene între escadrile de nave franceze și britanice. Escadrila franceza condusa de viceamiralul Corentin Urbain Leissègues , plecata din portul francez Brest în decembrie 1805,era una dintre cele două flotile franceze care aveau misiunea să atace rutele comerciale britanice.

·         1822: Nava chinezească Tek Sing (supranumită "Titanicul estului") s-a izbit de un recif lângă Indonezia și s-a scufundat. Aproximativ 1.600 de oameni și-au pierdut viața.

·     1840: Aniversarea semnării Tratatului de la Waitangi dintre băștinașii maori și coloniștii britanici. Este zi de sărbătoare națională in Noua Zeelanda.

O copie a tratatului de la Waitangi – foto: ro.wikipedia.org

A fost un tratat semnat la 6 februarie 1840, de reprezentanți ai Coroanei britanice, și de diferite căpetenii ale triburilor Māori din nordul Insulei de Nord a Noii Zeelande. Tratatul stipula înființarea postului de guvernator britanic în Noua Zeelandă, recunoștea propietatea populației Māori asupra pământurilor și bunurilor sale și acorda băștinașilor Māori egalitatea de drepturi față de cetățenii britanici.

Versiunile în engleză și limba Māori sunt semnificativ diferite și deci nu există consens cu privire la articolele convenite de fapt. Din punctul de vedere britanic, tratatul acorda Regatului Unit suveranitatea asupra Noii Zeelande și guvernatorului îi acorda dreptul de a conduce țara; în rândurile Māorilor, se pare că tratatul a fost interpretat în mai multe modalități dintre care multe erau în conflict cu interpretarea britanică. După semnarea de la Waitangi, un număr de copii ale tratatului au circulat prin Noua Zeelandă și au fost semnate de mulți alți șefi de trib.

·         1857: Apare la Bucureşti in Muntenia, jurnalul politic şi literar ” Concordia”, sub redacţia lui C.A.Rosetti. Jurnalul va apărea pînă la 6 august 1857. Din august 1857 pînă în aprilie 1905, cu unele întreruperi, apare sub titlul de "Românul ", condus de C.A.Rosetti şi fiul său Vintilă C.A.Rossetti. Ziarul va deveni una dintre cele mai citite publicații ale secolului XIX din România. Din 1885 ziarul este purtătorul de cuvînt al liberalilor radicali. Constantin A. Rosetti (n. 2 iunie 1816, Bucureşti - d. 8 aprilie 1885, Bucureşti) a fost om politic român, jurnalist, lider al mişcării revoluţionare de la 1848 în Muntenia, membru fondator al Academiei Române, fondator al Partidului Naţional Liberal. C. A. Rosetti reprezintă un simbol al mişcărilor revoluţionare de pe teritoriul României, un permanent luptător pentru cauzele, valorile şi idealurile româneşti. S-a afirmat ca un lider radical al grupării politice liberale şi a ocupat funcţii importante în stat. De asemenea, Rosetti a fost unul dintre precursorii jurnalismului românesc. Rosetti este ales deputat şi numit secretar în Divanul ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă din Muntenia. S-a numărat printre entuziaştii ce l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite Române, prilej cu care va rosti un discurs memorabil: „Măria Ta, suntem fericiţi că Adunarea electivă din Bucureşti ne-a onorat cu marea şi frumoasa misiune de a depune coroana lui Mihai în mîinile Măriei Tale, căruia fraţii noştri de aici au încredinţat coroana lui Ştefan … Românii munteni au încoronat în Măria Ta nu un individ, ci marile principii de viaţă ale naţionalităţii noastre … Atâta timp cît Tu vei purta stindardul Unirii, al naţionalităţii, al justiţiei şi al libertăţii, muntenii şi moldovenii te vor urma ca un singur om.”

·         1866: B.P Hașdeu editează, la București, revista săptămânală satirico–umoristică „Satyrul" (apare până la 6 iulie 1866).

·         1879 - Agenţiile diplomatice române din străinătate au fost ridicate la rangul de legaţii

·         1885: Spiru Haret este numit secretar general al Ministerului Instrucției și al Cultelor. Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași – d. 17 decembrie 1912, București), matematician, astronom și pedagog român de origine armenească, renumit pentru organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Române.

·         1886: Chimistul german Clemens Winkler a descoperit un alt element chimic, pe care l-a numitgermaniu.

·         1898: A avut loc, la Paris, premiera „Poemei române" compusă de George Enescu. Este prima sa apariție publică în calitate de compozitor (la vârsta de 16 ani)

·         1919: Adunarea Națională rezultată în urma alegerilor din 19 ianuarie 1919 și-a început lucrările în orășelul Weimar, urmând să dea Germaniei o Constituție. După orașul unde s-au desfășurat lucrările adunării, au fost denumite ulterior „Republica de la Weimar" (1919-1933) și constituția după care se va conduce aceasta - „Constituția de la Weimar".

·         1924: In Romania este promulgata o Lege a persoanelor juridice, care preciza condițiile care se cereau îndeplinite de o organizație pentru a obține calitatea de persoană juridică. Prin această lege, s-a creat cadrul juridic pentru dizolvarea unor organizații politice antinaționale, inclusiv Partidul Comunist obedient fata de Rusia Sovietica.

* 1941 - Masacrul din Lunca Prutului (Ținutul Herța)

 

·         1945: A intrat în vigoare Decretul-lege privind statutul naţionalităţilor, potrivit căruia toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi se bucură de aceleaşi drepturi civile şi politice fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau religie.
Statutul prevedea pedepsirea prin lege a manifestărilor urii de rasă sau a naţionalismului.

·         1948: Echipa feminină a României cucerește locul al treilea la campionatul mondial de tenis de masă desfășurat la Londra.

·         1952  – Elisabeta a II-a, a fost proclamată regină a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

Elisabeta a II-a - foto: ro.wikipedia.org

Elisabeta a II-a (în engleză Elizabeth Alexandra Mary) (n. 21 aprilie 1926, Londra) este regina a șaisprezece state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth. Acestea sunt: Regatul Unit, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vicențiu și Grenadine, Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis.

A urcat pe tron la 6 februarie 1952, fiind în prezent al doilea monarh în viață ca durată a domniei, după regele Thailandei, Bhumibol Adulyadej, care domnește din 9 iunie 1946. Este cel mai longeviv monarh din lume, iar în istoria Marii Britanii are cea mai lungă domnie, depășind-o pe regina Victoria la 9 septembrie 2015.

A domnit mai mult decât cei patru precursori ai ei la un loc (Eduard al VII-lea, George al V-lea, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea). Jubileele de Argint, de Aur și de Diamant ale reginei Elisabeta a II-a s-au sărbătorit în 1977, 2002 și respectiv 2012.

·         1954: Compania Mercedes a introdus în fabricație modelul sport de lux 300 SL

·         1958: Opt fotbaliști ai clubului Manchester United sunt victime ale accidentului aviatic de la München.

·         1960 - Se constituie Comitetul naţional român pentru Asociaţia Internaţională de Arte Plastice.

·         1990: Frontul Salvării Naţionale in Romania s-a înregistrat oficial ca formaţiune politică. Preşedintele formaţiunii a devenit Ion Iliescu.

·         1990: Decret-lege al Consiliului F.S.N. privind majorarea pensiilor și altor drepturi de asigurări sociale ale membrilor C.A.P.

·         1990: Decret-lege al Consiliului F.S.N. privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei „inițiative" (întreprinderi mici cu cel mult 20 de salariati, asociații cu scop lucrativ, asociații familiale, activități prestate de persoane fizice în mod independent).

·         1991: Ministerul Român de Externe dă o declarație prin care propunea desființarea, pînă la mijlocul anului 1991, a tuturor structurilor militare ale Tratatului de la Varșovia. Toate statele membre ale pactului ceruseră același lucru. La 1 iulie 1991, la Praga, a fost semnat Protocolul de încetare a valabilității Tratatului de la Varșovia (încheiat la 15 mai 1955).

·         1996: Plenul Senatului  Romaniei a decis că Serviciul de Informaţii Externe (SIE) va fi controlat de o comisie specială a Parlamentului, compusă din cinci membri ai Comisiilor pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Totodata Senatul a hotărât că persoanele persecutate în ţara de origine, din considerente de rasă, naţionalitate, religie sau politice, vor putea primi azil în România.

·         1999:  Începe Conferința de la Rambouillet, convocată de Grupul de Contact, în scopul negocierii unui acord interimar care să prevadă o „autonomie substanțială" pentru Kosovo. Ea se încheie prin acceptarea, în linii mari a proiectului de către cele două părți.Belgradul exclude desfășurarea unei forțe internaționale în Kosovo, iar albanezii nu renunță la pretenția lor de a organiza un referendum privind independența provinciei (6 februarie-23 februarie 1999).

·         2000 – In timpul celui de-al doilea razboi din Cecenia, Rusia ocupa capitala tariiGroznai, iar guvenul care a proclamat independenya Republicii Ichkeria (Cecenia) , este fortat sa plece in exil.

·         2001: Expiră mandatul Misiunii Internaționale Civile de Sprijin în Haiti (MICAH)

·         2001: Deputaţii romani au hotărât interzicerea clonării umane, prin adoptarea unui proiect de lege de ratificare a Convenţiei europene privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei şi a Protocolului adiţional al acestei convenţii, semnat la Paris la 12 februarie 1998.

·         2003: Președintele american, George W. Bush, afirmă că „jocul s-a încheiat pentru Irak, iar Saddam Hussein va fi oprit".

• 2017: Regina Elisabeta a II-a a marcat a 65-a aniversare ca suveran, devenind singurul monarh britanic care celebrează Jubileul de Safir.
• 2018: Compania spațială americană SpaceX a lansat cu succes racheta Falcon Heavy, care face parte din clasa lansatoarelor grele.
  * 2019 - Statele membre ale #NATO au semnat protocolul de aderare a Macedoniei. Statele membre ale NATO au semnat miercuri, la Bruxelles, protocolul de aderare a Macedoniei la Alianţa Nord-Atlantică, un pas important către acceptarea ţării balcanice drept al 30-lea membru al organizaţiei, transmite dpa. Macedonia va putea de acum să participe cu statut de observator la reuniunile NATO până când toate ţările aliate vor ratifica protocolul de aderare. Acest pas a survenit după soluţionarea unui îndelungat diferend între Skopje şi Atena în legătură cu denumirea ţării.

Nașteri

·         975:  S-a nascut impăratul Sanjo (d.5 iunie 1017). A fost al 67-lea imparat al Japoniei conform ordinii traditionale de succesiune ,domnind din anul 1011 pana in 1016. In data de 27 nai 1017 a intrat in randurile preotilor budisti

·         1465: Scipione del Ferro (n. 6 februarie 1465 la Bologna - d. 5 noiembrie 1526) a fost un matematician italian, cunoscut pentru faptul că a fost primul care a găsit o metodă de rezolvare a ecuațiilor cubice. A mai tratat subiectul referitor la raționalizarea fracțiilor cu numitor format din sume de rădăcinicubice. De asemenea, a mai studiat probleme de geometrie cu construcții cu compasul având un unghi fixat.

Formula de rezolvare a ecuațiilor cubice a lăsat-o ca moștenite ginerelui său, fiind păstrată ca secret. Formula a fost regăsită de Niccolò Tartaglia și publicată de Girolamo Cardano, căruia îi poartă numele.

Ferro nu a publicat nimic despre descoperirile sale, dar a fost citat postum de către Cardano.

O perioadă a fost profesor de matematică la Universitatea de la Bologna, care pe atunci era cea mai veche și mai celebră din apusul Europei, apoi s-a stabilit la Veneția.

·         1611: Împăratul Chongzhen, împărat al Chinei (d. 1644)
* 1649: Augusta Marie de Holstein-Gottorp (1649–1728) a fost o nobilă germană. A fost fiica Ducelui Frederic al III-lea de Holstein-Gottorp și a Ducesei Maria Elisabeta de Saxonia. Prin fiica ei Albertine Frederica, ea este străbunica țarinei Ecaterina a II-a și stră-străbunica țarului Pavel I al Rusiei.

S-a căsătorit cu Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach la 15 mai 1670 la Husum. Ei au avut următorii copii:

• Frederick Magnus (13 ianuarie 1672 – 24 februarie 1672)
• Frederica Augusta (21 iunie 1673 – 24 iulie 1674)
• Christina Sophia (17 decembrie 1674 – 22 ianuarie 1676)
• Klaudia Magdalene Elisabeth (15 noiembrie 1675 – 18 aprilie 1676)
• Catherine (10 octombrie 1677 – 11 august 1746), în 1701 ea s-a căsătorit cu contele Johann Friedrich von Leiningen-Hartenburg
• Karl al III-lea Wilhelm, Margraf de Baden-Durlach (17 ianuarie 1679 – 12 mai 1738), s-a căsătorit cu Magdalena Wilhelmine de Württemberg
• Johanna Elisabeth (3 octombrie 1680 – 2 iulie 1757), în 1697 ea s-a căsătorit cu Eberhard Louis, Duce de Württemberg
• Albertine Frederica (3 iulie 1682 – 22 decembrie 1755), în 1704 ea s-a căsătorit cu Christian August de Holstein-Gottorp, Prinț de Eutin
• Christopher (9 octombrie 1684 – 2 mai 1723), el s-a căsătorit cu Marie Christine Felizitas zu Leiningen-Dagsburg-Falkenburg-Heidesheim
• Charlotte Sophia (1 martie 1686 – 5 octombrie 1689)
• Marie Anna (9 iulie 1688 – 8 martie 1689)

Augusta Marie de Holstein-Gottorp
Căsătorit(ă)	Frederic al VII-lea, Margraf de Baden-Durlach
Familie nobilă	Casa de Holstein-Gottorp
Tată	Frederic al III-lea, Duce de Holstein-Gottorp
Mamă	Ducesa Maria Elisabeta de Saxonia
Naștere	6 februarie 1649 Castelul Gottorf
Deces	25 aprilie 1728 (79 de ani) Castelul Augustenburg, Grötzingen

·         1664: Mustafa al II-lea, sultan otoman (d. 1703)

·         1665 - S-a nascut regina Anna a Marii Britanii (Anne Stuart); (d. 1714).

Anna a Marii Britanii (n. 6 februarie 1665 — d. 1 august 1714) regină a Angliei, Scoției și Irlandei, între 1702–1714; de la data de 8 martie 1702, i-a succedat lui William al III-lea al Angliei și al II-lea al Scoției – foto – ro.wikipedia.org

·         1695; S-a nascut la Basel in Elvetia, matematicianul Nicolaus II Bernoulli (d.31 iulie 1726 la Sankt Petersburg). A fost fiul lui Johann Bernoulli și fratele lui Daniel Bernoulli . Familia Bernoulli era de origine olandeza si s-a refugiat la Basel ca urmare a evenimentelor politice ale epocii. Aceasta familie numără printre descendenții săi direcți peste 120 de matematicieni dintre care cel puțin opt au fost celebri prin dezvoltarea și răspândirea calculului diferential si integral. Nicolaus II Bernoulli a fost profesor de matematică la Academia din Sankt Petersburg În 1720 a publicat studiile sale referitoare la reciprocitatea traiectoriilor ortogonale. În 1724 a reușit să rezolve ecuatia Riccati. A colaborat la Acta Eruditorum și la Buletinul Academiei din Sankt Petersburg.

Nicolaus II Bernoulli – foto: ro.wikipedia.org

·      1748 - S-a nascut Adam Weishaupt, (d. 18 noiembrie 1830), filosof si scriitor german, fondator al Ordinului Iluminaților, societate secretă înființată în Bavaria, Germania.

Johann Adam Weishaupt – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Ordinul Iluminaților, înființat la 1 mai 1776, era întitulat de fapt Bund der Perfektibilisten, „Liga” sau „Uniunea Perfectibililor”, supranumit și Bienenbund, „Ordinul Albinelor”. Numele de taină al lui Weishaupt, ca membru al organizației, era „Spartacus”. În masonerie (și anume într-o lojă din Munchen), Weishaupt a fost cooptat în 1777, cu pseudonimul Sanchoniaton. A fost profesor universitar de drept canonic (romano-catolic). În masonerie (și anume într-o lojă din München), Weishaupt a fost cooptat în 1777, cu pseudonimul Sanchoniaton.
* 1785: Elizabeth Patterson Bonaparte (6 februarie 1785 - 4 aprilie 1879), cunoscută ca "Betsy", a fost fiica unui negustor din Baltimore, Maryland; prima soție a lui Jérôme Bonaparte și cumnata împăratului Napoleon I al Franței.

Elizabeth Bonaparte
Triplu portret de Gilbert Stuart, 1804
Date personale
Născută	6 februarie 1785 Baltimore, Maryland
Decedată	4 aprilie 1879 (94 de ani) Baltimore, Maryland
Înmormântată	Green Mount Cemetery[*]
Părinți	William Patterson[*] Dorothy Spear[*][1]
Căsătorită cu	Jérôme Bonaparte
Copii	Jérôme Napoleon Bonaparte
Cetățenie	SUA
Ocupație	negustor socialite[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	House of Bonaparte[*]

·         1803 - S-a născut scriitorul Theodor Aaron (m.1859).

·         1854: Tommaso de Savoia (Tommaso Alberto Vittorio; 6 februarie 1854 – 15 aprilie 1931), al 2-lea Duce de Genova, de asemenea cunoascut drept Thomas Albert Victor de Savoia, a fost prinț italian regal, nepot al regelui Sardiniei, care la 18 februarie 1861 a devenit primul rege al Italiei unite.

Prințul Thomas
Date personale
Nume la naștere	Tommaso Alberto Vittorio di Savoia
Născut	6 februarie 1854 Palazzo Chiablese, Torino, Sardinia
Decedat	15 aprilie 1931 (77 de ani) Torino, Regatul Italiei
Înmormântat	Basilica of Superga[*]
Părinți	Ferdinand, Duce de Genova Prințesa Elisabeta de Saxonia
Frați și surori	Margareta de Savoia
Căsătorit cu	Prințesa Isabela a Bavariei
Copii	Ferdinando, Duce de Genova Filiberto, Duce de Genova Bona Margherita, Prințesă Konrad de Bavaria Adalberto, Duce de Bergamo Adelaide, Prințesă de Arsoli Eugenio, Duce de Genova
Cetățenie	Regatul Italiei
Religie	catolicism
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	Duke of Genoa[*]
Familie nobiliară	Casa de Savoia
Duce de Genova
Predecesor	Ferdinand, primul Duce
Succesor	Ferdinand, al 3-lea Ducee

·         1867: Dimitrie Voinov, zoolog, histolog și citolog român, membru al Academiei Române (d. 1951)

·         1881: Ștefan Ionescu, politician și general român

·         1889: S-a născut Krikor H. Zambaccian, colecţionar şi critic de artă; (m. 18 septembrie 1962).

·         1891 - S-a născut poetul Adrian Maniu, distins cu premiul naţional de poezie pe anul 1938 ("Vrăjitorul apelor", "Lângă pământ") (m. 20 aprilie 1968)

* 1895: George Herman "Babe" Ruth, Jr. (n. 6 februarie 1895 – d. 16 august 1948) a fost un jucător de baseball american, care a jucat 22 de sezoane în Major League Baseball (MLB) între 1914 și 1935. El a fost cel mai bun marcator din istoria baseball-ului până în 1974 când recordul său de 714 puncte a fost depășit. A debutat în 1914 la echipa Boston Red Sox, acolo devenind de la jucător defensiv la marcator. S-a transferat la echipele New York Yankees în 1920 și la Boston Bravers în 1935.

·         1897: Constantin T. Nicolau, medic român, membru corespondent al Academiei Române (d. 1973)

·         1897: Alberto Cavalcanti, regizor brazilian (d. 1982)

·         1899: Ramón Novarro, actor mexican (d. 1968)
* 1905: Władysław Gomułka (n. 6 februarie 1905, Krosno, Imperiul Austro-Ungar, azi Polonia -- d. 1 septembrie 1982, Konstancin-Jeziorna) a fost un lider comunist polonez. A fost de facto conducătorul Poloniei între 1945-1948 și încă o dată, între 1956-1970.
* 1906: Dietrich Bonhoeffer (n. 4 februarie 1906, Breslau, azi Wroclaw - d. 9 aprilie 1945 în lagărul de concentrare Flossenbürg) a fost un pastor evanghelic-lutheran, opozant al național-socialismului.În 1938, cuplul căsătorit Gerhard și Sabine Leibholz, sora gemene a lui Bonhoeffer, au decis să emigreze în Anglia din cauza legislației evreiești strânse. Bonhoeffer a folosit legăturile sale pentru a permite lui Leibholz să acționeze în calitate de consilier al episcopului George Bell.

A venit despre fratele său, Hans von Dohnanyi, primul contact cu Wilhelm Canaris, Hans Oster, Karl Sack și Ludwig Beck. În acest timp, Bonhoeffer a încercat să convingă bisericile creștine din Mișcarea Ecumenică să ia măsuri împotriva pregătirilor în desfășurare pentru război ale național-socialiștilor. Din cauza acestor activități, el a ajuns să cunoască demnitarii bisericii în întreaga Europă. La 10 martie 1939, el a rupt pentru discuții u. a. cu George Bell la Londra, unde a militat din nou pentru recunoașterea Bisericii Confesiunii de către Consiliul Provizoriu al Bisericilor. În ciuda simpatiei, el nu a putut obține nimic fundamental și sa întors la mijlocul lui aprilie în Germania. La 2 iunie, a acceptat oa doua invitație în Statele Unite, dar la 20 iunie a sugerat că gazda sa, Smith-Leiper, cere să se așeze un scaun la Harlem și ca mulți alți intelectuali germani să caute exilul american Rolul în războiul care a urmat a văzut rezistență în țara de origine. Situația acută din Europa nu a permis nici o retragere din lume, ci doar o viață atât de lumească și de altădată. Această decizie, care a fost extrem de dificilă pentru Bonhoeffer însuși, a fost de cea mai mare importanță și consecințe pentru gândirea și viața sa ulterioară.

În călătoria de întoarcere, a vizitat sora și familia sa din Londra. Aici a aflat despre uciderea pastorului Bisericii confesioniste Paul Schneider din lagărul de concentrare din Buchenwald. El a subliniat nepoților lui Marianne și Christiane că Schneider a fost primul martir al bisericii protestante în vremea național-socialismului, al cărui nume ar trebui să-și amintească bine. Bonhoeffer sa întors la Berlin pe 27 iulie, și-a reluat activitatea pe Sigurdshof în toamnă și a căutat contact cu contrainformația în cadrul Înaltului Comandament al Wehrmacht-ului sub amiralul Canaris.

·         1908: Geo Bogza (n. 6 februarie 1908,^[2][3] Blejoi, Prahova, România – d. 14 septembrie 1993,^[2][3] București, România) a fost un scriitor, jurnalist, poet român, teoretician al avangardei, asociat cu nașterea mișcării suprarealiste din România, fratele muzicianului Alexandru Bogza și al scriitorului Radu Tudoran (pseudonimul lui Nicolae Bogza).

Geo Bogza s-a născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploiești, ca fiu al lui Alexandru Bogza. Geo era fratele mai mic al lui Alexandru Bogza și fratele mai mare al lui Nicolae Bogza (cunoscut ulterior ca Radu Tudoran).

A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, autor al câtorva din textele ei definitorii (Urmuz, Exasperarea creatoare, Reabilitarea visului), poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe (Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).

Autor al volumelor „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă”, avangardistul Geo Bogza a fost închis de două ori pentru „pornografie“, fiind coleg de celulă la Văcărești cu celebrul criminal Berilă. Printre acuzatorii lui Bogza s-a numărat Nicolae Iorga.

Poeme:

• Poemul invectivă - (1933)
• Ioana Maria (17 poeme) - (1937)
• Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte - (1947)
• Orion - (1976)

Reportaje:

• Cartea Oltului - (1945)
• Țări de piatră, de foc, de pământ - (1939)
• Țara de piatră - (1946)
• Oameni și cărbuni în Valea Jiului -(1947)
• Veneam la vale -(1942)

Geo Bogza
Geo Bogza
Date personale
Născut	6 februarie 1908[2][3]  Blejoi, Prahova, România
Decedat	14 septembrie 1993 (85 de ani)[2][3]  București, România
Părinți	Alexandru Bogza
Frați și surori	Alexandru Bogza Radu Tudoran
Cetățenie	România
Etnie	români
Ocupație	corespondent de război[*] poet critic literar[*] jurnalist
Partid politic	Partidul Comunist Român
Limbi	limba română[1]
Specie literară	genul liric, Vers liber, satiră, reportaj
Influențe[ascunde] Urmuz
Note
Premii	Erou al Muncii Socialiste Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor
Membru titular al Academiei Române

·         1911: Ronald Wilson Reagan, cunoscut mai ales ca Ronald Reagan, (n. 6 februarie 1911,^{[1][2][3][4][5][6][7][8]} Tampico[*], Illinois, SUA – d. 5 iunie2004,^{[1][2][3][4][5][6][7][8]} Bel Air[*], California, SUA^[9]) a fost cel de-al patruzecilea președinte al Statelor Unite ale Americii. Prin politica sa intransigentă în confruntarea cu Uniunea Sovietică în perioada războiului rece, a avut o contribuție hotărâtoare la prăbușirea imperiului comunist din răsăritul Europei și la afirmarea Statelor Unite ale Americii ca singura super-putere pentru următoarele două decenii. Înainte de a deveni președinte, a fost al 33-a guvernator al Californiei, din 1967 până la 1975, după ce a avut o carieră de actor la Hollywood și lider de uniune.

Crescut de o familie săracă în mai multe orășele din nordul statului Illinois, Reagan a absolvit Colegiul Eureka^⁠(d) în 1932 și a lucrat la câteva posturi de radio private, fiind crainic sportiv. După ce s-a mutat la Hollywood în 1937, a devenit actor și a jucat câteva roluri principale în niște producții importante. Reagan a fost ales de două ori președinte al Screen Actors Guild^⁠(d)—sindicat al actorilor—unde a lucrat pentru eliminarea influenței comuniste^⁠(d). În anii 1950, s-a mutat la televiziune și a fost vorbitor motivațional la fabricile General Electric. Reagan a fost un timp democratpână în 1962, când a devenit conservator și s-a mutat la Partidul Republican. În 1964^⁠(d), prin discursul „A Time for Choosing^⁠(d)”, a susținut campania prezidențială eșuată a republicanului Barry Goldwater și a devenit cunoscut la nivel național ca un nou purtător de cuvânt conservator. Construind o rețea de susținători, a fost ales guvernator al Californiei^⁠(d) în 1966. Ca guvernator, Reagan a crescut taxele, a transformat deficitul bugetar de stat în excedent, a discutat cu protestatarii la Universitatea din California, a comandat trupele Gărzii Naționale^⁠(d) în timpul mișcărilor de protest din 1969 și a fost reales în 1970^⁠(d). A candidat de două ori fără succes pentru a fi nominalizat candidat republican la alegerile prezidențiale din 1968^⁠(d) și 1976^⁠(d); patru ani mai târziu, a fost nominalizat candidat și a câștigat alegerile, devenind cel mai în vârstă președinte ales al SUA de până atunci, învingându-l pe președintele de atunci, Jimmy Carter, în 1980^⁠(d).

Ajuns președinte în 1981, Reagan a implementat noi inițiative economice și politice. Politicile sale orientate spre zona de piață a ofertei^⁠(d), poreclite „Reaganomics”, au susținut scăderea impozitelor pentru stimularea creșterii economice, controlul rezervelor de stat pentru frânarea inflației, dereglementarea economică și reducerea cheltuielilor guvernamentale. În perioada primului său mandat a supraviețuit unei tentative de asasinat^⁠(d) și a stimulat lupta împotriva drogurilor^⁠(d). În timpul celor două mandate, în economie a avut loc o reducere a inflației de la 12.5% la 4.4% și o creștere medie anuală a PIB-ului de 3,4; în timp ce Reagan a decretat tăieri la cheltuielile discreționare domestice, tăierile taxelor și creșterea cheltuielilor militare au contribuit la creșterea per total a acoperirilor federale, chiar după reglarea inflației. La baza celei de-a doua campanii prezidențiale a lui Reagan a stat noțiunea „Morning in America^⁠(d)”, câștigând cu o majoritate zdrobitoare de voturi în 1984^⁠(d), având cea mai mare victorie din partea colegiilor electorale din istoria americană. Politica externă a dominat cel de-al doilea mandat, în ea fiind inclus Războiul Rece, bombardarea Libiei^⁠(d) și afacerea Iran–Contra^⁠(d). A descris în public Uniunea Sovietică drept „Imperiul Răului”, iar în timpului faimosului discurs de la Poarta Brandenburg, președintele Reagan i-a cerut Secretarului General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, „dărâmați acest zid!”. A schimbat politica Războiului Rece de la destindere la rollback^⁠(d), escaladând cursa înarmării cu URSS, iar în acest răstimp a participat la discuții cu Gorbaciov, care au culminat cu Tratatul INF^⁠(d), care a micșorat arsenalele nucleare ale ambelor țări.^[10] Președinția lui Reagan a avut loc într-o perioadă de declin a Uniunii Sovietice, iar la doar zece luni de la sfârșitul mandatului, Zidul Berlinului a căzut, Germania s-a reunit în următorul an, iar pe 26 decembrie 1991, la aproape trei ani după ce Reagan a părăsit funcția, Uniunea Sovietică s-a dizolvat.

Când Reagan a părăsit funcția în 1989, cota sa de popularitate atinsese 66%, egalându-l în acest sens pe Franklin D. Roosevelt și fiind egalat și de Bill Clinton, care avea să dețină funcția mai târziu, acestea fiind cele mai mari succese la public ale unor președinți care au părăsit funcția, din epoca modernă.^[11] A fost primul președinte de după Dwight D. Eisenhowercare a deținut două mandate, după ce o succesiune de cinci președinți anteriori n-au avut așa ceva, unii din cauza unor împrejurări deosebite. Deși la început plănuia să aibă o perioadă post-prezidențială activă, Reagan a dezvăluit în 1994 că fusese diagnosticat cu boala Alzheimer cu un an înainte. A apărut în public pentru ultima dată la înmormântarea lui Richard Nixon^⁠(d). A murit zece ani mai târziu^⁠(d) în 2004 la vârsta de 93 de ani. O persoană emblematică printre republicani, are o poziție favorabilă în clasificările istorice ale președinților SUA^⁠(d), iar activitatea sa prezidențială a constituit o realiniere pentru politicile conservatoare din SUA.

Ronald Wilson Reagan - foto: ro.wikipedia.org

·         1911 - S-a născut Stephen Bosustow, regizor şi producător american. Lucrează pentru Walt Disney ca scenarist şi desenator (1937-1941). În 1945, înfiinţează firma "United Production of America" (UPA), importantă în dezvoltarea industriei cinematografului de animaţie.
* 1912: Eva Anna Paula Hitler, născută Braun (n. 6 februarie 1912, München — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost timp de 14 ani amanta și în ultimele 36 de ore din viață, soția lui Adolf Hitler. Decentă și bine crescută, ea era o tânără din clasa mijlocie fără sentimente antisemite, care nu s-a alăturat niciodată Partidului nazist. De dragul führerului, a renunțat la tot ce ar fi putut să o împlinească în viață – căsătorie, copii, propria casă, mândria și aprobarea părinților. Datele rămase despre această femeie sunt foarte puține. Acoliții lui Hitler nu i-au acordat vreo importanță, iar nevestele naziștilor de top abia o tolerau. În luna iunie a anului 1944, serviciile britanice secrete credeau încă despre Eva că este doar o secretară a führerului.^[1] În aprilie 1945, în timp ce armata rusă înainta prin Berlinul distrus de bombardamentele repetate, s-a sinucis împreună cu Hitler în buncăr. Deși a fost amanta lui pentru 14 ani, puțină lume i-a cunoscut numele sau înfățișarea, führerul reușind atât de bine să o țină departe de ochiul publicului încât a trăit și a murit anonimă.

n noaptea de 6 februarie 1912 se naște la ora 2.22 în München, Bavaria Eva Braun, cântărind aproximativ 5 kilograme și jumătate. Ea a fost botezată și Ana Paula aceste 2 prenume fiind date după numele a două mătuși din partea mamei. Tatăl ei își dorea un băiat, având deja o fetiță în vârstă de 3 ani pe nume Ilse. Mama Evei, Franziska Braun, născută Kronburger, provenea dintr-o familie foarte credincioasă, Fanny fiind crescută conform rigorilor romano-catolice. Beilngries, localitatea ei natală se află într-o regiune a Germaniei cu un puternic atașament pentru valorile crestine, Papa Benedict al XVI-lea fiind și el născut în apropiere. Tatăl Evei, Friedrich 'Fritz' Braun era originar din regiunea Schwabia, o provincie aflată la nord-vest de Bavaria. Părinții lui erau tâmplari în Stuttgart și au sperat ca fiul lor să le urmeze în meserie. Fritz visa însă să ajungă arhitect, dar realizând cât este de dificil, a ales să devină profesor, spre dezamăgirea familiei. După ce și-a dobândit diploma, s-a angajat în Württemberg, mutându-se ulterior în München, unde a început să predea la o școală profesională. Câțiva ani mai târziu, el a întâlnit-o și curtat-o pe Fanny Kronburger. Cei doi s-au căsătorit în iulie 1908 când Fritz avea 29 de ani, mireasa sa fiind cu 6 ani mai tânără. Împreună au avut 3 fete:

• Ilse (1909 – 1979)
• Eva (1912 – 1945)
• Margareta cunoscută ca Gretl (1915 – 1987).

Copiii au crescut într-un mediu familial sănătos, părinții acordându-le o atenție deosebită și având grijă să nu le lipsească nimic. Mama lor, care câștiga bani în plus din croitorie, obișnuia să le facă fetelor rochii, în albumele de familie existând numeroase fotografii cu cele trei fiice pozând cu noile haine. Fiecare vacanță este petrecută la Beilngries, un orășel la 100 km de München, unde se afla casa bunicilor Kronburger. Aici ei plecau în drumeții pe munte, la schi, patinaj ori pescuit, fetele fiind încurajate de părinți să fie foarte active. Eva a iubit încă din copilărie sportul, practicând cu deosebită plăcere schiul, gimnastica sau înotul ori de câte ori a avut ocazia pentru tot restul vieții.

În vara anului 1914, când izbucnește Primul Război Mondial, Fritz este nevoit să meargă pe front. Familia Braun nu este afectată de sângerosul conflict, femeile continuându-și viața în modul obișnuit. În 1919 tatăl se întoarce acasă, tragedia războiului pierdut precum și suferințele văzute marcându-l enorm. Pe fondul sărăciei și inflației de la începutul anilor '20 familia Braun are unele dificultăți financiare, iar părinții Evei se despart pentru o perioadă, urmând a se recăsători în 1922. În tot acest timp, Eva este dată în grija bunicilor din partea mamei unde începe școala primară, pe care o va continua în München după ce părinții ei decid să rămână împreună. În 1924, pe când avea 14 ani, urmează Liceul Catolic pentru fete din München. Lucru oarecum neobișnuit pentru acea perioadă, deoarece mai puțin de 4% din fete își continuau studiile după școala primară.^[2] Acest fapt demonstrează interesul familiei pentru o educație adecvată a copiilor lor. Aici Eva petrece o perioadă minunată, fiind foarte populară în rândul colegelor de clasă. Multe dintre ele îi vor rămâne prietene pe viață, Herta Ostermayr fiind una dintre ele. Spre deosebire de sora ei mai mare, Eva nu a fost interesată prea mult de școală, notele ei rămânând pe parcursul școlarizării modeste. În anul 1928, ea termină liceul însă nu își definitivează studiile cu un Bacalaureat, ceea ce sugerează că nu dorea să urmeze în continuare o universitate, ci să se angajeze. Cu scopul de a-i cizela manierele în perspectiva unei căsătorii promițătoare, părinții decid să o trimită la școala catolică a surorilor engleze în micul oraș Simbach am Inn, aflat la 120 km nord-est de München în apropiere de granița cu Austria. Aici ea trebuia să își petreacă următorii 2 ani sub supravegherea strictă a măicuțelor. Fire exuberantă, Eva era foarte nefericită că a fost obligată să-și părăsească familia și prietenii din München. După doar 9 luni, își amenință părinții cu fuga la Viena, refuzând să urmeze și ce-l de-al doilea an. Cedând insistențelor fetei, Eva se întoarce acasă în iulie 1929. Tatăl său o sfătuiește să urmeze un scurt curs de dactilografie, după care o trimite să lucreze ca secretară la cabinetul unui doctor. Evei nu i-a plăcut munca monotonă dintr-un birou și zărind un anunț în ziar pentru un post de asistent într-un atelier foto se decide să aplice pentru slujbă.

Pe Schellingstrasse, din cartierul Schwabing, la numărul 50, mutat ulterior pe o stradă învecinată, Amalienstrasse, se afla atelierul fotografic al lui Heinrich Hoffmann. Acesta era încă din anul 1922 fotograful oficial al Partidului Național Socialist. De la 17 și până la 25 de ani, Eva și-a petrecut cea mai mare parte a timpului aici fiind ucenica și asistenta lui Hoffmann. Ea era interesată de fotografie încă din adolescență, când la vârstă de 13 ani a primit prima cameră foto.^[3] Atelierul era situat în centrul activităților artistice și studențești din München, acesta fiind un motiv în plus pentru Eva de a răspunde anunțului postat la începutul lunii octombrie 1929. A fost imediat angajată, Hoffmann fiind încântat de entuziasmul tinerei. Responsabilitățile ei includeau: preluarea și distribuirea comenzilor, procesarea și tipărirea fotografiilor, iar uneori era și model pentru angajatorul ei.

După aproximativ două-trei săptămâni de muncă, Eva l-a întâlnit pe Adolf Hitler. El, care a fost primul politician ce și-a dat seama de importanța imaginii publice, a sosit discret la atelier, aproape de ora închiderii, pentru a selecta câteva poze de la o recentă adunare a partidului. Eva nu a fost deloc intimidată de acest străin cu care Hoffmann era neobișnuit de politicos. Fiind o tânără bine crescută, a fost politicoasă cu Hitler, deși nu a avut idee cine era. În anul 1929, viitorul führer e deja cunoscut în München ca fiind oratorul și sufletul NSDAP-ului și ar fi trebuit să-i fie familiar Evei. În ciuda faptului că a crescut în orașul ce era locul de naștere și epicentrul Partidului nazist, tânăra nu era în temă cu politica, interesul ei față de acest domeniu fiind nul. Rămâne încă un mister ce a atras-o pe Eva la Hitler, care era cu 23 de ani mai în vârstă – poate ochii săi foarte pătrunzători sau manierele sale impecabile cu care trata doamnele. Preferatele lui erau femeile tinere pe care îi plăcea să le impresioneze cu galanteria sa. După această întâlnire care îi va marca întreaga viață, Eva i-a povestit surorii sale mai mari, Ilse:^[4]

„Mă urcasem pe o scară pentru a ajunge la dosarele ce erau ținute în sertarele de sus ale dulapului. În acel moment șeful a intrat, însoțit de un bărbat de vârstă mijlocie cu o mustață amuzantă, un palton deschis la culoare englezesc și cu o pălărie în mână. Amândoi s-au așezat de cealaltă parte a camerei, opusă locului unde mă aflam eu. Am încercat să trag cu ochiul în direcția lor și am avut impresia că acest caracter se uita la picioarele mele. Exact în acea zi îmi scurtasem fusta și m-am simțit puțin stânjenită deoarece nu eram sigură că am tivit-o drept.”

Hoffmann a prezentat-o apoi pe domnișoara Eva misteriosului vizitator care s-a recomandat cu numele de domnul Wolf. Hitler folosea des acest alias în anii '20 din rațiuni de securitate. Heinrich Hoffmann povestește cum au decurs lucrurile dupǎ aceastǎ primǎ întâlnire: Drăguță. Blondă. Data viitoare când Hitler a văzut-o i-a dat câteva bilete la teatru. În final a invitat-o în apartamentul său din München. Eva nu a fost acceptată niciodată de către acoliții führerului care doreau pentru dictator o femeie mai sofisticată și inteligentă. Poate nici Hitler nu ar fi ales-o dacă ea nu l-ar fi urmărit timp de doi ani de la această întâlnire, Hoffmann încercând să o aducă în atenția clientului său cât mai des posibil.^[5]

„Soția mea [bucătăreasa führerului] și sora lui Hitler au spus mereu după terminarea războiului că cei doi nu ar fi ajuns niciodată împreună într-o împrejurare normală. Dar Hoffmann a fost extrem de viclean în manierea lui de a o prezenta pe fată führerului. El a tot insistat cu ea până când Hitler a înghițit momeala.”

—Herbert Döring, majordomul lui Hitler de la Berghof

Hoffmann spune însă o altă poveste, notând în memoriile sale:^[6]

„Hitler îi știa pe toți angajații mei și așa a cunoscut-o și pe Eva Braun, cu care conversa câteodată în mod normal. Ocazional, el ieșea din carapacea lui și îi făcea câte un mic compliment de tipul celora care îi plăcea atât de mult să le spună femeilor. Nici eu nici ceilalți angajați nu am observat că îi acorda o atenție mai deosebită. Dar Eva le-a spus tuturor prietenilor săi că Hitler era îndrăgostit înnebunește de ea și că se va căsători cu el.”

 În octombrie 1929, când Hitler o întâlnește pentru prima dată pe Eva, el era încă de la sfârșitul anului 1927 împreună cu Geli, fiica surorii sale vitrege Angela Raubal. Führerul era foarte atras de tânără ce avea o fire independentă, sofisticată, diferită în multe privințe de a Evei. Legătura amoroasă cu Geli a fost după dragostea față de mama sa cea mai importantă, profundă și singura relație pe care Hitler nu a putut-o controla. Este greu de crezut că în acea perioadă când Partidul Nazist se lupta pentru supremație pe scena politică, el a fost interesant să se implice în două legături sentimentale. Înconjurat de numeroase admiratoare, führerul era dedicat doar nepoatei sale. Imediat după prima lor întâlnire, Eva începe să-l urmărească asiduu pe Hitler, căutând mereu să se facă remarcată. Treptat el a început să-i acorde mai multă atenție, fiind impresionat de firea ei veselă și de devotamentul nedisimulat față de el. Hitler nu suporta femeile inteligente, cu atât mai mult pe cele certărețe sau interesate de viața politică. Curând, ea a fost invitată la operă, iar apoi la cină la restaurantul preferat al führerului. Motivele pentru insistența Evei nu erau banii sau notorietatea. Timp de ani de zile ea nu a acceptat bani, nici măcar pentru a-și plăti taxiul, lucru care l-a impresionat pe Hitler. Mai târziu el îi povestea tinerei lui secretare Traudl Junge: „Mai presus de toate este mândră. La început lucra pentru Heinrich Hoffmann și trebuia să fie atentă cu banii, cu toate acestea a durat ceva timp până să mă lase să-i plătesc măcar taxiul. Timp de ani de zile a dormit în birou pe o bancă pentru a fi acolo în caz că sunam, telefonul ei de acasă nepermițând convorbiri pe distanță lungă. Numai în urmă cu câțiva ani am reușit să o conving să mă lase să-i cumpăr o mică casă.”^[7] Eva era conștientă de relația lui Hitler cu nepoata sa, dar asta nu a împiedicat-o să continue să-l urmărească sau să-i strecoare în buzunar bilețele de dragoste.

La vârsta de doar 23 de ani, Geli se sinucide pe 18 septembrie 1931, cauzele rămânând până în ziua de astăzi neelucidate. Hitler este foarte afectat, vrând chiar să-și pună capăt zilelor. Pe lângă pierderea suferită, el trebuie să facă față și unui scandal de proporții, ziarele din München publicând numeroase detalii cu privire la moartea lui Geli și relația ei neobișnuit de apropiată cu unchiul său.^[8] Ca să înlăture poate zvonurile cu privire la eventuala lui legătură în sinuciderea nepoatei sale, Hitler începe să o curteze pe Eva mai atent, ea fiind invitată la sfârșitul anului 1931 la reședința de la Berchtesgaden, locuința preferată a führerului pentru tot restul vieții.^[9] Unchiul Evei, Alois Winbauer descrie primii ani ai relațiilor lor:^[10]

„Totul s-a schimbat în septembrie 1931, când Angela Raubal [Geli] a fost găsită moartă în apartamentul de nouă camere a lui Hitler.[...] Este clar că a fost profund afectat de moartea nepoatei sale. El a uimit oamenii cu ieșirile sale de reproș față de sine și pentru o perioadă lungă a evitat contactul atât cu publicul cât și cu prietenii săi.[...] În 1932 Hitler făcea din ce în ce mai multe vizite acasă la Hoffmann și era evident că o curta pe Eva. Dar era important ca aparențele să fie păstrate și când plecau în excursii în jurul München-ului erau mereu însoțiți de către două secretare. Cu toate acestea, toată lumea din cercul său sau din casa lui Hoffmann știau despre ce era vorba, mai puțin părinții Evei – Fritz și Fanny. Ea a avut grijă să ascundă relația față de ei. Tatăl ei nu era, după cum ea știa, un fan al naziștilor, ci chiar opusul fiind un bavarez patriot și regalist.”

Heinrich Hoffmann în memoriile sale adaugă:^[6]

„Pentru el [Hitler] ea era doar un lucru atractiv, în care, în ciuda concepțiilor ei irelevante și prostești, sau poate tocmai de aceea, el a găsit acel tip de relaxare și liniște după care tânjea. Frecvent când intenționa să vină la noi spunea <<Cheam-o și pe Eva Braun a ta - mă amuză.>> cu altă ocazie : <<Cred că voi trece să o văd pe mica Eva pentru jumate de oră.>> iar foarte des, îngăduindu-și relaxarea lui favorită, mergeam cu toții la picnic în unul dintre frumoasele locuri din împrejurimile München-ului.[...] Ii făcea numeroase cadouri, dar erau flori, ciocolată, bijuterii de valoare modestă.”

Dacă la început relația lor era mai mult platonică, ea fiind doar o tânără ștearsă și sfioasă, în 1932, la 20 de ani, Eva devine amanta führerului. Discreția în care a învăluit întâlnirile cu Hitler a făcut asupra lui o impresie dintre cele mai favorabile. Tot în această perioadă, o vizită oficială la Herrenchiemsee este una dintre puținele dăți când führerul s-a lăsat fotografiat în public cu ea. La sfârșitul anului 1932, Eva încă locuia în casa părintească și își continua munca în atelierul lui Hoffmann. Acum NSDAP-ul și Hitler se aflau în campanie, cutreierând orașele Germaniei cu discursuri electorale. Timp de 2 luni el a fost foarte rar în München, numai în luna octombrie vizitând 60 de orașe diferite.^[11] În această perioadă când întreaga atenție a lui Hitlers-a concentrat spre politică, Eva se simțea foarte singură, cea mai mare parte a timpului petrecându-și-o așteptând un telefon de la dictator. Pe fondul unei depresii profunde, în seara zilei de 1 noiembrie 1932 încearcă să se sinucidă, trăgându-și un glonț în piept. Din fericire, a fost găsită de sora sa Ilse și dusă urgent la spital. Imediat Hitler își întrerupe campania și revine în München, încercând totodată să-i ridice moralul tinerei. Frica unui nou scandal în plină campanie electorală la mai puțin de 2 ani de la sinuciderea lui Geli, îl determină să fie mai atent cu ea. Eva își revine iar părinții află despre legătura ei cu liderul NSDAP-ului. Ei nu au fost de acord, această relație fiind în contradicție cu principiile lor atât catolice cât și politice. Tatăl Evei nu era un susținător al naziștilor, iar mama ei nu dorea pentru fiica sa un concubinaj clandestin. Însă Hitler nu avea în plan o căsătorie, el spunând deseori că soția lui era Germania.^[12] Pe 30 ianuarie 1933, Hitler devine cancelar și este nevoit să petreacă mult timp în Berlin. El își face intrarea triumfală în capitală, în timp ce amanta lui rămâne în Bavaria. De acum înainte Eva trebuia să fie ascunsă publicului larg. Hitler se întorcea în München doar la sfârșit de săptămână, iar de multe ori se întâlnea cu camarazii lui mai vechi, existând și săptămâni fără ca cei doi să se vadă.

Eva a ținut pe parcursul vieții un jurnal, unde făcea sporadic însemnări. Din nefericire acesta rămâne până în prezent pierdut, doar 22 de pagini conținând însemnări din primele luni ale anului 1935 fiind disponibile cercetătorilor. Pe data de 1 aprilie1935 sunt consemnate: „Ieri ne-a invitat [nr. Hitler pe Eva și sora ei] la hotelul – Patru anotimpuri. Am stat lângă el timp de 3 ore și nu am putut schimba un cuvânt. Ca și rămas bun mi-a înmânat, așa cum a făcut și înainte, un plic cu bani. Ar fi fost mult mai drăguț dacă ar fi adăugat și un salut sau un cuvânt de dragoste. Aș fi fost așa de mulțumită dacă ar fi făcut-o.”^[13] În această perioadă se simțea foarte singură, iar pe 10 mai 1935 ea nota în același jurnal: „Vremea este minunată și eu iubita celui mai puternic om din Germania și din lume stau aici și mă uit la soare de la fereastră. Cum poate fi așa bătut în cap încât să mă lase aici să salut străinii? Păcat că e primăvară.”

În 1935 Eva traversează o noua criză. Hitler era mai mult plecat, experimentând adulații în masă în timp ce ea era ținută în anonimitate și locuia încă sub acoperișul casei părintești. Pe 28 mai 1935, așteptând un telefon de la führer care nu a venit, înghite 20 de somnifere. Este găsită din nou de Ilse, în comă. Scapă cu viață și de această dată, iar Hitler decide să ia mult mai în serios relația: „În viitor trebuie să mă ocup de ea mai mult”.^[14] După 3 luni în august 1935, Eva, acum în vârstă de 23 de ani, se mută împreună cu sora ei, Gretl, într-un apartament închiriat în München de către Hitler. Ulterior acesta îi cumpără amantei o casă în elegantul district Bogenhausen. Fetele nu se vor mai întoarce acasă niciodată, părinții lor suportând cu greu această situație, într-o perioadă în care nu se obișnuia ca o tânără să stea singură, părăsirea casei părintești făcându-se numai în urma unei căsătorii. În septembrie 1935, Fritz Braun scrie o scrisoare führerului sperând că acesta le va convinge pe fete să vină acasă. Hitler însă nu a primit niciodată cererea

Congresul Partidului din 1936 a fost prilejul cu care Eva și-a câștigat definitiv locul de amantă oficială a führerului, recunoscută doar de cercul foarte apropiat nu și de opinia publică. Tot acum, Bormann este delegat să se ocupe de cheltuielile ei, punându-i la dispoziție o sumă lunară. Reproșurile doamnei Raubal, mama defunctei Geli, cu privire la faptul că Evei i se rezervase un loc în standul VIP-urilor la manifestațiile de la Nürenberg, îl înfurie pe Hitler care îi ia partea prietenei sale, dându-o afară pe sora sa vitregă și instalându-o definitiv pe domnișoara Braun la Berghof.^[16] După o perioadă de tensiune în familie, părinții încep încet încet să se resemneze, iar în primăvara anului 1936 Eva, Gretl și mama lor fac o călătorie împreună în Italia.^[17] În următorii ani, soții Braun vor fi uneori musafiri la Obersalzberg, pe timpul șederii lor aici Hitler tratându-i cu un respect ireproșabil. Deși nu pe deplin mulțumiți cu viața în păcat a Evei, vacanțele luxoase din străinătate precum și traiul boem de la Berghof au fost mai puternice, Fanny spunând la un moment dat:„Este până la urmă ceva să fii favorita führerului”.^[18]

În luna iulie a anului 1936 lucrările de modernizare și extindere la Berghof – casa de vacanță a führerului – sunt gata. De-a lungul timpului complexul de la Obersalzberg s-a extins foarte mult devenind o adevărată fortăreață unde majoritatea liderilor naziști aveau câte o locuință. Între anii 1936 și 1945 Eva își va petrece majoritatea timpului la Berghof, unde i se rezervă trei camere ce comunicau direct cu apartamentele lui Hitler. Aici ea trăia într-o solitudine extremă. Departe de viața socială bogată din München, își petrecea majoritatea timpului făcând drumeții, înotând în lacurile din apropiere sau mergând la schi. Toate aceste activități nu erau însă suficiente pentru a ține ocupată o tânără de doar 24 de ani. De aceea uneori, din cochetărie sau lipsă de ocupație, se aranja și își schimba ținuta și de șapte ori pe zi.^[19] Eva însă nu s-a plâns niciodată lui Hitler de singurătate sau depresie. Ea îi spunea odată mamei sale: El are așa mari griji. Cum aș putea eu să-l deranjez cu problemele mele mici?^[20] Führerul se revanșa satisfăcându-i toate capriciile în ceea ce privește vestimentația. Bormann se ocupa de aceste cheltuieli iar Hitler nu comenta niciodată.

Izolată mai mereu, Eva nu era invitată la recepțiile oficiale iar în timpul întâlnirilor politice ori militare nu avea voie să între în holul principal. Când miniștri sau delegați străini veneau să discute cu Hitler la Berghof se retrăgea în camera ei, iar dacă șederea lor era mai lungă trebuia să se mute cu totul. Rolul de amfitrioană pe lângă führer la dineurile oficiale și semi-oficiale îi revenea Magdei Goebbels, soția Ministrului Propagandei și o înflăcărată admiratoare a lui Hitler. Eva era geloasă pe femeile cu care el se înconjura la aceste recepții, Herbert Dohring, majordomul führerului, mărturisind: A avut o perioadă destul de grea în anii dinaintea războiului, atunci când führerul ținea recepții pentru cei din lumea artelor – teatru, film, muzică, pictură. În aceste ocazii el adora să se afișeze alături de doamne extrem de elegante și misterioase, iar Eva era mâncată de gelozie.^[21] Puținii prieteni de la Berghof erau sora ei Gretl, Herta Schneider și mai târziu Albert și Margareta Speer. Aceștia din urmă erau singura familie din anturajul naziștilor de top care s-a împrietenit cu ea. Albert Speer a declarat mai târziu, după terminarea războiului, că era cea mai nefericită femeie din Germania. Poate de aceea soții Speer o luau de multe ori în vacanțelor lor de schi și pe Eva. Nevestele naziștilor din cercul apropiat al lui Hitler, ce veneau și ele o deseori la Obersalzberg – Magda Goebbels, Gerda Bormann, Emmy Göring, Hanni Morell și Erna Hoffmann –€“ nu o suportau pe amanta führerului considerandu-o un nimeni din München și mult inferioară lor din punct de vedere social.^[22] Nici măcar personalul de la Berghof sau cei ce îl serveau direct pe Hitler nu o prețuiau prea mult. Christa Schroeder, secretara dictatorului încă din 1933, într-o conversație spunea: "Să recunoaștem, mein Führer, Eva nu este chiar potrivită pentru tine!", acesta răspunzându-i tăios "Mi se potrivește destul de bine!".^[22]

În august 1936 au loc la Berlin Jocurile Olimpice de vară prilej pentru naziști de a prezenta întregii lumi realizările lor în refacerea Germaniei. Sloganurile antisemite au fost șterse de pe pereți, iar trupele SS și Gestapo au fost atenționate să acționeze cât mai discret posibil. Eva vine și ea la Berlin pentru câteva zile pentru a vedea întrecerile. Pe fondul relaxării impuse de organizarea Jocurilor o mulțime de publicații străine își fac apariția în chioșcurile de ziare nemțești. În septembrie1936, o revistă franceză Paris Soir are un articol cu numele „Femeile lui Hitler”. După ce tratează relația cu Geli, cu surorile Mitford și cu regizoarea Leni Riefenstahl dezvăluirea se termina cu frazele: Acum favorită este fără îndoială Eva Braun, fiica unui profesor din München, Hitler renunțând la celelalte femei pentru ea€™.^[23] Acest articol nu a avut nici un impact asupra opiniei germane, deoarece imediat după publicare autoritățile naziste au retras discret de pe piață toate copiile, episodul fiind repede uitat.

Hitler își petrece vara anului 1937 în mare parte la Berghof spre bucuria Evei, el retrăgându-se deseori aici atunci când trebuia luată o decizie importantă. Pe 13 martie 1938 a fost anunțată oficial anexarea Austriei (Anschluss). A doua zi, führerul sosea la Viena fiind întâmpinat de o mulțime numeroasă aflată într-o stare de isterie supremă. Eva alături de mama sa și Herta Schneider au fost și ele prezente la triumful său. La data de 2 mai 1938 Hitler își face testamentul, domnișoara Braun fiind prima menționată în lista beneficiarilor, urmând a-i fi încredințată suma de 1000 de mărci lunar pentru tot restul vieții. Acesta este primul document oficial redactat de dictator în care apare numele amantei lui.^[24] A doua zi, Eva părăsea Berghoful pentru vizita oficială a führerului în Italia. Ea călătorea sub titulatura deja obișnuită a unei secretare și făcea parte din anturajul de aproximativ 500 de persoane al lui Hitler. În Italia nu a stat la același hotel ca și amantul ei, pentru a nu crea suspiciuni. A fost primită în audiența la Papă, fiind puternic impresionată. Führerul părăsește peninsula după 5 zile, întorcăndu-se la Berghof pe 9 mai. Eva își continuă vacanță împreună cu familia ei vizitând Florența, Ravenna, Capri, Pompeiși Veneția.^[25]

Înainte de război, Hitler revenea la Obersalzberg o dată la două-trei săptămâni. Evei nu i se permitea să meargă la Berlindecât foarte rar, deoarece führerul considera că aici era prea periculos ca ei să se întâlnească. Totuși de la începutul anului 1939 i se rezervă un apartament în noua cancelarie construită de Albert Speer. La Berlin, mai mult ca la Berghof, trebuia să rămână ascunsă, fiind nevoită să folosească intrarea de serviciu și să ia masa singură în camera ei.^[26] În luna februarie 1939, Eva petrece o săptămână de vacanță la schi în stațiunea austriacă Kitzbühel, ce făcea acum parte din Reich-ul german. Pe 15 martie trupele nemțești intră în Cehoslovacia. Hitler ține un discurs la Praga justificând acțiunea lui prin necesitatea măririi Lebensraum-ului poporul german. Eva nu era la curent cu intențiile politice ale führerului, el interzicându-i să citească ziare sau să asculte știrile la radioul german, având și așa puține surse de informare în izolarea de la Berghof. În ignoranța ei, spera doar ca treburile politice să-i permită liderului german să fie de Paște la Obersalzberg, fiind convinsă că agresiunile față de vecinii Germaniei sunt făcute de naziști pentru a evita războiul.^[27] În august 1939, Eva, Fanny, Gretl și Herta Schneider, în dorința de a evada din tensiunea de la Berghof unde Hitler ținea întâlniri nesfârșite cu generalii săi din Wehrmacht, merg în vacanță la Portofino, un mic port de pe coasta de nord-vest a Italiei. La mijlocul lunii august, ajung la Veneția pentru a participa la festivalul de film. Aici însă sunt somate să se întoarcă de urgență acasă.^[28] Războiul urma să înceapă în Europa, iar pacea nu avea să o mai prindă pe Eva în viață.

Pe 1 septembrie 1939 Eva se afla printre invitații de la opera din Berlin, când Hitler a ținut unul dintre discursurile lui memorabile explicând atacul împotriva Poloniei ca pe un act de „autoapărare”.^[21] Ea nu avea idee ce urmări va avea conflictul sau cum o va afecta. Führerul nu discuta niciodată despre război cu Eva, pentru ea luptele se petreceau undeva departe implicând persoane pe care nu le cunoștea. Siguranța lui Hitler era principala ei grijă. Pe 8 noiembrie 1939, la aniversarea puciului din anul 1923, ziua cea mai sacră a naziștilor, are loc o tentativă de asasinare a führerului în berăria Bürgerbräukeller din München. El a scăpat cu viață deoarece și-a scurtat discursul cu aproximativ o jumătate de oră pentru a prinde trenul înapoi spre Berlin. După acest eveniment, Eva a trăit într-o teroare perpetuă fiindu-i frică că Hitler ar putea fi ucis, deși el a asigurat-o – crezând ferm în ce spune –€“ că posedă un simț predictiv care îl ajută să intuiască un atac iminent.^[29]

Atât revelionul cât și vara anului 1940, Hitler, victorios după succesele Blitzkrieg-ului, și le petrece în mare parte la Berghof, Eva fiind convinsă că războiul trebuia să fie pe sfârșite. Führerul nu avea însă prea mult timp pentru ea fiind mai mereu în ședințe cu diferiți miniștri sau cu vreun general al armatei. Într-o astfel de ocazie Eva a dat buzna într-o conferință, protestând că durează prea mult, iar invitații așteaptă să mănânce. Hitler într-un exces de furie îi cere să părăsească încăperea.^[30]

„Hitler și Ribbentrop erau deja înăuntru de o oră, două, trei. Apoi ușa se deschide și o față mică blondă intră și îi spune führerului: <<€šOh Adolf, te rog, trebuie să coborâm să luăm masa!>>€ Eram șocat. Cum se putea să i se permită unei asemenea persoane fără un rang social să vorbească așa cu el. Am mers la aghiotantul șef și l-am întrebat: "Oberführer cine este această femeie?" și el mi-a răspuns: „Spitzy, [...] ce ai văzut vei uita [...] deoarece führerul nostru are dreptul la o viață privată și ea este amanta sa."”

—Reinhard Spitzy, aghiotantul lui Ribbentrop

Pentru Hitler luna octombrie a anului 1940 a fost una de întâlniri. Un număr important de oficialități străine au vizitat reședința de la Berghof. Führerul își petrecea majoritatea timpului în conferințe sau la dineurile formale găzduite de Magda Goebbels. Ca o recompensă pentru umilința la care era supusă la Obersalzberg, el o ia la Florența într-o vizită de stat la sfârșitul lunii octombrie.^[31] În primii ani ai războiului, Eva, mama ei, surorile și prietenii apropiați au continuat să se bucure de viața luxoasă și liniștită de la Berghof. Deși pe 22 iunie 1941, Hitler declanșează operațiunea Barbarossa împotriva URSS-ului, Eva și anturajul ei pleacă în obișnuita lor vacanță de la Portofino. La fel s-a întâmplat și în anul următor. Cea din 1942 a fost ultima, ele părăsind Italia cu câteva zile înainte ca Mussolini să fie detronat. După vara anului 1941, Hitler venea din ce în ce mai rar la Obersalzberg. Majoritatea timpului și-o petrecea la cartierul general de la Wolfsschanze, Bârlogul lupului, de lângă Rastenburg, estul Prusiei sau la Werwolf lângă Vinnița, Ucraina. Din 1941 până în 1944 führerul stă peste 800 de zile la Wolfsschanze.^[32] Astfel între iunie 1943 și 23 februarie 1944 – aproape 8 luni – cei doi s-au văzut doar pentru 10 zile.^[33]Hitler se întoarce la Berghof pe 23 februarie 1944 mult schimbat. Îmbătrânit, el suferea de extenuare nervoasă deoarece Blitzkrieg-ul luase o întorsătură extrem de nefavorabilă Germaniei. Ea era îngrijorată de starea lui de sănătate, încercând din răsputeri să-l facă să uite măcar pentru o perioadă de grijile războiului.

Eva Braun împreună cu Adolf Hitler, 14 iunie 1942.

Cu trecerea timpului, Eva devenea tot mai necesară lui Hitler. În mod paradoxal, războiul i-a apropiat, ei scriindu-și aproape zilnic în această perioadă.^[29] Din păcate foarte puține dintre scrisorile lor sunt disponibile astăzi. Führerul era îngrijorat în legătură cu siguranța ei, rugându-o mereu să conducă mai încet, să schieze prudent sau să se adăpostească în buncărul de sub casa ei atunci când se afla în München și orașul era bombardat. Albert Speer își amintește de un astfel de moment:Odată, când Eva Braun schia și a întârziat la ceai, el era agitat, se tot uita nervos la ceas fiind îngrijorat că ar fi putut avea un accident.^[34] Traudl Junge, una din secretarele lui Hitler, povestește despre un alt episod: De fiecare dată când München-ul era amenințat de un atac aerian el era neliniștit așteptând ca un leu în cușcă să poată vorbi cu ea la telefon. Agitația lui era aproape întotdeauna fără temei, deși o dată casa ei a fost avariată și câteva din apropiere au luat foc. Toată ziua aceea a vorbit încontinuu despre curajul ei: <<Ea refuză să între în adăpost deși am implorat-o de nenumărate ori.[..] Nu vrea nici să meargă în apartamentul meu deși acolo ar fi în deplină siguranță. Am reușit într-un final să o conving să aibă un mic adăpost construit în casă, dar își invită toți vecinii în timp ce ea merge pe acoperiș să vadă dacă au căzut bombe incendiare.>>^[7] Totuși relația lor rămâne una formală până și în față apropiaților de la Berghof, Eva adresându-i-se de cele mai multe ori cu „dumneavoastră” sau cu „mein Führer”. În primăvara anului 1944 ea face o scurtă vizită în München. Este pentru prima dată când observă ororile războiului, orașul fiind aproape în ruine după numeroase bombardamente ale RAF-ului. Îngrozită de cele văzute îi povestește führerului care în inconștiența lui jură răzbunare împotrivă Aliaților.^[35] Ca să-l mai înveselească pe Hitler, Eva se ocupă personal de organizarea zilei lui de naștere de pe 20 aprilie 1944. Petrecerea a fost una veselă în contrast cu suferințele îndurate de populația Germaniei sau de soldații de pe front. Ultimul moment de sărbătoare de la Obersalzberg se întâmplă pe 3 iunie 1944, când sora Evei, Gretl se căsătorește cu ofițerul SS și adjutantul lui Himmler, Hermann Fegelein. Ea se ocupă de organizarea petrecerii la care participă și führerul precum și mulți alți oficiali naziști.

Pe 14 iulie 1944, Hitler părăsește pentru ultima oară Berghofu, întorcându-se la Wolf'€™s Lair. Pe 20 iulie are loc un nou atentat împotriva dictatorului nazist, el scăpând în mod miraculos, fiind doar ușor rănit. Eva află de acest incident în timp ce înota împreună cu câțiva prieteni la Königssee.^[36] Întorcându-se de urgență la Obersalzberg ea îi scrie o scrisoare führerului: Iubirea mea, sunt copleșită. Disperată, distrusă, nefericită. Sunt pe jumătate moartă acum când știu ca ești în pericol. Vino înapoi cât de repede cu putință.[...] Știi că întotdeauna am spus, că nu voi mai continua să trăiesc dacă ți se întâmplă ceva. De la primele noastre întâlniri, am promis să te urmez peste tot, chiar și în moarte. Știi că întreaga mea viață este să te iubesc. A ta Eva. Hitler îi răspunde și el încercând să o îmbărbăteze: Dragă mea Tschapperl, Nu te îngrijora, sunt bine poate doar un pic obosit. Sper să ajung acasă în curând și să mă pot relaxa în brațele tale. Am o mare nevoie de odihnă dar datoria mea față de poporul german trebuie să fie pe primul loc ... Îți trimit uniforma pe care am purtat-o în acea zi nefericită. Este dovada că Providența m-a protejat și că nu avem de ce să ne temem de inamicii noștri. Mâna îmi tremură încă de la atentatul asupra vieții mele. Sunt plin de speranță pentru victoria noastră.

De la începutul toamnei, Eva își petrece tot restul vieții așteptând și pregătindu-se să moară. Pe 26 octombrie își redactează testamentul, iar în 20 noiembrie merge la Berlin să-l vadă pe Hitler care urma să sufere o operație de îndepărtare a unui polip.^[38] După câteva zile, se întoarce înapoi la München, petrecându-și aici Crăciunul alături de familie. În acele zile era periculos de rămas în oraș, deoarece atât pe 17 decembrie cât și în 7/8 ianuarie 1945 au loc raiduri aeriene. După 2 ani de bombardamente repetate, München-ul era unul dintre cele mai distruse orașe germane.^[39] Pe 19 ianuarie merge pentru trei săptămâni la Berlin unde o vede pentru ultima oară pe sora sa mai mare Ilse. Pe 6 februarie își sărbătorește ziua de naștere alături de Hitler, care o somează să se întoarcă de urgență la Berghof unde era mai în siguranță. Ea pleacă la Obersalzberg cu gândul de a-și lua rămas bun de la prietena ei cea mai bună Herta Schneider și de a-și face ordine în lucrurile sale, intenționând să revină ulterior în capitală pentru a fi cu führerul până la capăt. Mărturiile supraviețuitorilor războiului sunt contradictorii asupra datei în care Eva s-a întors la Berlin. Unii susțin că pe 7 martie 1945, iar alții precum Albert Speer atesta data de 15 aprilie. Totuși se poate că Speer să se fi referit la data când Hitler și Eva au părăsit apartamentele din Cancelarie, adapostindu-se în buncărul alăturat. Ea revine în capitală fără învoiala lui Hitler care o presează să se întoarcă în Bavaria, promițându-i că o va urma și el în curând.^[40] Eva îl refuză, pentru prima dată în viața ei. Condițiile din buncăr deși mult mai bune decât ale restului populației nu se comparau cu cele de la Berghof. Albert Speer insistă de cel puțin trei ori pe lângă amanta führerului să plece din capitală: Am încercat în repetate rânduri să o conving să părăsească Berlinul. Îmi plăcea așa de mult de ea. Doream să fie în siguranță.[..] Ea m-a refuzat categoric și în final mi-a spus cu un zâmbet larg să nu o mai bat la cap cu asta.^[41] Eva și-a acceptat soartă cu stoicism, după mărturiile celor prezenți în buncăr în acele ultime zile.^[42]

„Toată lumea a fost de acord că Eva și Magda Goebbels erau singurele care vorbeau într-un mod liniștit, prietenos și echilibrat.[..] Ele nu păreau disperate a€“ ba dimpotrivă, au fost foarte liniștite până la final, spre deosebire de bărbați.”

—Alfons Schulz, operatorul telefonic al buncărului

Aliații se apropiau de Berlin care era aproape înconjurat. Pe 19 aprilie iese împreună cu secretarele lui Hitler pentru ultima oară din buncăr la aer curat și o plimbare prin grădina Cancelariei. A doua zi era ziua führerului și în ciuda faptului că a interzis orice festivitate în acele momente nepotrivite, Eva organizează o mică petrecere unde majoritatea liderilor naziști se adună să-l felicite. Aici Hitler anunță că va rămâne în Berlin pentru a încuraja soldații, iar când totul va fi pierdut se va sinucide. Mai marii partidului îl roagă să se retragă în Bavaria, Ribbentrop apelând la Eva în încercarea lui de a-l determina pe führer să vină la Obersalzberg. Spune-i că vrei să părăsești Berlinul cu el. În acest fel vei face Germaniei un mare serviciu. Ea îl refuză însă. Nu-i voi menționa sugestia ta führerului. El este cel care trebuie să decidă. Dacă crede că este potrivit să rămână în Berlin atunci voi sta cu el. Dacă pleacă voi pleca și eu.^[43] Răspunsul ei în acele momente teribile sintetizează relația lor – din prima clipă ea l-a urmat și ascultat orbește fără să aibă un cuvânt de spus. Eva scrie ultimele scrisori surorii sale și prietenei celei mai bune în care își împarte micile posesiuni, dând instrucțiuni pentru Gretl să distrugă corespondența dintre ea și führer. Pe 24 aprilie, Speer revine pentru 8 ore în buncăr să-și ia rămas bun de la cei doi. Ea mi-a urat noroc și a transmis salutări soției mele. A fost extraordinar. La prima vedere, o simplă fată din München, un nimeni ... și totuși a fost o femeie remarcabilă. Și Hitler știa asta, dar nu a spus-o niciodată.^[44] Pe 27 aprilie, furios la aflarea veștii că Himmler, unul dintre cei mai vechi tovarăși ai lui, a vorbit cu Aliații în vederea încheierii păcii, führerul cere să fie adus Fegelein. Când acesta nu este de găsit, Hitler ordonă să fie căutat și executat. Eva intervine pe lângă führer pentru a-i cruța viața cumnatului ei gândindu-se și la sora sa care urma să aibă un copil. Hitler însă o refuză, iar pe 28 aprilie la ora 23 Fegelein este împușcat sub acuzația de înaltă trădare

Situația din buncăr devenea din ce în ce mai sinistră, singurul subiect de discuție fiind despre cea mai sigură și rapidă metodă de sinucidere. Eva decide să-și ia viața otrăvindu-se, nedorind să folosească pistolul pentru a nu fi desfigurată. Mă întreb dacă doare foarte mult?[...] Sunt gata să mor eroic dar măcar vreau să fie fără dureri.^[46] După miezul nopții, pe 29 aprilie, Hitler îi dictează testamentele sale lui Traudl Junge. Cel personal începea cu frazele: Deoarece nu am crezut că trebuie să-mi asum responsabilitatea unei căsătorii pe timpul războiului, am decis acum, înaintea morții să o iau de nevastă pe femeia care, după mulți ani de prietenie adevărată, a venit voluntar în orașul, ce era deja învins, pentru a-mi împărtăși soarta. Ea moare alături de mine ca și soția mea conform dorinței ei. Testamentul personal se termină astfel: Eu și soția mea am ales moartea pentru a scăpa de rușinea de a fi forțați să demisionăm sau să ne predăm. Este dorința noastră să fim incinerați imediat în locul unde eu am înfăptuit cea mai mare parte a muncii mele de-a lungul celor 12 ani de serviciu în slujba poporului.^[47]Căsătoria celor doi a avut loc în aceeași zi martori fiind Joseph Goebbels și Martin Bormann. Ceremonia a fost una simplă fără prieteni sau familie, urmată apoi de o mică recepție. Gertrude Weisker, verișoara Evei: Nu mai avea motive să ezite. Până atunci a spus că este căsătorit cu Germania. Dar acum nu mai exista o Germanie, așa că probabil s-a gândit că putea până la urmă să o ia de soție pe femeia cu care a trăit împreună 16 ani.^[48]

Pentru 36 de ore, Eva a avut bucuria de a i se spune Frau Hitler, cu toate că noul ei soț continua să i se adreseze cu domnișoara Braun. În după-amiaza zilei următoare, când rușii ajunseseră extrem de aproape de centrul capitalei, cei doi decid că a venit timpul să-și curme viața. După ce își iau rămas bun de la cei din buncăr, Eva se otrăvește cu cianură, iar Hitler își trage un glonț în tâmplă. Cadavrele lor sunt scoase afară de adjutanții führerului. La 2 mai rămășițele sunt găsite de către soldații ruși în grădina Cancelariei într-un crater făcut de o bombă. De-a lungul anilor cadavrele au fost îngropate și deshumate de mai multe ori, până când în aprilie 1970 sunt incinerate complet, iar cenușa este aruncată în râul Elba

Pe 5 mai 1945, Gretl Fegelein naște o fetiță la Garmisch-Partenkirchen, pe care o numește Eva Barbara în memoria surorii sale. Se recăsătorește și va trăi în continuare în anonimat până în 1987, când moare la vârsta de 73 de ani, după o lungă suferință cauzată de boala Alzheimer.

Ilse Braun locuiește și ea retrasă în Heidelberg cu cel de-al doilea soț. După divorț, se întoarce în München unde moare de cancer în 1979 la vârsta de 70 de ani. Este înmormântată în cimitirul Waldfiedhof din capitala Bavariei alături de sora ei Gretl și de fiica acesteia Eva Fegelein. Înainte de terminarea războiului, Fritz și Fanny Braun părăsesc München-ul, ce era bombardat sistematic, retrăgându-se în Ruhpolding unde își cumpără o casă. În mai 1945, ei au fost închiși pentru interogatoriu de către americani care i-au eliberat însă repede după ce s-au convins că nu au avut legătură cu Hitler și nici un câștig material de pe urma acestuia. Fritz Braun moare în 1964 la vârsta de 85 de ani, iar Fanny 12 ani mai târziu.

Marea pasiune a Evei încă din copilărie a fost fotografia și ulterior Hitler îi face cadou un aparat foto foarte performant pentru acea vreme spre bucuria ei. Majoritatea pozelor și filmelor cu führerul de la Berghof sunt făcute de ea. În noiembrie 1945, americanii găsesc în casa Evei din München 33 de albume cu fotografii, care au fost confiscate și se află în prezent în arhiva națională a Statelor Unite.

Un alt hobby era moda. Avea numeroase ținute făcute special pentru ea de către croitorese din Berlin sau Paris, fiind mereu foarte atentă la aspectul și silueta sa. Deținea chiar un clasor în care erau reproduse și numerotate toate rochiile, cu un eșantion din materialul corespunzător. Hitler aprecia această meticulozitate a ei în ceea ce privește înfățișarea, spunând că nu i se poate reproșa nici cea mai mică neglijență.^[50] Eva era și o sportivă desăvârșită, practicând înotul, gimnastica și schiul. Adora animalele având un câine ciobănesc, un basset și doi foxterieri: Negus și Stasi. Mare admiratoare a vedetelor din lumea artistică, colecționa articolele din reviste despre ele, frecventând pe cât posibil cinematografele și teatrele.
* 1913: Sergiu Malagamba, cunoscut și sub numele Serghei Malagamba (n. 6 februarie 1913, Chișinău - d. 15 aprilie 1978, București) a fost un compozitor, aranjor muzical, dirijor și baterist român de origine italiană după tată și armeană după mamă.
Malagamba a studiat muzica la Conservatorul „Unirea” din Chișinău între anii 1931-1933. După o perioadă de întrerupere, a continuat studiile superioare muzicale în 1950 la Conservatorul din București (în cadrul unor cursuri inițiate de Uniunea Compozitorilor). Aici a studiat o perioadă violoncelul, dar s-a simțit mai ales atras de baterie, instrument la care a excelat, remarcându-se printr-o tehnică de virtuoz.
Malagamba a debutat ca baterist pe scena muzicală bucureșteană în anul 1937, participând în diferite formații de muzică de dans. În 1940 a dirijat primul său concert de muzică ușoară. Înainte de a se consacra compoziției și baghetei dirijorale, a fost considerat cel mai bun baterist din România, faima lui depășind hotarele. Există păreri care susțin că Malagamba ar fi fost printre pionierii jazz-ului românesc.

Malagamba s-a concentrat după război și asupra altor activități (compoziție, dirijat, aranjament muzical), fără însă a abandona bateria. În anii șaizeci, a instruit noi toboșari, viitori exponenți ai muzicii rock (între ei, bateristul Ștefan Mihăescu de la formația Sideral).

Între anii 1949-1954, a condus un număr de concerte de muzică ușoară la Sala Dalles. Din 1959, a participat ca dirijor al Teatrului satiric-muzical „Constantin Tănase”, cu care a condus un turneu de succes la Paris în 1965, pe muzica „Baletului tobelor”, compoziție proprie cu coregrafie. Alte turnee ale lui Malagamba s-au desfășurat în Polonia (1960, 1962 și 1965), Uniunea Sovietică (1957^[3], 1965) și Italia (1966). A fost numit membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor în anul 1947.

Sergiu Malagamba
Date personale
Nume la naștere	Sarchis Malagamba[1]
Născut	6 februarie 1913  Chișinău, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus
Decedat	15 aprilie 1978 (65 de ani)  București, România
Ocupație	Baterist, compozitor, aranjor, dirijor
Activitate
Alte nume	Serghei Malagamba
Gen muzical	Muzică ușoară
Instrument(e)	Baterie, violoncel
Ani de activitate	1937-1978

·         1913: Mary Leakey (n. 6 februarie 1913 — d. 9 decembrie 1996), născută Mary Douglas Nicol, a fost antropolog și paleontolog britanic care a făcut câteva descoperiri importante în acest domeniu, pe continentul african, alături de soțul său, Louis Leakey.
* 1913: Sergiu Malagamba, cunoscut și sub numele Serghei Malagamba (n. 6 februarie 1913, Chișinău - d. 15 aprilie 1978, București) a fost un compozitor, aranjor muzical, dirijor și baterist român de origine armeană
Malagamba a studiat muzica la Conservatorul „Unirea” din Chișinău între anii 1931-1933. După o perioadă de întrerupere, a continuat studiile superioare muzicale în 1950 la Conservatorul din București (în cadrul unor cursuri inițiate de Uniunea Compozitorilor). Aici a studiat o perioadă violoncelul, dar s-a simțit mai ales atras de baterie, instrument la care a excelat, remarcându-se printr-o tehnică de virtuoz.

·         1916: Gabriel Țepelea (n. 6 februarie 1916, Borod, Bihor - d. 12 aprilie 2012, București) a fost un om de cultură și politician român, membru PNȚCD, membru de onoare al Academiei Române.

A absolvit Facultatea de Litere și Filozofie (secția filologie romanică) a Universității Regele Ferdinand din Cluj, în anul 1937, fiind mai apoi promovat doctor în litere și filozofie la Universitatea București (1948).^[1]A urmat de asemenea studii juridice la Facultatea de Drept a Universității Regele Ferdinand din Cluj.

A urmat cursuri de specializare în domeniul limbii franceze și literaturii franceze în Franța, în anii 1937-1938.

n perioada 1938-1944 a fost profesor secundar la Lugoj și la Timișoara, iar după anul 1945 a fost profesor la București.

După ieșirea din închisoarea politică, între anii 1962-1964, a fost lector de limba franceză și istoria limbii române la Facultatea de filologie de la Timișoara, iar din 1964 lector, conferențiar și profesor la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Pitești, unde, în perioada 1971-1974, a îndeplinit și funcția de decan al facultății.

• s-a înscris în PNȚ, în anul 1933. A fost apropiat de Iuliu Maniu.
• președintele Organizației de tineret a PNȚ (1945-1946)
• candidat pe lista de deputați la alegerile din 1946, arestat și condamnat la 6 ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale
• din 1989 - membru PNȚCD
• 1990-1996 - vicepreședintele PNȚCD
• 1996-2000 - prim vicepreședinte al PNȚCD
• Activitate parlamentară:
  • 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000 - Membru al Camerei Deputaților, circumscriptia electorală PNȚCD din Bihor
  • 1992-1996 - locțiitorul liderului Grupului parlamentar al PNȚCD și al PER
  • 1996-2000 - președintele Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă
• vicepreședintele Conferinței Interparlamentare de la Santiago de Chile
• 1992-1996 - membru al Grupului parlamentar și al Comisiei mixte pentru Parlamentul European
• 1992-1996 - președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Belgia
• 1996-2000 - președintele Grupului parlamentar de prietenie cu Franța - Adunarea Națională

Gabriel Țepelea
Date personale
Născut	6 februarie 1916 Borod, comitatul Bihor, Austro-Ungaria
Decedat	12 aprilie 2012 (96 de ani) București
Cetățenie	România
Religie	Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică
Ocupație	politician
Deputat de Bihor
În funcție 1990 – 2000
Partid politic	PNȚCD
Alma mater	Universitatea Regele Ferdinand din Cluj Universitatea din București
Membru de onoare al Academiei Române

·   1917 - S-a nascut actrita americana de film Zsa Zsa Gabor (Budapesta, Austro-Ungaria), cunoscută și ca Prințesa Sári von Anhalt in urma căsătoriei sale cu Prințul Frédéric von Anhalt.

Zsa Zsa Gábor în 1959 – foto: ro.wikipedia.org

Zsa Zsa Gabor (n. 6 februarie 1917, Budapesta, Austro-Ungaria), cunoscută și ca Prințesa Sári von Anhalt de la căsătoria cu Prințul Frédéric von Anhalt, este o actriță americană de origine maghiară, fostă regină a frumuseții a Ungariei în 1936. A emigrat în Statele Unite în 1941. A fost căsătorită de nouă ori. A divorțat de șapte ori și o căsătorie a fost anulată.

* 1918: Hans Hermannstädter (n. 6 februarie 1918 – d. 30 decembrie 2006)^[1] a fost un handbalist de etnie germană care a jucat pentru echipa națională a României. Hermannstädter a fost component al selecționatei în 11 jucători a României care s-a clasat pe locul al șaselea la Olimpiada din 1936, găzduită de Germania.^[2][3]El a jucat în primul din cele trei meciuri

·         1921: Dan Constantinescu, poet și traducător român (d. 1997)

* 1921: Iuliu Șuteu (n. 6 februarie 1921, Indianapolis, SUA d. 1995, București) a fost un medic militar român, chirurg, care a ajuns până la gradul de general maior medic, în 1972.^[1][2]

Generalul Profesor Dr. docent Iuliu Șuteu s-a născut în SUA, într-o familie de țărani emigrați, în 1913 din Austro-Ungaria, Transilvania satul Tirimia Mare, în prezent județul Mureș. A revenit în România Mare în anul 1926, împreună cu părinții săi.^[1][3]

În perioada 1933-1940, a fost elev și șef de promoție al Liceului Militar Mihai Viteazul din Tg. Mureș, iar mai apoi, între 1940-1946, a urmat cursurile facultății de Medicină din București, pe care le-a absolvit tot ca șef de promoție al Institutului de Medicină Militară.^[1]

Între anii 1945-1950 a lucrat ca preparator la Catedra de Anatomie și Embriologie, precum și la Clinica chirurgicală condusă de acad. Nicolae Hortolomei.^[3]

În perioada 1950-1952 a lucrat ca șef al serviciului de chirurgie din Spitalul Militar Brașov, apoi, în 1952, este numit medic primar la Spitalul Militar Central, secția I Chirugie.^[3]

Între anii 1953 și 1954 a participat la războiul din Coreea, efectuând în acest interval de timp peste 5.000 de intervenții chirurgicale.^[3]

În perioada 1964-1975 a fost șef al Secției Chirurgie 1 din Spitalul Militar Central. În anul 1974 a devenit, prin concurs, Profesor universitar și Șef al Clinicii de Chirurgie din Spitalul de Urgență Floreasca.^[1]

În perioada 1975-1985 a fost Decan al Facultății de Medicină Militară a UMF București, părăsind Spitalul Militar pentru a se dedica activității universitare medicale.^[1]

În 1977, Iuliu Șuteu a obținut doctoratul cu teza intitulată Studiul eficienței măsurilor complexe în vederea reducerii urmărilor și sechelelor după hepatita acută virală prin dispensarizare, conducători științifici fiind prof. dr. Ion Gavrilă și Marin Voiculescu.^[4]

În 1991, a fost ales membru titular al Academiei de Științe Medicale. În același an, a fost numit de Guvern președinte al Crucii Roșii din România, pentru a elabora, în noile condiții sociale de după 1989, noul statut al acesteia, a reorganizat societatea și alegerile organelor de conducere din toată țara.^[3]

În 1991 a fost pensionat din învățământ pentru limită de vârstă.^[3]

A avut un fiu, compozitorul și profesorul Anton Șuteu

Iuliu Șuteu
Date personale
Născut	6 februarie 1921  Indianapolis, SUA
Decedat	1995 (73 de ani)  București, România
Copii	Anton Șuteu
Cetățenie	România
Ocupație	medic militar[*] chirurg[*]
Activitate
Alma mater	Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București
Organizație	Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davila”[*] Spitalul Clinic de Urgență București Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București

* 1924: William Ambrose "Billy" Wright, CBE (6 februarie 1924 – 3 septembrie 1994) a fost un jucător de fotbal englez, care a jucat toată cariera pentru Wolverhampton Wanderers.

* 1926: John Bird (n. 6 februarie 1926 - d. 18 noiembrie 1997) a fost un om politic britanic, membru al Parlamentului European în perioadele 1984-1989 și 1989-1994 din partea Regatului Unit.

·         1927: Alexandru Apolzan, fotbalist român (d. 1982). Alexandru Apolzan (n. 6 februarie 1927, Sibiu – d. 23 decembrie 1982, București) a fost un fotbalist român, care s-a făcut remarcat la CCA București și a ajuns să joace în echipa națională de fotbal a României. Este considerat unul dintre cei mai buni fundași din istoria fotbalului românesc.

·     1932 - S-a nascut regizorul francez François Truffaut,unul dintre inițiatorii mișcării denumite la Nouvelle Vague (Noul Val).; (d.21 octombrie 1984).

François Truffaut – foto: ro.wikipedia.org

François Truffaut (n. 6 februarie 1932, Paris – d. 21 octombrie 1984) a fost un critic de cinema, regizor de fim, scenarist și actor francez. Este unul din inițiatorii mișcării denumite la Nouvelle Vague (Noul Val).

·         1933: Sorin Holban, prozator și poet român

* 1935: Dan Iagnov (n. Dan Ion Marcu, 6 februarie 1935, București - d. 19 februarie 2012, București) a fost un compozitor român de muzică popromantică ai anilor 1980-2012.

A început să scrie muzică la începutul anilor ’80, colaborând cu foarte mulți interpreți, printre care: Sanda Ladoși, Elena Cârstea, Angela Similea, Aura Urziceanu, Monica Anghel, Luiza Cioca, Gabriel Cotabiță, Adrian Daminescu, Marcel Pavel, Ioan Gyuri Pascu, Daniel Iordăchioaie, Cătălin Crișan, Viorela Filip, Roxana Vulpescu, Loredana Martinov, Daniela Cristea, Manuela Fedorca, Corina Dogaru, Petruța Mihai etc. A scris muzică și pentru actorii Ștefan Iordache și Florin Piersic. Principalii orchestratori ai cântecelor sale au fost George Natsis și Ionel Tudor. A colaborat cu casele de discuri: Electrecord, Roton și OVO MUSIC/Ovidiu Komornyic.

Dan Iagnov a realizat muzicalul „Adio femei!” scris în colaborare cu Dan V. Dumitriu pentru Angela Similea și Ștefan Iordache, muzical care s-a jucat timp de 4 ani, (1990 – 1994), cu săli pline.

Din anul 2001 Dan Iagnov a fost realizatorul unei emisiuni bine documentate despre Paris și șansoneta franceză, intitulată „Pe malurile Senei”, difuzată și redifuzată la Radio România Muzical.

Dan Iagnov a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor.

Pe ultimul disc, scos în anul 2010 și intitulat „Dan Iagnov cântece de alcov (nostalgii pariziene)”, compozitorul își exprimă gândurile cele mai tainice care i-au ghidat întreaga activitate componistică:

„Scriu muzică în orele târzii ale nopții ascultându-mi sufletul în zgomotul bătăilor de inimă care parcă înregistrează numărul zilelor care fug. Cred în realizarea viselor mele. Nimeni nu ne poate opri să visăm. Tot așa cum amintirile nu ni le poate lua nimeni, niciodată până în ziua în care ne ducem să înnoptăm pentru totdeauna. Amintirile fiind dorurile noastre cele mai triste. M-a preocupat până la obsesie trecerea inexorabilă a timpului cât și dorința de a-l opri din zbor pentru a prelungi, mai ales acele momente unice, irepetabile ale vieții, și din păcate timpul nu are timp pentru răsfățuri și trece indiferent fără să privească înapoi.”

—Dan Iagnov, CD - „Dan Iagnov cântece de alcov (nostalgii pariziene)”

 S-a născut la 6 februarie 1935 la București și a murit la 19 februarie 2012 în București. Numele lui adevărat este Dan Ion Marcu. Tatăl lui, Marcu Jean, era născut în Philadelphia, SUA, iar mama lui, Laurenția Fanchette, era de origine franceză. Numele de Iagnov, ca nume de scenă, este numele celui de al doilea soț al mamei sale, Zalman Iagnov, o personalitate a lumii medicale, primul prodecan al Universității de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” din Timișoara. Sub conducerea Prof. Dr. Zalman Iagnov s-au pus bazele unui învățământ anatomic modern^[1]. Doctorul și Profesorul Zalman Iagnov a corespondat cu Dr. George Palade (laureat al Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină în anul 1974), Dr. Grigore T. Popa, (Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași îi poartă numele), Dr. C. I. Parhon, (președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române 1948-1952 (funcție echivalentă cu cea de șef al statului)), poetul Ilarie Voronca, scriitorii Gala Galaction, Tudor Arghezi etc. (corespondența se găsește in Arhiva lui Dan Iagnov).

Fratele lui Zalman Iagnov, Simion Iagnov, era de asemenea o mare personalitate medicală, doctor, profesor și membru corespondent al Academiei Române^[2][3].

Dan Iagnov adolescent într-o pictură semnată Vavylina. (Colecția particulară de fotografii Dr. Brițchi Mirela) 

Dan Iagnov și-a petrecut copilăria și adolescența în București și Timișoara. A terminat Liceul de băieți „Nikos Beloiannis” din Timișoara, promoția 1953. A absolvit Facultatea de Construcții Civile și Industriale, promoția 1958/1959 obținând titlul de Inginer Constructor în specialitatea Construcții Civile și Industriale. În 1971 a absolvit programul „Organizarea Producției și a Muncii”. În 1973 a absolvit cursul de „Analiză Sisteme de Prelucrare Automată a Datelor”. În 1974 a absolvit cursul de Utilizarea și Programarea Echipamentelor de Calcul FELIX FC-15 și FELIX FC-30. În 1981 a absolvit stagiul de Instruire Teoretică și Practică privind Activitățile de Analiză Sisteme de Prelucrare Automată a Datelor, Programe în Limbaje COBOL, FORTRAN și ASSIRIS, Ansamblare Programe, Teleprelucrare, Operare Calculator FELIX C-512.

Dan Iagnov era un mare cititor de literatură bună. Cel mai mult iubea personajele din romanele lui Feodor Dostoievski, în special pe Prințul Mîșkin, personajul principal al romanului „Idiotul”. Cartea cea mai iubită de către Dan Iagnov era „Micul prinț” de Antoine de Saint-Exupery. Recitea mereu această carte și de fiecare dată era impresionat de profunzimea ideilor.

Filmele care l-au impresionat cel mai mult sunt: „Corabia nebunilor” (regizor; Stanley Kramer; interpreți: Vivien Leigh, Lee Marvin, Simone Signoret, José Ferrer, Heinz Rühmann, Oscar Werner, „Zorba grecul” (regizor: Michael Cacoyanis, interpreți: Antony Quinn, Irene Papas, Alan Bates, Lila Kedrova), „Casablanca” (regizor: Michael Curtiz, interpreți: Humphrey Bogart, Ingrid Bergman), „Unora le place jazzul” (regizor: Billy Wilder, interpreți: Jack Lemmon, Marilyn Monroe, Tony Curtis), „Totul despre Eva” (regizor: Darryl F. Zanuck, interpreți: Bette Davis, Anne Baxter, George Sanders, Marilyn Monroe), filmele cu Charles Chaplin („Luminile orașului”, „Dictatorul”, „Domnul Verdoux”, „Piciul”, „Circul”, „Goana după aur”, „Timpuri noi”) și filmele cu Stan și Bran („Un prostănac la Oxford”, „Departe spre Vest”, „Cazul de crimă”, „Legiunea străină”, „Cățelușul buclucaș”, „Lupi de mare”, „Origini nobile”, „Fiii deșertului”).

Încă din copilărie și-a manifestat latura artistică, în special în domeniul muzicii. A luat lecții de pian, în particular, de la vârsta de 5 ani cu Lidia Cristian, continuându-le cu Magda Nicolau, două pianiste de renume. A luat lecții particulare de armonie și compoziție cu Alexandru Pașcanu, care era profesor de armonie la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. A debutat ca pianist în București în anul 1980

Dan Iagnov
Dan Iagnov cântând la pian (colecția particulară de fotografii Dr. Brițchi Mirela)
Date personale
Nume la naștere	Dan Ion Marcu
Născut	6 februarie 1935 București, România
Decedat	19 februarie 2012 (77 de ani) București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Ocupație	- inginer constructor în specialitatea construcții civile și industriale, - compozitor de muzicǎ ușoarǎ pop și interpret pian și voce

·         1939: Mike Farell, actor american

·         1941 - S-a născut Dave Berry (David Grundy), cântăreţ britanic.

·         1943 - S-a născut Fabian (Fabiano Forte), cântăreţ şi actor american.

·   1945 - S-a născut Bob Marley, celebru cântăreţ de muzică reggae; (d. 1981).

Bob Marley live in concert in Zurich, Switzerland, on May 30, 1980 at the Hallenstadium – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Robert „Bob” Nesta Marley (n. 6 februarie 1945; d. 11 mai 1981) a fost un cântăreț, compozitor, chitarist și activist jamaican. El este cel mai cunoscut interpret de muzică reggae, și este privit ca un profet al mișcării Rastafari. Printre cele mai cunoscute cântece reggae ale lui Marley sunt ‘”I Shot the Sheriff„, „No Woman, No Cry„, „Three Little Birds„, „Exodus„, „Could You Be Loved„, „Jamming‘”, „Redemption Song„, și „One Love„. Legend, compilația de cântece ale lui Bob Marley lansată post-mortem, este cel mai bine vândut album reggae al tuturor timpurilor, cu mai mult de 25 de milioane de exemplare.

·         1947: Viorel Hizo (n. 6 februarie 1947, Sibiu) este un antrenor român de fotbal^[2]care în cariera de jucător a evoluat pe postul de portar.

Și-a început cariera de antrenor în orașul său natal, Sibiu, unde a pregătit pe Inter Sibiu în perioada 1991-1993. În 1991 a câștigat cu echipa sibiană Cupa Balcanilor. A avut o aventură în străinătate, în perioada 2004-2005 antrenând echipa chineză Chongqing Qiche. După demiterea în aprilie 2006 de la Pandurii Târgu Jiu a antrenat divizionara secundă Delta Tulcea. A fost pe banca tehnică a două dintre marile echipe bucureștene, conducând pe Dinamo București și în mai multe rânduri pe Rapid București. În 2008 a câștigat la conducerea lui FC Vaslui Cupa UEFA Intertoto.

·         1947: Charles Hickox, înotător, câștigător a trei medalii de aur la Jocurile Olimpice din Mexic, din 1968
* 1950: Ion Lupu (n. 6 februarie 1950, Lugoj). Mama sa se numea Maria iar tatăl său Ioan Vasile. A urmat cursurile liceului Coriolan Brediceanu din Lugoj, iar in 1972 a intrat la Institutul de Arta Teatrala și Cinematografică din Bucuresti la clasa profesorului Moni Ghelerter.

A fost actor la Teatrul Alexandru Davila din Pitești, și la Teatrul Mic din Bucuresti.

Filmografie:

Ecaterina Teodoroiu (film din 1978)

Filantropica (2002)

Oglinda (1994)

Aurel Vlaicu (1977)

Racolarea (1985)

Pădurea de fagi (1987)

Punctul zero (1996)

Carol I (2009)

Bunraku (2010)

15 (2005)

·         1950 - S-a născut Punky Meadows, chitarist american (Angel).

·         1950 - S-a născut Mike Batt, muzician, compozitor şi producător britanic (Wombles).

·         1950: Natalie Cole, cântăreață americană, prima interpretă de culoare care, în 1975, câștiga Premiul Grammy
* 1953: Zoran Filipović (Зоран Филиповић)Pipi (n. 6 februarie 1953 la Titograd, Iugoslavia - actual Podgorica, Muntenegru) este un fost jucător de fotbal, actual antrenor. În perioada martie-iunie 2010, a antrenat echipa Ceahlăul Piatra Neamț.

·         1961: Florence Aubenas, jurnalistă franceză

·         1962: Axl Rose, membru al trupei Guns N' Roses

·         1966 - S-a născut Rick Astley, vocalist şi compozitor britanic.

·         1968: Cătălin Crișan (n. 6 februarie 1968, București) este un cântăreț de muzică ușoară românească.

Începe studiul pianului la Școala de muzică din București. Îndrăgește muzica ușoară și urmează cursurile Școlii populare de artă din București, clasa Mihaelei Runceanu. Urmează Facultatea de teatru din cadrul Universității „Titu Maiorescu”.

Debutează în 1987 la „Concursul de creație și interpretare a muzicii ușoare românești” de la Mamaia, unde obține Premiul I la secția interpretare cu melodia „Vorbește marea” (Aurel Manolache). Efectuează turnee, susține recitaluri, concerte în toată țara. Participă la Festivalul național „Cântarea României”. A prezentat numeroase emisiuni la radio și televiziune. A fost director al Departamentului Cultura și Divertisment și realizator-prezentator al emisiunii "Ruleta visului" în cadrul Televiziunii România de Mâine (TVRM). Între 2004-2008 a fost consilier local al primăriei sectorului 4, direcția Cultura.

A fost căsătorit cu Lucia Bubulac, de care a divorțat pe 29 septembrie 2009, după 14 ani de căsnicie.^[1] Împreună au doi copii, Daria Cătălina și Raris Andrei.^[2] La sfârșitul anului 2010 Cătălin Crișan a făcut cununia civilă cu medicul dermatolog Ioana Alina Cupșa, iar nunta lor a avut loc în vara anului 2011. În decembrie 2012, cei doi au devenit părinți, în familia lor născându-se o fetiță, Lara Maria. Pe 15 noiembrie 2013, Crișan a divorțat și de cea de-a doua soție

* 1968: Akira Yamaoka (山岡 晃 Yamaoka Akira^?, n. 6 februarie, 1968, Niigata, Japonia) este un compozitor de muzică, el ocupându-se în special de crearea de muzică pentru jocuri video. El s-a alăturat companiei Konami pe 21 septembrie 1993.

Este renumit pentru crearea în totalitate a soundtrack-urilor din seria Silent Hill.^[1][2] Muzica și suntele compuse de Yamaoka sunt de obicei melancolice (dark ambient) si de cele mai multe ori nu sunt folosite voci. Începând cu Silent Hill 3, Yamaoka a folosit vocile lui Mary Elizabeth McGlynn si a lui Joe Romersa pentru a crea unele melodii.

* 1969: Massimo Busacca (n. 6 februarie 1969, Bellinzona) este un fost arbitru elvețiande fotbal, din iulie 2011 șef al arbitrilor la FIFA.
* 1971: Brian Stepanek (n. 6 februarie 1971) este un actor american, cunoscut pentru rolul Arwin Hawkhauser din serialul Disney, The Suite Life of Zack & Cody.
Pe lângă rolul Arwin Hawkhauser el a mai interpretat rolurile Arwin și Milos în episoadul It's All Greek to Me din serialul The Suite Life of Zack & Cody.^[3] A mai apărut în: CSI: Miami, în filmul Insula, Transformers (agent), The West Wing, The Drew Carey Show, Murder By Numbers, NYPD Blue, JAG, The Secret Saturdays (ca Agent Epsilon).
* 1972:  Gheorghe Roman este un deputat român, membru al Partidului Național Liberal, ales în legislaturile 2008-2012 și 2012-2016 în județul Sibiu

·         1975: Lavinia Șandru, politician român

·         1978: Sanda Nicola, jurnalist roman

·         1979: Dan Balan (alternativ scris și Bălan; n. 6 februarie 1979, Chișinău) este un interpret, compozitor, producător, instrumentist, textier din Republica Moldova. Este primul și unicul artist din Republica Moldova nominalizat pentru premiul Grammy, în calitate de co-autor al hitului „Live Your Life”, interpretat de cântăreața americană Rihanna și rapper-ul T.I..

A câștigat numeroase premii internaționale din industria muzicală, printre care Echo Awards și MTV Video Music Awards. Este fondatorul faimosului trio O-Zone și, de asemenea, este autorul și producătorul hitului mondial Dragostea din Tei, situat în topul chart-urilor din mai bine de 30 de țări, vândut în mai mult de 12 milioane de copii pe tot mapamondul. Autor și interpret a hiturilor internaționale "Chica Bomb", "Justify Sex", "Freedom".

Dan Balan
Dan Bălan
Date personale
Nume la naștere	Dan Bălan
Născut	6 februarie 1979 (40 de ani)[1]  Chișinău, URSS
Părinți	Mihai Balan și Ludmila Balan
Cetățenie	Moldova  SUA  Rusia
Ocupație	Interpret, compozitor, producător, multi-instrumentist, textier
Activitate
Alte nume	Cristi Bodan
Gen muzical	Pop-rock, rock, dance, pop
Instrument(e)	Voce, chitară, chitară bas, pian, clape, acordeon
Ani de activitate	2000–prezent
Case de discuri	Sony Music, Universal, EMI, Gala Records / Warner, Media Pro Music, First Music Publishing
Interpretare cu	O-Zone
Colaborare cu	Jack Joseph Puig Rihanna T.I. Bob Clearmountain Chris Lord-Alge Tony Maserati Andrea Bertolini Corey Gibson Jesse Dylan Brasco Chris Elliott Isobel Griffiths Vera Brejneva Ekaterina Vilkova Marley Waters

* 1982: Alice Sophia Eve^[1] (n. 6 februarie 1982) este o actriță engleză, cel mai bine cunoscută publicului larg pentru rolurile sale din filmele Starter for 10(2006), Crossing Over (2009), She's Out of My League (2010), Sex and the City 2 (2010), The Raven (2012), Men in Black 3 (2012) și Star Trek Into Darkness (2013).
Alice Sophie Eve s-a născut în Londra, fiind fiica actorilor Trevor Eve și Sharon Maughan.^[2] Are doi frați mai tineri, Jack and George. Eve este de descendență engleză, galeză și irlandeză.^[3][4] A urmat inițial cursurile școlii Bedales ^[2] și apoi Westminster School din Londra. În perioada de un an între cele două școli a studiat la Beverly Hills Playhouse, studiind apoi engleza la colegiul universitar Saint Catherine's College din Oxford. În timp ce studia la Oxford, Alice Sophie a apărut în câteva producții ale studenților, așa cum sunt The Importance of Being Earnest, Animal Crackers (care a fost prezentat la Edinburgh Fringe Festival), Scenes from an Execution și The Colour of Justice
Eve a apărut în spectacole de televiziune, așa cum sunt emisiunile companiei naționale BBC, The Rotters' Club, Agatha Christie's Poirot și Hawking ^[5] și a jucat în filmul Stage Beauty (realizat în 2004).
* 1983: Grigore Novac (n. 6 februarie 1983, Sălcuța, Căușeni) este un jurist și un om politic din Republica Moldova, care din decembrie 2014 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a XX-a (2014-2018), în cadrul fracțiunii Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM).

La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 din Republica Moldova a candidat la funcția de deputat de pe locul 23 în lista candidaților PSRM.^[1]

În anii 2011-2013 a fost jurist la Fundația de Binefacere “Soluția”, iar între 2013 – 2014 jurist al PSRM.

Grigore Novac
Date personale
Născut	6 februarie 1983 (36 de ani) Sălcuța, Căușeni, RSS Moldovenească, URSS
Cetățenie	Moldova
Ocupație	politician
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova de legislatura a IX-a și a X-a
Deținător actual
Funcție asumată 30 noiembrie 2014
Partid politic	Partidul Socialiștilor din Republica Moldova
Profesie	Jurist

* 1984: Darío Antonio Flores Bistolfi (n. 6 februarie 1984 în Montevideo, Uruguay^[1]), este un fotbalist uruguayan care joacă pentru Racing Club de Montevideo. În 2009 a evoluat în Liga I, la CFR Cluj.
* 1985: Olberdam de Oliveira Serra, cunoscut ca Olberdam (n. 6 februarie1985, João Pessoa) este un fotbalist brazilian aflat sub contract cu CS Marítimo.

·         1986: Oleg Andronic (n. 6 februarie 1986, Chișinău) este un fotbalistmoldovean care joacă pe postul de atacant. El a debutat în cariera profesionistă la clubul de fotbal Zimbru Chișinău.

* 1989: Ismail Isa Mustafa (bulgară Исмаил Иса Мустафа; n. 26 iunie 1989 în Târgoviște) este un fotbalist bulgar de origini turce care în prezent evoluează la echipa Vereya.
* 1992: Bogdan Cătălin Gavrilă (n. 6 februarie 1992, Galați) este un fotbalist român care evoluează la clubul Ethnikos Achna pe postul de extremă.
* 1993: Tinashe Jorgenson Kachingwe,^[1] cunoscută profesional ca Tinashe (n. 6 februarie 1993), este o cântăreață americană.^[2] Ea a început cariera de divertisment la vârsta de 3 ani, atunci când a început cariera de model și de actriță. În 2012, Tinashe a lansat două mixtape-uri apreciate de critici, In Case We Die și Reverie, pe care le-a creat în studioul ei de acasă. După lansarea mixtape-urilor, Tinashe a semnat un contract cu casa de discuri RCA Records. Ea a lansat cel de-al treilea mixtape, Black Water, pe data de 26 noiembrie 2013, și albumul de debut Aquarius, pe data de 7 octombrie 2014.^[3] Debutul single, „2 On”, a fost lansat în ianuarie 2014. Piesa a rămas la numărul 1 pe Rhymatic Top 40 pentru mai mult de 4 săptămâni la rând și a ajuns pe locul 24 pe US Billboard Hot 100 charts, devenind primul ei Top 40 hit single.^[4]

Tinashe este de asemenea actriță. Ea a debutat în actorie în filmul de televiziune Cora Unashamed din 2000. În 2004 a apărut în Expresul polaralături de actorul Tom Hanks, oferind „captare de mișcare”^[5] pentru protagonista feminină. Din 2008 până în 2009, Tinashe a avut un rol în Doi bărbați și jumătate, interpretând-o pe Celeste, iubita lui Jake

* 1994: Simion Claudiu (n. 6 februarie 1994 la Pitești) este un fotbalist român legitimat la echipa CS Mioveni.
* 1996: Silviu Nicolae Balaure (n. 6 februarie 1996, Drobeta-Turnu Severin) este un fotbalist român, care evoluează pe postul de mijlocaș stânga la clubul din Liga I, Astra Giurgiu.

Decese

·         1378: Ioana de Bourbon, soția regelui Carol al V-lea al Franței (n. 1338)
* 1679: Margherita de' Medici (31 mai 1612 – 6 februarie 1679) a fost Ducesă de Parma și Piacenza prin căsătoria cu Odoardo Farnese, Duce de Parma. Margherita a fost regentă de Piacenza în 1635 și regentă a întregului ducat în 1646 după decesul soțului ei.

Margherita a fost al optulea copil și a doua fiică a lui Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana și a soției acestuia, Arhiducesa Maria Madalena de Austria.

Printre frații Margheritei s-au inclus: Ferdinando al II-lea de Medici, Mare Duce de Toscana, Cardinalul Gian Carlo de Medici, Cardinalul Leopoldo de Medici și Anna, soția lui Ferdinand Karl al Austriei. Ceilalți frați ai Margheritei au murit în copilărie sau adolescență.

Margherita de' Medici

Bunicii paterni au fost Ferdinando I de Medici, Mare Duce de Toscana și Cristina de Lorena. Ferdinando a fost fiul lui Cosimo I de Medici, Mare Duce de Toscana și al primei soții, Eleanor de Toledo. Bunicii materni au fost Carol al II-lea, Arhiduce de Austria și soția acestuia, Maria Anna de Bavaria. Maria Anna a fost fiica cea mare a lui Albert al V-lea, Duce de Bavaria și a Arhiducesei Anna de Austria. Anna a fost fiica împăratului Ferdinand I și a Annei de Boemia.

Margherita s-a logodit cu Odoardo Farnese, Duce de Parma în 1620. Ei s-au căsătorit în 1628. Mariajul a fost foarte dorit de tatăl lui Odoardo, Ranuccio, care a văzut în această uniune o alianță între Ducatul de Parma și Marele Ducat de Toscana, pe atunci condus de familia Medici.

Căsătoria a avut loc la Florența, la 11 octombrie 1628. Festivitățile de nuntă au fost însoțite de un mare spectacol, inclusiv opera La Flora de Marco da Gagliano, compusă special pentru această ocazie. Pentru a ura bun venit cuplul la Parma, teatrul Farnese a jucat Mercur și Marte cu muzica lui Claudio Monteverdi.

Anii în care cuplul a domnit peste Parma au fost marcați de ciuma din 1630 și contrastul dintre splendoarea curții și taxele mari care trebuiau plătite de supuși. Banii au fost folosiți pentru a îmbunătăți armatele lui Odoardo. Ducele a susținut o politică pro-franceză.

La 11 septembrie 1646, Odoardo a murit. Fiul lor cel mare, Ranuccio nu era suficient de mare pentru a conduce ducatul singur, așa că mama lui Margherita a acționat ca regentă până când fiul ei a devenit major.

Margherita a supraviețuit a doi dintre copii ei. Ea a murit la Parma la 6 februarie 1679.

Margherita de' Medici
Date personale
Născută	31 mai 1612 Palazzo Pitti, Florența
Decedată	6 februarie 1679 (66 de ani) Parma
Înmormântată	Sanctuary of Santa Maria della Steccata[*]
Părinți	Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Arhiducesa Maria Madalena de Austria
Frați și surori	Anna de' Medici Maria Cristina de' Medici[*] Mattias de' Medici[*] Francesco de' Medici[*] Gian Carlo de' Medici[*] Ferdinando al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana Leopoldo de' Medici[*]
Căsătorită cu	Odoardo Farnese, Duce de Parma
Copii	Ranuccio II, Duce de Parma Prințul Alessandro
Religie	catolicism
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Farnese Casa de Medici
Ducesă de Parma și Piacenza
Domnie	11 octombrie 1628 – 11 septembrie 1646

·         1685: Carol al II-lea (engleză Charles II of England) (n. 29 mai 1630 — d. 6 februarie 1685) a fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei de la 30 ianuarie1649 (de jure) sau de la 29 mai 1660 (de facto), până la moarte.

Copiii regelui Carol I. De la stânga la dreapta: Mary, Iacob, Carol, Elisabeta și Anne. Pictură de Anthony van Dyck, 1637.

Carol s-a născut la Palatul St. Jamesla 29 mai 1630. Părinții lui au fost regele Carol I al Angliei care domnea peste trei regate: Anglia, Scoția și Irlanda, și a reginei Henrietta Maria a Franței, sora regelui Ludovic al XIII-lea al Franței. Carol a fost al doilea fiu și copil. Primul lor fiu, care s-a născut cu un an înainte de Carol, a murit după câteva ore de la naștere.^[3]

Anglia, Scoția și Irlanda au fost țările creștine, dar cultul a fost împărțit între diferite confesiuni, cum ar fi catolicism, anglicanism, prezbiterianism și puritanism. Carol a fost botezat la capela regală la 27 iunie de către episcopul anglican al Londrei, William Laud, și dat în grija protestantei contese de Dorset. La naștere, automat, a devenit Duce de Cornwall și Duce de Rothesay, pe lângă alte câteva titluri asociate. În jurul vârstei de opt ani a fost desemnat Prinț de Wales deși niciodată n-a fost formal investit.^[3]

În timpul anilor 1640, când Carol era încă tânăr, tatăl său a luptat în Războiul Civil Englez cu forțele parlamentare și puritane. El și-a însoțit tatăl în timpul bătăliei de la Edgehill și, la vârsta de paisprezece ani, a participat la campaniile din 1645, când a fost făcut comandant titular al forțelor engleze în West Country.^[4] Până în primăvara anului 1646, tatăl său a pierdut războiul și Carol a părăsit Anglia din cauza temerilor pentru siguranța lui, mergând mai întâi la Insulele Scilly, apoi la Jersey, și în cele din urmă în Franța, unde mama lui deja trăia în exil iar vărul lui primar era micul rege în vârstă de opt ani, Ludovic al XIV-lea al Franței.^[5]

Carol al II-lea în exil, portret de Philippe de Champaigne, c. 1653

În 1648, în timpul celui de-al doilea război civil englez, Carol s-a mutat la Haga, unde sora lui Mary și cumnatul lui, Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, păreau a oferi un ajutor substanțial cauzei regaliste decât relațiile mamei sale de origine franceză.^[6] Totuși flota regală a lui Carol care a intrat sub controlul său nu a fost folosită ca avantaj și nu a ajuns în Scoția la timp pentru a se alătura armatei regaliste a Ducelui de Hamilton, înainte de a fi fost învinsă în bătălia de la Preston de parlamentari.^[7]

La Haga, Carol a avut o aventură scurtă cu Lucy Walter, care mai târziu a pretins în mod fals că s-au căsătorit în secret.^[8] Fiul ei, James Crofts (ulterior Duce de Monmouth și Duce de Buccleuch), a fost unul dintre mulții copii nelegitimi recunoscuți ai lui Carol și a devenit proeminent în viața politică britanică și în societate.

Carol I s-a predat în 1646. El a scăpat și a fost recapturat în 1648. În ciuda eforturilor diplomatice ale fiului său pentru a-l salva, Carol I a fost decapitat în 1649 iar Anglia a devenit republică. La 6 februarie, Parlamentul Scoției l-a proclamat pe Carol al II-lea ca rege al Marii Britanii însă a refuzat să-i permită să intre în Scoția decât dacă accepta prezbiterianismul de-a lungul insulelor britanice. A fost încoronat rege al Scoției la Scone, la 1 ianuarie 1651.

După decesul lui Cromwell în 1658 (la 59 de ani), întreg edificiul prin care încercase să înlocuiască Anglia tradițională, s-a clătinat. Cromwell desemnase ca urmaș pe fiul său Richard, un om lipsit de har, incapabil să rezolve conflictul latent dintre armată și puterea civilă și să potolească resentimentele dintre șefii armatelor rivale. A fost obligat să abdice în 1659 și Protectoratul a fost abolit.

În timpul tulburărilor civile și militare care au urmat, George Monck, guvernatorul din Scoția, a fost preocupat de faptul că națiunea va coborî în anarhie.^[9] Monck și armata sa au mărșăluit la Londra și a forțat Parlamentului să readmită membri ai Parlamentului cel Lung excluși în decembrie 1648. Parlamentul cel Lung s-a autodizolvat și pentru prima dată în aproape 20 de ani, au existat alegeri generale.^[10] Grosul populației își dorea o restaurație decât un război civil sau o dictatură militară. Monk i-a invitat pe electori să aleagă o Cameră a Comunelor; mai târziu regele a confirmat această convocare și juriștii au menținut ficțiunea că monarhia nu și-a încetat niciodată existența. De fapt, regele a fost pus pe tron de o adunare convocată în mod neregulat însă fiind vorba de un rege legitim, desemnat pe baza dreptului de succesiune, hotărârea era inatacabilă.

Portret al lui Carol al II-lea de pictorul olandez, Simon Pietersz.

La sfârșitul anului 1660, bucuria lui Carol la Restaurație a fost temperată de decesul fratelui său mai mic, Henry, și a surorii sale, Mary, de variolă. În același timp, Anne Hyde, fiica Lordului Cancelar Edward Hyde, a declarat că este însărcinată cu fratele lui Carol, Iacob, cu care se căsătorise în secret.

Parlamentul a fost dizolvat în decembrie 1660 și a avut loc încoronarea lui Carol la Westminster Abbey, la 23 aprilie 1661. Carol a fost ultimul suveran care a făcut procesiunea tradițională de la Turnul Londrei la Westminster Abbey cu o zi înainte de încoronare.^[11]

Deși comportamentul regelui ar fi trebuit să-i scandalizeze pe supușii săi (odată cu bagajele, Carol și-a adus și metresa Barbara Villiers care avea să devină Lady Castlemaine), Londra i-a făcut o primire călduroasă regelui. Curând, Carol a fost înconjurat de un adevărat harem iar moravurile curtenilor le-au imitat pe cele ale regelui. El a lăsat întreaga putere sfetnicului său din exil, Edward Hyde. Trupul lui Cromwell și a încă câțiva regicizi au fost dezgropate, spânzurate și apoi îngropate la piciorul spânzurătorii.

La scurt timp după încoronare se formează al doilea parlament englez. Nevoia de libertate este atât de puternică încât chiar și acest parlament nu îngăduie regelui nici armată permanentă, nici resurse suficiente pentru a se putea lipsi de parlament, nici tribunale de prerogativă.

Hyde s-a uzat repede la putere și nu era nevoie decât de un pretext pentru a-l înlocui. Pretextele n-au întârziat să apară: a fost răspunzător de căsătoria lui Carol cu o prințesă de Braganza, o portugheză catolică care s-a dovedit stearpă; în 1665 Londra a fost pustiită de o epidemie de ciumă la fel de îngrozitoare ca ciuma neagră; câteva luni mai târziu, un imens incendiua distrus două treimi din Londra; în 1667 o flotă olandeză a urcat Tamisa și a ajuns până la Chatham ca să dea foc navelor engleze. Hyde a fugit în Franța atunci când pus sub acuzare pentru înaltă trădare. Puterea a trecut în mâna unui grup de cinci politicieni cunoscut sub numele Cabala - acronimul format de inițiala membrilor Clifford, Arlington, Buckingham, Ashley (ulterior Contele de Shaftesbury) și Lauderdale. De fapt, Cabala rar a acționat în mod concertat, iar curtea a fost de multe ori împărțită între două facțiuni conduse de Arlington și Buckingham, cu mai mult succes de Arlington

Deși anterior favorabile Coroanei, Parlamentul s-a distanțat de războaie regelui și politicile religioase din timpul anilor 1670. În 1672, Carol a emis Declarația regal de indulgență prin care el a pretins să se suspende toate legile penale împotriva romano-catolicilor și a disidenților religioși. În același an, el a susținut în mod deschis Franța catolică și a început Al Treilea Război Anglo-Olandez.^[22]

Parlamentul s-a arătat ferm și a refuzat să recunoască regelui dreptul de a reglementa asemenea chestiuni prin ordonanțe. Carol a șovăit, și-a amintit de rebeliune, de exilul săi și a cedat. De altfel, o parte din Cabală luase atitudine împotriva lui și-i impusese Test Act (Actul de mărturisire (a credinței)), răspuns național și protestant împotriva alianței cu Franța și a Declarației regale de indulgență. Această lege excludea din orice funcție publică pe cei care nu jurau credință supremației regelui și a comuniunii anglicane. Pair-ii catolici trebuiră să părăsească Camera Lorzilor și însuși fratele regelui s-a văzut constrâns să-și mărturisească crezul catolic.

Carol al II-lea, portret de John Riley

Regina Ecaterina a fost în imposibilitatea de a produce un moștenitor; cele patru sarcini ale ei au ajuns la pierderi de sarcină și copiii născuți morți în 1662, februarie 1666, mai 1668 și iunie 1669.^[3] Prin urmare, moștenitorul lui Carol era nepopularul frate romano catolic, Iacob, Duce de York. În parte pentru a calma temerile publice că familia regală era prea catolică, Carol a fost de acord că fiica lui Iacob, Mary, să se căsătorească cu protestantul Wilhelm de Orania.

În ultimii săi ani, Carol a trăit nepedepsit și fără rușine din subsidiile lui Ludovic al XIV-lea și a tolerat, în disprețul intereselor Angliei, ca Franța să se extindă în Flandra și pe Rin. Astfel, regele care trădase cu atâta grație Anglia, două religii, soția sa și toate metresele sale, a putut să-și mențină până la moarte voluptosul și periculosul său echilibru. "După ce voi muri și n-am să mai fiu printre voi - spunea el -, nu știu ce va face fratele meu. Mi-e tare teamă că după ce va ajunge rege, va fi obligat iarăși să peregrineze...Și totuși, voi avea grijă să-i las regatele mele în ordine."

La 2 februarie 1685 Carol a suferit un atac de apoplexie. A murit după patru zile, la vârsta de 54 de ani, la Palatul Whitehall.^[24] Pe patul de moarte, pentru prima oară, a cerut să se cheme un preot catolic și a primit prima și ultima miruire. Tot atunci a cerut fratelui său Iacob să aibă grijă de fostele sale metrese: "poartă-te bine cu Portsmouth și n-o lăsa pe săraca Nelly să moară de foame".^[25]

Boala sa bruscă a dus la suspiciunea de otravă în mintea multora, inclusiv a unuia dintre medicii regali; cu toate acestea, o analiză medicală modernă a considerat că simptomele bolii sale finale sunt similare cu cele ale uremiei (un sindrom clinic datorită disfuncției renale).^[26]

A fost înmormântat la Westminster Abbey "fără orice fel de fast"^[27] la 14 februarie.^[28]

Carol a fost succedat de fratele său, care a devenit Iacob al II-lea al Angliei și Irlandei și Iacob al VII-lea al Scoției.

Copii:Cu Marguerite sau Margaret de Carteret

1. Scrisori susținând că ea a născut un fiu, pe nume James de la Cloche în 1646 sunt respinse de către istorici ca fiind false.^[29]

Cu Lucy Walter (c.1630–1658)

1. James Crofts, mai târziu Scott (1649–1685), numit Duce de Monmouth (1663) în Anglia și Duce de Buccleuch (1663) în Scoția. Strămoș al lui Sarah, Ducesă de York. Monmouth s-a născut la nouă luni după ce Walter și Carol s-au întâlnit prima dată și a fost recunoscut ca fiul său de Carol al II-lea, însă Iacob al II-lea a sugerat că el era fiul unui alt iubit al ei, colonelul Robert Sidney, mai degrabă decât fiul lui Carol. Lucy Walter a avut o fiică, Maria Crofts, născută după James în 1651, însă nu Carol a fost tatăl ei, din moment ce el și Walter s-au despărțit în septembrie 1649.^[3]

Cu Elizabeth Killigrew (1622–1680), fiica lui Sir Robert Killigrew, căsătorită cu Francis Boyle, Viconte Shannon în 1660

1. Charlotte Jemima Henrietta Maria FitzRoy (1650–1684), căsătorită prima dată cu James Howard și a doua oară cu William Paston, al 2-lea conte de Yarmouth.

Cu Catherine Pegge

1. Charles FitzCharles (1657–1680), cunoscut ca "Don Carlo", numit Conte de Plymouth (1675)
2. Catherine FitzCharles (n. 1658; ori a murit de mică ori a devenit călugăriță la Dunkirk)^[30]

Cu Barbara Villiers (1641–1709), soția lui Roger Palmer, Conte de Castlemaine; numită Ducesă de Cleveland de drept.

1. Anne Palmer (Fitzroy) (1661–1722), măritată cu Thomas Lennard, Conte de Sussex. E posibil să fi fost fiica lui Roger Palmer, însă Carol a acceptat-o.^[31]
2. Charles Fitzroy (1662–1730), numit Duce de Southampton (1675), a devenit al 2-lea Duce de Cleveland (1709)
3. Henry Fitzroy (1663–1690), numit Conte de Euston (1672), Duce de Grafton (1675), este al 7-lea străbunic al Dianei, Prințesă de Wales.
4. Charlotte Fitzroy (1664–1717), măritată cu Edward Lee, Conte de Lichfield
5. George Fitzroy (1665–1716), numit Conte de Northumberland (1674), Duce de Northumberland (1678)
6. Barbara (Benedicta) Fitzroy (1672–1737) – Ea este probabil copilul lui John Churchill, mai târziu Duce de Marlborough, care a fost unul dintre mulții iubiți ai Ducesei de Cleveland,^[32] și nu a fost niciodată recunoascută de Carol ca fiică a lui.^[33]

Cu Nell Gwyn (1650–1687)

1. Charles Beauclerk (1670–1726), numit Duce de St Albans (1684)
2. James, Lord Beauclerk (1671–1680)

Cu Louise Renée de Penancoet de Kérouaille (1649–1734), numită Ducesă de Portsmouth de drept (1673)

1. Charles Lennox (1672–1723), numit Duce de Richmond (1675) în Anglia și Duce de Lennox (1675) în Scoția. Strămoș al Diana, Prințesă de Wales; Camilla, Ducesă de Cornwall; și Sarah, Ducesă de York.

Cu Mary 'Moll' Davis, curtezană și actriță de reputație^[34]

1. Lady Mary Tudor (1673–1726), măritată cu Edward Radclyffe, al 2-lea Conte de Derwentwater; după decesul lui Edward, ea s-a măritat cu Henry Graham, și după decesul acestuia cu James Rooke.

Alte metrese probabile:

1. Christabella Wyndham^[35]
2. Hortense Mancini, Ducesă de Mazarin^[36]
3. Winifred Wells – una dintre doamnele de onoare ale reginei^[37]
4. Jane Roberts – fiica unui preot^[37]
5. Elizabeth, Contesă de Falmouth – văduva lui Charles Berkeley, Conte de Falmouth^[37][38]
6. Elizabeth Fitzgerald, Contesă de Kildare^[37]

Carol al II-lea
Date personale
Născut	29 mai 1630 Palatul St. James, Londra
Decedat	6 februarie 1685 (54 ani, 253 zile) Palatul Whitehall, Londra
Înmormântat	Westminster Abbey
Cauza decesului	Accident vascular cerebral
Părinți	Carol I al Angliei Henrietta Maria a Franței
Frați și surori	Anne Henrietta a Angliei Mary, Prințesă Regală și Prințesă de Orania Elizabeth Stuart[*] Princess Anne of England[*] Iacob al II-lea al Angliei Henry Stuart, Duke of Gloucester[*]
Căsătorit cu	Ecaterina de Braganza
Copii	Charles Lennox George FitzRoy, 1st Duke of Northumberland[*] James Scott Anne Lennard, Countess of Sussex[*] Charles FitzRoy, 2nd Duke of Cleveland[*] Henry FitzRoy, 1st Duke of Grafton[*] Charlotte Lee, Countess of Lichfield[*] Charles Beauclerk, 1st Duke of St Albans[*] Charles FitzCharles, 1st Earl of Plymouth[*] Mary Tudor[*] Barbara FitzRoy[*] Charlotte Jemima FitzRoy[*] Catherine FitzCharles[*] James de Carteret[*][3] Mary Stuart[*][3] Catherine FitzCharles[*][3] Lady Anne Palmer[*][3] Cecelia FitzRoy[*][3] unnamed child1 Stuart[*][3] stillborn child2 Stuart[*][3] stillborn child3 Stuart[*][3] James Beauclerk, Lord Beauclerk[*][3]
Cetățenie	Regatul Angliei
Religie	anglicanism[*] catolicism
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	Duce de Cornwall (1630–1649)
Familie nobiliară	Casa Stuart
Rege al Scoției
Domnie	30 ianuarie 1649 – 3 septembrie 1651[1]
Încoronare	1 ianuarie 1651
Predecesor	Carol I al Angliei
Succesor	Guvern militar condus de George Monck
Rege al Angliei, Scoției și Irlandei
Domnie	29 mai 1660[2] – 6 februarie 1685
Încoronare	23 aprilie 1661
Predecesor	Carol I (de jure) Consiliul de Stat (de facto)
Succesor	Iacob II

* 1699: Ducele Iosif Ferdinand Leopold de Bavaria, Prinț de Asturia (28 octombrie 1692 – 6 februarie 1699) a fost fiul cel mare a lui Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria și a primei lui soții, Maria Antonia de Austria, fiica împăratului Leopold I.

Iosif Ferdinand
Prinț al Bavariei
Iosif Ferdinand, portret de Joseph Vivien, 1698
Date personale
Născut	28 octombrie 1692 Palatul Hofburg, Viena
Decedat	6 februarie 1699 (6 ani) Bruxelles, Țările de Jos Spaniole
Înmormântat	Bruxelles
Cauza decesului	cauze naturale[*] (variolă)
Părinți	Maximilian al II-lea Emanuel, Elector de Bavaria Maria Antonia de Austria
Frați și surori	Clemens August of Bavaria[*] John Theodore of Bavaria[*] Carol al VII-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman Ferdinand Maria Innocenz of Bavaria[*] Emmanuel-François-Joseph de Bavière[*] Philipp Moritz von Bayern[*] Maria Anna von Bayern[*]
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Catolică
Apartenență nobiliară
Titluri	duce de Montblanc[*]
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

·         1740: Papa Clement al XII-lea (n. 1652)

·      1793 - A decedat dramaturgul italian Carlo Goldoni .

Carlo Goldoni – foto: ro.wikipedia.org

Carlo Goldoni (n. 25 februarie 1707) , este un cunoscut dramaturg și libretist italian din Veneția. Printre lucrarile lui și ale lui Luigi Pirandello se numară unele dintre cele mai cunoscute opere italiene. Suprnumit de Voltaire “Molière al Italiei”, Goldoni a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză.

* 1833: Nicolae Pâcleanu (n. 1824,^[1] Buzău, Țara Românească^[2] – d. 6 februarie 1878, Pisa, Italia) a fost un politician român din secolul al XIX-lea, Președintele Camerei Deputaților din România în perioada 5 februarie - 16 martie 1871.

A făcut parte din Adunarea ad-hoc de la București din partea Partidului Liberal.

* 1833: Fausto de Elhuyar (n. 11 octombrie 1755,^[1][2][3] Logroño, Spania – d. 6 februarie 1833,^[1][2] Madrid, Spania^[4]) a fost un chimist spaniol, remarcat pentru că a descoperit, împreună cu fratele său Juan José Elhuyar, elementul wolfram în 1783.

·         1899 - A murit Leo von Caprivi, cancelar al Germaniei (n. 1831)

Leo von Caprivi – foto: ro.wikipedia.org

Leo von Caprivi (Georg Leo Graf von Caprivi de Caprera de Montecuccoli, n. 24 februarie 1831 – d. 6 februarie 1899) a fost un general-maior german și om de stat care i-a succedat lui Otto von Bismarck în funcția de Cancelar al Imperiului German. Leo von Caprivi a deținut această funcție din martie 1890 până în octombrie 1894.

·         1899: Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha (Alfred Alexander William Ernest Albert; 15 octombrie 1874 – 6 februarie 1899) a fost membru al familiei regale britanice.

Prințul Alfred de Edinburgh s-a născut la 15 octombrie 1874 la Palatul Buckingham, Londra.

Tatăl său a fost Prințul Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria și al Prințului Albert. Mama sa era Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, fiica Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și a Țarinei Maria Alexandrovna. A fost botezat la Palatul Buckingham la 27 noiembrie 1874 de arhiepiscopul de Canterbury, Archibald Tait. Nașii săi au fost regina Victoria, Țarul Alexandru al II-lea, împăratul William I al Germaniei, Prințesa Moștenitoare Victoria a Germaniei (sora tatălui său), Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha (unchiul tatălui său) și Eduard, Prinț de Wales (fratele tatălui său)

În 1893, unchiul său Ernest al II-lea, Duce de Saxa-Coburg și Gotha, fratele bunicului patern, a murit fără să lase moștenitori.

Fiind neeligibil să ocupe tronul Ducal din cauza statutului său ca moștenitorul unei tron,^[1] Prințul de Wales a renunțat la tronul Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha. Astfel, Ducatul a revenit tatălui Prințului Alfred, care în acel moment era Duce de Edinburgh.

Prințul Alfred locuia la Casa Clarence cu părinții și cu surorile sale; după accesiunea la tronul Ducatului a tatălui lor, întreaga familie s-a mutat la Schloss Rosenau în apropiere de Coburg

La 28 ianuarie 1895, la Curtea britanică s-a publicat următorul text: "Suntem informați că o căsătorie a fost aranjată între Alteța Sa Regală Prințul Alfred de Saxa-Coburg și Gotha, singurul fiu al Altețelor Lor Regale Ducele și Ducesa de Saxa-Coburg și Gotha și nepotul Majestății Sale și Alteța Regală Ducesa Elsa Matilda Marie, fiica Ducelui William Eugen de Württemberg, prin căsătoria sa cu Marea Ducesă Vera Constantinovna a Rusiei." Logodna a fost probabil aranjată de mamele tinerilor, amândouă Mari Ducese ale Rusiei prin naștere. Logodna a fost ruptă de familia miresei când au aflat mai multe despre stilul de viață a tânărului Alfred, descris de tabloidele germane.

Prin anul 1899, Alfred a început să prezinte simptome severe de sifilis pe care l-a dobândit când era ofițer de Gardă. În istoria oficială a familiei (Das Haus von Sachsen-Coburg-Gotha und), document aprobat de șeful Casei de Saxa-Coburg și Gothascrie că în această perioadă Alfred s-a căsătorit cu Mabel Fitzgerald la Potsdam în 1898.^[1] Conform acestei istorii, Alfred suferea de sifilis când a lipsit de la nunta de argint a părinților săi celebrată la 22 ianuarie 1899; motivul oficial al absenței sale a fost o depresie nervoasă.

Totuși, informația despre o astfel de căsătorie este incorectă. Cercetările lui Sander se bazează pe informații inexacte ale lui John van der Kiste și Bee Jordaan din biografia tatălui lui Alfred. Întreaga poveste despre căsătoria tânărului Alfred a fost născocită de un american, Frank Fitzgerald Bush, care susținea că mama sa, Irina, a fost rezultatul căsătoriei tânărului Alfred.

Alfred n-a întâlnit-o niciodată pe Mabel Fitzgerald, care era adolescentă în momentul căsătoriei invocate. Istoria completă a căsătoriei fabricate poate fi găsită în cartea lui Marlene A. Eilers "Descendenții reginei Victoria" precum și într-un articol în două părți despre tânărul Alfred, care a fost publicat de European History Journal. Articol a fost scris de Marlene A. Eilers Koenig.

Alfred s-a sinucis împușcându-se cu un revolver. Timp de trei zile, rănit, a fost îngrijit la Schloss Friedenstein în Gotha înainte să fie trimis la sanatoriul Martinnsbrunn din apropiere de Merano din sudul Tirolului. Alfred a murit la 6 februarie 1899 la vârsta de 24 de ani.^[1] fost înmormântat la mausoleul ducal din Coburg.

Unchiul lui Alfred, Ducele de Connaught și fiul său Prințul Arthur de Connaught au renunțat la drepturile de succesiune asupra Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha. După decesul lui Alfred, moștenitor al Ducatului a devenit vărul său Prințul Charles Eduard, Duce de Albany

Prințul Alfred
Prinț de Saxa-Coburg și Gotha
Date personale
Nume la naștere	Alfred Alexander William Ernest Albert
Născut	15 octombrie 1874 Palatul Buckingham, Londra
Decedat	6 februarie 1899 (24 de ani) Sanitoriul Martinnsbrunn, Meran, Austro–Ungaria
Înmormântat	Coburg, Imperiul German
Cauza decesului	sinucidere (plagă împușcată[*])
Părinți	Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei
Frați și surori	Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha Maria a României Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha
Cetățenie	Imperiul German
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară	Casa de Saxa-Coburg și Gotha

·         1916: Félix Rubén García Sarmiento, cunoscut sub pseudonimul Rubén Darío(n. 18 ianuarie 1867 - d. 6 februarie 1916) a fost un poet nicaraguan.

Mare liric de limba spaniolă, a fost considerat părintele modernismului hispano-american.

·         1918: A murit pictorul austriac Gustav Klimt, lider al avangardei vieneze și unul din fondatorii Secesiunii Vieneze . Arta lui a contribuit în mare măsură la inceputurile uneia din cele mai mari revoluții din istoria artei; (n. 1862).

·         1920 - A încetat din viaţă cărturarul şi omul politic Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, membru de onoare al Academiei Române (n. 19 mai 1839)
* 1923: Edward Emerson Barnard (16 decembrie 1857 – 6 februarie 1923) a fost un astronom american. Cunoscut adesea sub forma E. E. Barnard, a descoperit sau a observat o multitudine de obiecte astronomice. Obiectele cerești steaua lui Barnard, Galaxia lui Barnard, 819 Barnardiana, Bucla lui Barnard și Barnard 33 au fost denumite în onoarea sa.

·         1929: Maria Christina de Austria (Maria Christina Désirée Henriette Felicitas Rainiera von Habsburg-Lothringen, 21 iulie 1858 – 6 februarie 1929) a fost a doua soție a regelui Alfonso al XII-lea al Spaniei și regentă a Spaniei în timpul minoratului fiului ei Alfonso al XIII-lea al Spaniei.

Cunoscută în familie sub numele Christa, s-a născut la Castelul Židlochovice în Moravia, fiică a Arhiducelui Karl Ferdinand de Austria și a soției lui, Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria.

Bunicii paterni au fost Arhiducele Carol de Austria și Prințesa Henriette Alexandrine de Nassau-Weilburg.

Maria Christina cu cei trei copii

Maria Christina s-a căsătorit cu regele Alfonso al XII-lea al Spaniei la 29 noiembrie 1879 la biserica Atocha din Madrid și a fost mama a trei copii:

• Infanta Mercedes, Prințesă de Asturia; căsătorită cu Prințul Carlos de Bourbon-Două Sicilii
• Infanta Maria Teresa a Spaniei; căsătorită cu Prințul Ferdinand de Bavaria
• Alfonso al XIII-lea al Spaniei; căsătorit cu Victoria Eugenie de Battenberg

Soția anterioară a lui Alfonso al XII-lea a fost Mercedes de Orléans, care a murit la șase luni după căsătorie, fără copii.

Când regele a murit, Maria Cristina era însărcinată așa că tronul era vacant și depindea de copilul nenăscut al reginei; un fiu ar fi devenit rege în timp ce o fiică ar fi plasat-o pe infanta María Mercedes pe tron. În această perioadă, Maria Cristina a fost regentă, până când s-a născut copilul ei, un fiu.

Maria Christina a continuat să fie regentă până la majoratul lui Alfonso al XIII-lea în 1902. Sfătuitorul ei a fost Práxedes Mateo Sagasta. Domnia ei a fost descrisă ca fiind bine echilibrată și în conformitate cu respectarea drepturilor constituționale; multe reforme politice au fost luate în timpul domniei sale pentru a preveni conflictele politice și haosul. Rolul ei a fost în cea mai mare parte ceremonial, iar scopul ei a fost de a păstra coroana pentru fiul ei, până când acesta a devenit adult. După căsătoria fiului ei în 1906, ea și-a pierdut poziția de prima doamnă de la curte și a devenit regina-mamă.

A murit la Palatul Regal din Madrid și a fost înmormântată la El Escorial.

Maria Cristina de Austria
Regină a Spaniei
Date personale
Nume la naștere	Maria Christina Désirée Henriette Felicitas Rainiera von Habsburg-Lothringen
Născută	Castelul Židlochovice, Moravia Groß Seelowitz[*], Imperiul Habsburgic
Decedată	6 februarie 1929 (70 de ani) Palatul Regal, Madrid, Spania
Înmormântată	El Escorial
Părinți	Arhiducele Karl Ferdinand de Austria Arhiducesa Elisabeta Franziska de Austria
Frați și surori	Maria Theresa de Austria-Este Arhiducele Karl Stephen de Austria Arhiducele Eugen de Austria Arhiducele Friedrich, Duce de Teschen
Căsătorită cu	Alfonso al XII-lea al Spaniei
Copii	Mercedes Maria Teresa Alfonso XIII
Cetățenie	Spania
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Habsburg-Lothringen
Domnie
Domnie	29 noiembrie 1879 – 25 noiembrie 1885

* 1941 - Masacrul din Lunca Prutului (Ținutul Herța)

 

·         1952: George al VI-lea (engleză George VI of the United Kingdom) (pe numele sau întreg Albert Frederick Arthur George, 14 decembrie 1895, d. 6 februarie 1952) a fost rege al Marii Britanii, al Irlandei și al altor dominioane britanice, împărat al Indiei din 11 decembrie 1936 până la decesul său din 6 februarie 1952.

A fost cunoscut înainte de încoronare ca prințul Albert, în copilărie prinț de York, și mai târziu ducele Albert de York, iar în cercul familiei era chemat „Bertie”. Își datora numele de Albert faptului că s-a născut la 14 decembrie, ziua comemorării decesului Prințului Consort Albert, soțul reginei Victoria. Fiind cel de-al doilea fiu al regelui George al V-lea și-a petrecut primii ani în umbra fratelui său mai mare, Eduard, moștenitorul tronului. A servit în Marina Militară Regală în timpul primului război mondial și după război, a avut o serie de angajamente publice. S-a căsătorit cu Elizabeth Bowes-Lyon, în 1923, și au avut două fiice, Elizabeth (viitoarea regină Elisabeta a II-a) și Margaret.

La moartea tatălui său în 1936, Eduard al VIII-lea preia tronul englez. Totuși, în mai puțin de un an, Eduard își exprimă dorința de a se căsători cu americana Wallis Simpson. Din motive politice și religioase premierul britanic, Stanley Baldwin, l-a sfătuit pe rege să nu se căsătorească și să rămână rege. Eduard a abdicat și s-a căsătorit. Prin acest act, unic în 2000 de ani de istorie britanică, George al VI-lea devine rege și cel de-al treilea monarh al casei de Windsor.

Patru regi: Regele Edward VII (extrema dreaptă), fiul său George, Prinţ de Wales (extrema stângă) şi nepoţii Prinţul Albert (prim plan) şi Eduard (spate), c. 1908.

Când Eduard al VII-lea a murit la 6 mai 1910, tatăl lui Albert a devenit regele George al V-lea. Prințul Eduard a fost numit Prinț de Wales, la 2 iunie 1910 iar Albert, era al doilea moștenitor în linia de succesiune la tronul britanic.
În timpul primului război mondial a servit în Marina Militară Regală; a participat la bordul navei Collingwood în Bătălia de la Iutlanda (31 mai - 1 iunie 1916), care s-a încheiat ca o victorie tactică pentru Germania, dar o victorie strategică pentru Regatul Unit.

După război, Prințul Albert a studiat istoria și economia pentru un an la Trinity College, Cambridge, din octombrie 1919.^[1] La 3 iunie 1920, Prințul Albert a fost numit Duce de York, Conte de Inverness și Baron Killarney.^[2]

Discursul său în public unde din cauza timidității sale, uneori se bâlbâia, făcea să aibă o imagine mai puțin impresionantă decât cea a fratelui său mai mare, Eduard. Cu toate acestea, era activ fizic și se bucura să joace tenis.
La 26 aprilie 1923, la Catedrala Westminster s-a căsătorit cu Elizabeth Bowes-Lyon, care era descendentă a regelui Robert I al Scoției și a regelui Henric al VII-lea al Angliei.

La mai puțin de un an de cînd Eduard a devenit rege, la 11 decembrie 1936, Eduard al VIII-lea abdică de la tron pentru a se putea căsători cu Wallis Warfield Simpson. Eduard a fost avizat de către prim-ministrul Stanley Baldwin că nu va putea rămâne regele după căsătoria cu o femeie divorțată de două ori și cu ambii foști soți în viață. Eduard a ales abdicarea, astfel, Prințul Albert Duce de York, devine rege, o poziție pe care a fost reticent în a o accepta.

Albert și-a luat titlu de George al VI-lea, pentru a sublinia continuitatea politicii tatălui său și restaurarea încrederii în monarhie.^[3] Începutul domniei a fost în jurul incertitudinii legate de titlurile și poziția pe care o ocupa fostul rege, Eduard. Pentru a soluționa această problemă, primul act al actualului rege a fost să confere fratelui său titlul de ASR (Alteța Sa Regală) Duce de Windsor dar soția și viitorii copii nu aveau dreptul la acest titlu. George al VI-lea a fost, de asemenea, obligat să cumpere reședințele regale Castelul Balmoral și Sandringham House de la Prințul Eduard.^[4]

Riscul crescut al războiului din Europa a dominat începutul domniei lui George al VI-lea. Regele era obligat constituțional să sprijine poziția primului ministru Neville Chamberlain față de Adolf Hitler. Când regele și regina l-au întâmpinat pe Chamberlain la întoarcerea de la negocierea Acordului de la München în 1938 l-au invitat să apară în balcon, cu ei. Această asociere publică a monarhiei cu un om politic a fost excepțională, aparițiile în balcon erau, în mod tradițional, limitate la familia regală

George al VI-lea
Rege al Marii Britanii, al Irlandei de Nord și a altor dominioane britanice; Împărat al Indiei
Portret oficial, circa 1940–46.
Date personale
Născut	14 decembrie 1895 Sandringham House, Norfolk
Decedat	6 februarie 1952 (56 de ani) Sandringham House, Norfolk
Înmormântat	15 februarie 1952 Castelul Windsor
Cauza decesului	cauze naturale[*] (coronary thrombosis[*])
Părinți	George al V-lea al Regatului Unit Mary de Teck
Frați și surori	Mary a Marii Britanii Henric, Duce de Gloucester George, Duce de Kent Prince John of the United Kingdom[*] Eduard al VIII-lea al Regatului Unit
Căsătorit cu	Elisabeta Bowes-Lyon
Copii	Elisabeta a II-a Margaret, contesă de Snowdon
Cetățenie	Regatul Unit
Religie	anglicanism[*] protestantism
Ocupație	monarh politician
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Windsor
Domnie
Domnie	11 decembrie 1936 6 februarie 1952 India : 1936 - 1947 Irlanda: 1936 - 1949
Încoronare	12 mai 1937
Predecesor	Eduard al VIII-lea
Succesor	Elisabeta a II-a

* 1955: Constantin Argetoianu (n. 3/15 martie 1871,^[1] Craiova, România^[2] – d. 6 februarie 1955,^[1] Sighetu Marmației, România^[3]) a fost un om politicromân, care a deținut funcția de președinte al Consiliului de Miniștri al României (între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939). Unic descendent al unei înstărite familii boierești din Oltenia, Argetoianu a dobândit o licență în drept și un doctorat în medicină la Paris, însă a urmat o carieră în diplomație, unde a activat până în 1913, când a intrat în politica română. S-a alăturat inițial Partidului Conservator, însă a trecut de-a lungul carierei sale politice prin multe partide, deținând portofoliul ministrial în diferite guverne. Argetoianu a fost ales cu puține întreruperi în Parlament, deținând președinția Senatului între 1938 și 1939.

Întemeietor alături de Alexandru Averescu al Ligii Poporului, i-a revenit ca ministru de justiție în Guvernul Averescu sarcina ingrată de a reprezenta România la Tratativele de pace de la Buftea cu Puterile Centrale și de semna Tratatul preliminar de pace (1918). În 1920, a fost confruntat din poziția de ministru de interne cu prima grevă generală din istoria României și cu atentatul lui Max Goldstein asupra Senatului.^[4] În anul următor Argetoianu a declanșat represaliile împotriva Partidului Socialist Român.

În pofida faptului că a fost lung timp un adversar înverșunat al lui Ionel Brătianu, s-a apropiat de acesta și a devenit ministru în guvernele Știrbey și Brătianu din 1927, intrând după moartea subită a liderului liberal în PNL. Un susținător al principelui Carol, Argetoianu a îmbrățișat „restaurația” din 8 iunie 1930 și a ajuns din nou ministru în 1931, în dificila guvernare Iorga-Argetoianu, confruntată cu efectele Marii crize economice. Eșecul întreprinderii l-a ținut pe boierul de la Breasta în anii 1930 în expectativă, rămânând în relații bune cu regele și militând pentru asumarea de către acesta a unui regim autoritar, dincolo de partide.

Acest lucru s-a produs în 1938, iar Argetoianu a fost unul dintre membrii proeminenți ai primului cabinet Miron Cristea și a aderat la partidului regal unic Frontul Renașterii Nationale, fiind consilier regal și președinte al Consiliului Superior Economic. După asasinarea lui Armand Călinescu, a fost el însuși numit pentru scurt timp premier. A participat la Consiliile de Coroană convocate de Carol al II-lea în 1940, pronunțându-se pentru acceptarea cedărilor teritoriale, în speranța unei recuperări ulterioare. Asimilat de legionari dictaturii regale, a scăpat în noiembrie 1940 la limită de asasinare, pentru a părăsi în aprilie 1944 țara. S-a întors în noiembrie 1946, în speranța de a fi numit premier în locul lui Groza. Desproprietărit sub regimul comunist de întreaga sa avere, a fost arestat în „noaptea demnitarilor” (5/6 martie 1950) și a murit la 6 februarie 1955 în închisoarea de la Sighet. Constantin Argetoianu a fost reabilitat de justiție în 1999.^[5]Deși prestația sa politică a fost contestată atât de contemporani, cât și de istorici, el este considerat unul dintre cei mai influenți politicieni ai Perioadei interbelice. În prezent este cunoscut pentru scrierile sale memorialistice, care purtând marca inteligenței și cinismului autorului lor reprezintă prin bogăția de informație și prin calitatea literară un document de primă importanță asupra vieții politice și sociale din timpul său.

Constantin Argetoianu se trăgea din partea tatălui dintr-o veche familie boierească oltenească, Argetoienii. Numele poate fi urmărit în istorie până în secolul al XVI-lea, când este atestat un Vârjoghe (Virgil) Argetoianu (Hargetoianu, după documentele rămase), fără a fi posibilă stabilirea unei filiații documentate.^[6] Cea mai veche persoană despre care familia avea informații mai detaliate este Costache Argetoianu, care a trăit la începutul secolului al XVIII-lea și îl avea socru pe Mihail Cantacuzino, întemeietorul Mănăstirii Sinaia. Despre Costache Argetoianu, cronicarul grec Dapontes scria că era unul dintre boierii cei mai cu vază din Oltenia. Avea mai multe moșii, printre care Argetoaia (de la care se trage numele familiei), Breasta,^[7] Ișalnița și Braloștița.^[8]

Costache Argetoianu a avut un strănepot numit tot Costache Argetoianu, care s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Manole (Manolache) Vodă Rosetti. Împreună cu soția și ginerele, acest Costache s-au refugiat la Viena pe vremea împăratului Iosif al II-lea. S-au întors la Craiova după moartea lui Manole Rosetti. Costache și Maria Argetoianu au avut mai mulți copii, din care cel mai mare, Nicolae, a avut un singur fiu, pe Constantin Argetoianu, bunicul politicianului. Acesta s-a căsătorit la 22 ani cu Ana Rahtivanu. Din cei 16 copii născuți înainte de moartea lui de holeră în 1848, au supraviețuit 5, printre care și viitorul general Ion Argetoianu, tatăl lui Constantin Argetoianu. Octav George Lecca a produs în lucrarea sa „Familiile boierești române” un arbore genealogic diferit de cel descris în memoriile sale de Argetoianu, localizând doi potențiali strămoși în secolul al XVII-lea, în marele stolnic Mihaiu Hargetoianu și Dumitrașco Argetoyanul.

După studii universitare la Paris, intră în diplomație. Din 1898 până la declanșarea Primului Război Mondial, Argetoianu a fost atașat, secretar, prim-secretar, consilier la legațiile române din Constantinopol, Roma, Viena, Paris. A fost, de asemenea, șeful delegației române la preliminariile de pace de la Buftea, din 1918, la sfârșitul primului Război Mondial.

Constantin Argetoianu își începe cariera politică în 1913, intrând în Partidul Conservator, al cărui membru de vază era și tatăl său, generalul Ion Argetoianu. În timpul Primului Război Mondial, Partidul Conservator, care fusese după 1880 una dintre principalele două forțe politice din România, se fracționalizează, motive de conflict fiind, printre alele, intrarea României în război de partea Antantei, reforma agricolă și participarea la guverare. În privința reformei agricole, Argetoianu, un moșier înstărit, se remarcă prin împotrivirea fățișă la planurile Guvernului Brătianu de a înfăptui o reîmpărțire a ternurilor în defavoarea marilor proprietari.

Ca urmare a trecerii acestui act legislativ și a înfăpturii Marii Uniri, care lărgește semnificativ baza electortală, Partidul Conservator este marginalizat și Constantin Argetoianu îl părăsește, urmând o serie de colaborări politice cu personalități precum Alexandru Averescu și N. Iorga.

În 1918, Argetoianu devine pentru prima dată ministru, în guvernul Alexandru Averescu. Deține între 29 ianuarie și 4 martie 1918 portofoliul justiției. În această calitate, pleacă la 11 februarie 1918 la Buftea, unde conduce (prim-delegat și șef) delegația României la tratativele de pace cu Puterile Centrale. După înlocuirea guvernului, Alexandru Averescu fondează Liga Poporului, care în 1920 avea să își schimbe numele în Partidul Poporului. D. Drăghicescu afirmă că în timp ce centrul de atracție al partidului a fost prestigiul militar și personalitatea lui generalul Averescu, “puterea de coeziune a fost impulsivitatea și brutalitatea cinică a d-lui C. Argetoianu”.

În al doilea guvern Alexandru Averescu, Argetoianu îndeplinește funcțiile de ministru de finanțe și interne. La 12 mai 1921, Constantin Argetoianu dă ordinul de arestare a Congresului socialiștilor, care votase afilierea necondiționată la Comintern. Deși a intrat în istorie pentru reformele importante înfăptuite de acest guvern (Reforma agrară, unificarea monetară și financiară, refacerea industrială), cariera politică a lui Averescu își atinsese apogeul și intră în declin.

Constantin Argetoianu intră în conflict deschis cu generalul Averescu în 15 decembrie 1923, când se proclamă șef al Partidului Poporului. Exclus de Averescu din partid, facțiunea sa fuzionează în 1924 cu Partidul Naționalist-Democrat al lui N. Iorga. La 8 martie 1925, în absența lui N. Iorga, noua construcție politică - Partid Naționalist al Poporului, condus de Iorga și Argetoianu) - este dizolvată în Partidul Național al lui Iuliu Maniu. Deși își dăduse inițial consimțământul, Iorga se răzgândește și părăsește în septembrie 1926 Partidul Național.

În aceste condiții, Argetoianu se alătură în 1927 Partidului Național Liberal al fostului său adversar Ion I.C. Brătianu, servind ca ministru în guvernul Știrbey și ca ministru al agriculturii și domeniilor în Guvernul Brătianu. În urma morții lui Ionel Brătianu, șefia PNL îi revine lui Vintilă Brătianu. Anul 1927 aduce și moartea Regelui Ferdinand, care este succedat de nepotul său minor, Mihai. Conducerea statului român revine de facto unei regențe formate din trei persoane, care se dovedește incapabilă să gestioneze apartinic conflictele politice interne. În aceste condiții, o reîntoarcere în țară a principelui Carol - fiul lui Ferdinand, care renunțase în favoarea fiului său la tron - devine o ipoteză plauzibilă și recurentă, deși ilegală în conformitate cu legislația în vigoare la acel moment și testamentul Regelui Ferdinand. Partidul Național Liberal și noul său conducător se conturează ca principali oponenți ai ideii unei reîntoarceri. Prin atitudinea sa față de această problemă, Argetoianu intră în conflict cu Vintilă Brătianu. Alte tensiuni între cei doi bărbați izbucnesc pe fondul intenției lui C. Argetoianu de a se implica în înființarea unei noi bănci cu capital străin, ceea ce ar fi fost de natură să pericliteze situația băncii familiei Brătianu și era în conflict cu doctrina financiară liberală. Pe acest fond, Argetoianu părăsește PNL la sfârșitul lui 1930.

Începând cu aprilie 1931, Argetoianu devine ministru de finanțe în Guvernul Iorga. Deține de asemenea și portofoliul ad-interim de interne.

În iunie 1932 pune bazele Uniunii Agrare, care mai târziu își schimbă numele în Partidul Agrar.

Un susținător fervent al monarhiei și Regelui Carol al II-lea, către sfârșitul deceniului, după adoptarea noii constituții din 1938, Argetoianu este numit consilier regal. În urma asasinării premierului Armand Călinescu de către legionari, Argetoianu este numit pentru scurt timp de Carol al II-lea premier.

În calitate de consilier regal a participat pe 6 septembrie 1939 la Consiliul Regal. În timp ce decizia unanimă a fost neutralitatea României, Argetoianu a atras atenția asupra pericolului iminent constituit de Uniunea Sovietică.

În 1940 scapă datorită intervenției rapide a lui Alexandru Rioșanu, subsecretar de stat la Ministerul de interne, de asasinarea de către legionari (cărora le sucombă alte personalități, precum N. Iorga). În timpul războiului părăsește țara, pentru a se întorce în 1946. Întoarcerea sa, motivată de speranța unei noi implicări în viața politică, a fost întâmpinată atât de organele de presă comuniste cât și de rămășițele presei libere cu condescendență și sarcasm.

În Monitorul Oficial al României. Partea 1, 114, nr. 226, 30 septembrie 1946 (p. 13B) este anunțată naționalizarea fermei C. Argetoianu, com. Breasta, județul Dolj, suprafața. 100 ha., fiind trecută în proprietatea și administrarea Ministerului Agriculturii și Domeniilor de la 1 septembrie 1946.

În 1947 era încă implicat ca vice-președinte în administrarea Jockey-Club-ului.^[9]

A fost arestat în 1950 de regimul comunist și încarcerat la Închisoarea Sighet (după ce trecuse și prin Jilava și Galați), alături de alte personalități marcante ale României interbelice. A murit fără a fi judecat, la închisoarea Sighet în anul 1952. (După alte surse ^[10][11] în aprilie 1955).

În perioada comunistă, scrierile lui Constantin Argetoianu nu au fost accesibile publicului. Au fost reproduse scurte fragmente malițioase referitoare la paternitatea ultimilor copii ai Reginei Maria. Alte fragmente au fost publicate în revista „Magazin Istoric”.

Editurile Albatros, Humanitas și Machiavelli au publicat după 1989 memoriile sale Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. Constând din opt părți, memoriile sunt rescrise de Argetoianu pe baza jurnalului ținut de-a lungul vremii și acoperă un interval vast, începând cu copilăria și sfârșindu-se cu anul 1935.

Perioada dintre 1935 și 1944 este consemnată în jurnalul Însemnări zilnice, care a apărut între 1998 și 2009, în zece volume, la Editura Machiavelli, sub coordonarea istoricului Stelian Neagoe. Pasaje din Însemnări zilnice au fost serializate, tot sub îngrijirea lui Stelian Neagoe, în cotidianul Jurnalul Național.

Constantin Argetoianu
Constantin Argetoianu în 1933
Date personale
Născut	3/15 martie 1871[1]  Craiova, România[2]
Decedat	6 februarie 1955 (83 de ani)[1]  Sighetu Marmației, România[3]
Căsătorit cu	Clemența Talievici Valentina Boambă
Copii	Marie-Jeanne Argetoianu
Cetățenie	România
Religie	Ortodox
Ocupație	politician
Prim-ministru al României
În funcție 28 septembrie 1939 – 23 noiembrie 1939
Precedat de	Gheorghe Argeșanu
Succedat de	Gheorghe Tătărăscu
Ministru al finanțelor publice
În funcție 18 aprilie 1931 – 5 iunie 1932
Precedat de	Mihai Popovici
Succedat de	Gheorghe Mironescu
Ministru al agriculturii
În funcție 4 iunie 1927 – 9 noiembrie 1928
Precedat de	Constantin Garoflid
Succedat de	Ion Mihalache
Președinte al Senatului României
Partid politic	Partidul Conservator (1913-1918) Liga Poporului (1918-1923) Partidul Naționalist al Poporului (1924-1925) Partidul Național Român (1925-1926) Partidul Național Liberal (1927-1930) Uniunea Agrară (1932-1938) Frontul Renașterii Naționale (1938-1940) Uniunea Națională Muncă și Refacere (1947)
Alma mater	Facultatea de Litere din Paris[*] Facultatea de Drept din Paris[*] Faculté de médecine de Paris[*]
Profesie	diplomat, medic, jurist

·         1958: Geoffrey Bent (n. 27 septembrie 1932 – d. 6 februarie 1958) a fost unul din cei opt fotbaliști ai lui Manchester United care și-au pierdut viața în urma Dezastrului aerian de la München.
* 1958: Roger William Byrne (n. 8 septembrie 1929 – d. 6 februarie 1958) a fost un fotbalist englez, unul dintre căpitanii din istoria lui Manchester United.

A fost unul din cei opt jucători ai lui Manchester United care și-au pierdut viața în Dezastrul aerian de la München din 6 februarie 1958.

* 1958: Eddie Colman (n. 1 noiembrie 1936 – d. 6 februarie 1958) a fost un jucător englez de fotbal, unul dintre cei opt fotbaliști ai lui Manchester United care și-au pierdut viața în Dezastrul aerian de la München.
* 1960: Victor Gomoiu (n. 18 aprilie 1882, Vânju Mare, România – d. 6 februarie 1960, București, Republica Populară Română) a fost un medic chirurg și istoric al medicinei, care a îndeplinit funcția de Ministru al Sănătății și Ocrotirii Sociale (4 septembrie 1940 - 14 septembrie 1940).^[1]

Victor Gomoiu a fost un medic chirurg și istoric al medicinei, care a îndeplinit funcția de ministru al sănătății (1940). În acest moment, în București există un spital de pediatrie cu numele “Gomoiu”. În orașul Vânju Mare se află “Liceul teoretic Dr. Victor Gomoiu”. Deși numele și realizările sale au fost foarte apreciate în epocă, a făcut de două ori închisoare, o lună în 1934 pe vremea regimului carlist și patru ani și patru luni (1950-1954) pe vremea regimului comunist.

Personalitate proeminentă a medicinei

Timp de mai bine de o jumătate de secol, academicianul Victor Gomoiu a dominat mediile în care a lucrat ca medic chirurg, istoriograf medical, organizator sanitar ș.a. A excelat în mai multe domenii ca știință, tehnică, asistență socială și artă. A fost unul din fondatorii studierii Istoriei Medicinei românești, prin publicarea în 1923 a cărții „Din istoria medicinii și învățământului medical românesc”, prin fondarea Societății Române de Istoria Medicinii Românești în 1929 și organizarea la București a celui de-al IX-lea Congres al Societății Internaționale de Istoria Medicinei în 1932. La 1 februarie 1936, Victor Gomoiu a fost ales președintele Societății Internaționale de Istoria Medicinei-Paris, fiind primul român ajuns în asemenea funcție. A deținut această funcție până în 1958. Medicul oltean a făcut ambele războaie mondiale, fiind decorat pentru fapte de eroism. A fondat și a condus Uniunea Ofițerilor de Rezervă și Retragere. A avut mari merite în fondarea unor spitale din București, Mangalia, Vânju Mare, Turnu Severin etc. A fost membru a 17 academiide știință. A fost o personalitate culturală de excepție. Debutul său în ale literaturii se produce de timpuriu, în 1906 îl găsim membru în Comitetul de redacție al revistei poporaniste „Șezătoarea săteanului”, coleg cu George Coșbuc și G. Dumitrescu Bumbești-Jiu. A făcut cercetări medicale în poezia populară românească.

Muzeu al medicinei la Craiova dar și Târgu-Jiu

În 1972, dr. Viorica Gomoiu a donat Universității Craiova un bogat fond documentar și muzeistic pentru fondarea muzeului medico-farmaceutic „Victor Gomoiu”, care a fost inaugurat în 1974. Memoriile sale, ținute la secret, au fost studiate și parțial comunicate. Au fost publicate abia în anul 2006. Încă din 1963, farmaciștii Gheorghe Cismărescu (1900-1964) și Nicolae Zahacinschi (1919-1988) au organizat, în Craiova, o Colecție de istoria farmaciei, initial la Casa Medicului și farmacistului. Dupa 10 ani, sub conducerea prof. univ. dr. Mihail Șcheau ( gorjean din Găvănești), pasionat cercetator al istoriei medicinii, a fost fondat Muzeul de Istoria Medicinii și Farmaciei “Victor Gomoiu”, afiliat la Universitatea din Craiova. Nucleul Muzeului îl constituie donația dr. Viorica Gomoiu care cuprinde cele mai valoroase piese muzeale adunate de-a lungul întregii sale vieți de către marele chirurg și medico-istoric prof. dr. doc. Victor Gomoiu. Concepute ca bază didactică, științifică și cultural-educativă, colecțiile Muzeului s-au îmbogățit ulterior cu peste 100 de donații valoroase ale unor personalități medici și farmaciști români (dr. Ion Jianu, dr. Odiseu Apostol, dr. Ion Vasilescu, dr. Gheorghe Magheru, acad. Ștefan Milcu etc.), precum si din donatiile studentilor Facultatii de Medicina din Craiova. Avându-și sediul într-o clădire revendicată, muzeul a fost evacuat și colecțiile divizate după 1990. În prezent, o parte dintre ele se află la Universitatea “Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, altă parte la Muzeul de Artă “Theodor Aman” din Craiova (în special tablouri cu valoare de patrimoniu) și doar o mică parte la Disciplina de Istoria Medicinii din cadrul UMF Craiova.

Povestea Spitalului din Bariera Vergului

Profesorului doctor Victor Gomoiu i-a aparținut ideea ridicării spitalului care astăzi, în mod meritat, îi poarta numele. La anul 1927 se desăvârșește această operă de rară caritate pentru acele vremuri destul de încurcate. Denumirea în epocă era de Spitalul “Sfânta Elena” Planurile, supravegherea construcției precum și obținerea fondurilor necesare se datorează aceluiași medic, de specialitate chirurg. Victor Gomoiu, după mai multe zile și nopți de studiu, a schițat cu mâna sa planurile de construcție, modificând planul inițial al arhitectului Gheorghe Șimotta, imaginând astfel un imens complex cu servicii de asistență medicală gratuită, având cinci mari specialități medicale: boli interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie si stomatologie. Trebuie să amintim aici că arhitectul Gheorghe Șimotta, aromân de origine, a trăit între ani între anii 1891 și 1979 și a avut o activitate extreme de prodigioasă, printre creațiile sale numărându-se: Palatul Patriarhiei, Biserica Schitului Dărvari, precum și imobilele din strada C.A.Rosetti nr. 19, Bdul Magheru 31, imobilul de la intersecția Bdului Dacia cu strada Eminescu, din Aleea Modrogan nr. 2 ș. a. Chirurgul Victor Gomoiu a fost aspru criticat în vreme pentru locul ales, deloc primitor, să ridice spital. Mai ales și pentru că singura sursă de apă în acel moment era o pompă care se afla la câteva sute de metri de viitorul așezământ. Acestora, doctorul, le-a replicat: “că oamenilor saraci de la periferii le poate fi de un real ajutor acest spital”. Către acești oameni nevoiași se îndreptase atenția medicului și omului Victor Gomoiu. La început spitalul a fost cunoscut sub numele de “Complexul de asistență medico-socială de la Bariera Vergului” și avea nu mai puțin de 10 cabinete, pe specialități, două laboratoare, o farmacie și 60 de paturi pentru bolnavi. Spitalul avea chiar să fie citat ca model de către Secția Sanitară a Ligii Națiunilor Unite de la Geneva.

Lui Victor Gomoiu, nu i-a fost ușor a strânge banii pentru ridicarea acestui edificiu. Doctorul a bătut multe drumuri și a bătut la multe uși pentru a da viață demersului său. Majoritatea banilor aveau să vină, prin subscripție publică, de la Banca Naționala, CFR și Ministerul Muncii. Ministerul Sănatății contribuind și el, dar cu o sumă neglijabilă. Doctorul Victor Gomoiu s-a angajat, în schimbul banilor colectați, să acorde asistență medicală gratuită angajaților acestor instituții pe o perioadă de 10 ani.

Deși nu a primit un credit substanțial, spitalul ridicat de către Victor Gomoiu s-a bucurat de o mare popularitate în rândul populației. După cel de-al doilea război mondial, spitalul se specializează în pediatrie, numit fiind Spitalul de copii “23 August”, iar în anul 1990, medicului i se face un act de justiție și spitalul primește numele de Spitalul Clinic de Copii “Prof. Dr. Victor Gomoiu”.

Victor Gomoiu
Victor Gomoiu
Date personale
Născut	18 aprilie 1882  Vânju Mare, România
Decedat	6 februarie 1960 (77 de ani)  București, Republica Populară Română
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	medic patolog[*] chirurg[*] anatomist[*] antropolog
Activitate
Alma mater	Universitatea din București
Organizație	Universitatea din București
Membru al Academiei de Științe din România

* 1965: Frederic, Prinț de Hohenzollern^[1] (germană Friedrich Viktor Pius Alexander Leopold Karl Theodor Ferdinand Fürst von Hohenzollern^[1]; 30 august 1891 – 6 februarie 1965) a fost fiul cel mare al lui Wilhelm, Prinț de Hohenzollern și a soției acestuia, Prințesa Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii.^[1] A avut un frate geamăn, Franz Joseph, Prinț de Hohenzollern-Emden, care s-a născut la câteva minute după el.

Principele Frederic de Hohenzollern a fost înălțat la 10 mai 1941 la gradul de general de divizie al Armatei Române și numit „Cap al Batalionului 3 Vânători de Munte”.^[2]

În 1948, curând după detronarea regelui Mihai I al României, linia de succesiune a fost discutată în cursul unei întâlniri între Mihai, unchiul său, Prințul Nicolae al României și Prințul Frederic. La scurt timp după această întâlnire, purtătorul de cuvânt al regelui Carol al II-lea, într-un interviu în ziarul francez Le Figaro, a exprimat sprijinul său puternic pentru Prințul Frederic, în plus, afirmând că Mihai nu va recâștiga tronu

Frederic
Prinț de Hohenzollern
Date personale
Nume la naștere	Friedrich Viktor Pius Alexander Leopold Karl Theodor Ferdinand
Născut	30 august 1891 Heiligendamm, Mecklenburg-Schwerin
Decedat	6 februarie 1965 (73 de ani) Krauchenwies, Baden-Württemberg, Germania
Înmormântat	Kloster Hedingen[*]
Părinți	Wilhelm, Prinț de Hohenzollern Maria Teresa de Bourbon-Două Sicilii
Frați și surori	Franz Joseph, Prinț de Hohenzollern-Emden Augusta Victoria de Hohenzollern-Sigmaringen
Căsătorit cu	Prințesa Margareta Karola de Saxonia
Copii	Prințesa Maria Antonia Prințesa Maria Adelgunde Prințesa Maria Theresia Prințul Friedrich Wilhelm Prințul Franz Josef Prințul Johann Georg Prințul Ferfried Maximilian
Cetățenie	Germania
Religie	catolicism
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	prinț
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern-Sigmaringen
Șeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen
Predecesor	Wilhelm
Succesor	Frederic Wilhelm

* 1970: Alexandru Bărcăcilă (n. 31 martie 1895, Bughea de Sus, Județul Muscel, în prezent în județul Argeș - d. 6 februarie 1970, București) a fost un arheolog și profesor de limbi clasice (greacă, latină și română), fondator al Muzeului Regiunii „Porțile de Fier” și profesor al Liceului Traian din orașul Drobeta Turnu Severin.

Alexandru Bărcăcilă face școala primară la Câmpulung-Muscel, după care studiază ca bursier la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din București. Intenția de a urma Școala de Poduri și Șosele este abandonată, la sfatul profesorului său Constantin Dumitrescu-Iași, în favoarea studierii filologiei clasice la Universitatea din București. Împreună cu profesorul său Grigore Tocilescu face excursii prin țară și prin Grecia. Din anul 1907 devine profesor secundar la Drobeta Turnu Severin, iar din 1912 devine profesor al Liceului Traian, unde predă română și latină, aflându-se la conducerea acestuia între 1922-1938. În această perioadă demarează construcția Internatului liceului (în prezent clădirea adăpostește Muzeul Porților de Fier, înființat în 12 mai 1912) și a stadionului „Dr. C. Angelescu”.

Împreună cu Theodor Costescu și alți intelectuali înființează în anul 1919 Societatea Culturală „Casa Luminii”. Societatea va organiza în oraș o serie de conferințe destinate publicului la care au fost invitați diverse personalități: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Sextil Pușcariu, Ion Pillat, Simion Mehedinți, Constantin Rădulescu-Motru, Vasile Goldiș, Alexandru Lapedatu, Ion Jianu, Constantin Șerban-Făgețel, Dumitru Tomescu, Ion Simionescu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Gheorghe Țițeica, Petre Sergescu, Constantin D. Ionescu, Mihail Gușiță, I.G. Duca și alții^[1].

Alexandru Bărcăcilă a realizat cercetări arheologice la diverse obiective din zona Severinului: castrul roman Drobeta, Cetatea Severinului, Ostrovul Banului, Ostrovul Corbului, Ostrovul Mare și Mânăstirea Coșuștea-Crivelnic. Realizează o descoperire importantă în 1936, aducând la lumină thermele din perioada romană a Drobetei, situate sub un cimitir medieval^[2]. Este unul dintre fondatorii (în 1922) și colaboratorii permanenți ai revistei „Arhivele Olteniei”. A colaborat și la revista „Boabe de grâu”. După retragerea din activitate va locui în București, unde se stinge din viață la 6 februarie 1970. A fost înmormântat, după dorința sa, în orașul de care și-a legat viața și activitatea, Drobeta Turnu Severin. O stradă din oraș poartă numele marelui profesor și arheolog^[3].

Alexandru Bărcăcilă a fost membru al Lojei Masonice “Lumina” (înființată la Turnu Severin la începutul secolului XX

Alexandru Bărcăcilă
Date personale
Născut	31 martie 1895  Bughea de Sus, Muscel, România
Decedat	6 februarie 1970 (74 de ani)  București, RS România
Înmormântat	Drobeta-Turnu Severin
Ocupație	arheolog[*] profesor

·         1981: Frederica de Hanovra (greacă Φρειδερίκη; 18 aprilie 1917 – 6 februarie1981) a fost soția regelui Paul I al Greciei.

Frederica s-a născut la 18 aprilie 1917 la Blankenburg am Harz, Prusia, Imperiul German. A fost singura fiică a lui Ernest Augustus al III-lea, Duce de Brunswick și a Prințesei Victoria Luise a Prusiei, care a fost singura fiică a împăratului Wilhelm al II-lea și a împărătesei Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein.

Prin bunicul matern, Frederica a fost strănepoata împăratului Frederic al III-lea și a împărătesei Victoria, Prințesă Regală, fiica cea mare a reginei Victoria a Regatului Unit.

Prin aceste legături, Frederica a fost verișoară îndepărtată a Elisabetei a II-a și a Prințului Filip, Duce de Edinburgh. Ca descendentă a regelui George al III-lea al Marii Britanii, la naștere, a fost în poziția 34 în linia de succesiune la tronul britanic deși nu a avut nici un titlu sau rang britanic.

Portretul oficial al Prințului Moștenitor (mai târziu rege) Paul al Greciei și a Prințesei Moștenitoare (mai târziu regină) Frederica a Greciei, 1939.

În 1936 Paul, Prinț Moștenitor al Greciei a cerut-o în căsătorie la Berlin când a ajuns acolo pentru Jocurile Olimpice de vară din 1936. Logodna lor a fost anunțată oficial la 28 septembrie 1937. La 9 ianuarie 1938 s-au căsătorit la Atena.

Prințul Paul a fost fiul regelui Constantin I al Greciei și a reginei Sofia a Prusiei, care a fost sora împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La zece luni după căsătorie, s-a născut primul lor copil la 2 noiembrie 1938: Sofia, viitoarea regină Sofia a Spaniei. La 2 iunie 1940 s-a născut fiul și moștenitorul lor, Constantin.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în aprilie 1941, familia regală greacă a fost evacuată. În exil, regele George al II-lea și restul familiei regale s-a stabilit în Africa de Sud. Aici, la 11 mai 1942, s-a născut cel de-al treilea și ultimul copil al Fredericăi, Prințesa Irene. Liderul Africii de Sud, generalul Jan Smuts a fost nașul de botez.

La scurtă vreme, forțele germane au atacat Creta. Frederica și familia ei au fost evacuați din nou, înființând un guvern în exil la Londra. În cele din urmă, familia s-a stabilit în Egipt în februarie 1944.

La 1 septembrie 1946 poporul grec a decis prin referendum repunerea pe tron a regelui George. Prințul Moștenitor și Prințesa Moștenitoare s-au întors la casa lor în Psychiko.

Regina Frederca a Greciei.

La 1 aprilie 1947, George al II-lea a muritiar soțul Frederică i-a succedat la tron sub numele de regele Paul I. Instabilitatea politică comunistă din nordul Greciei a dus la războiul civil grec. Regele și regina au plecat în turneu în nordul Greciei, sub măsuri severe de securitate, pentru a încerca să facă apel la loialitate în vara anului 1947.

Războiul civil grec s-a terminat în august 1949. Suveranii au profitat de acestă ocazie pentru a consolida monarhia, au efectuat vizite oficiale mareșalului Josip Broz Tito la Belgrad, președinților Luigi Einaudi al Italiei, Theodor Heuss al Germaniei de Vest, Bechara El Khoury al Libanului, împăratului Haile Selassie I al Etiopiei, Chakravarthi Rajagopalachari al Indiei, regelui George al VI-lea al Regatului Unit și au vizitat Statele Unite ale Americii în calitate de invitați ai președintelui Dwight D. Eisenhower.

Cu toate acestea, acasă, în Grecia și în străinătate, în Marea Britanie, regina Frederica a fost vizată de opoziție, pentru că în adolescență ea a aparținut Ligii Fetelor Germane ("Bund Deutscher Mädel"), o ramură a Hitlerjugend. Suporterii ei au susținut că sustragerea de la apartenența grupului ar fi fost dificilă în climatul politic existent în Germania nazistă la momentul respectiv.

La 14 mai 1962 fiica ei cea mare, Sofia, s-a căsătorit la Atena cu Prințul Juan Carlos al Spaniei, (mai târziu regele Juan Carlos I al Spaniei).

La 6 martie 1964 regele Paul a murit de cancer, și fiul ei i-a succedat la tron ca regele Constantin al II-lea. Frederica și-a asumat titlul de regina-mamă dar a continuat să joace rolul de regină. Când fiul ei s-a căsătorit cu Prințesa Anne-Marie a Danemarcei la 18 septembrie 1964, regina Frederica și-a revocat majoritatea atribuțiilor publice regale în favoarea noii regine. Cu toate acestea, ea a continuat să participe la evenimente regale, care au fost orientate spre familie, cum ar fi botezurile nepoților ei atât în Spania cât și în Grecia.

Ciocnirile regelui Constantin cu primul-ministru ales democratic George Papandreou, Sr. au fost învinuite de către critici ca fiind cauza destabilizării care a dus la o lovitură de stat militară la 21 aprilie 1967. Confruntat cu o situație dificilă, inițial, regele Constantin a colaborat cu dictatura militară. În același an, mai târziu, el a încercat o contra-lovitură de stat cu speranța restaurării democrației. Lovitura a eșuat iar el a fost obligat să plece în exil.

La 1 iunie 1973 junta militară greacă a abolit monarhia fără acordul poporului grec, apoi, a încercat să-și legitimizeze acțiunile prin plebiscitul din 1973 care a fost suspectat pe scară largă de fraudă. Noul șef al statului a devenit președintele Greciei, George Papadopoulos.

Dictatura a luat sfârșit la 24 iulie 1974 și monarhia constituțională pre-junta nu a fost niciodată restaurată. Un plebiscit a avut loc în care regele Constantin a admis în mod liber erorile sale din trecut, a promis sprijin pentru democrația, și, în special, a promis să-și țină mama, pe regina Frederica departe de Grecia și de politica Greciei. 70% dintre greci au votat pentru a face din Grecia o republică democratică.

Regina Frederica a murit la 6 februarie 1981 în exil la Madrid în timpul unei operații la ochi. A fost înmormântată la Tatoi; fiului ei și familiei lui i s-a permis să participe la serviciu funerar cu condiția să părăsească Grecia imediat după aceea.

Frederica de Hanovra
Date personale
Nume la naștere	Frederica Louise Thyra Victoria Margaret Sophie Olga Cecily Isabelle Christina
Născută	18 aprilie 1917 Blankenburg, Harz, Germania
Decedată	6 februarie 1981 (63 de ani) Madrid, Spania
Înmormântată	Tatoi Royal Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cardioplegia[*])
Părinți	Ernest Augustus, Duce de Brunswick Prințesa Victoria Luise a Prusiei
Frați și surori	Prince Christian Oscar of Hanover[*] Prince Welf Henry of Hanover[*] Ernest Augustus al IV-lea Prințul George William de Hanovra
Căsătorită cu	Paul I
Copii	Sofia, regină a Spaniei Constantin II Prințesa Irene
Cetățenie	Germania
Religie	Biserica Ortodoxă Greacă[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	regină consoartă[*]
Familie nobiliară	Casa de Hanovra Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Regină a Greciei
Domnie	1 aprilie 1947 – 6 martie 1964

* 1985: James Hadley Chase (n. 24 decembrie 1906 – d. 6 februarie 1985)^[1] a fost un scriitor englez. Deși numele său la naștere fusese René Lodge Brabazon Raymond, este mai degrabă cunoscut prin diverse pseudonime incluzând James Hadley Chase (cel mai frecvent cunoscut), James L. Docherty, Raymond Marshall, R. Raymond și Ambrose Grant.

Este unul dintre cei mai bine cunoscuți scriitori de romane de genul thrillerale tuturor timpurilor. Cele 90 de romane scrise, toate sub semnătura sa, i-au adus reputația de a fi "regele scriitorilor thriller" din Europa. ^[2] În același timp, Chase este unul dintre cei mai bine vânduți autori. Un record număr de 50 de romane ale sale au fost ecranizate

·         1992: Caius Iacob (n. 29 martie 1912, Arad - d. 6 februarie 1992, București) a fost un matematician român, membru al Academiei Române (din 1963). A fost profesor la Universitatea din București și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Cariera universitară și-a început-o în 1935 ca asistent la Școala Politehnică din Timișoara.^[2]

A adus contribuții în domeniile mecanicii fluidelor și analizei matematice, preocupându-se în special de mișcările plane ale fluidelor incompresibile, de mișcările la mari viteze subsonice și supersonice, de soluțiile aproximative în dinamica gazelor, precum și de problema de limită din teoria potențialului.

În 1990 a fost ales senator din partea PNȚCD. Caius Iacob a fost singurul reprezentant al acestui partid în camera superioară a primului parlament ales liber după revoluția din 1989. În cadrul activității sale parlamentare, Caius Iacob a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Statul Israel, Republica Franceză-Senat, Republica Polonă, Ungaria și Republica Italiană.

Caius Iacob s-a născut la Arad, la 29 martie 1912. Tatăl său, Lazăr Iacob (1884 - 1951), a fost profesor universitar de „Drept canonic” și s-a numărat printre delegații oficiali la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.^[3]

Caius Iacob și-a început studiile liceale la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (primele 3 clase), terminându-le la Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea. A susținut bacalaureatul în 1928, la vârsta de 16 ani, obținând cea mai mare medie pe țară.

Și-a făcut studiile universitare la Facultatea de Matematică a Universității din București (1928-1931), devenind licențiat la 19 ani. A continuat studiile universitare în străinătate - doctoratul la Facultatea de Științe a Universității din Paris, unde la 24 iunie 1935 a susținut teza de doctorat cu subiectul „Sur la determination des fonctions harmoniques conjuguees par certaines conditions aux limites. Applications a l’hydrodynamique” sub conducerea profesorului Henri Villat.^[4]

După revenirea în țară și-a dedicat viața învățământului superior și cercetării științifice, parcurgând toate treptele universitare, începând cu cea de asistent (din 1935, la Școala Politehnică din Timișoara) și terminând cu cea de profesor la Facultatea de Matematică a Universității București.

La 15 martie 1938 este numit asistent la secția de matematică a Facultății de Științe a Universității din Cluj. A activat în cadrul catedrelor de geometrie analitică, geometrie descriptivă, analiză matematică și funcții complexe. Deși în 1939 acceptă postul de asistent la laboratorul de mecanică al Universității București, revine la Cluj în 1942 pe postul de conferențiar universitar titular la catedra de matematici generale. La 30 decembrie 1943, la vârsta de 31 de ani, este numit profesor universitar la catedra de mecanică (post rămas vacant prin mutarea profesorului D.V. Ionescu la catedra de analiză matematică).

În 1940 a primit Premiul pentru mecanică „Henri de Parville” al Academiei de Științe din Paris.

A activat la Universitatea din Cluj până la 14 Octombrie 1950, când a fost numit profesor de mecanică la Facultatea de Matematică și Fizică a Universității București.

La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar la 21 martie 1963 a fost ales membru titular.^[5] Caius Iacob a fost președintele Secției Matematice a Academiei Române începând cu 19 martie 1980 și până la sfârșitul vieții sale (6 februarie 1992).

În 1964 a fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Populare Romîne, clasa a III-a.^[6]

La inițiativa sa, în 1991 a fost înființat Institutul de Matematică Aplicată al Academiei Române, care în anul 2001 a fuzionat cu Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, devenind actualul Institut de Statistică Matematică și Matematică Aplicată „Gh. Mihoc - Caius Iacob”.

A fost membru al Academiei de Științe din România începând cu 3 iunie 1941^[7].

Caius Iacob a murit la București, la 6 februarie 1992.

În memoria sa, la 29 martie 2012 în Aula Academiei Române a avut loc sesiunea omagială Centenar Caius Iacob (1912-1992). Evenimentul a fost organizat de Secția de Științe Matematice a Academiei Române.

Caius Iacob
Caius Iacob
Date personale
Născut	29 martie 1912 29 martie 1912 Arad, Austro-Ungaria
Decedat	6 februarie 1992 (79 de ani) București, România
Cetățenie	România
Ocupație	Matematician
Activitate
Alma mater	Universitatea din București[1] Universitatea din Paris[1]
Organizație	Universitatea din București Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj
Lucrări remarcabile	Introducere matematică în mecanica fluidelor Mecanica teoretică
Cunoscut pentru	Contribuții în domeniul mecanicii fluidelor și a analizei matematice
Titlu academic	Profesor doctor
Partid politic	PNȚCD
Premii	Premiul de Stat (1955)
Membru titular al Academiei Române
Membru al Academiei de Științe din România

·         1993: George Ciorănescu (n. 1918 - d. 6 februarie 1993) a fost un eseist, jurnalist, poet, prozator, publicist și traducător român care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în exil. A avut patru frați, toți intelectuali de calibru români, matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, lingvistul Alejandro Ciorănescu și chimista Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu.

S-a stabilit inițial la Paris și apoi la München. A fost animator a numeroase cenacluri și reviste literare ale exilului și redactor șef (1955 - 1957, respectiv 1958 - 1965) la postul de radio Europa Liberă, unde a deținut și funcția de director adjunct al departamentului în limba română (1965 - 1970). A plecat, temporar, din acest post în urma unui conflict avut cu Noel Bernard, care îl angajase la Radio Europa Liberă pe fiul lui Aurel Baranga, Harry Baranga. (Despre A. Baranga v. articol Vladimir Tismăneanu în: Evenimentul zilei din 5 septembrie 2008)

A fost protagonist al mișcării pentru unitatea Europei în exilul românesc. Astfel, la 9 mai 1948, s-a ținut, la Haga, Congresul Constitutiv al Mișcării Europene, prezidat de Winston Churchill. Aici s-au constituit comitetele naționale ale Mișcării Europene, cuprinzând inclusiv statele căzute sub ocupație sovietică. Comitetul român a avut, ca figuri mai proeminente, pe George Ciorănescu, președinte, Grigore Gafencu, Gabriel Bădărău și alții.

A coeditat , la initiativa lui Ion Dumitru revista Apoziția, a cenaclului literar omonim din München, pe care a condus-o din 1982până în 1992.

Eseuri

• Romanii și ideea federalistă, București, 1996

Opera poetică

• Ystud, poeme amare, Paris 1950
• Codicil, Paris 1952
• Poeme fără răspuns, Paris 1952
• Poeme prea târzii, Paris 1954
• Un român prin Grecia, Paris 1967
• Morior ergo sum, München 1981
• Catrene definitorii diezate, München 1987
• Metaerotism imaginar, München 1990

Antologii

• Spicuiri din lirica americană contemporană, 1993
• Mai aproape de ingeri, traduceri din lirica religioasă 

·         1993: Dan Constantinescu, compozitor român (n. 1931)

* 1993: Ion Negoițescu (n. 10 august 1921, Cluj, Regatul României – d. 6 februarie 1993, München, Germania), poreclit în cercul de prieteni Nego,^[2] a fost un poet, eseist, critic și istoric literar român, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu.^[3]

După cel de-Al Doilea Război Mondial, atitudinile anticomuniste și disidente ale lui Negoițescu, dar și orientarea lui sexuală au făcut din el un adversar al regimului Ceaușescu. Marginalizat și cenzurat, a petrecut trei ani închis la Jilava din motive politice. În cele din urmă, într-un episod de liberalizare la sfârșitul anilor 1960, Negoițescu a continuat să vorbească deschis împotriva restricțiilor politice, intrând în vizorul agenților de la Securitate. În 1977 s-a alăturat protestului lui Paul Goma și Ion Vianu împotriva regimului Ceaușescu,^[4] dar a fost forțat să se retragă.^[5] În următorii ani, a luat calea străinătății, stabilindu-se definitiv în Germania de Vest, unde a contribuit la Radio Europa Liberă și multe alte publicații anticomuniste, activând de asemenea și ca editor la reviste literare pentru comunitățile de români din diaspora.

Deși s-a căsătorit de trei ori, s-a simțit toată viața singur și neînțeles într-o lume în care a fost nevoit să-și ascundă orientarea sexuală pentru a putea supraviețui.^[6] De-a lungul vieții a avut patru tentative de suicid: în adolescență, din cauza lipsei de comunicare cu părinții, în 1961, ca deținut politic, în 23 august 1974 (zi aleasă simbolic), în semn de protest față de cenzura care nu îi permitea să își publice cărțile și în 1977, după ce se solidarizase cu Paul Goma și fusese anchetat într-un mod brutal și umilitor de Securitate.

A plecat în 1980 în Germania, cu o bursă de cercetare asupra operei lui Dostoievski. A locuit la Köln și a ținut un curs de literatură română la Universitatea din Münster (1982–1983). S-a stabilit definitiv la München. După ce a obținut azilul politic, Negoițescu s-a mai întâlnit cu soția în Occident, în 1984, însă „a suspectat-o că este informatoare”. A coordonat Caietul de literatură al revistei Dialog de la Dietzenbach. Colaborează constant la posturile de radio BBC, Europa Liberă și Deutsche Welle cu texte politice (adunate, ulterior, în volumul În cunoștință de cauză, 1990) și, mai ales, cu sinteze critice și cronici literare, strânse apoi în volumul Scriitori contemporani (1994). Istoria literaturii române a fost publicată în 1991, la Editura Minerva din București, într-un proiect care ar fi trebuit să rivalizeze cu opera similară a lui George Călinescu, dar cartea a fost considerată o cădere. Negoițescu se referă doar la literatura română scrisă în perioada 1800–1945; cartea sa, deși are o structură fragmentară, cuprinde foarte multe pasaje inspirate.

În ultimii ani de viață a început să-și scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gândul că nu va avea timp să o ducă la bun sfârșit. „Singurul eșec care mă mai poate aștepta” – se confesa el în 1991 Martei Petreu – „este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia”. A murit la 6 februarie 1993, la München.

A fost căsătorit de trei ori.^[32] Prima căsătorie, cu o profesoară, Octavia Noghia, avusese loc înainte de a face pușcărie patru ani, pe motive politice. La câțiva ani după eliberarea de la Jilava, unde, în 1963, a devenit formal informator (calificat în această calitate ca "mediocru" și abandonat în final), Ion Negoițescu s-a căsătorit a doua oară cu Aurelia Ionescu, ce i-a fost soție până în 1977. A treia soție, Ileana Vidrașcu, zisă Ua, era fiica lui Gheorghe Vidrașcu, fost ilegalist, apoi nomenclaturist de frunte, care a deținut printre alte funcții și pe cele de vicepreședinte al Consiliului de miniștri și primar al Ploieștiului. Relația lui Negoițescu cu Ua s-a încheiat în momentul în care acesta s-a decis să rămână, în 1983, în Occident.

Negoițescu a avut o relație intimă de lungă durată cu poetul Petru Romoșan,^[33] la acea vreme în vârstă de doar 17 ani și jumătate, venit la București pentru a-și petrece o parte din vacanță cu Negoițescu. În transcrierile din vara anului 1974, când relația dintre celebrul critic și tânărul poet a atins apogeul, apare inițial personajul numit "nepotul lui Negoițescu", după cum îl prezentase criticul prietenului său, scriitorul și compozitorul Wolf Aichelburg. Relațiile intime ale lui Negoițescu au fost urmărite minut cu minut de Securitate. În apartamentul pe care acesta îl deținea pe Calea Victoriei, nr. 2 erau implantate microfoane,^[34] fiind de asemenea urmărite și convorbirile lui telefonice.^[33] Trei ani mai târziu, Romoșan este forțat să-i denunțe la Miliție pe Negoițescu și alți patru scriitori.^[35] Denunțul a fost însă doar un pretext pentru arestare și anchetare, după ce își exprimase adeziunea față de "mișcarea Goma" printr-o scrisoare citită de la microfonul Europei Libere și în care vorbea despre "exilul interior al atâtor scriitori de valoare, ale căror cărți nu mai ajung să fie scrise din descurajare".^[36] Dintr-o declarație olografă dată de Romoșan pe 22 martie 1977 se subînțelege că relația acestuia cu Negoițescu a fost o greșeală. În aceeași declarație îl cataloga pe Negoițescu drept "trădător de țară", pentru ca într-o discuție din 2006 cu ziarul Cotidianul să spună că "Ion Negoițescu a fost omul serviciilor secrete".^[37] În Viața unui om singur, Adrian Marino relatează că Petru Romoșan îl șantaja de bani pe Negoițescu, uneori sumele ajungând chiar și la 4.000–5.000 de lei.^[38] Negoițescu și ceilalți scriitori gay au scăpat de condamnare prin intervenția scriitorului Ștefan Augustin Doinaș, deconspirat după '90 drept colaborator al Securității.^[39] Mai întâi a început să strângă semnături de susținere pentru Negoițescu de la colegi de breaslă, pe care a și reușit să-i adune la Uniunea Scriitorilor în semn de protest pentru arestarea lui Negoițescu. Apoi a intervenit direct la Cornel Burtică, secretar al Comitetului Central al PCR și viceprim-ministru, cu care avea o relație apropiată.

Ion Negoițescu
Ion Negoițescu în anii studenției
Date personale
Născut	10 august 1921   Cluj, Regatul României
Decedat	6 februarie 1993 (71 de ani)   München, Germania
Părinți	Ioan Negoițescu Lucreția Cotuțiu
Căsătorit cu	Octavia Noghia Aurelia Ionescu Ileana Vidrașcu
Naționalitate	Română
Cetățenie	România
Religie	Ateu
Ocupație	bibliotecar[*] filolog[*] poet istoric literar[*] critic literar[*]
Pseudonim	Nego, Damian Silvestru
Limbi	limba română[1]
Studii	Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1937–1993
Mișcare/curent literar	Modernism, Sburătorul, Cercul Literar de la Sibiu, suprarealism
Specie literară	Autoficțiune, eseu, poem liric, memorii, poem în proză, satiră
Operă de debut	Povestea tristă a lui Ramon Ocg (1941)
Opere semnificative	Straja dragonilor (1994)
Note
Premii	Premiul scriitorilor tineri al Fundațiilor Regale (1947)

·         1995: A încetat din viaţă academicianul Nicolae Simionescu. A fondat şi organizat, împreună cu academicianul Maya Simionescu, Institutul de Biologie şi Patologie Celulară; (n. 27 iunie 1926).

* 1995: Nicolae Costin (n. 7 aprilie 1936, Peciște, județul Orhei, Regatul României, astăzi în raionul Rezina, Republica Moldova – d. 16 februarie 1995, Chișinău, Republica Moldova) a fost un om politic moldovean și unul din fruntașii mișcării de emancipare națională din RSS Moldovenească. A fost profesor universitar, președinte executiv al Frontului Popular din Moldova, deputat în primul Parlament ales (1990-1994) al Republicii Moldova, co-autorul Declarației de Independență a Republicii Moldova (27 august 1991), președinte al Consiliului municipal și Primar general al municipiului Chișinău (1990-1994).

·         2000: María de las Mercedes, mama regelui Juan Carlos I al Spaniei (n. 1911)

·         2002: Max Perutz, biolog austriac, laureat Nobel (n. 1914)

·         2005 - A încetat din viaţă pianistul Lazar Berman. Considerat în Rusia un talent ieşit din comun încă din adolescenţă, Berman a devenit un pianist de renume internaţional în anii '70, după ce a cucerit publicul european şi american. (n. februarie 1930)

·      2008 - Jurnalistul Max Bănuş a decedat. Cunoscut ca unul dintre cei mai remarcabili ziarişti de la Radio Europa Liberă,in anii dictaturii comuniste, Max Bănuş şi-a început cariera jurnalistică la ziarul Sportul românesc din Bucuresti; (n. 23 martie 1926).

Max Bănuș – foto: ro.wikipedia.org

·         2009: James Whitmore, actor american (n. 1921)

·    2011 - A decedat muzicianul irlandez Gary Moore (Skid Row si Thin Lizzy); (n. 1952).

Gary Moore în 2008 – foto: ro.wikipedia.org

Robert William Gary Moore (n. 4 aprilie 1952, Belfast, Irlanda – d. 6 februarie 2011), cunoscut mai ales ca Gary Moore, a fost un muzician nord-irlandez, cântăreț și chitarist virtuoz. La vârsta de 11 ani a ascultat albumul „John Mayall with Eric Clapton” care i-a schimbat viața și l-a influențat foarte mult în ceea ce privește tehnica sa de chitară. A făcut parte din trupa rock irlandeză Thin Lizzy. A decedat la 6 februarie 2011 în somn în timpul unei vacanțe în Spania.

·         2011 - A încetat din viaţă romanciera şi poeta franceză Andrée Chedid, de origine libaneză, autoarea romanelor "Sixième jour" (1960) şi "Celălalt/ L'Autre" (1969) - ambele ecranizate ulterior (n. 20 martie 1920).
* 2013: Chokri Belaïd (în arabă شكري بلعيد Shukrī Bil‘īd; n. 26 noiembrie 1964, Djebbel Jelloud - d. 6 februarie 2013, El Menzah) a fost un om politic și avocat al drepturilor omului tunisian, și un critic dur la adresa sistemului fostului lider tunisian Zine El Abidine Ben Ali^[1]. Asasinarea sa a provocat numeroase manifestații violente, reprezentând un eveniment guvernamental critic după Revoluția din 2011.
* 2018: Radion Cucereanu (n. 23 august 1927, satul Ruseni, județul Soroca (interbelic), România (azi Ruseni, comuna Ruseni, raionul Edineț, Republica Moldova) – d. 6 februarie 2018, Chișinău, Republica Moldova)^[3][4] a fost un autor de manuale, lucrări didactice și povestiri, profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, precum și un luptător pentru românism, autor al trilogiei „Lacrimile românilor basarabeni”.^[5][6]Este cetățean de onoare al comunei natale Ruseni

• 2019: Rudi Assauer, fotbalist german (n. 1944)
• 2019: Manfred Eigen, chimist german, laureat Nobel (n. 1927)
• 2019: Rosamunde Pilcher, scriitoare britanică (n. 1924)

Sărbători

·         Noua Zeelandă: Ziua Waitangi, aniversarea semnării Tratatului de la Waitangi dintre băștinașii mauri și colonistii britanici. Sărbătoare națională (1840)

* Ziua internaţională de toleranţă zero faţă de mutilarea genitală a femeilor

În 6 februarie este marcată Ziua internaţională de toleranţă zero faţă de mutilarea genitală a femeilor. Mutilarea genitală a femeilor (FGM – Female Genital Mutilation) cuprinde o serie de proceduri lipsite de motive medicale, fiind catalogată la nivel internaţional o încălcare a drepturilor tinerelor şi femeilor. Această practică reflectă inegalitatea dintre sexe înrădăcinată adânc în anumite societăţi şi constituie o formă extremă de discriminare îndreptată împotriva femeilor, notează www.unfpa.org.

FGM reprezintă o violare a drepturilor la sănătate, siguranţă şi integritate fizică, a dreptului la libertate în faţa torturii şi a tratamentelor crude, inumane sau degradante şi a dreptului la viaţă atunci când procedura duce la moarte, notează pagina dedicată acestei zile de pe site-ul ONU. FGM cauzează sângerare severă şi probleme de sănătate, precum: tumori, infecţii, infertilitate, complicaţii la naştere sau risc crescut de deces în rândul nou-născuţilor.

Potrivit www.un.org, procedura este, încă, practicată în 29 de ţări din Africa şi Orientul Mijlociu, dar şi în câteva din ţările asiatice, inclusiv în India, Indonezia, Irak şi Pakistan, precum şi în câteva grupuri indigene din America Latină, precum Embera în Columbia. Totodată, practica FGM continuă în rândul populaţiei imigrante care locuieşte în Europa de Vest, America de Nord, Australia şi Noua Zeelandă.

·         În calendarul ortodox: Sf Ier Vucol, episcopul Smirnei, Sf Ier Fotie, patriarhul Constantinopolului, Sf Cuv Varsanufie cel Mare și Ioan din Gaza

RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Ier Vucol, episcopul Smirnei,

 Sf Ier Fotie, patriarhul Constantinopolului,

 Sf Cuv Varsanufie cel Mare și 

Sf Cuv Ioan din Gaza

Sf Ier Vucol, episcopul Smirnei

Viața Sfântului Ierarh Vucol, Episcopul Smirnei

• • 

    Viața Sfântului Ierarh Vucol, Episcopul Smirnei

    Viața Sfântului Ierarh Vucol, Episcopul Smirnei

Sfântul Ierarh Vucol fiind luminat de Sfântul Duh și ca o făclie punându-se în sfeșnic, pe cei ce ședeau în întunericul rătăcirii și al înșelăciunii idolești cu lumina cerească i-a luminat.

A fost sfinţit episcop al oraşului Smirna (Asia Mică) de către Sfântul Ioan Evanghelistul. Înainte de trecerea la cele veşnice, Episcopul Vucol şi-a încredinţat eparhia vrednicului său urmaş Policarp. Ca episcop, Vucol a apărat învăţătura apostolică împotriva ereziei lui Marcian.

Plăcutul lui Dumnezeu Vucol s-a deprins din copilăria sa la nerăutate și la întreaga înțelepciune, apoi s-a făcut vas al Sfântului Duh. Iar prealăudatul și iubitul lui Hristos ucenic, Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, aflându-l iscusit și vrednic, l-a hirotonisit episcop și păstor prea folositor smirnenilor. Apoi, fiind luminat de Sfântul Duh și ca o făclie punându-se în sfeșnic, pe cei ce ședeau în întunericul rătăcirii și al înșelăciunii idolești cu lumina cerească i-a luminat. După aceea, prin Sfântul Botez, i-a făcut fii ai luminii și i-a izbăvit de fiarele cele nevăzute și sălbatice, care căutau pe oricine să înghită. Deci acesta, mai înainte de moartea sa încredințând fericitului Policarp oile sale cele cuvântătoare, a trecut din viața vremelnică la cea veșnică. Trupul lui cel sfânt, fiind îngropat, Dumnezeu a poruncit să crească pe mormântul lui un răsad care dădea tămăduire bolnavilor.

 Sf Ier Fotie, patriarhul Constantinopolului

Viața Sfântului Ierarh Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului

• • 

    Viața Sfântului Ierarh Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului

    Viața Sfântului Ierarh Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului

Opera teologică a Sfântului Ierarh Fotie cel Mare justifică luptele Bisericii și atestă credința ortodoxă și conștiința Bisericii. În acest sens, conștiința bisericească a văzut în persoana Sfântului Fotie un apărător al Ortodoxiei și un exponent de seamă al Bisericii veacului al IX-lea.

Photius (cca. 820- cca. 897), cunoscut și sub numele de Fotie, Fotiu sau Fotios, a fost un important teolog și filosof bizantin, părintele curentului umanist din Bizanț, unul din precursorii organizării Universității de stat din Constantinopol. Ortografia consacrată a numelui în colecția lui Migne este "Photius".

Sfântul Fotie cel Mare a trăit pe vremea împăraților Mihail (842-867 d.Hr.), Vasile I Macedoneanul (867-886 d.Hr.) și Leon al VI-lea cel Înțelept (886-912 d.Hr.). A venit pe lume în cetatea Constantinopolului, în anul 810 (dipă alții, 820), într-o familie binecredincioasă, care a luptat pentru cinstirea și onoarea sfintelor icoane.

Părinții săi, Sfântul Serghie (prăznuit pe 13 mai) - fratele împărătesei Teodora și al patriarhului Tarasie - și mama sa Irina, au fost persecutați de împăratul iconoclast Teofil (829-842). Tatălui său i s-a luat proprietatea și a fost surghiunit împreună cu soția și copii, din pricina cinstirii icoanelor, murind în pribegie ca un mărturisitor.

Urmărind etapele vieții sale, Sfântul Fotie a fost mai intâi ucenic, petrecând ore în șir în bibliotecă, studiind, apoi profesor de filozofie al Universității din Magnavra, prima universitate din Europa Medievală, apoi a deținut poziții importante în stat, și în final, a fost înscăunat în sfințitul tron patriarhal al Constantinopolului, fiind și practicant al milosteniei și filantropiei. Indiferent de persoanele care erau in jurul său, sau de locurile unde se afla, neținând seama nici de lipsurile celor două exiluri, Sfântul Fotie lupta pretutindeni pentru adevărata Credință Ortodoxă, pentru Tradiția Apostolică și pentru Credința Strămoșească, care este, de asemenea, conținutul Învățăturii Patristice.

Sfântul Fotie a luptat pentru credința ortodoxă, împotriva maniheiștilor, a iconoclaștilor și a altor eretici, iar pe mulți dintre ei i-a reinstaurat în Biserica Ortodoxă Universală, a lui Hristos.

În anul 858, când din porunca împăratului patriarhul Ignatie a fost scos din scaunul patriarhal, au venit la Sfântul Fotie care cu adevărat era mult lăudat pentru vrednicia şi credincioşia sa, nu numai din pricina negrăitelor cunoştinţe lumeşti, ci şi a vieţuirii în sfinţenie. Înălțarea lui în scaunul patriarhal al Constantinopolului a avut loc în ziua de Crăciun a anului 858 d.Hr, de către Episcopul Siracuzei - Grigorie Asvestul și alți doi episcopi. Între timp, desigur, Sfântul Fotie fusese călugărit și hirotonit preot.

Îndată după întronizare Sfântul Fotie a trimis scrisori sinodale către papă si patriarhiile din Răsărit pentru a-i înștiința de cele întâmplate și subliniind restabilirea păcii în Biserica din Constantinopol. Dar, înainte de a putea consolida această pace, susținătorii patriarhului Ignatie s-au adunat în Biserica Sfânta Irina, cerându-i papei aşezarea lui în cinstea de odinioară, neprimind cu niciun chip numirea Sfântului Fotie în scaunul patriarhal. Atunci, Sfântul Fotie a convocat Sinodul în biserica Sfinții Apostoli, pentru a aborda problema ridicată. Sinodul a condamnat acțiunile susținătorilor lui Ignatie și a subliniat că acesta, demisionând de la tronul patriarhal nu mai era Patriarh.

În urma evenimentului, în care susținătorii patriarhului Ignatie au intervenit si solicitat îndepărtarea Patriarhului Fotie, s-a întrunit la Constantinopol un al doilea Sinod Ecumenic, în 861, la care au luat parte și părinții Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, și la care papa Nicolae și-a trimis doi delegați. În urma acestui sinod, participanții, cunoscând îndeaproape frământările bisericii de Răsărit și supunându-se adevărului, l-au acceptat pe Sfântul Fotie ca Patriarh Canonic al Constantinopolului, încuviințând numirea lui.

Aflând papa Nicolae toate cele petrecute la Sinodul din 861, a respins hotărârile delegaților săi, pe care i-a și caterisit. În acelaşi fel a voit a face şi Sfântului Fotie, precum şi episcopului Grigorie al Siracuzei, neavând însă vreun drept sau vreo autoritate pentru aceasta. Apoi, în 863, la un sinod pe care l-a adunat, el nu a recunoscut hotărârea Sinodului de la 861 și l-a „caterisit” atât pe Sfântul Fotie, cât și pe Episcopul Grigorie. Dar amestecul papei i-a demonstrat și Sfântului Fotie și mai ales întregii Biserici de Răsărit, grava cădere a Bisericii Apusene, reprezentată de papă.

De aceea, la Sinodul care s-a întrunit în vara anului 867, la inițiativa Sfântului Fotie cel Mare, papa Nicolae a fost destituit pentru acțiunile sale nereglementare, și a fost anatemizat în primul rând adaosul Filoque, strecurat în Simbolul Credinței. În acest fel au fost osândite toate răstălmăcirile crezului catolic, care nu respectau deloc hotărârile Sinoadelor Ecumenice ale Bisericii, știindu-se că orice deviere de la adevărata credință duce la pierderea spiritualității, și condamnându-se ca „păcat de moarte” orice rătăcire de la Ortodoxie (dreapta credință). Într-adevăr, epistola circulară a Sfântului Fotie, validată de Sfîntul Sinod, a devenit un criteriu ferm în evaluarea relațiilor dintre Răsărit si Apus.

Asasinarea împăratului Mihail al III-lea, la 24 Septembrie 867, de către Vasile I Macedoneanul, a fost urmată de o criză a Bisericii Răsăritene. Pe acesta din urmă – precum odinioara Sfântul Botezător Ioan pe împăratul Irod – Sfântul Fotie l-a mustrat aspru zicându-i stfel: „Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău”. Sfântul a devenit astfel victima împăratului dornic de consolidare politică și a fost înlăturat din scaunul patriarhal, fiind reinstaurat Ignatie. Iar în 869 a fost întrunit la Constantinopol, în biserica Sfânta Sofia, un sinod mincinos, în fruntea căruia se aflat trimișii papei Adrian al II-lea. Aceștia l-au „anatemizat” pe Sfântul Fotie și l-au excomunicat împreună cu adepții lui și împreună cu Episcopul Grigorie al Siracuzei.

Fiind adus în fața acestui sinod, Sfântul Fotie a tăcut cu desăvârșire pe tot parcusul „procesului”, în ciuda atitudinii provocatoare a reprezentanților papei, care l-au întrebat de nenumărate ori: „De ce nu răspunzi?”. Dar Sfântul le-a răspuns: „Nici Iisus nu a scăpat de condamnare”. Apoi, Sfântul Fotie a fost „caterisit” şi surghiunit în strâmtorile Bosforului, supus astfel multor lipsuri și greutăți.

Odată cu trecerea anilor însă, lucrurile s-au schimbat în Bizanț, Vasile I, voind a-şi răscumpăra nedreptatea ce o săvârşise împotriva lui Fotie, l-a chemat din exil. Acest lucru a fost urmat de reconcilierea dintre cei doi Patriarhi, Ignatie și Fotie, iar moartea bătrânului Ignatie, la 23 octombrie 878 Sfântul Fotie a fost reinstituit în scaunul patriarhal al Constantinopolului, până în anul 886, când a fost pentru a doua oară forțat să se retragă, lui Vasile I urmându-i la tron fiul său, Leon al VI-lea cel Înțelept.

Sfântul Fotie a adormit întru Domnul în anul 891, în timp ce se afla în exil la Mănăstirea Armenilor, lăsându-ne ca testament duhovniceştile sale învăţături şi slăvitele sale pătimiri, întru apărarea Ortodoxiei de potrivnicile uneltiri ale celor hulitori ai dreptei credinţe. O părticică din moaștele sale se află la Mănăstirea Dionisiou din Muntele Athos.

Opera lui teologică justifică luptele Bisericii și atestă credința ortodoxă și conștiința Bisericii. În acest sens, conștiința bisericească a văzut în persoana Sfântului Fotie un apărător al Ortodoxiei și un exponent de seamă al Bisericii veacului al IX-lea.

Sf Cuv Varsanufie cel Mare

Viața Sfinților Cuvioși Varsanufie cel Mare și Ioan Profetul

• • 

    Viața Sfinților Cuvioși Varsanufie cel Mare și Ioan Profetul

    Viața Sfinților Cuvioși Varsanufie cel Mare și Ioan Profetul

Sfântul Varsanufie cel Mare și Sfântul Ioan Profetul au trăit în timpul secolului al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). Ei au dus o viață ascetică în mănăstirea Avvei Seridus din Palestina, lângă orașul Gaza.

Sfântul Varsanufie cel Mare și Ioan Profetul au trăit în timpul secolului al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). Ei au dus o viață ascetică în mănăstirea Avvei Seridus (Serid sau Serida) din Palestina, lângă orașul Gaza. Din chilia lui, el a povățuit obștea mănăstirii prin intermediul cuviosului Serid, egumenul acesteia, singura persoană care îi deschidea ușa chiliei.

Sfântul Ioan, discipol al Sfântului Varsanufie, a locuit începând cu anii 524-525 într-o chilie în afara mănăstirii Avvei Seridus, chilie alăturată celei a Sfântului varsanufie,timp de 18 ani până la moartea sa. Sfântul Ioan l-a imitat pe învățătorul său în virtute, viață ascetică și folosirea tăcerii. Datorită darului înaintevederii cu care era învrednicit, sfântul era numit „profetul”.

Cei doi sfinți părinți petreceau închiși în chiliile lor și comunicau cu oamenii prin scrisorile pe care le dictau cuviosului Serid cu răspunsurile la întrebările ce le erau trimise de către frații din obște dar și de către mireni care locuiau în apropierea sfântului locaș. Cei doi se susțineau reciproc, se prețuiau adânc și deseori îi sfatuiau pe cei ce li se adresau „Du-te și întreabă-l pe celălalt bătrân”.

Există manuscrise cu date despre viață, faptele și darurile cu care erau înzestrați Sfinții Varsanufie și Ioan, care au fost traduse pe vremea Sfântului Paisie Velicicovschi (praznuit la 15 noiembrie) în limbile română și slavonă. Manuscrisele au fost traduse în limba rusă și publicate în secolul al XIX-lea de părinții Mănăstirii Theotokos - Optina. O sută din „scrisorile” acestea de răspuns la problemele monahilor din comunitatea sa se găsesc în volumul 11 din „Filocalia românească”, în traducerea Parintelui Dumitru Staniloae.

Învățăturile Sfinților Varsanufie și Ioan arată deslușit perfecțiunea lor duhovnicească și dragostea pentru oameni, dar conțin prea puține elemente despre viața lor.

Dupa ce a petrecut timp îndelungat în izolare, pânș la moartea Sfântului Ioan Profetul și după aceasta, Sfântul Varsanufie s-a dedicat celor din jur, povățuindu-i pe calea mântuirii, după cum mărturisește Avva Dorotei (prăznuit la 5 iunie). Sfântul Varsanufie răspundea celor ce întrebau, prin Sfântul Ioan, uneori cerându-i lui să dea răspunsuri. Alteori îl ajuta Avva Seridus (prăznuit la 13 August), care-și nota răspunsurile sfântului.

În răspunsurile celor doi sfinți, care erau îndrumători de viață spirituală nu numai pentru contemporani, ci și pentru generațiile următoare, se vede foarte clar înduhovnicirea lor crescândă, „din putere în putere”.

Nu știm când a ajuns Sfântul Varsanufie la mănăstirea Avvei Serid (Seridus) și nici nu știm nimic despre casa și familia Sfântului Ioan Profetul. Ascultând povețele Sfântului Varsanufie, Ioan a atins culmile perfecțiunii, asemănându-i-se întru totul mentorului său. Din smerenie, Ioan îi îndruma spre Avva Varsanufie pe cei care veneau să ceară cuvinte de folos de la el.

Sfântul Ioan a prevăzut și a proorocit o mulțime de lucruri, până și data morții sale, la o săptămână de la moartea Avvei Seridus. Avva Elian, tânărul egumen al acestei mănăstiri, l-a implorat pe Ioan să rămână cu el încă două săptămâni ca să-l învețe cum să conducă mănăstirea. Sfântul Ioan i-a îndeplinit rugămintea și s-a stins din viață două săptămâni mai târziu.

Sfântul Varsanufie cel Mare a trăit mai mult decât discipolul și prietenul său, dar a îmbrățișat tăcerea refuzând să mai dea răspunsuri oamenilor.

Despre cuviosul Părintele nostru Varsanufie se spune că era unul din acei puțini pentru care ținea Dumnezeu lumea în timpul său, fiind supranumit „Marele Bătrân”. A trecut la Domnul pe la anul 540, în chip minunat.

Acești doi sfinți au lăsat moștenire cartea mântuitoare de suflete numită „Îndreptar de viață spirituală: răspunsuri la întrebările discipolilor” de către Sfinții Monahi Varsanufie și Ioan, care a fost foarte cunoscută printre sfinții, asceții și scriitorii generațiilor următoare, după cum arată scrierile Sfântului Teodor Studitul (11 noiembrie și 26 ianuarie), ieromonahului Nikon Chernogorets (+1060), sau Sfântului Simeon Noul Teolog (prăznuit pe 12 Martie). Părintele Teoclit Dionisiatul, părinte contemporan din Sfântul Munte Athos spune despre aceasta că este: „Una dintre cărțile cele mai dulci și mai pline de Duhul Sfânt ale Părinților preasfintei Biserici a Răsăritului, dar în același timp dintre cele mai puțin cunoscute poporului drept-credincios”.

TEATRU/FILM

CARLO GOLDONI

Carlo Goldoni
Date personale
Nume la naștere	Carlo Osvaldo Goldoni
Născut	25 februarie 1707[1][3][4][5]  Veneția, Republica Veneția
Decedat	6 februarie 1793 (85 de ani)[6][7][8][9]  Paris, Prima Republică Franceză
Căsătorit cu	Nicoletta Conio[*]
Etnie	italian
Ocupație	dramaturg scriitor libretist[*] scenarist traducător jurist-poet[*] autor poet regizor[*]
Activitate
Pseudonim	Polisseno Fegejo
Limbi	Limba venetă limba italiană[2] limba franceză
Studii	Università degli Studi di Modena e Reggio Emilia[*] Universitatea din Padova Universitatea din Pavia
Profesor pentru	Élisabeth Philippine Marie Hélène a Franței
Opere semnificative	Slugă la doi stăpâni Hangița Lo speziale[*] La donna di garbo[*] Mincinosul
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Bustul lui Carlo Goldoni la Paris

Carlo Goldoni (n. 25 februarie 1707,^[1][3][4][5] Veneția, Republica Veneția – d. 6 februarie 1793,^[6][7][8][9] Paris, Prima Republică Franceză) a fost un cunoscut dramaturg și libretist italian din Veneția. Printre operele lui și cele ale lui Luigi Pirandello se enumeră unele dintre cele mai cunoscute opere italiene.

Supranumit de Voltaire "Molière al Italiei", Goldoni a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză.

CUPRINS

• 1Opera
• 2Personaje
• 3Importanța operei
• 4Note
• 5Legături externe

OPERA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Articol principal: Operele lui Carlo Goldoni.

Personajul Pantalone apare și în unele opere ale lui Carlo Goldoni

Lista parțială (liste mai lungi sunt în italiană și engleză)

• 1732: Gondolierul venețian (Il gondoliere veneziano)
• 1733: Amalasunta
• 1734: Belisario
• 1734: Griselda
• 1734: Rosmonda
• 1745: Slugă la doi stăpâni (Il servitore di due padroni)
• 1748: Văduva isteață (Vedova scaltra)
• 1750: Cafeneaua (La bottega del caffè)
• 1751: Metresa hanului
• 1752: Femeile geloase (Le donne gelose)
• 1753: Hangița (La locandiera)
• 1760: Bădăranii (I rusteghi)
• 1760: Casa nouă (La casa nova)
• 1762: Gâlcevile din Chiogia (Le barufe ciozote)
• 1777: Ursuzul binefăcător (Le bourru bienfasant)
• 1787: Memorii folositoare istoriei vieții sale și a teatrului său (Mémoires pour servir à l'histoire de sa vie et celle de son théâtre).

• 1748: Fata cinstită (La putta onorata)
• 1749: Familia Anticarului (La famiglia dell'antiquario)
• 1750: Bolnava prefăcută (La finta ammalata)
• 1750–1751: Mincinosul (Il bugiardo)
• 1763: Evantaiul (Il ventaglio)
• Femeile țâfnoase
• Comedianții
• Elixirul
• Doi gemeni venețieni (I due gemelli veneziani)
• Flecărelile femeilor (I pettegolezzi delle donne)
• Întoarcerea din vilegiatură (Il ritorno dalla villeggiatura)
• Impostorul (L'impostore)
• Peripețiile vilegiaturii (Le avventure della villeggiatura)
• Femeia curioasă (Le donne curiose)
• Patima vilegiaturii (Le smanie per la villeggiatura)
• Piațeta

PERSONAJE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Mai multe personaje apar în diverse piese de teatru ale lui Carlo Goldoni. Negustorul venețian, bogat și zgârcit, Pantalone de Bisognosi (Bisognosi însemană nevoiaș) este un personaj care apare în Slugă la doi stăpâni, Văduva isteață, Fata cinstită, Familia anticarului, Flecărelile femeilor sau în Feudalul. Pantalone este bătrân, având același caracter ca strămoșul său Magnifico; el nu are încredere în nimeni; este de obicei soțul încornorat și are mereu o înclinație senilă donjuanescă - lucru care dezvoltă întotdeauna intriga. Un personaj complementar al lui Pantalone este Doctorul - un bătrân pedant, deși erudit acesta devine la rândul său ridicol datorită situaților în care intră.

IMPORTANȚA OPEREI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Goldoni a reformat comedia, înlăturând miraculosul, declamația, măștile tradiționale și punând accentul pe personaje, pe explorarea caracterelor acestora și a psihologicului. Teatrul său se remarcă prin forța evocărilor, dinamism, vervă satirică, umor și optimism robust.

Carlo Goldoni - Cavalerul și doamna (1975)

Bădăranii (1958) - Carlo Goldoni

Indragostitii - Carlo Goldoni

Carlo Goldoni - Casatorie prin concurs | Teatru

POEZIE

ADRIAN MANIU

Membru corespondent al Academiei Române

Adrian Maniu
Date personale
Născut	6 februarie 1891[1][2]  București, România
Decedat	20 aprilie 1968 (77 de ani)[1][2]  București, România
Frați și surori	Rodica Maniu
Naționalitate	România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor, poet, traducător
Limbi vorbite	limba română
Studii	Facultatea de Drept din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1911 - 1968
Mișcare/curent literar	simbolism
Specie literară	poezie, proză
Operă de debut	1912 - „Figurile de ceară"
Modifică date / text

Adrian Maniu (n. 6 februarie 1891,^[1][2] București, România – d. 20 aprilie 1968,^[1][2] București, România) a fost un scriitor român, poet tradiționalist al epocii interbelice, membru corespondent (din 1933) al Academiei Române.

A fost fratele pictoriței Rodica Maniu și cumnatul pictorului Samuel Mutzner.

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la București, din părinți de origine ardeleană. Se înscrie la Facultatea de Drept (1910), licențiat al Facultății de Drept din București dar nu profesează niciodată după examenul de licență. Redactor la Chemarea, Universul, Dimineața și Adevărul. A făcut parte din primul colegiu director al revistei Gândirea alături de Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic. Participă sporadic la cenaclul lui Alexandru Macedonski. Colaborează de-a lungul timpului la revistele "Insula" (1911), "Simbolul" (1911), "Seara" (1913-1914), "Noua revista română" (1914). Debutează ca poet simbolist cu volumul "Figurile de ceară" (1912).

Casa Adrian și Rodica Maniu din București

OPERE PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Versuri[modificare | modificare sursă]

• Figurile de ceară, (1912), debut editorial
• Salomeea, Tipografia G. Ionescu, 1915
• Lângă pământ, Ed. Cultura Națională, 1924
• Drumul spre stele, Ed. Cartea Românească,1930
• Cartea țării, Ed. Fundațiilor Culturale Regele Carol I, 1934
• Cântece de dragoste și moarte, Ed. Cultura Națională, 1935
• Focurile primăverii și flăcări de toamnă, București, 1935

Teatru[modificare | modificare sursă]

• Lupii de aramă, (1929), republicat la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 230 pagini, 1975

Lucrări de artă

• La gravure sur bois en Roumanie, Cartea românească, Bucarest, 1929

Traduceri[modificare | modificare sursă]

• Cântecul Nibelungilor repovestit de Adrian Maniu, 462 pagini, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1958

CONFERINȚE RADIO[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Gravura în lemn — 1929
• Arta copiilor — 1930
• Despre toamnă — 1932

POEZII:

 Iarna cu zapezi de argint ...

Iarna cu zapedi de argint  are sa vie ...

Ma simt atat de obosit, atat de obosit !...

In spitalul asta, cearceafurile par de hartie.

Mi-au luat hainele, ca nu mai am de trait.

Ieri iti facusem inca poezii,

cu versuri dulci si triste, cum iti place tie,

si cum ai multe – daca le mai tii ...

Vai, ce amara doctorie!...

Pe fereastra nu se mai vede nimic,

de gemete, vantul nu se mai aude.

Patului de langa mine i se pregateste dric,

Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Stiu ... obrazul tau, atat de luminos,

Ca iarna de argint , iubita tie ...

N-am sa mai calc niciodata pe jos

Ar trebui, cineva sa ma tie.

Ziceau sa ma hranesc mai bine ...

Si gura ta e sange foarte sanatos ...

Tu insa n-ai de ce sa vii la mine;

Sa-mi scrii o vorba – ar fi prea frumos !

Vai, cateva minute sa stai!

De gatul tau sa-mi incalzesc mainile de gheata,

Si putine flori ieftine sa-mi dai,

sa se usuce pana-n dimineata ...

Eu as canta cele mai frumoase cuvinte,

incet, ca abia pot vorbi ...

Le-ai crede aceleasi jucarii ...

Ar fi atatea adevaruri sfinte!

Lumea ar zice: “E tot nebun ...”,

nestiind ce aproape sunt de tacere

Cand as fi vrut sa fiu atat, atat de bun !...

Sigur nici n-ai sa ma citesti, nici n-ai sa vii.

Sa fi stiut ca scrisoarea sub ochi o sa-ti cada,

as fi incercat mai bine – si n-as fi putut scri,

in iarna cu argint  de zapada ...

Odata, insa, are sa ma inteleaga ...

Puternic am sa-i cad in genunchi – pentru iertare

Eu fiind in agonie, o sa-mi zica:

“Sunt a ta pe viata-ntreaga”

Nu! Doctoriile imi dau iar aiurare.

Fiindca altfel nu poate sa fie,

fiindca de ce m-ar iubi vreodata?

Destul cand pentru ea e buna si curata ...

Cum sunt fulgii, albi in vijelie ... 

Cantecul nemarginit

In talpa mormantului,

Din noaptea pamantului,argint  sters, suna smerit,

greierele ostenit ...

Suna lin, ca o tacere

Dintr-o vesnica durere ...

Cand tot ceru-i colb de stele,

scaparand cu focuri grele,

necuprins, peste pustie,

intr-o vreme prea tarzie ... 

În seara asta 

În seara asta blândă, cu frunzele în rază,

să mergem în tăcere, gândindu-ne-n trecut,

pe ţărmul gol şi negru, când zarea-nmormântează,

un soare care moare, în roşii bălţi căzut.

Privind în ape cerul ce auru-nverzeşte,

să mai şoptim tristeţea cuvântului dintâi,

când din întunecime blestemul rău pândeşte,

tu, aşteptând sfârşitul, de braţul meu rămâi.

Văzduhul îşi deschide durerea negrei rane,

putere strivitoare ameninţă omorul,

zvâcnesc pe fruntea nopţii cântările din strane,

şi păsări fără nume de fruntea-mi îşi frâng zborul.

Vreau, luna când o trece pe cer ca totdeauna,

să strângi mâna mea rece, deodată încleştată,

apoi să râzi în ţipăt înţelegând minciuna,

din veşnica iubire, de viaţă dezlegată.

DAN CONSTANTINESCU

Dan Constantinescu (scriitor)
Date personale
Născut	6 februarie 1921
Decedat	1997 (75 de ani)
Cetățenie	România
Ocupație	poet
Limbi vorbite	limba română
Modifică date / text

Dan Constantinescu (n. 6 februarie 1921 – d. 1997, Freiburg) a fost un poet și un traducător român. A scris și sub pseudonimul Dan Nicoară.

VOLUME PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În 1969 a publicat volumul de versuri Unde la Editura pentru literatură, iar în 1978 a publicat volumul de poezie Vatra la Editura Eminescu.

A tradus în românește din Rainer Maria Rilke, din Oskar Pastior și din lirica niponă, în special genul haiku.

Portretul lui Iisus

Nu-i cu putinţă să nu-i fi stat

într-adevăr, faţă-n faţă.

Astfel de ochi nu pot fi zugrăviţi

din închipuire.

Topiţi într-un Tot infinit,

te ţintuiesc cu Puterea şi lacrima Tatălui,

şi dacă ai o cută cât de mică de strâmbătate-n suflet,

nu-i poţi privi multă vreme.

Ei doar, fără vrere,

au pedepsit mulţimea păcătoşilor, de pe cruce,

rămânând larg deschişi,

cutremurând pânăn rărunchii rărunchilor,

încât aceştia, de la un răstimp, s-au pornit,

nestăpânit, să strige:

„Închide ochii tăi, pentru o clipă doar, Hristoase!”

GEORGE CIORĂNESCU

George Ciorănescu
Date personale
Născut	1918[1][2][3][4]
Decedat	6 februarie 1993 (75 de ani)[5]
Părinți	Ion Ciorănescu[*]
Frați și surori	Ioan Ciorănescu Nicolae Ciorănescu Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu Alexandru Ciorănescu
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist
Limbi vorbite	limba română
Modifică date / text

George Ciorănescu (n. 1918^[1][2][3][4] – d. 6 februarie 1993^[5]) a fost un eseist, jurnalist, poet, prozator, publicist și traducător român care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în exil. A avut patru frați, toți intelectuali de calibru români, matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, lingvistul Alejandro Ciorănescu și chimista Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a stabilit inițial la Paris și apoi la München. A fost animator a numeroase cenacluri și reviste literare ale exilului și redactor șef (1955 - 1957, respectiv 1958 - 1965) la postul de radio Europa Liberă, unde a deținut și funcția de director adjunct al departamentului în limba română (1965 - 1970). A plecat, temporar, din acest post în urma unui conflict avut cu Noel Bernard, care îl angajase la Radio Europa Liberă pe fiul lui Aurel Baranga, Harry Baranga. (Despre A. Baranga v. articol Vladimir Tismăneanu în: Evenimentul zilei din 5 septembrie 2008)

A fost protagonist al mișcării pentru unitatea Europei în exilul românesc. Astfel, la 9 mai 1948, s-a ținut, la Haga, Congresul Constitutiv al Mișcării Europene, prezidat de Winston Churchill. Aici s-au constituit comitetele naționale ale Mișcării Europene, cuprinzând inclusiv statele căzute sub ocupație sovietică. Comitetul român a avut, ca figuri mai proeminente, pe George Ciorănescu, președinte, Grigore Gafencu, Gabriel Bădărău și alții.

A coeditat, la inițiativa lui Ion Dumitru, revista Apoziția, a cenaclului literar omonim din München, pe care a condus-o din 1982 până în 1992.

OPERĂ PUBLICATĂ (INCOMPLETĂ)[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Eseuri[modificare | modificare sursă]

• Romanii și ideea federalistă, București, 1996

Opera poetică[modificare | modificare sursă]

• Ystud, poeme amare, Paris 1950
• Codicil, Paris 1952
• Poeme fără răspuns, Paris 1952
• Poeme prea târzii, Paris 1954
• Un român prin Grecia, Paris 1967
• Morior ergo sum, München 1981
• Catrene definitorii diezate, München 1987
• Metaerotism imaginar, München 1990

Antologii[modificare | modificare sursă]

• Spicuiri din lirica americană contemporană, 1993
• Mai aproape de ingeri, traduceri din lirica religioasă ^[6]

Necunoscute prietene

Necunoscute prietene,

totul în lume m-a-nșelat:

Ziua ce se pierde în noapte

stelele ce apun

florile veștede

mustul ce fierbe

hoitul dospit

totul m-a-nșelat, prietenul inimii mele.

Femeia moale ca perna

fântâna sleită a setei nestinse

mi-a împletit curse din mătasea părului

acoperindu-mi cerul cu dogoarea sânilor

fii Omul păros cu răcnet și ghioagă.

Mută tăriile pe prispa casei.

Fii câinele meu și fii tată.

În lume totul m-a-nșelat, prietene.

SORIN HOLBAN

HOLBAN Sorin, se naste la 6 febr. 1933, Iasi. 

Prozator si poet. 

Licentiat al Facultatii de Lb. si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti. 

Lucreaza in presa din 1950; redactor la ziarul Informatia Bucuresthdui, in paginile caruia semneaza reportaje, anchete si comentarii. 

Autor al volum de nuvele Te urasc, iubita mea (1976), urmat de volum de versuri Cu tango inainte (1982) si de romanul Iarna cand au murit cangurii (1984). 

A scris, in colab. cu fratele sau, Nicolae Hol-ban, piesa de teatru Apa vie.

Dupa ce a practicat multi ani jurnalismul, Sorin Holban a debutat ca prozator cu un volum de nuvele. Te urasc, iubita mea (1976). scris cu acuratete si chiar cu siguranta stilistica, lipsit insa de profunzime si nedepasind cliseele puse in circulatie de literatura epocii. Citeva episoade par secvente dintr-un roman despre obsedantul deceniu, prezentate inlr-un mod tendentios, dintr-o perspectiva ideologizata. 

Cu toate acestea, nuvelele nu intra in categoria asa-zisei proze politice de mare audienta in anii '70-'80, caci preferintele lui Sorin Holban se indreapta mai curind spre literatura sentimentala, cu tineri veseli si prietenosi, participind cu insufletire la micile evenimente cotidiene, lipsiti, in general, de interes pentru marile probleme istorice, politice, sociale ce-i framintasera pe cei din prima generatie postbelica. Sorin Holban scrie o literatura de vacanta marcata de gratuitate, abtinindu-se sa ridice, intr-un climat de liniste si impacare, idei grave, urgente, insolubile. Discursive si insuficient diferentiate stilistic, poeziile din Cu tango inainte (1982) au fost scrise sub influenta lui Eugen Jebeleanu si a lui Adrian Paunescu, avind ca teme razboiul, lagarele de concentrare, crimele nazistilor etc Sint versurile unui om „multumit de viata" (Pasarea spaimei), care, avind prilejul sa calatoreasca in Polonia, de pilda, rememoreaza citeva dintre ororile istoriei contemporane, fericit ca traieste intr-un alt timp, ca poate gusta fara opreliste din nevinovatele placeri ale vietii zilnice. 

Romanul Iarna cind au murit cangurii (1984) e o scriere agreabila, de consum, ce se citeste cu placere, caci umorul izbuteste nu o data sa invioreze lectura, dizolvind contradictiile dintre personaje pina la anularea posibilelor surse de conflict. Eroii sint aceiasi tineri ce se persifleaza in joaca unii pe altii, schimba ironii lipsite de rautate, care au ca unic scop sa le puna in evidenta agerimea spiritului. Sint mereu gata sa intoarca lucrurile in comedie, sa se joace cu problemele cele mai grave, dovedind o jovialitate nu numai nestapinita, dar si inepuizabila. Pe scurt, romanul e o fantezie umoristica aglu-tinind elemente de paiaterie, teatru de marionete etc. si facind din amuzament valoarea suprema a existentei. Se simte in intreg cuprinsul cartii o surda aversiune fata de latura solemna, grava a vietii. Pentru eroii lui Sorin Holban a fi serios pare un indiciu sigur de marginire sau chiar de obtuzitate. Simpatia autorului se indreapta in mod vadit spre spiritele ironice, ludice. care stiu sa relativizeze totul prin ris. Nu e nihilism in atitudinea lor, caci exista chiar si pentru acesti oameni un lucru cu care nu se poate glumi: iubirea. Undee vorba de iubire nu mai incape umorul. 

Ca urmare, paginile consacrate acestui subiect dezvaluie deseori un sentimentalism de-a dreptul adolescentin. Autorul insusi semnaleaza ca prototipurile eroilor sai se afla in lumea filmului, a spectacolelor de divertisment, a vedetelor, dar si in literatura comica a lui I. L. Caiagiale, G. Topirceanu, Haaek, Urmuz", Ion Baiesu. Pentru cei doi naratori, care iau cuvintul pe rind in roman, batrinetea inseamna, de obicei, senilitate. in viziunea lor, batrinii sint ridicoli, apar caricaturizati, ilustrind cealalta dimensiune estetica a romanului: grotescul. Pendulind intre umor si grotesc, scrierile lui Sorin Holban (mai putin versurile) se intorc la vechile izvoare, desfundate in anii '70, ale literaturii sentimentale.

OPERA: Te urasc, iubita mea, nuvele. Bucuresti, 1976; Cu tango inainte, versuri. Bucuresti, 1982; Iarna cind au murit cangurii, roman, Bucuresti, 1984.

REFERINTE CRITICE: I. Buduca, in Amfiteatru, nr. 3, 1977; L. Ulici, in Romania literara, nr. 14, 1977; N. Ciobanu, in Luceafarul, nr. 25, 1983; Sultana Craia, ibidem, nr. 49, 1985; H. Zalis, in Romania literara, nr. 41, 1985. MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT CĂTĂLIN CRIȘAN Cătălin Crișan Date personale Născut 6 februarie 1968 (55 de ani) București, România Cetățenie  România  Ocupație cântăreț solo Limbi vorbite limba română  Activitate Gen muzical muzică ușoară, pop, Instrument(e) voce[*]   Ani de activitate 1987-prezent Prezență online Site web Modifică date / text  Cătălin Crișan (n. 6 februarie 1968, București) este un artist muzician complet: compozitor, textier și cântăreț de muzică ușoară românească de tip ,,romantic". La doar 6 ani, a început studiul pianului la Școala de muzică din București. Simțindu-se atras de muzica ușoară și dorind să aprofundeze arta cântecului, în paralel cu Liceul de Matematică şi Fizică „Mihai Viteazul“, a urmat cursuri la ,,Şcoala Populară de Artă" din Bucureşti, clasa Gloria Bordea/George Natsis (1983-1987). Ulterior, la aceeași școală, se înscrie la clasa regretatei soliste și compozitoare Mihaelei Runceanu, sub îndrumarea căreia Cătălin își desăvârșește studiile muzicale. Ca solist-interpret de muzică ușoară, Cătălin Crișan a debutat pe scena muzicală la vârsta de numai 19 ani (1987), în cadrul „Concursului de creație și interpretare a muzicii ușoare românești” de la Mamaia, unde obține Premiul I la Secția Interpretare, cu piesa ,,Vorbește marea" de Aurel Manolache. După acest prim succes, Cătălin Crișan a fost solicitat să facă turnee în întreaga țară, să susțină recitaluri, să imprime discuri la Electrecord (Casa noastră națională de discuri). Înainte de 1990, a participat și la Festivalul național „Cântarea României”.Tot înainte de 1990, solistul s-a făcut remarcat publicului de muzică ușoară românească prin interpretarea unei alte melodii pline de lirism ,,Mama” (de același compozitor, Aurel Manolache). După 1990, a decis să-și compună singur piesele și chiar să devină un compozitor pentru alți interpreți. Așa se explică activitatea sa intensă și numărul impresionant de aproape 500 de melodii realizate până acum, în 35 de ani de activitate artistică. Piesa ,,Dacă pleci” îi aparține în totalitate (muzica & versurile) și a fost lansată la Festivalul de muzică ușoară românească de la Mamaia, în anul 1996. Acest cântec este considerat o melodie de mare succes a lui Cătălin Crișan. Piesa a intrat repede în ,,sfera de interes'' a publicului. În timp, printr-o extrapolare nefericită a titlului cântecului (care se referă la cu totul altceva), ,,Dacă pleci" a ajuns să fie cântată până și la înmormântări! Dovedindu-și astfel, într-un fel, popularitatea de care se bucură. Cătălin Crișan a prezentat numeroase emisiuni la radio și televiziune. A fost director al Departamentului Cultură și Divertisment și realizator-prezentator al emisiunii "Ruleta visului" în cadrul Televiziunii România de Mâine (TVRM). Între 2004-2008 a fost consilier local al primăriei sectorului 4, direcția Cultură. A fost căsătorit cu medicul stomatolog și solista de muzică ușoară Lucia Bubulac, de care a divorțat pe 29 septembrie 2009, după 14 ani de căsnicie.[1] Împreună au doi copii, Daria Cătălina și Raris Andrei.[2] La sfârșitul anului 2010 Cătălin Crișan a făcut cununia civilă cu medicul dermatolog Ioana Alina Cupșa, iar nunta lor a avut loc în vara anului 2011. În decembrie 2012, cei doi au devenit părinți, în familia lor născându-se o fetiță, Lara Maria. Pe 15 noiembrie 2013, Crișan a divorțat și de cea de-a doua soție.[3] Discografie[modificare | modificare sursă] Aceștia suntem noi (2008)[modificare | modificare sursă] N-avem timp (Lucia și Cătălin Crișan) Soacra (Cătălin Crișan) Mi-e teamă de tine (Lucia Crișan) Șansa de-a trăi (Lucia și Cătălin Crișan) Vreau să fiu balerină (Daria Cătălina Crișan) Vreme bună, vreme rea (Cătălin Crișan) Iubim (Lucia și Cătălin Crisan) Te pierd din nou (Lucia Crișan) Te iubesc (Lucia și Cătălin Crișan) Eu sunt mic(Raris Andrei Crișan) Vorbește marea Am albit de dorul tău (2007)[modificare | modificare sursă] Amândoi (Cătălin si Lucia Crișan) Am albit de dorul tau Trăiesc Viața mi te-a dăruit Copiii mei Doamnă ma stresezi De ce? Sunt un sfânt Dar, mi-e dor Drumul spre mine Revino (2006)[modificare | modificare sursă] Rabdă inimă și taci Cât de mult te-am iubit N-am să te iert Vorbește marea Voalul de mireasă Voi veni Mama Așteaptă-mă Am așteptat un semn Dacă pleci Vino acasă Vorbește marea (2005)[modificare | modificare sursă] Dacă pleci Nu pleca O dată în viață Destin Nu te juca Țiganca Noi Vinde-mi viața Doar pentru voi Vreau Nu te pot iubi Buzunare secrete (1999)[modificare | modificare sursă] Coca Trăiește-ți viața Numai eu te pot schimba Iubito În viață totu-i trecător Eu te mai iubesc și azi Singur de Crăciun Un polițist Prieten bun Un vis frumos Pământeana mea ofertă Doar tu și eu Vine Primăvara Sărut-mâna, doamna mea (1998)[modificare | modificare sursă] Sărut-mâna, doamna mea Cine? Nu-ți bate joc Așa e scris Zâmbește Viață de artist Iarna Dor mahmur Zi după zi Fii vesel și cântă Zambește-negativ- Viață de artist Plânge un artist (1997) - cu Mirabela Dauer. Muzică si text: Cătălin Crișan[modificare | modificare sursă] Plânge un artist (Mirabela Dauer) Viața ca un joc de cărți (Cătălin Crișan) Nu fiți singuri (Mirabela Dauer și Cătălin Crișan) Nu-nțelegeți nimic (Mirabela Dauer) Sunt vinovat (Cătălin Crișan) Amintiri (Mirabela Dauer și Cătălin Crișan) Vrem să ne rugăm (Mirabela Dauer) Mereu ne grăbim (Cătălin Crisan) Lumi paralele (Mirabela Dauer) Salba galbenă de bani (Mirabela Dauer și Cătălin Crișan) Povestea noastră (Cătălin Crișan) Ești prea gelos (Mirabela Dauer) Cerșetor în frac (Cătălin Crișan) Prieteni mereu (Mirabela Dauer și Cătălin Crișan) Dacă pleci... (1996)[modificare | modificare sursă] Dacă pleci... De ziua ta Te-am iertat demult Prietenia noastră Ce va fi pe Pământ? Luni de dimineață Nu avem două vieți Fără tine Prieteni de singurătate Anii mei Metamorfoza Fata fără nume Și noaptea poate fi lumină Viață de hoinar Filmografie[modificare | modificare sursă] Craii de Curtea Veche (1996) Femeia în roșu (1997) Catalin Crisan - Best Songs Collection

DAN BĂLAN

Dan Bălan
Date personale
Nume la naștere	Dan Bălan
Născut	6 februarie 1979 (44 de ani)[1]  Chișinău, RSS Moldovenească, URSS
Părinți	Mihai Balan Ludmila Balan
Cetățenie	Republica Moldova  Statele Unite ale Americii  România[2]
Etnie	români
Ocupație	Interpret, compozitor, producător, multi-instrumentist, textier
Limbi vorbite	limba română limba rusă[3]
Activitate
Gen muzical	Pop-rock, rock, dance, pop
Instrument(e)	Voce, chitară, chitară bas, pian, clape, acordeon
Ani de activitate	2000–prezent
Case de discuri	Sony Music, Universal, EMI, Gala Records / Warner, Media Pro Music, First Music Publishing
Interpretare cu	O-Zone
Colaborare cu	Jack Joseph Puig Rihanna T.I. Bob Clearmountain Chris Lord-Alge Tony Maserati Andrea Bertolini Corey Gibson Jesse Dylan Brasco Chris Elliott Isobel Griffiths Vera Brejneva Ekaterina Vilkova Marley Waters Matteo
Premii	Gramofonul de Aur[*]
Prezență online
Site web pagină Facebook cont Twitter canal YouTube
Modifică date / text

Dan Balan (alternativ scris și Bălan; n. 6 februarie 1979, Chișinău, Moldova) este un cântăreț, compozitor, producător, instrumentist și textier din Republica Moldova. Este primul și unicul artist din Republica Moldova nominalizat pentru premiul Grammy, în calitate de co-autor al hitului „Live Your Life”, interpretat de cântăreața americană Rihanna și rapper-ul T.I..

A câștigat numeroase premii internaționale din industria muzicală, printre care Echo Awards și MTV Video Music Awards. Este fondatorul faimosului trio O-Zone și, de asemenea, este autorul și producătorul hitului mondial Dragostea din Tei, situat în topul chart-urilor din mai bine de 30 de țări, vândut în mai mult de 12 milioane de copii pe tot mapamondul. Autor și interpret a hiturilor internaționale "Chica Bomb", "Justify Sex", "Freedom".

Biografie[modificare | modificare sursă]

Dan Balan^[4][5][6] este fiul vedetei de televiziune Ludmila Balan și al lui Mihai Balan, diplomat, fost ambasador al Republicii Moldova în Israel, iar în perioada 2012 - 2017, șef al Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova. Are o soră, prezentatoarea de televiziune Sanda Balan (n. 1984).^{[7][8][9][10][11]} Bunicul lui Dan Balan de pe linia maternă - Boris Vasiliev, în copilărie a fost deportat în Siberia.^[12][13][14]

Copilăria[modificare | modificare sursă]

Dan Balan s-a născut în data de 6 februarie 1979, la Chișinău, Uniunea Sovietică (astăzi în Republica Moldova). Când împlinise 11 ani, părinții îi dăruiseră primul instrument muzical, un acordeon la mâna a doua, pentru că nu-și permiteau să-i cumpere unul nou. După absolvirea unei școli muzicale, părinții, chiar dacă își dau seama că fiul lor are talent muzical, îl îndeamnă pe Dan să aleagă o altă cale în viață și să studieze dreptul. Dan nu se opune și, în 1996, se înscrie la Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova.^[15]

Începutul carierei[modificare | modificare sursă]

Deși acceptă să le facă pe plac părinților, Dan nu-și abandonează visul de a deveni muzician. Părinții promit să-i cumpere un sintetizator nou-nouț în cazul în care reușește să se înscrie la facultate. Dan nu-i dezamăgește, însă arde de nerăbdare să se ocupe de muzică la modul serios.^[15] Fondează prima sa trupă, Inferialis, care promovează stilul gothic doom metal. Dan lucrează cu pasiune, alocând câte nouă ore pe zi repetițiilor și creației. Pe parcursul timpului, se convinge definitiv că vocația sa nu este Dreptul, ci muzica.^[15]

1996 – 1998: Trupa rock Inferialis[modificare | modificare sursă]

Abandonând studiile la facultate, Dan se concentrează în întregime pe activitatea muzicală, promovându-și propriul grup rock, axat pe muzica undergound. Încearcă, prin muzica sa, să cucerească tot mai mulți fani. La primul concert susținut de trupa sa Inferialis într-o sală de spectacole a unei fabrici din Chișinău, Dan își invită întreaga familie. Mama și bunica rămân șocate de cele văzute și auzite. În schimb, tatăl apreciază eforturile fiului și-i cumpără acestuia un sintetizator nou și scump.^[15]

Cu ajutorul acestui instrument, Dan realizează primul album al trupei O-zone și începe astfel o nouă etapă de creație în activitatea sa muzicală. Dan își dă seama că e timpul să se detașeze de stilul undergound. La momentul respectiv, mulți dintre prietenii săi muzicieni nu l-au înțeles, acuzându-l că ar fi dat muzica de suflet pe cea comercială. Dan nu s-a considerat însă niciodată adept doar al muzicii rock/metal, ci s-a văzut mai degrabă atras de activitatea de producător, dispus să abordeze diverse stiluri în muzică.^[15]

După primele experimente în noul stil, Dan compune o piesă pop, pe care o și înregistrează. Astfel, la finele anului 1998, apare prima piesă solo, “De la mine”. Este un prim pas spre un alt gen de muzică, cea comercială.^[15]

1998 - 2005: O-Zone[modificare | modificare sursă]

În 1999, Dan fondează un nou proiect muzical, formația O-zone. I se alătură Petru Jelihovschi, ex-vocalistul trupei Inferialis, care interpretează partiturile rap in trupa nou fondată. În această componență, O-Zone lansează primul album, Dar Unde Ești, care conține 11 cântece și două bonus-track-uri. Albumul s-a bucurat de un succes mare în Moldova. Șapte dintre piesele incluse pe noul album au devenit super-hituri și s-au aflat pe primul loc în topurile tuturor posturilor de radio din țară.^[16]

În paralel, Dan Bălan este și producătorul noului show TV pentru copii Tanti Ludmila Show, ce se bucura de o mare audiență, al cărei prezentatoare era chiar mama sa. Noul proiect televizat avea nevoie de o melodie pentru generic, și Dan a ales o piesă compusă de el însuși cu ceva timp în urmă.^[15]

În scurt timp, Petru Jelihovschi părăsește formația pentru a se dedica activității de televiziune și a face carieră în acest domeniu, iar Dan decide să nu se oprească aici și anunță un casting pentru formarea unui nou proiect sub aceeași titulatură O-Zone, însă cu o nouă componență. În ciuda selecțiilor îndelungate, Dan nu a reușit să aleagă un artist potrivit să-l înlocuiască pe Petru în rolul de solist al trupei - niciun candidat nu întrunea exigențele impuse de noul proiect. Atunci, profesoara de canto a lui Dan îi recomandă să facă o probă cu unul dintre elevii săi, Arsenie Toderaș. Acesta trece cu succes această probă și devine noul solist al proiectului O-zone. În scurt timp după aceea, trupa s-a întregit cu încă un membru, Radu Sîrbu, care aflase despre casting după ce acesta se încheiase. Totuși, a hotărât să-și încerce norocul. L-a sunat pe Dan, a dat proba și astfel a devenit cel de-al treilea solist al formației.^[17]

Anul 2001 a fost pentru Dan un an de muncă în studio, unde a pregătit un nou album. La sfârșitul anului, albumul este finalizat și trimis la mai multe case de discuri din România. În scurt timp, patru producători de fonograme îi propun colaborarea. Dan alege label-ul Cat Music.^[18]

Astfel, în 2002, se produce lansarea oficială a celui de-al doilea album O-zone, intitulat Number 1. Succesul a venit însă treptat. Primul single, "Numai tu", care a beneficiat și de primul videoclip al formației, nu a satisfăcut așteptările lui Dan și nu a devenit super-hit în România.^[19] Cu toate acestea, grupul câștigă nominalizarea la categoria "Cel mai bun videoclip" și ia premiul muzical MTV Romania Music Awards pentru anul 2002.^[20]

Instinctul de producător îi spune lui Dan că ar trebui să schimbe ceva în activitatea sa muzicală și astfel alege căi neexploarate până atunci de alți reprezentanți ai pieței muzicale din România, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Cel de-al doilea single al trupei, piesa "Despre Tine", devine un adevărat fenomen al industriei muzicale din România.^[21] Piesa ajunge super-hit, plasându-se imediat pe prima poziție în chart-ul principal al țării Romania Airplay Top 100, menținându-se pe primul loc timp de 17 săptămâni consecutiv.^[22]

În 2003, la ceremonia decernării premiilor MTV Romania Music Awards grupul O-Zone câștigă două trofee, Best Song și Best Dance. În același an, formația este nominalizată la categoria Best Romanian Act în cadrul ceremoniei premiilor MTV Europe Music Awards.^[23]

În 2004, grupul câștigă din nou categoria Best Dance la MTV Romania Music Awards^[24] și, pentru al doilea an consecutiv, este nominalizată la categoria Best Romanian Act la premiile MTV Europe Music Awards.^[25]

Totodată, în 2004, trupa lansează în România single-ul "De ce plâng chitarele", o versiune cover a faimoasei piese din repertoriul legendarei formații Noroc, din anii '70.^[26]

Succesul mondial al trupei O-Zone vine în 2003, odată cu lansarea piesei "Dragostea Din Tei" (cunoscută și ca "Numa Numa song"), care aduce recunoaștere mondială trupei, dar și lui Dan personal, în calitate de lider al trupei, care compune și produce toate piesele O-Zone.^[27] Datorită efortului și talentului său, apare super-hit-ul "Dragostea din Tei", care devine cel mai vândut single din Europa și Japonia în anii 2004 și 2005.^[28] Piesa se situează pe locul întâi în top-chart-urile din peste 30 de țări, ocupând locul trei în topul vânzărilor în Marea Britanie, și se vinde în peste 12 milioane de exemplare pe întreg mapamondul. Astfel, începe o adevărată "ozonomanie". Single-ul primește statut de "Disc de Platină" și "Disc de Aur" în majoritatea țărilor europene, precum și în țări din Asia și America Latină.^[29][30]

Piesa a fost reinterpretată de peste 200 de artiști, în 14 limbi diferite. De asemenea, super-hit-ul "Dragostea Din Tei" a fost inclus pe lista celor mai vândute single-uri din istoria mondială a muzicii. În 2005, la Berlin, în cadrul ceremoniei de decernare a celor mai prestigioase premii muzicale din Germania, Echo Awards, trupa O-Zone este câștigătoarea premiului Single of the year.^[31]

Albumul DiscO-Zone, lansat în anul 2004, devine cel mai vândut album al trupei și obține statut de "Disc de Platină" și "Disc de Aur" în diverse țări, cu vânzări de peste 3,5 milioane de exemplare, devenind, conform bilanțului de final de an, cel mai vândut album din Japonia în 2004 și, totodată, unul din cele mai vândute albume în Europa și America Latină. ^[32][33]

În total, albumul s-a menținut în topurile mondiale timp de 188 de săptămâni. 2 single-uri, "Dragostea Din Tei" și "Despre Tine" de pe albumul DiscO-Zone au ocupat primele poziții în chart-urile din diverse țări, menținându-se în topuri, în total, peste 350 săptămâni.^[34]

În ianuarie 2005, în perioada de vârf a popularității sale, formația O-zone își încetează oficial existența. Trupa a dat ultimul său spectacol în septembrie 2005, în cadrul festivalului Cerbul de Aur din România.^[35]

Cariera solo[modificare | modificare sursă]

2006 - 2009[modificare | modificare sursă]

După desființarea proiectului O-zone, Dan adună o nouă echipă de instrumentiști și începe să lucreze la piese noi. La începutul anului 2006, își stabilește reședința la Los Angeles, unde, împreună cu muzicienii săi, înregistrează, în faimosul studio Ocean Way, un nou album rock. Co-producător al albumului, alături de Dan, este Jack Joseph Puig, cel care, în trecut, lucrase cu artiști precum The Rolling Stones, John Mayer, No Doubt, Eric Clapton etc. Din anumite motive obiective însă, albumul nu a fost lansat.^[15][36]

La începutul anului 2007, după ce revine din SUA, Dan decide să producă un nou proiect experimental. Toate partiturile vocale ale noilor piese sunt interpretate cu falset, ceea ce nu a fost specific artistului până la acel moment. Aceasta este motivul pentru care se decide să lanseze noul material muzical sub un alt nume decât Dan Bălan. Proiectul a fost lansat sub pseudonimul Crazy Loop.^[37]

Crazy Loop a fost conceput ca un alter-ego a lui Dan Bălan. Într-un interviu, artistul a descris acest nou personaj ca fiind "un altfel de-a fi al meu, mai hazliu, mai nebun, mai ironic decât sunt eu de fapt în viața de zi cu zi, însă o parte din ‘Crazy Loop’ trăiește în mine". Noul proiect este prezentat în octombrie 2007, concomitent cu noul single "Crazy Loop (Mm Ma Ma)". Piesa a intrat treptat în chart-urile din Germania, Austria, Polonia, România, precum și în chart-ul european Euro Hot 200.^[38]

În decembrie 2007, artistul lansează albumul The Power of Shower. În album sunt incluse atât piese absolut noi, scrise pentru proiectul Crazy Loop, cât și câteva piese din albumul înregistrat în SUA cu un an înainte, rămas needitat.^[39]

În primăvara anului 2008 este lansat cel de-al doilea single de pe albumul The Power of Shower, piesa "Johanna, shut up!", de altfel și ultima piesă lansată oficial sub pseudonimul Crazy Loop. Pentru ambele single-uri, au fost filmate la Los Angeles videoclipuri de către regizorul american Marc Klasfeld care a lucrat pe parcursul timpului cu artiști precum Bon Jovi, Avril Lavigne, Backstreet Boys, Jay Z, N'Sync, Enrique Iglesias și alții.^[40]

În 2008, Dan este din nou nominalizat la premiile "MTV Europe Music Awards", la categoria "Best Romanian Act", însă de această dată ca solist.^[41]

În octombrie 2008, în România și Moldova, deja sub brandul Dan Balan, are loc lansarea oficială a baladei rock "Despre tine cânt (Part 2)", fiind al treilea single de pe același album, The Power of Shower. Piesa a beneficiat și de un videoclip, filmat de regizorul american Greg Olive, la New York.^[42]

Pe 17 noiembrie 2009 Președintele interimar al Republicii Moldova Mihai Ghimpu, i-a conferit lui Dan Bălan titlul onorific de “Maestru în Artă” pentru succese în activitatea de creație, contribuție la propagarea artei muzicale și înaltă măiestrie interpretativă.^[43][44]

GRAMMY Awards[modificare | modificare sursă]

În februarie 2009, Dan Bălan devine primul compozitor din R. Moldova nominalizat vreodată la premiul Grammy, cel mai important și prestigios premiu din industria muzicală mondială, în calitate de co-autor al superhit-ului "Live Your Life", în interpretarea cântăreței Rihanna și a rapper-ului T.I..^[45]

Piesa s-a menținut timp de 6 săptămâni pe primul loc în topul Billboard Hot 100, realizând un salt de pe locul 80 pe locul întâi, în doar o săptămână. Single-ului "Live Your life" i se acordă de patru ori Discul de platină – cu vânzări de peste 4.532.000 de copii doar în SUA.^[46]

Tot în 2009 este re-editat albumul The Power of Shower, intitulat Crazy Loop Mix. Este o ediție exclusivă, care include patru piese noi: "Friday Night", "My Best Summer", "Judy's Love Line", precum și "Chica Bomb", care marchează începutul unei noi etape în cariera de solist a artistului.^[47]

2010 – 2014[modificare | modificare sursă]

Chica Bomb[modificare | modificare sursă]

În aprilie 2010, este prezentat oficial noul single "Chica Bomb". La înregistrarea piesei a participat și solista americană Katie DiCicco și faimosul DJ italian Andrea Bertolini. "Chica Bomb" devine în scurt timp hit incontestabil și se plasează în top 10 în chart-urile mai multor țări europene, printre care Marea Britanie (locul 7 în UK Dance Chart), Germania, Danemarca, Austria și România (locul 2). În Rusia și Grecia, piesa ajunge pe prima poziție.^[48][49]

Piesa s-a bucurat de aprecierea mai multor critici de specialitate. Nick Levine, critic muzical la revista britanică Digital Spy, caracterizează stilul muzical al peisei ca fiind "a sleek and reasonably sexy electro-house track with a nice bit of synthy bounce to it".^[50]

Clipul piesei a fost realizat de faimosul regizor american Hype Williams, cunoscut pentru colaborările sale cu Jay Z, Beyonce, Kanye West, Puff Daddy, Pharell Williams, Christina Aguilera, etc.^[51]

În Grecia, "Chica Bomb" a fost lansată în duet cu pop-starul elen, solista Eleni Foureira. Prezentarea oficială a versiunii elene a cântecului a avut loc în luna mai 2010, la Atena, în cadrul ceremoniei de decernare a premiilor Mad Video Music Awards.^[52]

În Germania, piesa a fost prezentată pentru prima oară în cadrul celui mai popular show de televiziune, Top of the Pops. Pe 11 iunie 2010, Dan Bălan participă, ca invitat special, la ceremonia anuală de decernare a premiilor acordate de industria muzicală din Rusia Muz-TV Awards, unde interpretează noul său single. În cadrul acestei ceremonii au mai participat, în calitate de invitați speciali, interpretele americane Anastacia și La Toya Jackson. La Toya a primit și un premiu special, pentru "O contribuție deosebită în industria muzicală mondială", decernat în memoria fratelui său, Michael Jackson.^[53]

Justify Sex[modificare | modificare sursă]

Pe 31 iulie 2010, în cadrul festivalului Europa Plus Live din Moscova, Dan Bălan își lansează noua sa piesă, "Justify Sex", care, la fel ca și single-ul anterior, urcă până pe locul întâi în chart-ul rusesc, menținându-se în top timp de 43 săptămâni. Premiera videoclipului pentru piesa "Justify Sex" a avut loc pe 13 octombrie 2010. Filmat la Los Angeles, la baza scenariului se află subiectul filmului american (Friday the 13th).^[54]

Regizorul clipului este Jesse Dylan, fiul faimosului artist Bob Dylan), care a semnat și regia filmelor (American Wedding), (Kicking and Screaming), (How High) și altele.^[55]

Pe 7 noiembrie 2010, Dan Bălan a fost nominalizat, pentru a patra oară, pentru premiul MTV Europe Music Awards, la categoria Best Romanian Act.^[56]

Лепестками Слёз (Lepestkami Slez)[modificare | modificare sursă]

După un asemenea succes (două single-uri ajung succesiv pe locul întâi în topuri), Dan decide să se orienteze către piața muzicală din Europa de Est și, în vara anului 2010, înregistrează piesa "Лепестками слёз", în duet cu diva pop din Rusia Vera Brejneva. Ideea duetului îi venise lui Dan imediat după prima întâlnire cu Vera, la New York. Această piesă a fost prima lucrare în limba rusă din cariera artistului. Lansarea oficială a single-ului "Лепестками слёз" a avut loc la 29 octombrie 2010 într-o emisiune a postului de radio Love Radio. Piesa devine astfel al treilea single consecutiv care a ajuns pe prima poziție în chart-ul rusesc și în chart-urile statelor CSI (Comunitatea Statelor Independente).^[57]

Cunoscutul regizor ucrainean Serghei Solodky regizează un videoclip pentru această piesă. Clipul bate toate recordurile, acumulând peste 24 de milioane de vizualizări pe YouTube la doar câteva luni după lansare, devenind cel mai vizionat videoclip muzical în limba rusă, din întreaga istorie a show-business-ului rusesc.^[58]

Piesa este nominalizată la categoria Cel mai bun duet pentru premiul postului TV muzical RU.TV. Ceremonia decernării are loc pe 1 octombrie 2011, la Moscova.^[59]

Pe 26 noiembrie 2011, la Palatul de Stat de la Kremllin, Dan Bălan devine laureat în cadrul celei de-a 16-a ceremonie a decernării celui mai prestigios premiu muzical din Rusia, Gramofonul de aur pentru piesa "Лепестками слёз".^[60]

Freedom[modificare | modificare sursă]

În primăvara anului 2011 are loc lansarea oficială a piesei, "Freedom". La înregistrarea piesei au mai participat solistul american Corey Gibson și DJ Andrea Bertolini, cu care Dan mai lucrase până atunci la înregistrarea melodiilor "Chica Bomb" și "Justify Sex". Piesa s-a situat chiar din prima săptămână în topul Hot 30 în Rusia și Ucraina, iar după câteva săptămâni a urcat pe locul 2. În România, piesa "Freedom" a ajuns pe poziția a 4-a în chart-ul oficial Romanian Top 100 2011. În total, melodia s-a menținut în topuri 49 de săptămâni.^[61][62]

Pe 23 iunie 2011, la Moscova, a fost lansat clipul cu același nume, regizat de Pavel Hudeakov, unul dintre cei mai cunoscuți clipmaker-i din Rusia. Clipul s-a plasat pe o poziție de vârf în topurile canalelor TV de specialitate din Europa, Rusia și țările din CSI.^[63][64]

Лишь до утра (Liș do utra)[modificare | modificare sursă]

La 26 septembrie 2011, la posturile de radio din Rusia și CSI are loc lansarea piesei "Лишь до утра", al doilea single în limba rusă din cariera muzicală a artistului. La această piesă, Dan a lucrat în studiouri din mai multe țări, precum România, Marea Britanie, Rusia și SUA. Ulterior a avut loc și lansarea piesei în variantă digitală.^[65]

Piesa a debutat în chart-ul rusesc al vânzărilor Rusia Top-10. Piese digitale pe poziția a 8-a, la 25 noiembrie 2011. Pe parcursul a patru săptămâni, single-ul a ajuns pe prima poziție. Piesa a reușit să urce până pe poziția 2 în topul general pe țară al radiourilor din Rusia și CSI, și s-a menținut acolo timp de cinci săptămâni. Totodată, piesa s-a aflat în vârful chart-ului ucrainean, menținându-și poziția timp de trei săptămâni.^[66]

Dan însuși a scris scenariul clipului, iar realizarea acestuia i-a revenit regizorului francez Steven Ada. Filmările s-au desfășurat în Corsica. Din spusele lui Dan, alegerea regizorului și a locului pentru filmări nu a fost deloc întâmplătoare. În viziunea sa, era nevoie de un regizor înzestrat cu o viziune mai deosebită, similară unui artist fotograf, care ar putea vedea altfel cadrul și lumina, un regizor care să surprindă cât se poate de firesc frumusețea dimineții, a naturii ce se trezește, în contrast cu cei doi îndrăgostiți pentru care această superbă dimineață este și ultima pe care o petrec împreună în viața lor. Rolul eroinei principale în acest clip l-a jucat top-modelul Ioana Raicu, din România.^[67]

Premiera clipului a avut loc pe 25 octombrie 2011, concomitent, pe canalul video Ello (YouTube) și pe pagina oficială de Facebook a artistului. Pe 1 iunie 2012, Dan Balan este nominalizat la Premiile canalului muzical de televiziune Muz Tv, la categoria Cel mai bun interpret. La 29 septembrie 2012, la ceremonia decernării Premiului muzical RU.TV din Rusia, Dan Bălan a fost declarat cel mai sexy solist din Rusia, în opinia revistei Woman.ru. Totodată, artistul a mai fost nominalizat la 2 categorii Cea mai bună piesă pentru single-ul "Лишь до утра" și Cel mai bun solist în cadrul aceleeași ceremonii.^[68]

Dan Bălan în 2012

Pe 1 decembrie 2012, Dan câștigă, pentru al doilea an consecutiv, Premiul Gramofonul de aur, pentru hitul "Лишь до утра".^[69]

Conform rezultatelor obținute în urma numărului mare de difuzări ale piesei la posturile de radio, pe canalele de televiziune, și luând în considerare atât aprecierile experților muzicali de prim rang, cât și votul dat de ascultători și telespectatori, Dan Bălan obține Premiul Красная звезда la categoria Cea mai bună piesă a anului pentru single-ul "Лишь до утра»" inclusă în top-ul celor mai populare 20 de piese muzicale ale anului 2012 din Rusia.^[70]

Люби (Liubi)[modificare | modificare sursă]

În aprilie 2012, Dan Bălan lansează o nouă piesă pop-rock, în limba rusă, "Люби".^[71]

Piesa intră direct în top 20 Hot Singles și, la scurt timp, ajunge pe locul 1 în Top Hit Weekly Audience Choice, pe poziția 13 în Chart-ul rusesc general și pe locul 2 în Top-ul oficial din Ucraina.^[72]

Videoclipul piesei "Люби" a fost filmat de regizorul Alan Badoev, cunoscut pentru lucrările sale realizate împreună cu staruri de top din Rusia și de pe întregul mapamond. Partenera lui Dan în acest clip este Ecaterina Vilkova, vedetă de teatru și cinema din Rusia. Pentru artistă, aceasta a fost prima experiență de filmare la un videoclip.^[73]

Albumul Freedom (Part 1)[modificare | modificare sursă]

Pe 29 noiembrie 2012, apare pe piață un nou album solo a artistului, sub titulatura "Freedom (Part 1)", care include 13 piese și patru remixuri, înregistrate în diverse studiouri din SUA, Anglia, Italia și România. Printre acestea se află atât hiturile deja cunoscute, precum "Сhica Bomb", "Justify Sex", "Лепестками Слёз", "Freedom", cât și piese noi: "Lonely", "Cry Cry" etc.^[74]

Prezentarea albumului are loc în sala ARENA Moscow Concert Hall din Moscova, în cadrul unui mare recital, în care Dan a interpretat o bună parte dintre piesele incluse pe noul său album, dar și câteva dintre hiturile sale mai vechi, din repertoriul O-Zone.^[63]

În scurt timp, albumul Freedom (Part 1), fiind unul dintre cele mai vândute în Rusia, obține statutul de “Disc de Aur”.

Lendo Calendo[modificare | modificare sursă]

În mai 2013, Dan lansează un nou single, "Lendo Calendo". Piesa a fost înregistrată împreună cu tânăra solistă Tany Vander și cu raperul american Brasco, al cărui producător este Timbaland.^[75] Dan interpretează partea sa din compoziție în limba spaniolă, motiv pentru care artistul studiază o perioadă îndelungată această limbă la Barcelona.^[76]

Piesa s-a situat pe locul întâi în iTunes Chart Russia, devenind un nou hit nr. 1 al solistului. Totodată, a intrat inclusiv în topurile din România și din țările CSI. Videoclipul piesei, la care Dan a lucrat cu același regizor Alan Badoev, a fost prezentat publicului pe 9 iulie 2013. Modelele din clip au fost alese în urma unui casting, la care au participat peste 300 de candidate.^[77][78]

Pe 25 mai 2013, Dan Balan este nominalizat la categoria Cel mai bun solist în cadrul premiilor anuale oferite de postul muzical de televiziune RU.TV din Rusia.^[79] Pe 19 noiembrie 2013, artistul este declarat câștigător la categoria"Cel mai bun solist” în cadrul premiilor "Real Musicbox", organizate de postul TV de specialitate "Musicbox", din Rusia.^[80]

Pe 30 noiembrie 2013, Dan Balan câștigă premiul Gramofonul de aur, al treilea în cariera sa muzicală, pentru piesa "Люби".^[81]

2014 - 2015[modificare | modificare sursă]

În ianuarie 2014, la Londra, Dan începe înregistrarea unui nou album. El este atât compozitorul, textierul cât și producătorul albumului. Noile piese au fost inregistrate în legendarele studiouri Abbey Road, AIR Studios, RAK Studios, Strongroom Studios și Sarm Studios. La înregistrări au participat Marea Orchestră Simfonică a Uniunii Muzicienilor din Marea Britanie, corul London Community Gospel Choir, Marele cor londonez London Voices, dirijat de Terry Edwards și Ben Parry, precum și instrumentiști precum bateristul trupei Massive Attack, Julien Brown, chitaristul Seton Daunt, care, în trecut, a lucrat cu Nelly Furtado, Robin Thicke și Kylie Minogue, formațiile Blue și Sugarbabes, percuționistul Andy Duncan, cunoscut datorită activității comune cu Robbie Williams, David Bowie, Joe Cocker, Tom Jones, Kylie Minogue și alții.^[82]

La aranjamentul muzical pentru orchestra simfonică și-au dat concursul Chris Elliott, care în trecut a scris partea de orchestră simfonică pentru albumele unor artiști precum Adele, Mark Ronson, Amy Winehouse, Shakira, Joe Cocker sau One Direction. Prima piesă din noul album prezentat publicului în septembrie 2014 a fost single-ul "Домой". Spre deosebire de lucrările anterioare ale artistului, compoziția "Домой" a ieșit parțial experimentală, întrucât are un stil mai deosebit, neobișnuit pentru artist, destinat unui auditoriu mai matur. Totodată, conform declarațiilor artistului, această piesă se deosebește de celelalte de pe noul său album, care sunt concepute într-un alt gen muzical.^[83]

Lansarea noului single "Funny Love" a avut loc pe 14 octombrie 2015.^[84]

Discografie[modificare | modificare sursă]

Albume[modificare | modificare sursă]

O-Zone

An	Titlu
1999	Dar, Unde Ești
2002	Number 1
2004	DiscO-Zone

Crazy Loop

An	Titlu
2007	The Power of Shower
2009	Crazy Loop Mix

Dan Bălan

An	Titlu
2012	Freedom (Part 1)

Single-uri[modificare | modificare sursă]

O-Zone

An	Titlu
2002	"Numai Tu"
2003	"Despre Tine"
2003	"Dragostea Din Tei"
2004	"De Ce Plâng Chitarele"

Crazy Loop

An	Titlu
2007	"Crazy Loop (Mm-ma-ma)"
2007	"Johanna (Shut Up!)"

Dan Balan

An	Titlu
1998	"De La Mine"
2008	"Despre Tine Cânt (Part 2)"
2010	"Chica Bomb"
2010	"Justify Sex"
2010	"Лепестками слез"
2011	"Freedom"
2011	"Лишь до утра"
2012	"Люби"
2013	"Lendo Calendo"
2014	"Домой"
2015	"Funny Love"
2015	"Плачь"

Videoclipuri[modificare | modificare sursă]

Anul	Videoclipul	Proiectul	Regizor	Albumul
2001	"Numai Tu"	O-Zone	Dmitry Voloshin	Number 1
2002	"Despre Tine"	O-Zone	Dmitry Voloshin	DiscO-Zone
2003	"Dragostea Din Tei"	O-Zone	Dmitry Voloshin	DiscO-Zone
2003	"De Ce Plâng Chitarele"	O-Zone	Dmitry Voloshin	DiscO-Zone
2007	"Crazy Loop (Mm-ma-ma)"	Crazy Loop	Marc Klasfeld	The Power of Shower
2008	"Johanna (Shut Up!)"	Crazy Loop	Marc Klasfeld	The Power of Shower
2008	"Despre Tine Cânt (Part 2)"	Dan Balan	Greg Olive	The Power of Shower
2009	"Chica Bomb"	Dan Balan	Hype Williams	Crazy Loop Mix
2010	"Justify Sex"	Dan Balan feat Vera Brezhneva	Jesse Dylan	Freedom (Part 1)
2010	"Лепестками слёз"	Dan Balan	Serghei Solodki	Freedom (Part 1)
2011	"Freedom"	Dan Balan	Pavel Hudiakov	Freedom (Part 1)
2011	"Лишь до утра"	Dan Balan	Steven ADA	Freedom (Part 1)
2012	"Люби"	Dan Balan	Alan Badoev	Freedom (Part 1)
2013	"Lendo Calendo"	Dan Balan feat Tany Vander & Brasco	Alan Badoev	Single
2015	"Funny Love"	Dan Balan	Alan Badoev	Single
2015	"Плачь"	Dan Balan	Alan Badoev	Single
2018	"Allegro Ventigo"	Dan Balan feat Matteo
2019	"Dragostea din Tei"	Dan Balat feat Katerina Beagu		Single

Premii și distincții[modificare | modificare sursă]

• 2009: “Maestru în Artă” (Republica Moldova)^[43][44]

Premii muzicale

An	Proiect	Nominalizare	Premiu	Lucrarea nominalizată/Artistul	Rezultat
2002	O-Zone	MTV Romania Music Awards	Best Video	"Numai Tu"	Câștigat
2003	O-Zone	MTV Romania Music Awards	Best Song	"Despre Tine"	Câștigat
	O-Zone	MTV Romania Music Awards	Best Dance	"Despre Tine"	Câștigat
	O-Zone	MTV Europe Music Awards	Best Romanian Act	O-Zone	Nominalizare
2004	O-Zone	MTV Romania Music Awards	Best Dance	"Dragostea din Tei"	Câștigat
	O-Zone	MTV Europe Music Awards	Best Romanian Act	O-Zone	Nominalizare
2005	O-Zone	Echo Awards	Single of the year	"Dragostea din tei"	Câștigat
2008	Crazy Loop	MTV Europe Music Awards	Best Romanian Act	Crazy Loop	Nominalizare
2009	Dan Balan	Grammy Awards	Best Rap Album	"Live Your Life (T.I. song)"	Nominalizare
2010	Dan Balan	MTV Europe Music Awards	Best Romanian Act	Dan Balan	Nominalizare
2011	Dan Balan feat Vera Brezhneva	Golden Gramophone Award	Golden Gramophone	"Лепестками слёз"	Câștigat
	Dan Balan feat Vera Brezhneva	RU TV Awards	Best Duo	"Лепестками слёз"	Nominalizare
2012	Dan Balan	RU TV Awards	Sexiest male singer	Dan Balan	Câștigat
	Dan Balan	RU TV Awards	Best Song	"Лишь до утра"	Nominalizare
	Dan Balan	RU TV Awards	Best male artist	Dan Balan	Nominalizare
	Dan Balan	Golden Gramophone Award	Golden Gramophone	"Лишь до утра"	Câștigat
2013	Dan Balan	Krasnaya Zvezda	Best Song	"Лишь до утра"	Câștigat
	Dan Balan	RU TV Awards	Best male artist	Dan Balan	Nominalizare
	Dan Balan	Musicbox Awards	Best male artist	Dan Balan	Câștigat
	Dan Balan	Golden Gramophone Award	Golden Gramophone	"Люби"	Câștigat

DAN CONSTANTINESCU

Dan Constantinescu (n. 10 iunie 1931, București – d. 6 februarie 1993) a fost un compozitor român.

Între anii 1950 și 1955 a studiat compoziția la clasa lui Mihail Jora, la Universitatea Națională de Muzică București, unde a rămas ca asistent de armonie și compoziție. Din 1990 a devenit profesor universitar.

În anul 1968 a primit premiul Academiei Române pentru Concertul de pian și orchestră mică, iar în anii 1976 și 1980 a primit premii de creație din partea Uniunii Compozitorilor.

Dan Constantinescu (compozitor)
Date personale
Născut	10 iunie 1931[1]  București, România
Decedat	6 februarie 1993 (61 de ani)[2]
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor cadru didactic universitar[*]
Limbi vorbite	limba română

MUZICĂ PENTRU SUFLET:

1. 

The Best Guitar Old Love Songs 70s 80s 90s 🎶 The Most Beautiful Romantic Guitar Music

SFATURI UTILE 6 Februarie

7 LUCRURI CARE SE INTAMPLA CU TINE ATUNCI CAND VEI MURI

Un articol de Maya Oprescu

Moartea este unul dintre cele mai mari mistere ale vietii. In functie de convingerile tale, moartea poate pune o multime de intrebari - Ce se intampla dupa? Unde mergem?

Dr. Michael Newton este cel care in urma cercetarilor va poate raspunde la aceste intrebari.

In cartile sale „Calatoria si destinul sufletelor”, Dr. Newton detaliaza rezultatele unor decenii de cercetare in domeniul calatoriilor sufletului. Dr. Newton a folosit hipnoterapia pentru a aduce din trecut orice traume experimentate, conducand subiectii prin intermediul acelor amintiri catre vindecare. In acest proces, el a descoperit ca oamenilor le-au venit in minte amintiri care nu au avut loc in aceasta viata - ci dintr-un loc dintre vieti. Ce a fost chiar mai uimitor, este faptul ca in timpul cercetarilor, subiectii sai au avut aceleasi amintiri de baza.

Potrivit studiului sau, acestea sunt cele 7 lucruri de baza care se intampla cu noi atunci cand vom muri: 

1. Revizuirea rapida a intregii vieti 

Un fenomen extrem de comun este acela in care oamenii, fiind in fata mortii, vad intreaga lor viata exact ca un film derulat extrem de repede. Creierul se seteaza pe modul hiper-viteza si incepe revizuirea bancii de date a memoriei inainte ca sufletul sa se separe de corp.

2. Puteti vedea corpul in care ati fost 

Multi oameni vor vedea corpul lor fizic din care au iesit in momentul in care constiinta se deconecteaza de la corpul fizic. Veti putea vedea imprejurimile si lucrurile care se intampla in jurul corpului vostru mort. Acest lucru nu te va speria, pentru ca se va simti ca fiind un lucru firesc. Unii oameni au raport un sentiment de frustrare sau furie asupra modului in care au murit si isi doresc sa mearga inapoi in corpul lor pentru a cauta razbunare, dar acest sentiment trece cu timpul, pe masura ce incepe sa cada in Lumina.

3. Lumina puternica 

Oamenii au raportat intotdeauna ca vad o lumina puternica atunci cand mor. Lumina apare in departare, si veti fi lent atras spre ea, aproape ca si cum ati fi sub influenta unui magnet. Lumina este intotdeauna insotita de un sentiment de iubire si pace. Aceasta este faza de tranzitie a ta inapoi la casa ta, in lumea spiritelor.

4. Vezi toate rudele decedate 

Chiar atunci cand intri in lumea spiritelor dupa ce ai fost tras prin lumina, esti intampinat de cei dragi, care sunt acolo pentru tine pentru a te imbratisa. E ca un fel de reuniune. Acestea nu sunt neaparat rude din viata ta curenta pe pamant. Acestea pot fi membri de familie ai dumneavoastra din vietile anterioare care au fost cu voi de-a lungul evolutiei sufletului tau. In esenta, aveti membri ai familiei pe care nu ii stiti in prezent, dintr-o linie genealogica cu totul alta care te vor saluta pe masura ce vei intra in lumea spiritelor. Desigur ca ve veti amintiti numele lor si le veti recunoaste fetele lor la intoarcere.

5. Ingerul pazitor sau ghidul spiritual 

Aveti propriul inger pazitor atribuit sau "ghidul spiritual", in functie de termenii care va plac sa-i utilizati mai bine. Oricum ai vrea sa-l numesti, vei intalni ghidul tau in lumea spiritelor care te va mangaia si care te va face sa te simtiti ca acasa. Dar, acesta este, de asemenea, momentul in care jocurile si distractia s-au terminat. Dupa ce vi se vor prezenta unele dintre locurile ceresti, datoria va incepe sa sune. Ghidul tau a fost cu tine si cu ochii pe tine de-a lungul vietii tale, si vrea sa mearga peste unele lucruri cu tine. E timpul sa scoti acum cardul tau, practic raportul de viata pe care l-ai trait.

6. Revizuirea intregii vieti 

Dupa intalnirea cu ingerul pazitor/ ghidul spiritual , veti parcurge impreuna cu acesta absolut toate lucrurile pe care le-ai facut in viata. Oamenii au raportat ca au vazut intreaga lor viata ca un fel de film sau ca paginile unei carti. Va trebui sa vezi lucruri care te vor face sa-ti fie rusine cum ar fi esescurile pe care le-ai avut, insa nu este timp pentru judecata. O sa fie timp de revizuire si discutii pentru a putea imbunatatii sufletul. Dupa ce veti revedea toata viata, s-ar putea ajunge la un acord cu ghizii tai pentru a te intoarce inapoi pe Pamant dupa o perioada, pentru a indrepta anumite lucruri, insa acest lucru se va intampla dupa o perioada de timp petrecuta in lumea spiritelor.

7. Tu nu o sa vrei sa mai revii 

Vei simti o cantitate coplesitoare de pace si iubire care te va face sa nu-ti mai doresti sa te intorci. Nu trebuie sa va faceti griji cu privire la boli sau sarcini pamantesti. Sunteti acum fara margini, in siguranta si liberi cu adevarat. Nu aveti nici un stres, nici o durere si nici o suferinta. Dar tine minte, reincarnarea s-ar putea lasa asteptata. Este posibil sa va oferiti voluntar pentru a va reintoarce sa ajutati alte suflete de pe pamant, s-ar putea sa fie necesar sa veniti inapoi pentru a atenua Karma sau puteti alege sa veniti inapoi pentru a evolua mai mult ca suflet si experienta in bogatia vietii.

Acest articol este oferit sub licenta Creative Commons. Il puteti republica oriunde incluzand autorul, sursa si sa lasati toate link-urile intacte. 

GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR

• La poarta, Gheorghe:
  - Ioane, unde duci gastele alea doua?
  - La soacra-mea! Ieri a spus ca si-ar da si jumatate din viata pentru o
  gasca!... 
  ==================================================- ==========
•  - Hai la o bere!
  - De cand s-a mutat soacra la mine, nu mai beau!
  - De ce?!?
  - N-am chef s-o vad in dublu exemplar... 
  ==================================================- ==========
• Cum se numeste transpiratia tiganului?
  Esenta de rom! 
  ==================================================- ==========
• Naste nevasta tiganului. Disperat, acesta fuge sa aduca doctorul. Doctorul intra in casa tiganului unde era intuneric bezna si ii cere acestuia sa aprinda o lampa mai aproape de Piranda ca sa o poata mosi.
  Incepe nasterea. Doctorul incepe si scoate 1 copil, 2 copii, 3 copiii.
  Disperat, tiganul (mai avand 4 puradei) exclama:
  - Dom` doctor, mai bine stingem lampa ca astia trag la lumina ca      mustele.... 
  ==================================================- ==========
• Instructorul de computere:
  - Uitati, acest buton de pe tastatura se cheama 'Delete'.
  Bula:
  - Dilit esti tu, ma! Si toata familia ta! 
  ==================================================- ==========
• - Dom' doctor, am şi eu o problemă: am un dop în fund şi nu mai pot face nevoile şi eu ca omu...
  - Dar cum a ajuns acolo?
  - Păi mergeam pe o plajă şi am dat fără să vreau cu piciorul într-o lampă fermecată. A ieşit un duh de acolo şi mi-a zis că îmi îndeplineşte o dorinţă, orice...
  - Şi?
  - Eu am zis: no shit! 
  ==================================================- ==========
• O tânără se roagă la cel de sus:
  – Doamne, de data aceasta vreau să mă rog pentru cei din jurul meu, fără a cere nimic pentru mine. Dă-i Doamne mamei mele un ginere chipes, bogat cu vile si masini, dotat si cumsecade... 
  ==================================================- ==========
• - Vreau să divorţez, domnule avocat!!!
  - Şi care e motivul, doamnă?
  - Nu mi-a fost credincios!
  - Adică?
  - Adică mi-am dat seama că nu e tatăl copilului meu... 
  ==================================================- ==========
• La tribunal.
  - E adevărat că l-ai făcut pe reclamant "imbecil şi măgar"?
  - Domnule judecător, sincer să fiu, nu-mi mai amintesc. Dar dacă-l privesc bine, cred că-i foarte probabil să-i fi zis aşa.

==================================================- ==========

* O oraseanca si cu baietelul sau rasfatat in compartiment cu un cioban ardelean, care are doi desagi. Copilul, forte prost crescut si neastamparat, Maica-sa il tot dojeneste: 'Mai copile, fii cuminte!... Stai frumos!' In zadar, insa... copilul nu asculta!...
La un moment dat, doamna se intoarce catre cioban si-i spune
- Auzi, bade, spune-i ca daca nu-i cuminte il bagi in traista!...
Dar ciobanu', hatru, spune:
- Ba il bag in ma-sa, ca deja tat imi spurca branza!... 
==================================================- ==========

* La o partidă de vânătoare, un bărbat elegant din Stockholm împuşcă o raţă. Pasărea cade însă în ograda unui fermier, care susţine că vânatul îi aparţine.
– E pasărea mea, insistă orăşeanul.
Fermierul sugerează să fie tranşată disputa în stil vechi, cu un "şut neaoş":
– Eu îţi trag un şut cât pot de tare în c....e, apoi tu faci la fel cu mine. Cine urlă mai puţin ia pasărea. Bărbatul e de acord. Fermierul îi trage un şut straşnic în părţile sensibile. Când îşi revine, oraşeanul şopteşte cu greu:
– Bine. Acum e rândul meu!
– Lasă, zice ţăranul. Poţi să păstrezi raţa 
==================================================- ==========

==================================================- ==========

* Bula se prezinta la director.
- Domnule director, va rog sa-mi mariti salariul!
- Nu pot, zice directorul, e criza si nu am bani.
- Va rog sa va ganditi bine, ca eu sunt cautat de multe unitati.
- Ai tu asa multe relatii? se mira directorul.
- Pai da, zice Bula. Ma cauta trei banci, CEC-ul si Politia. 
==================================================- ==========

* Doua prietene se confeseaza una alteia:
-Cum a fost seara ta de ieri?
-Un dezastru total! Sotul meu a venit acasa, a mancat in 4 minute mancarea pe care m-am chinuit intreaga dupa-amiaza sa o gatesc, am facut dragoste in 3 minute si apoi in urmatoarele 2 minute a si adormit. La tine cum a fost?
-Superba! Am ajuns acasa, sotul ma astepta deja, m-a invitat la o cina romantica la un restaurant. Dupa cina, ne-am plimbat la brat o ora intreaga sub cerul instelat. Acasa, cand am ajuns, a aprins zeci de lumanari in jurul nostru, preludiul a durat o ora, dupa care am facut dragoste o ora intreaga dupa care am stat amandoi de vorba inca o ora. A fost o seara de neuitat!

In acelasi timp, sotii discuta intre ei in pauza de pranz:
-Cum a fost seara ta de ieri?
-Geniala: mancarea era gata cand am ajuns acasa, am mancat, am facut dragoste si ne-am culcat. Dar seara ta?
-A fost un dezastru total! Am ajuns acasa mai devreme, ca sa instalez noul dulap. Masina de gaurit a provocat un scurt circuit, asa ca am ramas si fara curent. Cand a venit ea acasa, ca sa putem manca ceva, a trebuit sa o scot la un restaurant. Mancarea a fost atat de scumpa, incat nu mi-au mai ramas bani de taxi, asa ca ne-am intors pe jos. Acasa a trebuit sa aprind lumanari ca sa putem vedea ceva. Imi venea sa explodez de nervi si draci, asa ca mi-a trebuit o ora pana m-am excitat si inca o ora ca sa termin. Pe urma mi-a trebuit inca o ora ca sa adorm, pentru ca in tot timpul asta ei nu i-a tacut gura nici macar o secunda…

De la lume adunate și iarăși la lume date:

GÂNDURI PESTE TIMP 

Câteva citate din autori diferiți: