duminică, 10 martie 2024

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 10 MARTIE 2024: ISTORIE PE ZILE: Evenimente, Nașteri, Decese, Sărbători, RELIGIE ORTODOXĂ, INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET, GÂNDURI PESTE TIMP, TEATRU/FILM, 


ISTORIE PE ZILE

Evenimente
·         241 î.Hr.: Primul Război Punic: Victoria decisivă a romanilor asupra Cartaginei în bătălia de la Insulele Aegates pune capăt primului război punic. Primul război punic (264-241 î.Hr.) a fost primul dintre Războaiele Punice care au avut loc între Roma și Cartagina. Timp de 23 de ani cele două puteri și-au disputat supremația în bazinul vestic al Mării Mediterane. Cartagina, aflată în Tunisia de azi, era cea mai puternică putere maritimă din vestul Mării Mediterane la începutul conflictului. De asemenea, Roma domina Peninsula Italică și își dorea victoria, dar era greu de obținut o victorie decisivă. Cele două state au avut trei războaie unul contra celuilalt, războaie care le-au marcat existența. Aceste războaie au fost numite Războaiele punice, după numele de „puni” pe care romanii îl dădeau cartaginezilor.
·         298: Împăratul roman Maximian  încheie victorios  campania  din Africa de Nord împotriva berberilor  și isi  face o intrare triumfală în Cartagina. 
·         1291:  Românii din Transilvania sunt menționați, pentru prima dată, ca participanți la Dieta specială convocată de regele Ungariei, Andrei al III-lea, la Alba Iulia. Andrei al III-lea Venețianul (c. 1265 – 14 ianuarie 1301, Buda, Ungaria) a fost rege al Ungariei (1290-1301). A fost ultimul membru pe linie paternă al dinastiei Árpád.

·         1482: Voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare, ocupă cetatea Crăciuna de pe Milcov.

·         1629: Carol I al Angliei disolvă Parlamentul; începutul celor "11 ani de tiranie" în care n-a existat parlament. Carol I al Angliei (engleză Charles I of England) (n. 19 noiembrie 1600 – d. 30 ianuarie 1649) a fost rege al Angliei, Scoției și Irlandei din 27 martie 1625 până la execuția sa din ianuarie 1649.
·         1804: În St.Louis, Missouri are loc ceremonia oficială a transferului dreptului de proprietate asupra teritoriului Louisiana de la Franța la Statele Unite ale Americii.
·         1814 – Napoleon I al Frantei este invins in batalia de la Laon de generalul prusac Blucher.
·         1835: Ia ființă la Scăieni, Prahova, pe moşia lui Emanoil (Manolache) Bălăceanu, din iniţiativa socialistului utopic Teodor Diamant, primul  falanster de tip fourierist din România, (complex de locuințe în comun, ateliere, biblioteci, cantine etc., destinat construirii unei societăți preconizate de socialistul Fourier),  intitulat Societatea agronomică și manufacturieră sau Colonia soților agronomi. Societatea a fost desființată  un an mai târziu. Înainte de desființare, avea aproximativ 100 de membri si a eșuat după mai puțin de un an, „soții agronomi” părăsind-o, nemulțumiți de rezultate, de condițiile de muncă și de lipsa interesului lui Bălăceanu față de proiect. Cartea lui Th.Diamant „Scrieri economice”, a apărut postum, la Editura Științifică, în 1958, în timpul regimului comunist care identificase în el un precursor și care îl folosea pentru a se autolegitima. În același context a apărut în 1979 filmul Falansterul, în regia lui Savel Stiopul, inspirat din experimentul lui Teodor Diamant. Teodor Diamant (n. Teodor Mehtupciu, 1810 – 1841), a fost un reprezentant al socialismului utopic în Țara Românească. În 1835 a înființat, la Scăeni, județul Săcueni, un falanster, intitulat Societatea agronomică și manufacturieră sau Colonia soților agronomi. Societatea a fost desființată de autorități un an mai târziu. A preconizat lichidarea analfabetismului și a superstițiilor, dezrobirea țiganilor, precum și ideea unirii instrucției copiilor cu munca productivă.

·         1847: Sunt stabilite drepturile mazililor şi ruptașilor (care deţineau în proprietate loturi de pământ cu dreptul de proprietate ereditară) in Basarabia ţaristă, cărora le-au fost acordate unele privilegii. Mazilii erau descendenţii vechilor boieri destituiţi din funcţiile lor si constituiau, după originea şi tradiţiile lor, adevărata nobilime moldovenească. Ei au păstrat din cele mai vechi timpuri privilegiile şi organizarea clasei lor, avându-şi propriul căpitan, iar ruşii, după anexarea Basarabiei, nu au putut decât să confirme aceste privilegii în anii 1818 şi 1847. Mazilii au conservat vechile statorniciri ale voievozilor moldoveni. Nimeni din lumea satelor nu ştia mai bine decât ei să relateze diferitele legende şi episoade din viaţa marilor voievozi moldoveni, în special din viaţa şi faptele lui Ştefan cel Mare. Ei au păstrat mai bine decât orice altă clasă socială conştiinţa naţională şi orgoliul naţional. Astfel, ei nu îşi căsătoreau niciodată fetele sau feciorii cu oameni de origine străină,  nemoldoveni, şi mai ales nu cu ruşi, considerând aceasta ca o pângărire a demnităţii lor naţionale. Până în 1905 ruşii au încercat să restrângă drepturile organizaţiei mazililor, tinzând să le impună organizarea ţărănească comună, dar în anii aceia de frământări, 1905-1906, satele de mazili din volostele Corneşti, Chişcăreni sau Teleneşti s-au ridicat ca un singur om impotriva acestor tentative. Poliţia locală şi jandarmii regionali nu au fost capabili să restabilească ordinea, ba chiar au fost făcuţi prizonieri de răsculaţi. A fost necesar ca însuşi guvernatorul Basarabiei, Haruzin, să trimită un regiment de dragoni, care să procedeze după toate regulile strategiei de război, pentru a învinge. Represiunea a fost cruntă: instigatorii şi liderii mazililor au fost condamnaţi la muncă forţată şi deportaţi în Siberia. Abia după multe proteste şi intervenţii, drepturile mazililor au fost totuşi restabilite. RUPTAŞII (рупташь) – erau o categorie socială privilegiată; descendenţi din familii de preoţi, protoierei şi diaconi . Nu puteau fi supuşi pedepselor corporale fără decizia unui judecator, plăteau un impozit numit dajdie, câte 15 lei de la fiecare familie şi achitau plata pentru prestaţii deopotrivă cu mazilii. Ruptaşii se împărţeau în trei grupuri: ruptaşi (descendenţi ai clerului), ruptaşi de vistierie şi ruptaşi de cămară. Pentru a li se recunoaşte apartenenţa la categoria respectivă de contribuabili, ruptaşii din Basarabia, la fel ca şi mazilii, au prezentat actele doveditoare instituţiilor autorizate atât în 1816, cât şi în 1834. Din alte surse aflăm că ruptaşii constituiau ultima categorie privilegiată a populaţiei din Basarabia. Această categorie era  inferioară ca cea a mazililor. Potrivit Regulamentului organizării administrative a regiunii Basarabia din 29 aprilie 1818, ei „…proveneau din rândurile preoţimii…, nu puteau fi supuşi pedepselor corporale fără sentinţă judecătorească…, achitau în folosul statului impozitul numit dajdia, iar la îndeplinirea prestaţiilor locale participau de rând cu mazilii. Desetina era încasată de la ei cu anumite facilităţi, în bază dispoziţiilor guvernului moldovenesc; cât priveşte încasarea goştinii, vădrăritului şi pogonăritului, ruptaşii erau egalaţi cu ţăranii”. Statistica cu referire la ruptaşi atestă că ei nu constituiau o categorie socială destul de  numeroasă: în 1823 – 667 familii, în 1824 – 669, în 1825 – 1226, în 1826 – 1226, în 1827 – 1140, în 1828 – 1126, în 1829 – 1071, în 1830 – 1078, în 1831 – 1079, în 1832 – 1084, în 1833 – 1103, în 1834 – 1156 şi în 1835 – 1159 familii . Majoritatea ruptaşilor erau concentraţi în ţinuturile Orhei, Iaşi şi Hotin. Spre exemplu, în 1826 în ţinutul Orhei erau atestate 596 (48,6%) familii de ruptaşi, în ţinutul Iaşi – 466 (38%), în ţinutul Hotin – 105 (8,6%), în ţinutul Bender – 35 (2,9%), în ţinutul Ismail – 22 (1,8%) şi în ţinutul Akkerman – 6 familii (0,5%). Ruptaşii, ca şi mazilii, plăteau în vistieria statului dajdia, ce constituia 9 rub. 35 kop.[6] De la 10 februarie 1847, descendenţi din familii de clerici devin odnodvorţi razesi , împreună cu mazilii.
·         1855: Se inaugurează linia telegrafică București-Giurgiu.
·         1857: Apare, la Paris, apoi la București, săptămînalul Buciumul, sub direcția lui Cezar Bolliac. Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac (n. 23 martie 1813, București – d. 25 februarie 1881, București) a fost unul dintre fruntașii revoluției din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar român. 

·         1871: Confruntat cu  continuarea manifestărilor antigermane, Carol I convoacă guvernul şi anunta  hotărîrea sa de a părăsi ţara, chiar a doua zi. Va renunta  la ideea abdicării, cu condiţia constituirii unui guvern care să obţină votarea bugetului şi să rezolve problema concesionării căilor ferate. Guvernul liberal condus de Ion Ghica demisionează. Lascăr Catargiu îşi ia răspunderea formarii  noului guvern conservator. Catargiu a format, pentru prima dată în istoria română, un cabinet conservator stabil, care a rezistat până în 1876. Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași – d. 30 martie 1899, București), om politic român, prim ministru al României pentru patru mandate.

·         1876: Alexander Graham Bell a realizat prima convorbire telefonica. S-a intamplat in Boston, Massachusetts, cand inventatorul a purtat o convorbire cu asistentul sau, Thomas Watson – aflat intr-o incapere alaturata. Cand legatura telefonica a fost stabilita, Bell a rostit celebrele cuvinte care au ramas in istorie ca primele fraze comunicate intr-o convorbire telefonica: “Mister Watson, come here! I want you!” (Domnule Watson, vino aici! Am nevoie de tine!). Aparatul folosit era confectionat din lemn si cateva fire care aveau la capat o palnie. Bell a reusit sa isi testeze inventia cu putin timp inainte de concurentul sau, Elisha Gray, care, de asemenea, dorea sa patenteze inventia. Succesul a fost astfel asigurat, pentru ca dupa trei saptamani a reusit sa perfectioneze aparatul si sa il inregistreze sub numele sau. Totusi, se prezuma ca inventatorul italian Antonio Meucci a fost cel care a inventat aparatul in 1849, iar in septembrie 2001, acesta a fost creditat in mod oficial de Congresul american cu inventarea telefonului, in locul lui Alexander Graham Bell. Denumirea telefonului este derivata din cuvintele grecesti “tele”, care inseamna “departe” si “phon” care inseamna “voce”. Alexander Graham Bell s-a nascut in 1847 in Edinburgh, in Scotia. S-a mutat in Ontario (Canada), apoi in Statele Unite, unde si-a inceput activitatea ca inventator. Alexander Graham Bell (n. 3 martie 1847, Edinburgh, Scoția – d. 22 august 1922, insula Cap Breton, Canada) a fost un om de știință, inventator și, ulterior, industriaș american, care în anul 1876 a brevetat pentru prima dată în istorie un dispozitiv capabil să emită și să recepționeze cuvintele rostite. În transmițător undele sonore loveau o diafragmă flexibilă de care era atasat un magnet permanent.
·         1906: A avut loc catastrofa minieră de la Courrieres, Lens (Franța), soldată cu moartea a 2.000 de mineri.
·         1920: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăște ca în Ziua Înalțării Domnului să se oficieze slujba parastasului și pomenirea eroilor în toată țara. Pomenirea eroilor va fi interzisă din 1948 pana la prabusirea regimului comunist.
·         1927: A fost înființată Societatea de Chimie. Până la această dată, a funcționat ca secție a Societății Române de Știință.

·         1929: Se constituie la Bucureşti, România, Partidul Liga Agrară, din iniţiativa marilor proprietari pe pămînt şi a unei părţi a intelectualităţii, legate de cercurile agrare. Preşedinte este ales Constantin Garoflid. Partidul editează ziarul „Agricultorul ” (1929-1941) şi îşi încetează activitatea la 30 martie 1938.

·         1931: Un incendiu de proporții a distrus Teatrul Principal din capitala Ciudad de Mexico.
·         1945: Bombardiere americane aruncă aproape 2.000 de tone de bombe incendiare asupra orașului japonez Tokyo, distrugând mari părți din capitala Japoniei și ucigând 100.000 de civili.
·         1950: ”Transporturile morții”. În anii 1949 şi 1950 au avut loc o serie de crime comise de Securitate împotriva unor deţinuţi politic, deja condamnați de instanțele de judecată, dar ale căror pedepse erau considerate ”prea mici” de către autoritățile comuniste. Pădurea Verde (Timișoara) a fost locul asasinării unor partizani din lotul „Babadag”, trimişi în decembrie 1949 să-şi ispăşească pedeapsa la penitenciarele Gherla şi Aiud. Cazul este mult mai complex şi, după investigaţii migăloase, inginerul Teodor Stanca, preşedintele AFDP Timiş, a reuşit să descopere amănunte lămuritoare. Se ştia iniţial că „dobrogenii” au fost transferaţi din cele două închisori şi executaţi cu toţii în Pădurea Verde. Asta se întâmplase însă doar cu o parte dintre ei, omorâți în 10 martie 1950. Alţii au fost transferaţi în februarie 1950 la Piteşti, fiind asasinaţi, unii la 20 martie, iar alţii la 23 martie 1950. În evidenţele Direcţiei Generale a Penitenciarelor, cea care dăduse ordinele de transfer spre şi dinspre Aiud şi Gherla, este consemnat decesul fiecărui deţinut şi data acestuia, însă nu se vorbeşte nimic despre împuşcare: la rubrica „Motivul morţii” apar, ca de obicei, diagnostice cardiace, digestive sau, în câteva cazuri, pur şi simplu, „moartea naturală”.

·         1966: Căsătoria prințesei Beatrix (viitoare regină) a Olandei cu diplomatul german Claus von Amsberg. Beatrix Wilhelmina Armgard de Orania-Nassau (n. 31 ianuarie 1938, Baarn) este fiica cea mare a reginei Juliana și a soțului acesteia, Prințul Bernhard. A fost regină a Regatului Țărilor de Jos care cuprinde: Țările de Jos, Curaçao, Sint Maarten și Aruba, din 1980 până în 2013. În urma abdicării ea este numită Prințesa Beatrix.
·         1974: Echipa de handbal masculin a României a câștigat campionatul mondial după ce a învins în finală echipa RDG-ului cu scorul de 14 - 12 și a devenit pentru a patra oară campioană mondială.

·         1993:  Regizorului român Dan Piţa i-a fost decernată de către guvernul francez distincţia „Officier de l’ordre des arts et des lettres”, pentru merite în domeniul culturii. Dan Pița (n. 11 octombrie 1938, Dorohoi, județul Dorohoi) este un regizor și scenarist român. În 1992, la Festivalul de Film de la Veneția, a obținut Leul de Argint cu Hotel de lux. În 2004 a montat la Teatrul Național din București piesa Apus de soare de Barbu Delavrancea. A fost căsătorit cu actrița Carmen Galin.

·         2007: Miliardarul român Ion Ţiriac a devenit primul român aflat în topul Forbes al celor mai bogaţi oameni din lume; el figurează pe locul 840 în clasamentul pe 2007, cu o avere de 1,1 miliarde de dolari. În 2018 averea sa a ajuns la 1,2 miliarde dolari. Ion Țiriac (n. 9 mai 1939, Brașov), este un fost jucător profesionist de tenis român, jucător de hochei, și actualmente un influent om de afaceri în Germania și România.



Nașteri

·       1415:   Vasili al II-lea Vasilievici cel Orb (rusă Василий II Васильевич Тёмный; n. 10 martie 1415 – 27 martie 1462) a fost un Mare Cneaz al Moscovei a cărui lungă domnie (1425–1462) a fost afectată de cel mai mare război moscovit din istoria veche rusă.
* 1452: Ferdinand al II-lea de Aragon (spaniolă Fernando II de Aragón y V de Castilla "el Católico", catalană Ferran II d'Aragó "el Catòlic"; 10 martie1452 – 23 ianuarie 1516) a fost rege al Aragonului (1479–1516), al Siciliei (1468–1516), al Neapolelui (1504–1516), Valenciei, Sardiniei și al Navarei, Conte de Barcelona, rege al Castiliei (1474-1504) și apoi regent al acestei țări din 1508 până la moartea sa.
Ferdinand a primit împreună cu soția sa titlul de Reyes Católicos din partea Papei Alexandru al VI-lea, papă al cărui secularism, Isabela nu îl aproba. Pe lângă unificarea fizică a Spaniei, Ferdinand și Isabela au încercat să unifice religios regatul, prin intermediul romano-catolicismului. Inchiziția a fost instituționalizată ca parte a acestui proces. După o revoltă din 1499, Tratatul de la Granada a fost anulat, și în 1502 musulmanii au fost obligați să se convertească sau să plece din regat. Confesorul Isabelei, Cisneros, a fost numit arhiepiscop de Toledo. Acesta a jucat un rol important în programul de reabilitare a instituțiilor religioase din Spania, punând bazele viitoarei Contrareforme. În calitate de Cancelar, puterea lui a sporit treptat.
Ferdinand și Isabela creaseră un imperiu, iar în ultimii ani ai domniei lor s-au văzut presați de chestiuni de administrare și politică; erau preocupați de succesiune, astfel încât au încercat să lege coroana spaniolă de alte case regale din Europa. Din punct de vedere politic, asta se poate vedea din încercări de eliminare a influenței franceze, și de a uni întreaga Peninsulă Iberică. Până la începutul lui 1497 părea că toate piesele se potriveau: Juan, prinț de Asturia, moștenitorul tronului, s-a căsătorit cu Margareta de Austria, stabilind o legătură cu habsburgii. Fiica cea mare, Infanta Isabela, s-a căsătorit cu Manuel I al Portugaliei, iar Infanta Ioana s-a căsătorit cu alt prinț habsburg, Filip de Burgundia. Cu toate acestea, planurile lor pentru copii nu au dat roade. Juan a murit la scurt timp după ce s-a căsătorit; Isabela a murit la naștere și fiul ei Miguel a murit la vârsta de doi ani. Titlurile reginei Isabela au revenit fiicei sale Ioana cea Nebună, a cărui mariaj cu Filip cel Frumos a fost unul problematic. Isabela a murit în 1504 la Medina del Campo, înainte ca Filip și Ferdinand să devină inamici.
După moartea Isabellei în 1504, regatul a fost preluat de fiica lor, Ioana. Ferdinand a servit ca regent al acesteia în timpul absenței sale în Țările de Jos. Ferdinand a încercat să-și păstreze domnia permanentă dar a fost respins de nobilimea castiliană și înlocuit cu soțul Ioanei, care a devenit Filip I al Castiliei. După moartea lui Filip, în 1506, Ioana s-a presupus că devenise instabil psihic, iar Ferdinand a preluat din nou regența, conducând prin Francisco Jiménez de Cisneros, cancelarul Regatului. Carol, fiul Ioanei, a devenit rege al Aragonului în 1516, împreună cu mama sa ca regina cu numele, după mortea lui Ferdinand.
·         1503: Ferdinand I (n. ,[3][4][5][6][7] Alcalá de Henares, Spania – d. ,[3][4][5][6][7] Viena, Imperiul Habsburgic[3]) a fost un monarh din Casa de Habsburg. La moartea regelui Ludovic al II-lea, în 1526, a devenit rege al Boemiei și Ungariei, iar în 1556, la abdicarea fratelui său, împăratul Carol Quintul, a devenit împărat al Sfântului Imperiu Roman. A fost și principe al Transilvaniei între anii 1551-1556.
Deviza sa a fost Fiat justitia et pereat mundus: "Să se facă dreptate de-ar fi să piară pământul".
Tânărul Ferdinand în Spania, 1514.
Ferdinand s-a născut la Alcalá de Henares, la 40 de km de Madrid, ca al patrulea fiu al arhiducelui Filip cel Frumos și al infantei Ioana de Castilia. Ferdinand a împărțit aceeași zi de naștere cu bunicul matern, Ferdinand al II-lea de Aragon.
Fratele său a fost Carol Quintul, căruia i-a urmat la tronul imperial. De asemenea, a fost nepotul împăratului Maximilian I, care a încheiat o înțelegere cu regele Ungariei și Boemiei, Vladislav al II-lea, prin care Ferdinand al II-lea s-a căsătorit cu fiica acestuia Anna, refuzând prin aceasta o căsătorie propusă de Ioan Zapolya.
După moartea împăratului romano-german Maximilian, cu toate împotrivirile fratelui său Carol Quintul, a moștenit principatele (Austriei, Tirolului). Prin faptul că nu cunoștea limba germană, a avut dificultăți cu populația Vienei, ceea ce a condus la executarea conducătorilor răzvrătiților din Viena.
În anul 1526, după ce regele Ungariei, Ludovic al II-lea, moare în bătălia de la Mohács (1526), Ferdinand devine rege al Boemiei și Sileziei (1527). Nu reușește să ocupe tronul Ungariei, fiind în dispută cu Ioan Zapolya, care - cu ajutorul sultanului Soliman I (Magnificul) - este încoronat ca rege al Ungariei, vasală turcilor, care ocupa cetatea Buda (Budapesta), și mai târziu asediază fără succes Viena. În înțelegerea de la Oradea (1538) Ferdinand I îl recunoaște pe Ioan Zapolya ca rege al Ungariei. După moartea lui Ioan Zapolya (1540) fiul acestuia, Ioan Sigismund Zápolya, sub regența mamei sale Izabella și sprijinit de otomani, moștenește tronul. Prin aceasta Imperiul Otoman a reușit să-și extindă influența în vest și să frâneze expansiunea austriacă reprezentată de Ferdinand, care în 1531 este recunoscut de adunarea nobililor din Köln ca rege german. În Boemia, în bătălia de la Mühlberg (1547), Ferdinand a înnăbușit o revoltă a protestanților. Mai târziu fiul lui Ferdinand, Maximilian, simpatizează cu protestanții, ceea ce atrage după sine o serie de neînțelegeri. În 1556 Carol Quintula renunțat la tron, astfel că Ferdinand a devenit împărat. Cu toate că a fost un catolic convins, a recunoscut din timp influența tot mai puternică a protestanților, pe care i-a tolerat. Omul său de încredere în Transilvania și Ungaria a fost Peter Haller, primarul Sibiului.
Copii:
* 1604: Johann Rudolf Glauber (n. 10 martie 1604; d. 16 martie 1670) a fost un alchimist, farmacist și chimist german. Unii istorici ai științei l-au descris ca fiind unul dintre primii ingineri chimiști.[1] Pentru că a descoperit sulfatul de sodiu în 1625, compusul a fost denumit ulterior „sarea lui Glauber” în onoarea sa.
·         1628 – S-a născut Marcello Malpighi, medic şi fiziolog italian, inventatorul anatomiei microscopice. A utilizat printre primii microscopul, descoperind astfel vasele capilare şi glomerulele renale care îi poartă numele; (m.29.11.1694). Marcello Malpighi (n. 10 martie, 1628, Crevalcore – d. 29 noiembrie, 1694, Roma), medic italian, fondatorul anatomiei microscopice, histologiei, anatomiei vegetale și fiziologiei comparative.
·         1776: Luise Auguste Wilhelmine Amalie (Luisa Augusta Wilhelmina Amelia) (10 martie 1776 – 19 iulie 1810) a fost regină consort a Prusiei ca soție a regelui Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. În urma căsătoriei fericitului cuplu au rezultat nouă copii, inclusiv viitorii monarhi Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei și împăratul german Wilhelm I.
Moștenirea ei a devenit extraordinara întâlnire cu împăratul francez Napoleon I, la Tilsit, în 1806 - s-a întâlnit cu împăratul, fără succes, să pledeze pentru condiții favorabile după pierderile dezastruoase ale Prusiei în războaiele napoleoniene. Deja iubită de către supușii ei, după întâlnirea lor, Luise a devenit venerată. Moartea ei timpurie, la vârsta de treizeci și patru de ani "a prezervat tinerețea ei în memoria posterității", și l-a determinat pe Napoleon să remarce că regele "și-a pierdut cel mai bun ministru".
Ordinul Luise a fost fondat de către soțul ei patru ani mai târziu, ca o contrapartidă feminină a Crucii de Fier. În anii 1920 femeile conservatoare germane au fondat Liga Reginei Luise, și Luise însăși va fi folosită în propaganda nazistă ca un exemplu ideal de femeie germană.
Faimoasa statuie a Louisei (stânga) împreună cu sora ei Frederica de Mecklenburg-Strelitz, de Johann Gottfried Schadow. Inițial, statuia a fost considerată prea erotică și a fost interzisă publicului.[1]
Luise s-a născut la Hanovra, unde tatăl ei, Carol de Mecklenburg-Strelitz, era mareșal de brigadă și mai târziu guvernator-general al electoratului de Hanovra.[2] Mama ei era Prințesa Friederika de Hesse-Darmstadt. A fost a patra fiică și al șaselea copil al cuplului. Bunicii paterni erau Carol Ludovic Frederic de Mecklenburg-Strelitz și Elisabeta Albertine, Prințesă de Saxa-Hildburghausen. Regina Charlotte, soția regelui George al III-lea al Marii Britanii era mătușa ei paternă, deci regii George al IV-lea al Marii Britanii, William al IV-lea al Marii Britaniiși Ernest Augustus I de Hanovra erau verișorii ei primari.
Bunicii materni erau Georg Wilhelm de Hessen-Darmstadt și Maria de Leiningen-Dagsburg. Georg Wilhelm era fiul lui Ludovic al VIII-lea, Landgraf de Hesse-Darmstadt.
Luise era în mod special apropiată de sora ei Frederica, care era cu doi ani mai mică, și de singurul lor frate George. Luise și frații ei erau în grija guvernantei Fraulein von Wolzogen, o prietenă a mamei lor.[3] Când Luise avea șase ani, mama ei a murit. După decesul ducesei, familia a părăsit Leineschloss pentru Herrenhausen, numit uneori "Versailles în miniatură".[3]Ducele Charles s-a recăsătorit doi ani mai târziu cu sora mai mică a primei soții, Charlotte, cu care a avut un fiu, Charles. Luise și mama vitregă au fost apropiate însă aceasta din urmă a murit după un an de la căsătorie.[4] După decesul mamei vitrege, Luise care avea șase ani, împreună cu frații ei au fost trimiși să locuiască la bunica lor maternă, la Darmstadt, unde au fost crescuți simplu și cu accent pe educație și acte caritabile.[4]
A fost aleasă o nouă guvernantă, Madame Gelieux din Elveția, care le-a dat copiilor lecții de franceză. Ca majoritatea copiilor regali și aristocratici ai vremii, Luise vorbea fluent și literat câteva limbi în timp ce a neglijat limba germană nativă.[5]
De la vârsta de zece ani până când s-a măritat la 17 ani, Luise și-a petrecut timpul în prezența bunicii sale și a guvernantei, ambele bine educate și rafinate.[6] Când avea numai nouă ani, Luise a fost prezentă când poetul Friedrich Schiller a citit primul act din piesa Don Carlos pentru divertismentul curții, ceea ce a îndreptat-o pe Luise să îmbrățișeze cu dragoste limba germană ca limbă literară. Luise a iubit istoria și poezia și nu i-au plăcut doar lucrările lui Schiller ci și Goethe, Paul, Herder, Shakespeare, ca și tragediile Greciei antice.[7]
Când Luise avea 17 ani l-a întâlnit pe fiul regelui, Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm.[2][8] Prințul Moștenitor avea 23 de ani, era serios și religios.[9] Profund impresionat de frumusețea și caracterul ei nobil, Frederic Wilhelm a rugat-o să fie soția lui.[10] Fratele mai mic al prințului s-a îndrăgostit de Frederica așă că, la 24 aprilie 1793, la Darmstadt, s-au celebrat cele două logodne. Căsătoria Luisei cu Frederic Wilhelm a avut loc în același an la 24 decembrie la Palatul Regal din Berlin; două zile mai târziu, a avut loc căsătoria Fredericăi cu prințul Ludwig Karl.
Louise și Frederic Wilhelm, 1794, la un an după căsătorie.
Sosirea Louisei la Berlin, capitala Prusiei, a cauzat senzație și a fost întâmpinată cu o mare recepție de către cetățenii orașului.[1][11] Socrul Louisei, regele Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei, a dăruit cuplului Palatul Charlottenburg însă prințul moștenitor și soția lui au preferat să locuiască la Palatul Paretz, situat în afara orașului Potsdam. Căsnicia a fost una fericită iar Luise era iubită de rege care o numea "prințesa prințeselor" și i-a dăruit un palat în Oranienburg.[12]
Prințesa Moștenitoare a văzut ca o datorie a ei să-și sprijine soțul în toate preocupările sale, iar cuplul s-a bucurat cântând împreună și citind din Shakespeare și Goethe.[8][13] Curând Luise a rămas însărcinată însă a născut un copil care a decedat la 1 octombrie 1794. Au urmat nouă copii sănătoși într-o succesiune rapidă, deși doi au murit în copilărie: Prințul Moștenitor Frederic Wilhelm (1795), Prințul Wilhelm(1797), Prințesa Charlotte (1798), Prințesa Frederica (1799), Prințul Carol (1801), Prințesa Alexandrine (1803), Prințul Ferdinand (1804), Prințesa Louise (1808) și Prințul Albert (1809)
a 16 noiembrie 1797, după decesul tatălui său, Prințul Moștenitor i-a succedat la tron ca regele Frederic Wilhelm al III-lea. Cuplul a trebuit să abandoneze solitudinea de la Paletz și să locuiască la curtea regală.[13] Au început un tur al provinciilor din estul țării din două motive: regele a vrut să se familiarizeze cu noile lor probleme, și a vrut să-o prezinte oamenilor săi pe regină.[14] Luise a fost primită peste tot cu festivități. Pentru prima dată în istoria Prusiei, regina a apărut ca o personalitate publică sărbătorită și a ocupat un rol mult mai proeminent decât predecesoarele ei.[1]
După ascensiunea soțului ei, Luise a dezvoltat multe legături cu miniștrii și a devenit o figură puternică în cadrul guvernului fiind privită cu respect și afecțiune.[2][15] Chiar de la începutul domniei sale, noul rege s-a consultat cu Luise pe probleme de stat [16].
Regina Luise cu soțul și copiii, c. 1806.
Frederic Wilhelm a fost ezitant și prudent, a urât războiul, menționând în 1798, "Am oroare de război și ... știu că nimic nu e mai mare pe pământ decât menținerea păcii și liniște acesta fiind singurul sistem potrivit pentru fericirea omenirii".[17] În conformitate cu Pacea de la Basel, Frederic Wilhelm a favorizat neutralitatea în primii ani de conflict cu revoluționara Primă Republică Franceză, care a evoluat în războaiele napoleoniene (1803-1815); el a refuzat diversele presiuni pentru a fi de o anumită parte a Războiul celei de-A Doua Coaliții.[17] Luise a susținut acest punct de vedere. În cele din urmă, regele a consultat mai multe opinii diferite de cele le reginei și ale miniștrilor și a intrat într-o alianță cu Napoleon, care tocmai câștigase Bătălia de la Austerlitz (1805).[18]
Baronul vom Stein, membru al birocrației, și care detesta fosta neutralitate a țării, a căutat să reformeze organizarea guvernului de la favoarizarea bazată pe nepotismîntr-un guvern ministerial responsabil.[19] El a pregătit un document pentru rege într-un limbaj puternic detaliind reformele administrative necesare, cum ar fi stabilirea unei linii clare de responsabilitate în rândul miniștrilor; totuși, această lucrare nu a ajuns la Frederic Wilhelm, deoarece Stein i-a dat documentul primului general Ernst von Rüchel, care, la rândul său, i l-a dat reginei în primăvara anului 1806. Deși Luise era de acord cu conținutul său, ea a crezut că e "prea violent și pasionat" pentru rege
Regina Luise în costum de călărie, c. 1810.
Asupra Prusiei au fost impuse restricții dure, cum ar fi o indemnizație masivă de mai multe milioane de franci. Ocupația franceză a Prusiei a avut un efect devastator asupra Luisei. Regina a recunoscut că țara sa adoptivă depindea de tăria ei morală și ca o consecință, Luise și-a recăpătat vechiul ei optimism, adesea ocupându-se de fiul ei cel mare pregătindu-l pentru rolul său de viitor rege.[8] În anii care au urmat, Luise a sprijinit eforturile de reformare ale guvernului efectuate de Stein și Hardenberg, precum și cele ale lui Gerhard von Scharnhorst și August Neidhardt von Gneisenau, de a reorganiza armata.[13][34]
În 1808 pentru că era considerat nesigur ca familia regală să se întoarcă la Berlin, și-au petrecut vara în apropiere de Königsberg. În iarna lui 1808, Țarul Alexandru I i-a invitat pe rege și pe regină la St. Petersburg, unde Luise a fost primită în camere somptuos decorate. "Nimic nu mă mai orbește", a exclamat ea la întoarcerea în Germania [35] Luise a fost bolnavă în cea mai mare parte din acel an, dar a revenit cu regele la Berlin după o absență de trei ani; regina a ajuns într-un transport însoțită de cele două fiice ale sale, Charlotte și Alexandrine și fiul cel mic, Charles, și a fost întâmpinată de către tatăl ei la Palatul Charlottenburg - reședința pe care Napoleon și comandanții săi au deposedat-o de tablouri, statui, manuscrise și antichități.[13][36]
La 19 iulie 1810, în timp ce-și vizita tatăl la Strelitz, regina a murit în brațele soțului ei de o boală neidentificată.[2][8] A fost înmormântată în grădina Palatului Charlottenburg. Frederic Wilhelm nu s-a recăsătorit până în 1824, când a făcut o căsătorie morganatică cu amanta sa Auguste von Harrach, explicând: "Compania și simpatia femelor mi-au devenit necesare, deci trebuie să mă recăsătoresc".[37] După moartea sa, la 7 iunie 1840, Frederic Wilhelm a fost înmormântat lângă regina Louise.
·         1788: Joseph von Eichendorff, scriitor german (d. 1857)
* 1794: Infantele Francisco de Paula al Spaniei (Francisco de Paula de Borbón; 10 martie 1794 - 13 august 1865) a fost cel mai mic fiu al regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a soției sale, Maria Luisa de Parma.
Infantele francisco de Paula de Francisco de Goya
Născut la 10 martie 1794 la Palatul regal Aranjuez, Infantele Francisco de Paula a fost al 14-lea copil al regelui Carol al IV-lea al Spaniei (1748–1819) și a soției sale, Maria Luisa de Parma (1751–1819), o nepoată a regelui Ludovic al XV-lea al Franței.[1] El a primit numele de Francisco de Paula Antonio Maria.[1]
Părinții săi se căsătoriseră cu 29 de ani mai înainte și Francisco de Paula a fost ultimul copil al cuplului. Ca cel mai mic copil într-o familie numeroasă, el a fost favoritul mamei sale.[2] Tatăl său, regele Carol al IV-lea, avea o pasiune pentru vânătoare și pentru colecții de ceasuri și era puțin interesat de treburile politice.[3] El a deținut un rol pasiv în conducerea propriului regat, lăsând guvernul soției sale și a prim-ministru Manuel Godoy.
Regina Maria Luisa l-a dominat pe rege. Lipsită de perspicactatea politică necesară pentru a deține puterea pe cont propriu, Maria Luisa a încredințat conducerea guvernului lui Godoy, care a crescut în importanță foarte mult..[3] Zvonurile de la curte atribuiau paternitatea lui Francisco de Paula și a surorii sale Maria Isabel, nu regelui ci lui Godoy.[1] Totuși, istoricii și biografii recenți au găsit că aceste bârfe nu puteau fi dovedite și erau puțin probabile.[2][4]
Copil fiind, Francisco de Paula a fost blond cu ochi căprui și cu o expresie simpatcă.[5] În primăvara anului 1800, la vârsta de șase ani, el a fost pictat cu familia sa de Francisco Goya în portretul Carol al IV-lea al Spaniei și familia sa.[5]
Educația lui Francisco de Paula a fost diferită de cea oferită celor doi frați mai mari Ferdinand, Prinț de Asturia și Infantele Don Carlos.[6] Planul de studii a fost inspirat de teoriile pedagogice ale lui Johann Heinrich Pestalozzi.[6] Încercând să pună în aplicare acest sistem de învățământ în întreaga Spanie, Godoy a convins cuplul regal să-l aplice și fiului lor cel mai mic.[6] Deși părinții lui i-au destinat lui Francisco de Paula să urmeze o carieră în marina spaniolă, educația infantelui a fost întreruptă brusc de intervenția lui Napoleon în Spania.[6]
Sub pretextul de a rezolva diferendele dintre Carol al IV-lea și fiul său cel mare, Ferdinand al VII-lea, care a preluat guvernarea după revolta de la Aranjuez, Napoleon i-a invitat pe tatăl și pe fiu la o întâlnire în Bayonne, Franța, punând presiune pe amândoi să renunțe la coroana spaniolă pentru el.[7] După atingerea obiectivului său, Napoleon a dat Spania fratelui său Joseph Bonaparte și a ordonat membrilor familiei regale spaniole să plece în exil în afara țării
Pentru următorii șase ani toți membrii familiei regale spaniole au trăit în exil. Ferdinand al VII-lea, fratele său Infantele Don Carlos și unchiul lor, Infantele Don Antonio, au stat sub supraveghere atentă la Château de Valençay.[10] Francisco de Paula, încă un adolescent, a fost singurul copil căruia i s-a permis să-și însoțească părinții în exil în Franța.
Regele Carlos al IV-lea, regina și infantele Francisco de Paula, urmați întotdeauna de Godoy, au fost instalați la Château de Compiègne la nord-est de Paris. Căutând un climat mai cald, ei s-au mutat în octombrie 1808 la Marsilia.[11] Au petrecut următorii patru ani acolo, în condiții din ce în ce tensionate. Sora infantelui, regina Etruriei, a fost închisă într-o mănăstire la Roma de către Napoleon. Pentru a fi mai aproape de ea, părinții lui Francisco de Paula s-au mutat împreunî cu fiul lor la Roma în iulie 1812. S-au stabilit la Palazzo Borghese. În timpul celor O Sută de Zile care au urmat după evadarea lui Napoleon din insula Elba, Murat, care a devenit rege al Neapole din 1808 a mers la Roma în numele împăratului. Familia a fugit la Verona. După înfrângerea finală a lui Napoleon, familia regală s-a mutat din nou la Palazzo Barberini din Roma.[12]
În timp ce era în exil, educația lui Francisco de Paula a fost neglijată. Godoy, care împărțea aceeași casă cu familia regală demisă, i-a predat câteva lecții. La Roma, părinții lui Francisco de Paula au încercat să-l îndrepte spre o carieră în Biserică. El a purtat haine religioase de zi cu zi și Papa s-a oferit să-l facă cardinal. Cu toate acestea Francisco de Paula nu a avut nici o înclinație reală pentru viața clericală.[13]
Infantele a părăsit Roma la 22 noiembrie 1816. La Lyon în drum spre Spania, Francisco de Paula a devenit implicat într-un scandal care a deraiat călătoria.[14] S-a descoperit că el și-a luat ca iubită amanta unuia dintre slujitorii lui, care a profitat financiar de situație.[14] Infantele a cerut iertare. Ferdinand al VII-lea și-a iertat fratele dar a întârziat revenirea sa la Madrid, cerându-i să mai petreacă timp la alte curți europene.[15] Următoarele șaptesprezece luni, infantele a vizitat Paris, Bruxelles, Amsterdam, Frankfurt, Berlin, Weimar, Leipzig, Dresda, Praga și Viena.[15] Au existat planuri de căsătorie cu prințesa de Saxonia. În decembrie 1817, Carlos al IV-lea i-a propus lui Francisco să se căsătorească cu una din fetele gemene ale regelui Bavariei.[16] Niciunul din aceste două proiecte nu s-a finalizat. Infantele a vrut să se căsătorească cu nepoata lui, Maria Luisa Carlota de Parma, pe atunci în vârstă de 14 ani. Mama prințesei, Maria Luisa, s-a opus căsătoriei considerând că fratele ei în vârstă de 22 de ani era prea necugetat pentru fiica ei. În martie 1818, Ferdinand al VII-lea, presat de soția sa Isabel de Braganza, a ordonat ca fratele său să se întoarcă în Spania.
Infantele Francisco de Paula și soția sa Prințesa Luisa Carlota de Bourbon-Două Sicilii
Infantele Francisco de Paula s-a întors în Spania în aprilie 1818.[16] Ferdinand al VII-lea nu a permis fratelui său să ocupe o poziție de comandă în armara spaniolă așa cum și-ar fi dorit Francisco, însă l-a acoperit cu onoruri și privilegii.[16] Infantele a primit titlul de Duce de Cadiz și făcut Cavaler a ordinelor de Santiago, Calatrava, Alcantara și Montesa, și a primit mari proprietăți în Spania. A primit ordinul francez al Sfântului Sprit și a fost numit membru de onoare a Academiei Regale de Arte.[16]
Ca Infante Francisco s-a stabilit la Palatul regal. Tatăl său, cu puțin înainte să moară, a negociat căsătoria lui Francisco cu nepoata sa, Prințesa Luisa Carlotta de Neapole și Sicilia.[17] Acest lucru s-a petrecut cu consimțământul lui Ferdinand al VII-lea.[17] Luisa Carlotta era fiica cea mare a regelui Francisc I al celor Două Sicilii și a Maria Isabel a Spaniei, sora infantelui Francisco.[18] Cuplul s-a căsătorit prin procură la 15 aprilie 1819.[17] La 14 mai, Luisa Carlotta a ajuns la Barcelona.[17] Nunta a avut loc la 9 iunie 1819 la Palatul regal din Madrid.[17] Francisco de Paula avea 25 de ani iar Luisa Carlotta numai 15. Ea era plină de viață, plină de duh, cu o voință puternică, temperată și ambițioasă. Luisa Carlotta și-a dominat rapid soțul, a câștigat inima regelui, și a început să nască copii cărora li sa acordat rangul și statutul de infanți ai Spaniei.[19] Între 1820 și 1834 cuplul a avut unsprezece copii. Familia a locuit într-o aripă a palatului regal din Madrid și, de asemenea, a petrecut perioade de timp la palatele din La Granja, Aranjuez și Sevilla.[20]
Infantele Francisco de Paula al Spaniei
Poziția lui Francisco de Paula și a soției sale la curte era, totuși, una modestă. Infantele era al cincilea în linia de succesiune - după fratele său Don Carlos și cei trei fii ai lui Don Carlos. Sperând să aibă descendenți, Ferdinand al VII-lea, care nu avea copii de la primele două soții, s-a căsătorit pentru a treia oară, la patru luni după nunta lui Francisco. În timpul anilor 1820 Spania a fost o țară în criză politică permanentă, care s-a confruntat cu dificultăți economice. Economia a fost devastată în timpul războiului de independență din Franța și de pierderea coloniilor spaniole din America continentală. Tensiunile politice constante între liberali și conservatori au continuat. În această luptă politică, Francisco de Paula, recunoscător, loial și subordonat fratelui său regele, a sprijinit politicile conservatoare ale lui Ferdinand al VII-lea.[21] Cu toate că punctele de vedere politice ale infantelui au fost moderate, partidul ultra-regalist de la curte îl privea ca un liberal.[22][23]
Cu o personalitate placidă, infantele Francisco de Paula a fost mai interesat de artă decât de ​​politică. Infantelr care în copilărie a primit lecții de desen de la un pictor de curte, miniaturistul Antonio Carnicero, a fost el însuși un pictor amator. Unele dintre lucrările sale au supraviețuit. Până în 18-8 când a fost forțat să părăsească Spania într-un nou exil, a primit lecții de muzică de la Pedro Anselmo Marchal și lecții de vioară de la Francesco Vaccari.[24] De asemenea, infantele avea o bună voce de bass. Camerele sale de la palatul regal erau un loc de întâlnire pentru muzicieni și cântăreți.[25]
Din tinerețe până la sfârșitul vieții sale, Francisco de Paula a adunat o colecție vastă de muzică, care a inclus aproape 700 de note.[26] Această colecție, achiziționată de Biblioteca Națională a Spaniei, a fost păstrată până în zilele noastre.[27] Când Ferdinand al VII-lea a creat Conservatorul regal din Madrid în 1830, infante a fost făcut membru de onoare

Infantele Francisco de Paula (fotografie făcută de Infantele Sebastian)
Regele Ferdinand al VII-lea a rămas fără copii în timpul anilor 1820. Cea de-a treia soție, Maria Josepha de Saxonia era stearpă. Era de așteptat ca cel de-al doilea frate, Infantele Carlos, să-i succeadă. Religios și conservator, Don Carlos era căsătorit cu infanta portugheză Maria Francisca de Braganza. Cuplul avea trei fii. Infantele Francisco de Paula a susținut punctele de vedere politice absolutiste ale fratelui său chiar dacă propriile puncte de vedere erau liberal moderate, însă energica sa soție l-a târât în mod constant în lupte politice interminabile.
Luisa Carlotta, deși în mod constant însărcinată, a fost băgăcioasă și cu un interes deosebit în treburile de stat.[28] Cum ea a avut o ranchiună împotriva Mariei Francisca și a surorii Mariei Francisca, Maria Teresa, Printesă de Beira (văduva vărului lui Francisco de Paula, a Infantelui Pedro Carlos), Luisa Carlotta era determinată să evite ca Don Carlos să devină succsesorul regelui Ferdinand al VII-lea după moartea acestuia.[29]
Oportunitatea a apărut odată cu decesul reginei Maria Josepha în mai 1829. Aflată în termeni buni cu cumantul ei, Luisa Carlotta l-a convins pe rege să se căsătorească cu sora ei, Maria Christina a celor Două Sicilii. Nunta a avut loc în decembrie în același an. Cuplul a avut două fiice, dintre care fiica cea mare, Isabella, a devenit prințesă moștenitoare grație intervenției Luisei Carlotta. Don Carlos și familia acestuia s-au opus schimbărilor în linia de succesiune și au trebuit să părăsească țara.[30] Ferdinand al VII-lea a murit la scurt timp, la 29 septembrie 1833.
La ascensiunea pe tronul spaniol a Isabelei a II-a, în vârstă de trei ani, sub regența reginei Maria Christina, Infantele Francisco de Paula a fost dezamăgit că nu a fost inclus în noul guvern. La trei luni după moartea lui Ferdinand al VII-lea, Maria Christina s-a căsătorit morganatic cu un sergent din garda regală. Luisa Carlotta s-a certat cu sora ei în legătură cu această căsătorie. În câteva luni, Don Francsico și soția lui au început să conspire împotriva regentei cu sprijinul liberalilor. Spania a fost aruncată în criză cum Don Carlos și adepții săi ultra-regaliști au încercat să preia puterea prin forță, acest lucru ducând la declanșarea unui război civil (1833-1839).
Maria Christina s-a menținut la putere cu ajutorul moderaților. Ea și-a pierdut încrederea în ambițioasa ei soră și atunci când, în 1837 Don Francisco a pretins un loc în Senat, Maria Christina a refuzat să aprobe numirea sa. Acest lucru a cimentat dușmănia dintre Luisa Carlotta și sora ei, regina regentă.[31] Relația lor nu s-a mai recuperat niciodată. În următorii cinci ani Francisco de Paula și soția sa au intrigat împotriva Mariei Christina, subminându-i puterea. Din cauza acestor intrigi politice Maria Christina a ordonat Infantelui Francisco și familiei sale să se mute în străinătate.[32]
În primăvara anului 1838 Infantele Francisco de Paula, soția și copii săi s-au stabilit în exil în Franța însoțiți de secretarul particular al Infantelui, contele de Parcent.[32] Ei au deținut o poziție importantă la curtea regelui Louis Philippe al Franței, a cărui soție, regina Maria Amalia, era mătușa Infantei Luisa Carlotta. Ducesa de Dino care l-a cunoscut pe Don Francisco de Paula și familai acestuia la curtea franceză i-a descris astfel: "Infanta este foarte corectă, cu o față care, deși spălată, este totuși aspră, cu un mod dur de a vorbi. Deși a fost foarte politicoasă m-am simțit foarte rău cu ea. Soțul ei este roșcat și urât, și întregul trib de mici infanți, băieți și fete, sunt extrem de detestabili".
Între timp în Spania regenta Maria Cristina a fost forțată să renunțe la regență și a plecat în exil în Franța în 1840. Căderea de la putere a Mariei Cristina a deschis oportunitatea pentru Infantele Francisco de Paula de a se întoarce în Spania. Odată ajunși în Spania, cuplul a sperat să exercite influență asupra noii regine și au făcut planuri de a o căsători pe Isabella a II-a și pe sora ei, Infanta Luisa Fernanda cu fiii lor, Infanții Don Francisco de Asís și Don Enrique.
Infantele Francisco de Paula al Spaniei în ultimii ani
La 29 ianuarie 1844, Luisa Carlotta a murit brusc de rujeolă, la vârsta de 39 de ani. Infantele și-a dorit să se recăsătorească și a cerut-o pe cumnata și nepoata lui, Prințesa Maria Carolina de Bourbon-Două Sicilii, însă planul s-a fructificat.[33] Și-a reînnoit planul de a-și căsători nepoatele cu fiii săi, însă nu a avut succes. Sub presiunea diplomației franceze, Maria Cristina, care personal îl displăcea pe nepotul ei Francisco de Asis, a acceptat căsătoria dintre regina Isabella cu vărul ei. Antoine, Duce de Montpensier, fiul cel mic al regelui Louis Philippe al Franței, a fosr ales pentru a fi soțul Infantei Luisa Fernanda. Respinsul Don Enrique a fost implicat într-o conspirație și a trebuit să plece în exil.[34]
Cum fiul său Francisco de Asis a devenit rege consort la 10 octombrie 1846, poziția lui Francisco de Paula la curte a crescut în importanță. El era plăcut de Isabella a II-a și de una din fiicele lui, Infanta Josepha, care a devenit prietenă bună cu regina. Totuși, mariajul dintre fiul și nepoata sa nu a fost unul fericit. În 1849, Infantele Francisco de Paula a încercat să intervină să-i împace pe cei doi soți. El s-a situat de partea reginei, dat pentru că, în același timp, el a sugerat formarea unui cabinet cu membri ai Partidului Progresist, guvernul moderat l-a expulzat din Spania.[33] În 1850 i s-a permis să se întoarcă.[35]
Întors în Spania, Infantele Francisco de Paula a fost implicat într-un scandal. El a fost găsit jucând jocurile sexuale cu două femei în timp ce era legat la ochi.[36][37] În cele din urmă, la vârsta de 58 de ani, la 19 decembrie 1852, la Madris, Francisco de Paula s-a căsătorit morganatic cu eresa de Arredondo y Ramirez de Arellano. Ea era o bună dansatoarea, vârsta este necunoscută însă era mult mai tânără decât soțul ei.
Cuplul a avut un fiu, Ricardo María de Arredondo, născut la o săptămână după nuntă, la 26 decembrie 1852. Copilului nu i s-a permis să poarte numele de Bourbon și a primit titlul de Duce de San Ricardo de la Isabella a II-a în 1864.[36] El a primit numele de Francisco de Paula Antonio Maria.[38] Al doilea mariaj a duart 12 ani și a fost unul fericit. În scrisori și documente Infantele a lăudat devotamentul soției sale. Au trăit o viață discretă la palatul San Juan. La mai puțin de un an după decesul celei de-a doua soții, Infantele Francisco de Paula a murit de cancer de colon la 13 august 1865. Și-a dorit să fie înmormântat la biserica San Francisco însă a fost înmormântat la Escorial datorită rangului său.
Francisco de Paula s-a căsătorit la 12 iunie 1819 la Madrid cu nepoata sa, Prințesa Luisa Carlotta de Neapole și Sicilia, fiica lui Francisc I al celor Două Sicilii și a Mariei Isabel a Spaniei. Ei au avut 11 copii:
Infantele Francisco de Paula s-a căsătorit morganatic la 19 decembrie 1852 cu Teresa de Arredondo y Ramirez de Arellano. Ei au avut un fiu:
  • Ricardo María de Arredondo (1852–1872), Dude de San Ricardo. A murit de tânăr, necăsătorit.
* 1795: Johann Martin Honigberger (n. 10 martie 1795, Brașov - d. 18 decembrie 1869, Brașov) a fost un medic și farmacist sas originar din Transilvania, având preocupări legate de farmacie, medicină (cu diferitele ei ramuri în care se specializează pe rând), arheologie, numismatică și botanică.
Johann Martin Honigberger s-a născut la data de 10 martie 1795 în orașul Brașov (pe atunci în Imperiul Habsburgic). A urmat studii la Liceul Johannes Honterus din Brașov, după absolvirea cărora a intrat ca ucenic într-o farmacie brașoveană din Piața Sfatului, continuându-și apoi studiile și practica la o farmacie din Bistrița.
Timp de jumătate de secol, dr. Honigberger a întreprins cinci călătorii în India, trei în Europa și una în Asia, având o viață plină de aventuri și cu multe acțiuni de pionierat. În anul 1815 a plecat spre Constantinopol, unde a devenit medicul personal al sultanului; a cutreierat Europa, Rusia, Turcia, Siria, Ierusalimul și ajungând în cele din urmă la Cairo. De acolo se îndreaptă apoi spre Bagdad, ajungând în anul 1829 în orașul indian Lahore, unde va rămâne timp de patru ani ca medic de curte al maharajahului Ranjit Singh.
Revine în țară în anul 1834, ajungând la Brașov, dar stă puțin acolo și face o călătorie europeană cu perioade scurte de stabilire la Viena, Paris și Londra, timp în care îl vizitează pe doctorul Samuel Hahnemann, părintele homeopatiei. Între anii 1836-1838 se află la Constantinopol, unde aplică tratamentul homeopatic al dr. Hahnemann. El a practicat atât medicina convențională, cât și cea homeopată în Transilvania, precum și în Bulgaria, Turcia, India și Pakistan. În Kașmir a căutat plante miraculoase, iar la Alep a introdus noi metode de vaccinare antivariolică.
În anul 1838 pleacă din nou spre Lahore, unde ajunge în 1839, după o călătorie plină de peripeții. S-a îmbolnăvit de holeră și a reușit să se vindece singur, cu ajutorul homeopatiei. El a fondat în Lahore și mai târziu în Calcutta unul dintre primele spitale unde oamenii săraci erau îngrijiți fără a li se cere bani. Metodele sale de tratare a cazurilor de holeră și ciumă erau inovatoare, iar la Calcutta a luptat pentru combaterea unei epidemii de holeră. A publicat la Viena în anul 1838 un tratat despre ravagiile balcanice și asiatice ale holerei.
Deoarece în anul 1849 statul indian Punjab a fost anexat posesiunilor engleze, Honigberger se îndreaptă iarăși spre Europa. A fost un reputat orientalist, arheolog, botanist și numismat, fiind ales ca membru în Société Asiatique în anul 1835, cu mulți ani înainte de Constantin Georgian și Mircea Eliade. El și-a publicat memoriile la Londra. Dr. Honigberger cunoștea 17 limbi, printre care germana, latina, franceza, engleza, turca, araba, persana, hindi și cașmireza.
A murit la data de 18 decembrie 1869 în Brașov (pe atunci Kronstadt) și a fost îngropat în cimitirul evanghelic din centrul orașului.
* 1798: Pierre Frédéric Sarrus (n. , Saint-Affrique, Franța – d. , Saint-Affrique, Franța) a fost un matematician francez.
Sarrus a fost profesor la Universitatea din Strasbourg, Franța (1826-1856) și membru al Academiei Franceze de Științe din Paris (1842). Este autorul mai multor tratate și descoperitorul unei reguli matematice, care îi poartă numele, cu ajutorul căreia se poate calcula determinantul unei matrici pătratice de gradul 3.
·         La 10 martie 1833 la Miclăuşeni, judeţul Iaşi, Moldova, s-a născut Dimitrie Alexandru Sturdza Miclăuşanu, academician, om politic român, de 4 ori prim-ministru al României (între anii 1895-1909), preşedintele Academiei Române (1882-1884). Dimitrie Alexandru Sturdza a jucat un rol important în afacerile interne ale României începînd din perioada de preunificare a principatelor Moldovei şi Valahiei pînă la Răscoala ţărănească din 1907. Descendentul unei mari familii boiereşti din Moldova, Sturza, a participat în anii 1857-1858 la în calitate de secretar la organizarea divanului ad-hoc în Moldova şi apoi al căimăcămiei în trei, pregătind fundalul pentru unificarea principatelor Moldovei şi Valahiei.  Deşi după Unire domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl alege ca secretar personal al său, în scurt timp Sturdza îi va deveni adversar. În 1866 a făcut parte din monstruoasa coaliţie înlăturîndu-l de la putere pe Alexandru Ioan Cuza şi instalîdu-l ulterior pe Carol de Hohenzollern-Singmaringen, primul rege al României. În cabinetele Ion Ghica şi Ion Brătianu a deţinut cîteva ministere precum ministerul de externe în 1883, semnînd tratatul secret între Austro-Ungaria şi Germania. Din 1892 a fost preşedintele Partidului Liberal din România fiind prim-ministru în anii 1895-1896, 1897-1899, 1901-1904 şi 1907-1908. Ultimul său mandat de prim-ministru a fost marcat de Răscoala ţărănească din 1907, soldată cu o mare cruzime şi mii de vieţi omeneşti. Mulţi ani consecuv, Dimitrie Alexandru Sturdza a fost secretar general al Academiei Române şi a publicat numeroase studii de istorie. Dimitrie Alexandru Sturdza s-a stins din viaţă la 21 octombrie 1914 (8 octombrie 1914, stil vechi) la Bucureşti, România, la vîrsta de 81 ani.

·         1833: Pedro Antonio de Alarcón, scriitor spaniol (d. 1891)
·         1845: Alexandru al III-lea al Rusiei (n. 10 martie 1845 - d. 1 noiembrie 1894) a fost împărat al Rusiei din 14 martie 1881 până la decesul său în 1894.
Spre deosebire de tatăl său, Alexandru al III-lea a fost de-a lungul întregii sale domnii un împărat conservator care a dus pe culmi noi principiul „Autocrație, ortodoxie și naționalism” al lui Nicolae I. Un slavofil convins, Alexandru al III-lea a crezut că Rusia poate fi salvată de la haos prin îndepărtarea rușilor (în frunte chiar cu el) de influența occidentală subversivă.
Cel mai important sfătuitor al țarului a fost Constantin Petrovici Pobedonosțev, profesor particular al lui Alexandru al III-lea și al fiului acestuia, Nicolae al II-lea, și conducătorul Sfântului Sinod din 1880 până în 1895. El îi învățase pe elevii lui imperiali să se teamă de libertatea cuvântului și de presă și să urască democrația, constituția și sistemul parlamentar. În timpul lui Pobedonosțev, revoluționarii au fost persecutați, iar politica de rusificare a căpătat o dezvoltare copleșitoare în tot imperiul. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, s-a consfințit alianța cu Franța republicană, Rusia bucurându-se de credite importante din această țară pentru dezvoltarea industriei naționale.
Țareviciul Alexandru, 1865
Alexandru și Maria Feodorovna
Alexandru al III-lea s-a născut la Sankt Petersburg, al doilea fiu al Țarului Alexandru al II-lea și al soției lui Prințesa Maria de Hesse și de Rin.
În timpul primilor 20 de ani de viață, Alexandru avea șanse mici să succeadă pe tronul Rusiei deoarece era al doilea fiu al Țarului iar fratele său mai mare, Țareviciul Nicolae Alexandrovici al Rusiei părea să aibă o constituție robustă. Chiar și atunci când acest frate mai mare a arătat primele simptome de sănătate delicată, ideea că el ar putea muri nu a fost niciodată luată în serios; Țareviciul Nicolae a fost logodit cu Prințesa Dagmar a Danemarcei.
În aceste condiții, lumea era concentrată pe educația lui Nicolae ca Țarevici în timp ce Alexandru a primit numai o instruire superficială și insuficientă, o pregătire pentru un Mare Duce obișnuit, care nu a mers dincolo de învățământul secundar, cu cunoștințe de franceză, engleză, germană și pregătire militară.
Pentru un copil, avea o forță musculară puțin comună: "Era Hercule al familiei".[2].
Relațiile cu tatăl său au fost marcate de dezaprobarea legăturii tatălui său cu Ecaterina Dolgorukova. Alexandru a devenit moștenitor al tronului odată cu moartea bruscă a fratelui mai mare, Țareviciul Nicolae în 1865, perspectiva suirii lui Alexandru pe tronul Rusiei într-un viitor mai apropiat sau nu, îngrozindu-i pe profesorii lui.[3]. Atunci a început să studieze principiile de drept și de administrare cu Constantin Pobedonosțev, care era profesor de drept civil la Universitatea din Moscova și care mai târziu (în 1880) a devenit procuror șef la Sfântul Sinod.
Pobedonosțev, cunoscut pentru conservatorismul său extrem, a trezit în elevul său foarte puțină dragoste pentru studii abstracte sau pentru un efort intelectual prelungit însă el a influențat caracterul domniei lui Alexandru prin insuflare în mintea tânărului, a convingerii că zelul pentru ortodoxia rusă era un factor esențial a patriotismului rus.
Se spune că Țareviciul Nicolae și-a exprimat dorința ca mireasa lui, Prințesa Dagmar a Danemarcei, ar trebui să se căsătorească cu succesorul său. Această dorință a devenit realitate la 28 octombrie/9 noiembrie la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg când Alexandru s-a căsătorit cu Prințesa Danemarcei. Cu această ocazie, Ceaikovski a compus Uvertura sărbătoririi Imnului Național danez
Căsătoria a fost una fericită și a rămas una senină până la sfârșit. Spre deosebire de mariajul părinților lui Alexandru, nu a existat adulter în acest mariaj.
Pe parcursul anilor când a fost moștenitor (1865 - 1881), Alexandru nu a jucat un rol proeminent în afacerile publice, însă el a arătat că are câteva idei care nu coincid cu cele ale guvernului. După ce s-a căsătorit a trăit retras la Palatul Anitchkov.
La 13 martie 1881, tatăl lui Alexandru, Țarul Alexandru al II-lea, a fost asasinat de membrii unei organizații teroriste, Narodnaia Volia (Libertatea (sau Voința) Poporului). Țareviciul Alexandru i-a succedat tatălui său pe tronul imperial al Rusiei. El și Maria Feodorovna au fost oficial încoronați ca Țar și Țarină la 27 mai 1883.
Alexandru a preferat să se încreadă în sfaturile unui mic grup de demnitari printre care se numărau Pobedonosțev și contele Dmitri Tolstoi, care a devenit ministru de interne în 1882. Ei au încurajat maniera dominatoare de guvernare abordată de împărat. Alexandru era convins că reformele tatălui său slăbiseră monarhia și a adoptat ideologia Naționalismului Oficial preferată de bunicul lui, Nicoale.
Toate reformele interne ale lui Alexandru al III-lea au fost să inverseze liberalizarea societății care a avut loc sub domnia tatălui său. Ideea politică a lui Alexandru a fost o națiune compusă dintr-o singură naționalitate, limbă și religie precum și o singură formă de administrare.
A încercat să realizeze acest ideal prin instituirea obligativității predării în limba rusă în întreg Imperiu, inclusiv a germanilor, polonezilor și a altor subiecți non-ruși (cu excepția finlandezilor); prin extinderea ortodoxiei și distrugerea instituțiilor religioase germane, poloneze și suedeze; prin slăbirea iudaismului și persecutarea evreilor.
În august 1881 a fost emis Regulamentul Temporar al Măsurilor pentru Siguranța Statului. Regulamentul, care a rămas în vigoare până în 1917, conferea puteri sporite poliției. Cenzura a fost înăsprită în 1882 și Statutul Universităților din 1884 a readus învățământul superior sub controlul direct al statului.
A fost încălcată separarea puterii executive de cea legislativă stabilită de Alexandru al II-lea în 1864 prin crearea funcției de Căpitan Civil, care era un demnitar salariat însărcinat cu supravegherea vieții țăranilor, acesta deținând în plus și calitatea de judecător de pace.
Încurajată de succesul asasinării împăratului Alexandru al II-lea, organizația teroristă Narodnaia Volia a început să plănuiască asasinarea lui Alexandru al III-lea. Complotul a fost descoperit de Ohrana și cinci dintre conspiratori - inclusiv Alexandru Ulianov, fratele mai mare al lui Lenin - au fost capturați și spânzurați la 8 mai/20 mai 1887. La 17/29 octombrie 1888 trenul imperial a deraiat la Borki. În momentul accidentului, familia imperială se afla în sala de mese. Acoperișul s-a prăbușit și Alexandru a ținut resturile acoperișului cu umerii pentru a le da timp copiilor să iasă afară. Debutul insuficienței renale a lui Alexandru a fost atribuită mai târziu traumei contondente de care a suferit în acest incident.
În timpul foametei dn 1891-1892, care a declanșat epidemii de holeră și tifos, guvernul a ordonat ca în presă să nu fie folosit cuvântul "foamete" iar ministrul de finanțe Vișnegradski s-a opus interzicerii exporturilor de cereale. În toamna lui 1891 Alexandru a apelat la constituirea de organizații caritabile care să asigure hrană și asistență medicală.
Alexandru al III-lea inițiază în 1891 construcția trans-siberianului, linia ferată care leagă Moscova (principalul nod feroviar al Rusiei) de Vladivostok, port la Pacific, și care a fost terminată în 1904, sub țarul Nicolae al II-lea (electrificarea completă a liniei, sub regimurile ulterioare, va fi finalizată în 2004).

Alexandru al III-lea, soția sa și copiii.
Împăratul a preferat să-și stabilească reședința la Gatchina în loc de Țarskoe Selo și a petrecut puțin timp la Sankt Petersburg. El își petrecea timpul cu activități tipice vieții la țară și cu beții cu prietenii. Când doctorii i-au interzis alcoolul, Alexandru a comandat o pereche de cizme înalte în care să poată ascunde sticla de băutură de vigilența împărătesei.
Căsnicia lui Alexandru și a Mariei a fost una fericită, iar împăratul i-a fost credincios lui "Mimi" a lui. Maria, ca și sora ei Alexandra soția viitorului Eduard al VII-lea al Regatului Unit, a fost o mamă dominatoare. Cei trei fii ai ei Nicolae, George și Mihail au devenit niște tineri timizi și imaturi. Mihail a fost favoritul răsfățat al tatălui său.
Alexandru al III-lea și Prințesa Dagmar a Danemarcei (Maria Feodorovna) au avut șase copii:
Alexandru al III-lea s-a îmbolnăvit de nefrită în 1894 și a murit de această boală la Palatul Livadia la 20 octombrie/1 noiembrie 1894 înconjurat de familie. Suferea de rinichi de mai mulți ani, medicii și soția recomandându-i să renunțe la consumul de alcool, fapt care n-a reușit până la deces: pentru a scăpa de dojenile țarinei, își comandase cizme speciale, cu buzunare secrete pentru sticlele de vodcă.[4] A fost înmormântat în Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg. A fost succedat de fiul său cel mare, Nicolae, ca Nicolae al II-lea.
* 1852: Mihail Șandru, în germană Michael S(ch)andru von Kismiháldya, (n. 10 martie 1852, com. Mehadica, județul Caraș-Severin; d. 9 aprilie 1930, Viena) a fost un general de origine română în Armata Comună a Austro-Ungariei, comandant al brigăzii nr, 31, care a avansat până la gradul Feldmarschalleutnant.
În anul 1882 Mihail a desăvârșit studiile sale militare la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt. După acea a fost preluat ca locotenent în regimentul de infanterie Erzherzog [Arhiducele] Ludwig Viktor nr. 65, unde în 1887, a avut gradul de căpitan de clasa a 2-a.[1]
În ziua de 1 mai 1895, fiind căpitan de prima clasă în același regiment, purtător al Medaliei de Merit Militar Signum Laudis la banda roșie,[2] a fost promovat în afară de tur la rangul de maior și transferat la regimentul Erzherzog Joseph nr. 37. La 2 iulie a fost trimis cu batalionul nr. 2 la Orosháza, unde izbucnise o revoltă de natură socialistă-agrară, și după suprimarea ei în numai patru zile, a putut să se reîntoarcă la baza militară în Oradea.[3]
În anul 1902 a devenit colonel și comandant al regimentului Alexander I. Kaiser von Russland nr. 2 la Sibiu.[4] A fost decorat în 1905 cu Ordinul Habsburgic al Coroanei de fier de clasa a 3-a.[5]
Șandru a fost numit general de brigadă cu rang de la 14 mai 1907 și comandant al brigăzii nr. 31 în cadrul diviziei de trupe nr. 16 la Brașov, apoi decorat la 1 august al anului cu medalia jubiliară Carol I și la 2 noiembrie cu Ordinul împărătesc rusesc Sf. Stanislav de clasa a 2-a cu stea.[6] În sfârșit a fost numit general cu caracter de divizie (Feldmarschalleutnant) pe 1 mai 1911 și pensionat.[7]
În anul 1913 a mai fost onorat cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 2-a și a fost nobilat, conform regulii ordinului, cu predicatul Cavaler de Kismiháldya.[8]
Trecut la pensie s-a stabilit la Viena unde a activat in cadrul Societății România Jună, iar împreună cu generalul Alexandru Lupu și Grigore Trailovici a militat activ pentru capela ortodoxă a românilor din Viena
·         1856: Petre Dulfu, autor de basme în versuri (d. 1953)


·         1879:  S-a născut la Slatina Dimitrie Caracostea, critic şi istoric literar, folclorist, membru al Academiei Române; (m. 2 iunie 1964). A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din București, unde își ia licența în 1908. A fost elevul lui Titu Maiorescu, Ion Bianu și Ovid Densusianu. În 1909 obține o bursă la Viena, unde va lucra sub îndrumarea lingvistului Wilhelm Meyer-Lübke. A susținut două doctorate, în 1913, unul în filosofie, altul în filologie romanică. Din 1920, devine docent la Universitate, iar în anul 1930 profesor la catedra de istorie a literaturii române moderne de la Universitatea din București. În același an a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1938 a devenit  membru titular. Datorită strădaniilor sale, în 1933 ia ființă Institutul de Istorie Literară și Folclor. A fost Ministrul educației naționale în Guvernul Ion Gigurtu (4 iulie – 4 septembrie 1940) și Guvernul Ion Antonescu (4 – 14 septembrie 1940). În perioada 1941 – 1944 a fost director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă. Este considerat a fi, alături de Tudor Vianu, unul dintre cei mai mari stilisti ai literaturii române. În anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist în România, a fost exclus din învățământ. Pe 5 mai 1950, in pofida vârstei sale înaintate, a fost arestat și ținut timp de 5 ani în închisoare fără a fi judecat, ca detinut politic.
* 1880: Eduard Кadlec (n. , Ústí nad Labem, Cehia – d. , Brno, Cehoslovacia; întâlnit în textele istorice și cu prenumele de Edward sau cu numele de Kadlez, Kadletz sau Kadleț) a fost un general ceh, cunoscut ca fiind unul dintre liderii Legiunii Cehoslovace din Rusia. În Istoria României, este cunoscut în calitate de comandant cu gradul de colonel al Legiunii Române din Siberia, din noiembrie 1918 până în mai 1920.
Născut pentru a fi soldat, a debutat promițător în carieră, în anul 1900, în Armata Austro-Ungară , dar datorită unui conflict cu superiorii săi a fost marginalizat. După ce și-a dat, în 1908, demisia dintre cadrele active, s-a distins în armata colonială din Congo Belgian, în perioada 1909-1914. Începutul Primului Război Mondial l-a prins în concediu acasă, astfel că a fost mobilizat pentru a lupta în Galiția, unde a ajuns comandant al Fortul Nr. XI „Duńkowiczki” din Fortăreața Przemyśl.
Căzut după capitularea fortăreței, în 1915, în prizonieratul rus, a reluat, în 1917, lupta de partea Antantei , în cadrul Legiunii Cehoslovace, distingându-se ca unul dintre cei mai proeminenți ofițeri ai ei. În această calitate, a intervenit decisiv în câteva dintre momentele critice ale acesteia, precum Bătălia de la Bahmaci sau Ocuparea stației Mariinsk de către Legiunea Cehoslovacă. De asemenea, în cadrul cooperării româno-cehoslovace a reorganizat și condus, cu succes, Legiunea Română din Siberia (noiembrie 1918 - mai 1920).
Revenit în Cehoslovacia a suit treptele ierarhiei militare până la gradul de general de armată, fiind, însă, în 1937, pensionat forțat, ca efect atât al intrigilor, cât și al opțiunilor prosovietice ale politicii externe cehoslovace.
Asemenea altor legionari cehoslovaci, Kadlec s-a căsătorit în Rusia, luând de soție pe fiica unui comerciant, care l-a însoțit, ulterior, la reîntoarcerea în țara sa natală. După pensionare s-a retras din viața publică și a trăit, până la moarte, în Brno-Řečkovice. În perioada regimului comunist a fost evacuat din propria locuință și degradat la gradul de soldat, retrăgându-i-se și decorațiile date de către statul cehoslovac. A murit în sărăcie și uitare, fiind reabilitat de abia după Primăvara de la Praga.
·         1920: S-a născut Traian Lalescu, poet  simbolist, fiul matematicianului Traian Lalescu; A decedat la  15 octombrie 1976.

·         1921: S-a născut soprana Arta Florescu; (m.06.07.1998). A activat ca solistă la Societatea Corală „România” din Bucureşti (1937 – 1942), solistă (1942 – 1945) şi prim solistă (1945 – 1968) la Opera Română din capitală, conferenţiar, profesor şi şef al Catedrei de Canto de la Conservatorul din Bucureşti, între 1950 – 1980, şi profesor invitat la Opera din Istanbul (1976). A interpretat de-a lungul carierei solistice peste 70 de roluri, în Lucia di Lammermoor, de G. Donizetti, Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, de Wolfgang Amadeus Mozart, Ifigenia în Aulida, de Christoph Willibald Gluck, Wilhelm Tell,deGioachinoRossini, Trubadurul, Traviata, Aida, Rigoletto, Forţa destinului, Don Carlos, Othello, de Giuseppe Verdi ş.a. A cântat pe scenele teatrelor „Balşoi” din Moscova, „Staatsoper” din Berlin, «Royal de La Monnaie» din Bruxelles, „Municipal” din Rio de Janeiro, „Staatsoper” din Leipzig, «Champs Élysées» din Paris, „Kirov” din Sankt-Petersburg etc. A întreprins zeci de turnee artistice în Franţa, Japonia, Austria, Ungaria, U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia, Italia, Anglia, Bulgaria, China, Brazilia, Germania, Belgia, Israel, Iugoslavia, Elveţia, Albania, Turcia. «Cântăreaţă cu largi disponibilităţi vocale în toate genurile şi formele muzicale, nu a cunoscut graniţe între creaţia clasică şi contemporană, între muzica universală şi muzica românească, între operă şi operetă, între lied şi oratoriu. Arta Florescu (n. 10 martie 1921, București – d. 6 iulie 1998, București) a fost o cântăreață de operă și profesoară de canto română. A studiat la Conservatorul din București, între 1939 și 1942, cu Elena Saghin (canto), Ioan D. Chirescu, Constantin Brăiloiu, Mihail Jora sau M. Vulpescu, la Geneva cu Anna Maria Guglielmetti (1946) și la Viena cu Kurt Nasor, Balzer și Josef Krips (1947). Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, solistei lirice Arta Florescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”

·         1923: Val Logsdon Fitch (n. 10 martie 1923 - d. 5 februarie 2015) a fost un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1980, împreună cu James Cronin, pentru descoperirea violărilor principiilor fundamentale de simetrie la dezintegrarea mezonilor K neutri
·         1929: Lucreția Dumitrașcu Filioreanu, sculptoriță româncă
·         1930: Octavian Șchiau, filolog român, profesor la Leipzig, Tübingen și Cluj, întemeietorul studiilor filologice la Universitatea din Alba Iulia.

* 1935: Ivan Cálin (în rusă Иван Петрович Калин; n. 10 martie 1935, Plopi, RASS Moldovenească, RSS Ucraineană, URSS – d. 2 ianuarie 2012, Chișinău, Republica Moldova) a fost un agronom-savant, politolog, diplomat și om politic din Republica Moldova, care a îndeplinit funcțiile de președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești (1980-1985) și al Sovietului de Miniștri al RSS Moldovenești (1985-1990), vicepreședinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS (1980-1986). Între 1998 și 2012 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, iar între 1980 și 1958 – deputat în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești
·         1936: Constantin Popa, actor, poet și dramaturg român

* 1936: Joseph „Sepp” Blatter[1][2] (n. ,[3][4] Visp, Elveția[5][6][7]) este un administrator sportiv elvețian, care a îndeplinit funcția de președinte al FIFA (Fédération Internationale de Football Association). A fost ales în funcție pe 8 iunie 1998, succedându-l pe João Havelange, care a condus federația din 1974. Blatter a fost reales în funcție în 2002, 2007, 2011 și 2015.
Pe 2 iunie 2015, la șase zile după ce FBI a acuzat de luare de mită și spălare de bani câțiva actuali și foști oficiali FIFA⁠(en),[8] Blatter a anunțat că va demisiona din funcția de președinte FIFA, la câteva zile după ce la 29 mai a fost reales în cel de-al cincilea mandat, urmând ca un Congres extraordinar al FIFA să-l aleagă pe succesorul său.[9]
·         1937 - S-a născut actriţa franceză Marina Vlady.
* 1937: Virgil Popa (n. 10 martie 1937) este un fost senator român în legislatura 1990-1992, ales în județul Vaslui pe listele partidului FSN. Virgil Popa a mai fost ales în legislaturile 1992-1996 și 1996-2000, rămânând astfel senator până în 2000.[1] În legislatura 1990-1992, Virgil Popa a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Islamică Iran, Republica Coreea, Republica Portugheză, Australia, Republica Populară Chineză, Regatul Spaniei, Republica Italiană, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. În legislatura 1996-2000, Virgila Popa a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Republica Filipine și Republica Islamică Iran. Înainte de revoluția din decembrie 1989, Virgil Popa a fost profesor de filozofie, educație științifică și socialism la Liceul Teoretic Mihai Eminescudin Bârlad
* 1937: Joseph „Joe” Viterelli (10 martie 1937 – 28 ianuarie 2004) a fost un actor american.
Joe Viterelli s-a născut din imigranți italieni în Bronx, New York. Înainte ca Viterelli să devină actor, s-a împrietenit cu regizorul Leo Penn (tatăl actorului Sean Penn), care inițial a încercat dar nu a reușit să-l convingă pe Viterelli să continue cu actoria din cauza aspectul său unic și tipic italian. Câțiva ani mai târziu, Sean Penn l-a abordat pe Viterelli și i-a cerut să încerce actoria ca parte a unui favor; Viterelli a făcut-o și a continuat să apară în Stare de grație și apoi în peste alte 40 de filme.
Viterelli a murit la 28 ianuarie 2004, la vârsta de 66 de ani, în Las Vegas, Nevada din cauza unei hemoragii severe la stomac, ca o complicație a unei recente intervenții chirurgicale cardiace. Ultimul său rol de film a fost cel al lui Jelly în filmul lui Harold Ramis Nașul stresat, continuarea din 2002 a filmului din 1999 Cu nașu' la psihiatru. Ultimul său rol de scenă a fost cel al unui mafiot într-un anunț Super Bowl din 2004 pentru Staples, Inc.
·         1938 - S-a născut Johnnie Allen, muzician cajun-country american.
·         1938 - S-a născut Norman Blake, chitarist country american
* 1939: Valentin Munteanu (n. , Turnu Măgurele, România – d. , Turnu Măgurele, România) a fost un medic primar psihiatru român. Acesta este inventatorul „Produsului medicamentos pentru tratamentul tulburărilor diencefalo-vegetative și a spasmofiliei” (Brevet de Invenție nr. 120242/30.11.2005 emis de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci).
Valentin Munteanu a fost director al Policlinicii Municipale Turnu Măgurele și medic primar psihiatru la Spitalul Municipal Turnu Măgurele. A participat la multe Congrese Internaționale de Psihiatrie.
A fost ales în funcția de consiler local al municipiului Turnu Măgurele în patru mandate succesive: 1996 - 2000; 2000 - 2004; 2004 - 2008; 2008 - 2012, fiind membru al Comisiei de cultură în cadrul Comisiilor de Specialitate ale Consiliului Local, implicându-se activ în viața culturală a municipiului.
Brevet de invenție Dr. Valentin Munteanu
A fost redactor la ziarul local din Turnu Măgurele „Cetatea”, apoi redactor șef al publicațiilor Consiliului Local al municipiului Turnu Măgurele, „Curierul Primăriei” și „Ecouri Dunărene”. Pe latura publicistică a scris cartea „Miky” și cartea „Eu rămân ce am fost romantic” în colaborare cu profesorul Dumitru Vasile Delceanu.
A fost nominalizat în „Enciclopedia Personalităților din România” (pag. 1060) și în „Enciclopedia biografică a femeilor și bărbaților contemporani cu carieră de succes în România” - Editura „Hubners - Who is Who”.
Ghidul personalităților din România
Prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului Turnu Măgurele nr. 73 din 23.05.2018, pentru activitatea medicală, consilerii locali au votat în unanimitate acordarea post-mortem a titlului de „Cetățean de onoare” al municipiului Turnu Măgurele medicului Valentin Munteanu.
Pentru meritele avute de medicul Valentin Munteanu, prin Hotărârea Consiliului Local al municipiului Turnu Măgurele nr. 168 din 19.12.2018, cu avizul favoarbil al Comisiei de Atribuire de Denumiri Județeană Teleorman, consilerii locali au votat în unanimitate schimbarea denumirii unei instituții publice de interes local - Policlinica Municipală din Turnu Măgurele. Astfel că din data de 19 decembrie 2018 clădirea policlinicii poartă numele „POLICLINICA MUNICIPALĂ DOCTOR VALENTIN MUNTEANU”.
·         1940 - S-a născut Dean Torrence, cântăreţ american (Jan & Dean).
·         1940: Slavco Almăjan, poet, romancier, eseist și publicist din Voivodina

·         1940: Carlos Ray „Chuck” Norris (n. 10 martie 1940 Ryan, Oklahoma, SUA) este un actor american, expert în arte marțiale. După ce a servit în Forțele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii, el a devenit un foarte popular expert în arte marțiale și și-a fondat propria școală numită Chun Kuk Do. Chuck Norris a jucat în numeroase filme de acțiune, cum ar fi Way of the Dragon, în care a apărut alături de Bruce Lee, fiind unul din principalii actori ai anilor 1980. El a fost personajul principal în serialul televizat Walker, Texas Ranger între 1993 și 2001. Chuck Norris este un devotat conservator și creștin, scriind câteva cărți pe tema creștinismului.
·         1941 – S-a născut  omul politic ALDE Teodor Meleşcanu, fost ministru de externe si director al SIE. Teodor Viorel Meleșcanu (n. 10 martie 1941, Brad, județul Hunedoara) este un diplomat și om politic român, ministru de externe în perioada 1992-1996 în guvernul Văcăroiu din partea FDSN, din nou ministru de externe din 10 noiembrie 2014 până în 18 noiembrie 2014, în guvernul Ponta. În perioada aprilie 2007–decembrie 2008 a fost ministru al apărării naționale în Guvernul Tăriceanu (PNL). A fost senator de Prahova, ales în colegiul al treilea al acestei circumscripții, pe listele Partidul Național Liberal. Membru al senatului în legislatura 1996-2000, a fost ales atunci pe listele PDSR, iar în 2004 a fost ales pe listele Alianței D.A.. În 27 februarie 2012 președintele Traian Băsescu l-a desemnat pe Teodor Meleșcanu drept director al Serviciului de Informații Externe. A fost validat în funcție de Parlamentul României în data de 28 februarie 2012. Pe 22 septembrie 2014 a demisionat din funcție și și-a depus candidatura pentru alegerile prezidențiale din 2014.
Teodor Viorel Meleșcanu s-a născut la data de 10 martie 1941, în localitatea Brad, pe atunci reședință de plasă în județul Hunedoara (interbelic). După absolvirea Liceului Moise Nicoară din Arad, a urmat studii universitare la Facultatea de Drept din București (1959-1964) și apoi cursuri postuniversitare de relații internaționale la Universitatea din București (1964-1966). În perioada facultății, în anul 1961, și-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu la Școala Militară de Ofițeri de Rezervă din Botoșani, având în prezent gradul de sublocotenent (în retragere), arma infanterie.
În anul 1966 a fost angajat ca diplomat în Ministerul Afacerilor Externe; promovând succesiv, prin examene și concursuri, până la rangul de ambasador. A îndeplinit următoarele funcții în cadrul ministerului: atașat diplomatic la Direcția Juridică a Tratatelor (1966-1970) și secretar III la Departamentul Organizații Internaționale, Secțiunea Tratate de dezarmare (1970-1978). În această perioadă, a urmat cursuri postuniversitare la Facultatea de Științe Economice și Sociale a Universității din Geneva (1967-1968) și Institutul Internațional de Înalte Studii Internaționale din Geneva (1967-1970). A obținut în anul 1973 titlul științific de doctor în științe politice și drept internațional la Universitatea din Geneva.
Între anii 1978-1985, Teodor Meleșcanu a fost detașat ca secretar II la Misiunea Permanentă a României de pe lângă Organizația Națiunilor Unite și alte organizații internaționale de la Geneva. Revine în România în anul 1985 în Centrala Ministerului Afacerilor Externe, îndeplinind funcțiile de secretar I la Departamentul Securitate Internațională și Dezarmare (1985-1990), subsecretar de stat, șef al Departamentului America Latină, Asia și Africa (23 august 1990 - mai 1991) și secretar de stat (mai 1991 - 19 noiembrie 1992). În anul 1990 a fost promovat la rangul de consilier diplomatic, apoi în 1992 la cel de ambasador.
A fost căsătorit cu jurnalista de televiziune Felicia Meleșcanu (decedată în ianuarie 2004). Din această relație a rezultat fiica Marina, de profesie medic stomatolog.

Teodor Meleșcanu a fost și administratorul grupului Rompetrol, condus de Dinu Patriciu[1].

·         1942: Anca Sârbu, critic și istoric literar româncă

·         1945 - S-a născut Pete Nelson, vocalist britanic (Flowerpot Men).
* 1945: Min Tanaka (田中泯 Tanaka Min?, n. Shōji Tanaka, 10 martie 1945, Chōfu) este un actor, coreograf, dansator butoh și artist performance din Japonia. Ca dansator butoh, doar fondatorul stilului, Tatsumi Hijikata, îi este considerat superior
·         1947 - S-a născut Tom Scholz, chitarist, clăpar şi compozitor american (Boston).
* 1947: Avril Phædra Douglas "Kim" Campbell (n. 10 martie 1947) este un om politic, profesor universitar, diplomat și scriitoare canadiană. În perioada 25 iunie 1993 - 4 noiembrie 1993 a deținut funcția de premier al Canadei, fiind singura femeie din Canada care a avut această funcție.
·         1949: Edvard Hoem, scriitor norvegian
·         1950 - S-a născut Ted McKennan, baterist britanic (Tear Gas, Sensational Alex Harvey Band).
* 1952: Vladimir Tonciuc (n.10 martie 1952 Iabloana, Glodeni) este un politician moldovean. El a fost primul primar al municipiului Bălți.
După terminarea ciclului gimnazial la școala din localitatea natală, Vladimir Tonciuc a fost admis la Colegiul Agricol din Țaul în 1967. Apoi, își continuă studiile la Institutul Politehnic din Odesa, Facultatea de Mecanică și tehnologia de construcție a mașinilor.
După absolvirea facultății, a fost angajat în calitate de inginer-tehnolog la uzina „Lenin” (în prezent SA „Răut”). În 1983, Vladimir Tonciuc a fost numit director al Uzinei experimentale a utilajul, care aparținea Ministerului gospodăriei comunale. Peste un an fusese desemnat director al Combinatului materiale de construcții, din mun. Bălți, la care am activat până în anul 1990.
În 1990 a fost ales în funcție de Președinte al Comitetului executiv al orașului Bălți (echivalentă primarului). În 1991, Vladimir Tonciuc este numit în funcția de primar la orașului Bălți - funcție instituită după proclamarea independenței Republicii Moldova.
Vladimir Tonciuc a fost și primul președinte al Consiliului Județean Bălți între 1999 și 2001 [1].
Vladimir Tonciuc este Președintele Federației municipale de fotbal și membru al Comitetului executiv al Federației Moldovenești de Fotbal [2]. În 2011 Vladimir Tonciuc este ales președintele organizației teritoriale Bălți a PLDM. Peste puțin timp, este ales ca candidat la funcția de primar al municipiului la alegerile locale din 5 iunie [3]. La alegeri Vladmir Tonciuc a acumulat 15,41% sau 6872 voturi, situându-se pe locul II [4][5].
La 6 iunie 2011, Vladimir Tonciuc a ajuns director al SA „Barza Albă” din Bălți, unul dintre cei mai importanți producători de vinuri din Republica Moldova
·         1953 - S-a născut Niky Dinescu (Iris, Voltaj).

·         1953: Slavomir Gvozdenovici (n. 10 martie 1953, com. Belobreșca, județul Caraș-Severin) este un politician român de etnie sârbă, reprezentant al acestei minorități în Parlamentul României în cadrul grupării Uniunea Sârbilor din România.
* 1953: Maria Ciobanu (n. 10 martie 1953, Găureni, Nisporeni) este o profesoară și funcționară în domeniul învățământului din Republica Moldova, deputată în Parlamentul Republicii Moldova pe listele Partidului Liberal Democrat din Moldova începând cu anul 2010
·         1954 - S-a născut Saviana Diamandi, muzicolog şi compozitoare.

·         1955 - S-a născut Tina Charles (Tina Hoskins), cântăreaţă britanică.
·         1955 - S-a născut Bunny DeBarge, cântăreaţă americană (DeBarge).
* 1955: Adrian Ordean (n. 10 martie 1955, Sibiu) este un chitarist și compozitor român. Este unul dintre compozitori de marcă ai muzicii ușoare românești[1] și unul dintre cei mai prolifici compozitori români.[2] Ordean este cel ce a inventat trupa A.S.I.A. și a făcut din Compact un brand pe scena pop-rock-ului.[3] De asemenea Adrian Ordean a cântat în lunga sa carieră în formații precum Riff, Roșu și Negru, Vocal Jazz Quartet Stereo[3] precum și în Schimbul III[4] și Grup 74.[5]
În anul 2006, Ordean a fost cel mai bine plătit compozitor al anului, cu peste 100.000 de lei (respectiv 30.000 euro) primiți de la UCMR-ADA

·         1955: Mihaela Miroiu (n. 10 martie 1955, Hunedoara) este o teoreticiană și militantă feministă din România. Este profesoară universitară la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA) conducătoare de doctorat în Științe Politice și predă cursurile Ideologii politice actuale, Etica în relații internaționale, Teorii politice feministe. Interesele sale de cercetare vizează teorii politice, cu accent asupra teoriilor politice feministe, Etică politică, ideologii politice actuale și politici de gen.
Ea s-a implicat, prin diverse contribuții instituționale, civice și mediatice pentru dezvoltarea filosofiei, științelor politice și a democratizării în România[1]. A fost decană a Facultății de Științe Politice din SNSPA între 1997-2001, a inițiat primul program doctoral de Științe Politice din România[2] în 2000. A inițiat primele cursuri de teorii feministe: în 1994, cursul de filosofie feministă la Universitatea București, Facultatea de Filosofie și a primului masterat de Studii de gen din România în 1998[3]. În 2001 a inițiat și a coordonat prima colecție de Studii de gen din țară, la Editura Polirom. De asemenea, a contribuit la transformarea națională a curriculum-ului de Științe Politice conform cerințelor Bologna (CNEAA) și la evaluarea și dezvoltarea instituțională a Științelor politice în calitate de expertă a comisiei de specialitate din CNEAA în 1997. A fost membră a comisiei de specialitate din CNATDCU între 1999-2003 și vicepreședintă a Comisiei de Științe sociale, președintă a Comisiei de Științe Politice, Juridice, Economice și Administrative, CNATDCU, 2011-2012[4]. A contribuit la inițierea organizațiilor nonguvernamentale: Societatea de Studii Feministe AnA[5] și Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen, FILIA[6]. A colaborat alături de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, dar și cu politicieni, parlamentari, comisii parlamentare și a oferit consiliere pentru politici de egalitate de șanse și politici de educație pentru partidele politice.
Mihaela Miroiu este autoarea a unui număr de cărți academice, printre care, în filosofie Gândul Umbrei. Abordări feministe în filosofia contemporană[7] (1995), Convenio. Despre natura, femei și morală[8] (1996, reed 2002, trad. in Macedonia), în teorii politice: Societatea retro[9] (1999), politici de gen: Guidelines for Promoting Gender Equity in Higher Education in Central and Eastern Europe[10] (2003), Drumul către autonomie. Teorii politice feministe[11] (2004), coautoare a volumului destinate domeniului științe politice: România. Starea de fapt[12] (1997), cu Vladimir Pasti și Cornel Codiță, co-editoare a unor volume printre care științe politice: Patriarhat și emancipare în gândirea politică românească[13] (împreună cu Maria Bucur, 2002), Ideologii politice actuale[14] (2012) și în studii de gen: Lexicon feminist[15] (2002). Este autoare a volumelor de publicistică: Neprețuitele femei[16] (2006), Dincolo de îngeri și draci. Etica în politica românească[17] (2007) și a cărții de literatură autobiografică R’Estul și Vestul[18] (împreună cu Mircea Miclea, 2005).

·         1957: S-a nascut la Riad in Arabia Saudita, Osama Ben Laden sau Usama bin Laden, seful gruparii teroriste “Al Quaida”, considerat autorul moral al atentatului terorist din 11 septembrie 2001 asupra Statelor Unite ale Americii. S-a nascut in Riad, Arabia Saudita. Tatal sau, Muhammed Awad bin Laden, a fost un om de afaceri prosper, apropiat de familia regala. Parintii sai au divortat imediat dupa nasterea lui Osama, iar copilul a ramas cu mama, traind alaturi de trei frati vitregi si o sora vitrega. S-a alaturat de tanar gruparilor radicale islamiste si a format apoi organizatia terorista Al-Qaeda.Este acuzat ca a orchestrat mai multe atacuri sangeroase, dar mai ales cel asupra SUA, cand Turnurile Gemene si Pentagonul au fost lovite de trei avioane de pasageri. A fost condamnat in lipsa pentru mai multe fapte, inclusiv bombardarea ambasadelor americane din Tanzania si Kenya. A figurat pe lista celor mai cautati infractori din lume (Ten Most Wanted Fugitives list), pana in anul 2011, cand a fost lichidat in ziua de 2 mai de o unitate a fortelor speciale americane, in timpul unui atac fulger asupra locuintei sale clandestine din Pakistan.
·         1958: S-a nascut Sharon Stone, actrita americana, in Meadville, Pennsylvania. Sharon Stone (n. 10 martie 1958 în Meadville, Pennsylvania) este o actriță și producătoare americană de film. Fiica unui muncitor, a studiat la Universitatea Edinboro University, iar dupa absolvire a concurat la un concurs de frumusete si a obtinut titlul Miss Pennsylvania, ceea ce a determinat-o sa urmeze o cariera de model in New York. A semnat un contract cu agentia Ford, dar la sfarsitul anilor ’70 a renuntat la cariera in modelling ca sa se dedice actoriei. A devenit celebra cu rolul din ”Instinct primar” (Basic Instinct), unde a jucat alaturi de un alt actor celbru, Michael Douglas.
* 1961: Laurel Blair Salton Clark (10 martie 1961 – 1 februarie 2003) a fost un medic militar, căpitan în United States Navy, astronaut NASA și specialist spațial american. A făcut parte din misiunea STS-107, fiind unul dintre cei șapte membri ai echipajului care au murit în Dezastrul navetei spațiale Columbia
·         1964: Prințul Edward, Conte de Wessex (Edward Antony Richard Louis; n. 10 martie 1964[2]) este al treilea fiu și al patrulea copil al reginei Elisabeta a II-a și al Prințului Filip, Duce de Edinburgh. În momentul nașterii sale era al treilea în linia de succesiune la tronul britanic, în prezent aflându-se pe locul opt în linia de succesiune la tronul a șaisprezece țări: Regatul Unit, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vicențiu și Grenadine, Belize, Antigua și Barbuda și Sfântul Cristofor și Nevis.
·         1964: Neneh Cherry, cântăreață de origine suedeză
* 1964: Anton „Toni” Polster (n. 10 martie 1964 în Viena) este un fost jucător de fotbal austriac, retras din activitate.
* 1967: Daniel-Cătălin Zamfir (n. , Petroșani, România) este un politician român, a fost deputat în Parlamentul României în mandatul 2012-2016 din partea USL, iar în prezent este senator în Parlamentul României în mandatul 2016-2020 din partea ALDE .
Este căsătorit cu realizatoarea de televiziune Oana Zamfir și împreună au un copil
·         1968: Cesonia Postelnicu, actriță româncă



* 1970: Gheorghe Epurescu, cunoscut ca George Epurescu (n. 10 martie1970) este un scrimer român specializat pe spadă.
* 1971: Jonathan Daniel „Jon” Hamm (n. 10 martie 1971) este un actor american, care lucrează în principal în televiziune. La mijlocul anilor '90 Hamm trăia în Los Angeles unde încerca să devină un actor cunoscut, dar a reușit să obțină numai roluri minore în mai multe seriale de televiziune, printre care: Providence, The Division, What About Brian și Related. În 2000, el și-a făcut debutul în filmul Space Cowboys realizat de Clint Eastwood. În anul următor, Hamm a apărut în comedia independentă Kissing Jessica Stein (2001) într-un rol minor.
Hamm a obținut recunoaștere globală pentru rolul pe care îl joacă în drama, Mad Men, de pe AMC el fiind un direcor din publicitate. Serialul a avut premiera în iulie 2007. Acest rol i-a adus un Glob de Aur pentru Cel mai bun actor într-un serial în anul 2008.
* 1975: Aliasghar Movasat (în persană علی‌اصغر مواساط; n. 10 martie 1975) cunoscut după numele de scenă DJ Aligator, este un DJ și producătorde muzică electronică iraniano-danez.
Single-ul său The Whistle Song de pe albumul de debut Payback Time a ajuns pe poziția #5 în topurile muzicale britanice în ianuarie 2002,[1]după care el l-a interpretat și la Top of the Pops pe BBC Television.[2]Piesa a fost de patru ori certificată cu platină pentru succesul său la capitolul vânzări în Danemarca în anul 2000, ajungând pe poziția #1 în Danish Singles Chart și Danish Dance Chart, înainte de lansarea sa pe plan internațional în anul 2002
* 1978: László Toroczkai (n. 10 martie 1978, Szeged) este un politician de dreapta, ziarist, întemeietor al organizațiilor Mișcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate - HVIM (2001) și Hunnia (2007), redactor șef al editorialului Magyar Jelen între 2003-2013.
În anul 2005 a publicat romanul autobiografic intitulat Vármegyés a véres úton. La începutul anului 2015 de la el a apărut prima dată ideea construirii unui gard pe granița de sud al Ungariei, pentru a împiedica pătrunderea ilegală pe teritoriul țării a emigranților. (Sursă: [1] [2])
În 1998 membru al partidului MIÉP (Magyar Igazság és Élet Pártja) și deputat în Parlamentul țării. Între 1998 și 2001 e corespondentul fracțiunii parlamentare al partidului. În 1998 și 1999 relatează despre război din Kosovo și din Voivodina în timpul bombardamentelor NATO. În 2001 părăsește partidul MIÉP.
Între 2001 și 2013 face parte din conducerea organizției de tineret din bazinul carpatic Mișcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate (HVIM), demisionând din funcție în 2013, când e ales primar al localității Ásotthalom.
În 18 septembrie 2006 el a condus mulțimea care a asediat și a ocupat sediul televiziunii de stat (Magyar Televízió). Între 2006 și 2010 a fost unul dintre conducătorii protestelor împotriva guvernului liberal-stânga al lui Gyurcsány Ferenc și a ciocnirilor cu forțele de ordine.
Din motive politice a i s-a interzis intrarea pe teritoriul Slovaciei între 2006-2011, pe teritoriul României pentru 3 luni în 2005, și pe teritoriul Serbiei în intervalele 2004-2005 și 2008-2010.
Din 2010 face parte din Consiliul Județean al județului Csongrád. De și la alegerile din 2010 și 2014 a condus lista județeană al lui Jobbik, nu este membru al partidului.
În 2013 cu un rezultat de 71,5 % a fost ales ca și candidat independent primar al localității Ásotthalom,[3] iar în 2014 a fost reales cu un procentaj de 100 %
* 1979: Enrique Daniel Vera Torres (n. 10 martie 1979, Asunción), poreclit Rambert, este un jucător de fotbal paraguayan legitimat la clubul Atlas și component al echipei naționale de fotbal a Paraguayului.
* 1981: Samuel Eto'o Fils (Pronunție în franceză: /samɥɛl eto fis/; n. ,[5][6][7][8] Douala, Camerun) este un fotbalist camerunez care joacă pe postul de atacant în Turkcell Süper Lig la clubul Antalyasporși la echipa națională de fotbal a Camerunului, al cărei căpitan este
* 1982: Shin Koyamada (小山田 真, născut la 10 martie 1982) este un actor de film, producător, filantrop, antreprenor și practicant al artelor marțialeoriginar din Japonia.
·         1983: Carrie Underwood, cântăreață americană de muzică country
* 1983: Janet Mock (n. 10 martie 1983)[3]este o scriitoare, prezentatoare TV și activistă transgen americană. A făcut operație de schimbare de sex la 18 ani. Ea este autoarea bestseller-ului Redefining Realness de la The New York Times, editor contribuitor la revista Marie Claire și fost editor la People.
* 1984: Olivia Jane Cockburn (n. 10 martie 1984),[1] cunoscută profesional ca Olivia Wilde, este o actriță, scenaristă, regizoare, producătoare, fotomodel american. Ea este cunoscută în principal pentru rolurile din serialele The O.C., The Black Donnellys și House, și filmele Tron: Legacy, Cowboys & Aliens, In Time, Her și Drinking Buddies.
* 1985: Lassana Diarra (n. 10 martie 1985, Paris), poreclit Lass, este un fotbalist francez de origine maliană, care joacă pe postul de mijlocașdefensiv sau fundaș dreapta la clubul Paris Saint-Germain.
* 1987: Răzvan Andrei Cojanu (n. , Pucheni, România) este un boxer profesionist român
* 1987: Adele Emeli Sandé (n. 10 martie 1987), cunosctă ca Emeli Sandé, este o cântăreață și compozitoare britanică.[1][2][3] Ascensiunea ei profesională a început în anul 2009, atunci când a lansat alături de rapper-ul Chipmunk, melodia „Diamond Rings”. A fost prima dată când intra în top 10 al UK Singles Chart. Anul următor, urma să aducă o nouă colaborare pentru Emeli, de această dată cu rapper-ul Wiley, reprezentând un nou succes pentru cariera ei. În urma acestor melodii, Simon Cowell o numea „compozitoarea lui preferată de la acea vreme”.
Emeli Sande a compus pentru un număr considerabil de artiști, precum Cher Lloyd, Parade, Susan Boyle, Gabrielle, Preeya Kalidas, Leona Lewis, Alesha Dixon, Cheryl Cole, Tinie Tempah sau Mutya Keisha Siobhan. În anul 2010, ea a semnat un contract cu EMI Music Publishing, pentru a beneficia financiar de pe urma melodiilor pe care le compunea, urmând ca mai târziu să semneze și cu casa de discuri Virgin Records. Primul ei single s-a numit „Heaven” și a fost lansat în august 2011.
A reușit să ajungă pe prima poziție în topurile din Regatul Unit și Irlanda, în urma colaborării cu Professor Green, cu melodia „Read All About It”, dar și cu melodia de pe albumul ei, „Next to Me”. Albumul ei, „Our Version of Events”, a devenit numărul unu în Regatul Unit, la scurt timp după ce acesta fusese lansat, în februarie 2012.[4] Tot în acest an, ea a cântat la ceremoniile de deschidere și închidere ale Jocurilor Olimpice de la Londra
* 1988: Edgars Gauračs (n. 10 martie 1988, Rēzekne, Letonia) este un fotbalist leton care evoluează la echipa FK Ventspils pe postul de atacant.
* 1988: Ivan Rakitić (n. 10 martie 1988, Rheinfelden) este un fotbalist croat care evoluează la clubul FC Barcelona și la echipa națională de fotbal a Croației, pe postul de mijlocaș.
* 1990: Inna Vasilievna Deriglazova (în rusă Инна Васильевна Дериглазова, n. 10 martie 1990, Regiunea Kursk, Rusia) este o scrimeră rusă specializată pe floretă, campioană olimpică în 2016, campioană mondială în 2015 și campioană europeană în 2012.
* 1997: Belinda Bencic (n. 10 martie 1997, Flawil, Elveția) este o jucătoare de tenis din Elveția. Se situează în top 10 mondial, locul 7 WTA, fiind prima dată în cariera sa.


Decese

·         483 – Moare Papa Simpliciu. A  condus Biserica Apuseana  din 3 Martie 468, până la moartea sa. In timpul sau  erezia monofizita a  câștigat  teren în Est, lucru care a dus mai apoi la pierderea supremației sale asupra bisericilor răsăritene.
Tot in timpul pontificatului său, la 28 august 476, Romulus Augustulus, ultimul împărat roman apusean, este îndepărtat de pe tron de către  Odoacru căpetenia herulilor (neam germanic din uniunea de triburi a goților), care s-a proclamat rege al Italiei.
Odată ce  Imperiul Roman de Apus s-a dezintegrat în mai multe principate, Biserica  a rămas singura moștenitoare a pestigiului Imperial Roman.
·         1391 – A murit cneazul Stjepan (Stephen) Tvrtko I (1338 – 10 martie 1391),  fost Ban al Bosniei (1353-1377), rege al Bosniei si Serbiei în perioada 1377-1391, și rege al Croatiei si Dalmatiei  după 1390.  Facea parte din  dinastia Kotomanic  care a condus   Bosnia, si  un   conducător politic și religios tolerant  sub a carui conducere Bosnia a atins apogeul și a devenit o mare putere în Balcani , cucerind  teritorii  din ceea ce este astăzi Serbia, Croatia si Muntenegru. 
* 1772: 
·         1792: John Stuart, Conte de Bute, prim-ministru al Regatului Unit (n. 1713)
·         1826: Ioan al VI-lea al Portugaliei (n. 1767)
·         1832 – A murit Muzio Clementi, compozitor, pianist şi teoretician italian; (n.23.01.1752).
* 1855: Infantele Carlos al Spaniei (29 martie 1788 – 10 martie 1855) a fost al doilea fiu al regelui Carol al IV-lea al Spaniei și a soției lui, Maria Luisa de Parma. Sub numele de Carlos al V-lea a fost primul pretendent carlist la tronul Spaniei.
Infantele Carlos
Carlos s-a născut la 29 martie 1788 la Palacio Real de Aranjuez. În 1808, Napoleon a capturat Madridul în Bătăllia de la Somosierra și l-a obligat pe tatăl lui Carlos, regele Carol al IV-lea și pe fratele mai mare al lui Carlos, Ferdinand al VII-lea, să renunțe la drepturile asupra tronului spaniol. Dar Carlos care era moștenitor prezumptiv al fratelui său a refuzat să renunțe la drepturile sale, pe care el le considera acordate de Dumnezeu. Din 1808 până în 1814 el și frații săi au fost prizonieri ai lui Napoleon la Valençayîn Franța.
În 1814 Carlos și restul familiei regale spaniole s-au întors la Madrid. În septembrie 1816 el s-a căsătorit cu nepoata lui, Infanta Maria Francisca a Portugaliei (1800–1834), fiica regelui Ioan al VI-lea al Portugaliei și a surorii lui Carlos, Carlota Joaquina. Francisca a fost, de asemenea, sora celei de-a doua soții a fratelui lui Carlos, Ferdinand al VII-lea. Cuplul a avut trei fii:
În afara câtorva funcții oficiale, Carlos nu a luat parte în mod semnificativ la guvernarea Spaniei. Ferdinand al VII-lea a găsit necesar să coopereze cu liberalii moderați și să semneze o constituție. Totuși, Carlos a fost cunoscut pentru credința sa fermă în dreptul divin al regilor care să guverneze absolut, ortodoxia rigidă a opiniilor sale religioase și pietatea vieții sale.
În timpul necazurilor revoluționare ale perioadei 1820-1823 ("triennium liberal") Carlos a fost amenințat de către radicalii extremi, dar nici un atac nu s-a făcut asupra lui. Deși au existat anumiți conservatori din Spania care au dorit să-l pună pe Carlos pe tron ​​imediat, Carlos însuși a fost un credincios ferm în succesiunea legitimă și nu a luptat împotriva fratelui său.
·         1861: Taras Șevcenko, poet ucrainean (n. 1814)
·         1864: Maximilian al II-lea al Bavariei (n. 1811)
·         1872: A murit omul politic italian Giuseppe Mazzini un jurist italian, luptător în mișcarea nationala de unire a Italiei „Risorgimento” (în traducere „Renașterea Italiei”) ; (n.22.06.1805). Giuseppe Mazzini (n. 22 iunie 1805, Genova – d. 10 martie 1872, Pisa) a fost un jurist, democrat și luptător italian în mișcarea „Risorgimento” (în traducere „Renașterea Italiei”) (1815-1870)
* 1888: Costache (Constantin) Bălănescu (n. 1830, Focșani – d. 10 martie1888, Iași) a fost un actor de teatru și traducător român.
Costache Bălănescu s-a născut la Focșani în anul 1830, în familia unor boieri de țară. Studiile liceale le-a urmat în orașul natal, la un pension privat, după care a studiat arta dramatică la Conservatorul din Iași, ca elev al actorului Matei Millo, și ulterior la Paris.[1][2]
S-a stins din viață pe 10 martie 1888, la 21 de zile după ce Teatrul de la Copou a fost mistuit de flăcări, și a fost înmormântat în Cimitirul „Eternitatea” din Iași
Costache Bălănescu a jucat pe scena Teatrul din Iași timp de aproape 4 decenii (1850-1888), interpretând nenumărate roluri, în special de comedie, și fiind unul dintre cei mai apreciați actori.[4]
Costache Bălănescu, împreună cu pitarul Costachi Vasiliu, a înființat o trupă de teatru la Botoșani, cu care a jucat o stagiune în iarna 1857-1858. Ulterior, a revenit la Botoșani de mai multe ori, fie cu Naționalul ieșean, fie cu alte trupe.[5]
Creațiile sale scenice reprezentative au fost: Alcibiade din piesa Diogene de Felix Pyal, doctorul Franț din Piatra din casăde Vasile Alecsandri, personajul Hagi Petcu în Ginerele lui Hagi Petcu tot de Vasile Alecsandri (după Aufier), rolurile principale din Testamentul lui Cezar Birotteau, după Balzac, Fata mamei, Angot, Porcarul și Maria de Vasile Alecsandri, Urechea – adaptare după Lope de Vega, Tuzucalicul – prelucrare de Matei Millo etc.[2]
Avea o mimică bogată și un joc plin de naturalețe, cu sublinieri comice fără exagerări în rostire și gest. În 1876, Mihai Eminescu îl dă ca exemplu, de mai multe ori, pentru firescul și precizia pronunției în piesa Regizorul general de Gogol.[6] În 1861–1862 face parte, alături de actorii Nicolae Luchian, Mihail Galino și alții, din asociația teatrală din Iași.
A condus teatrul din Iași fiind atât director de scenă cât și director al teatrului, între anii 1862-1864, când i-a urmat de N. Luchian.[2]
A făcut parte, alături de Matilda Pascaly, Maria Vasilescu, P. Vellescu, I. Gestianu, din trupa de teatru a lui Mihail Pascalycare a realizat un turneu în Transilvania în lunile iunie și iulie ale anului 1871, realizând spectacole în orașele Brașov, Sibiu, Cluj, Năsăud, Oradea și Gherla
·         1901: Vasile Maniu - istoric, revoluţionar paşoptist, publicist, scriitor, om politic, deputat şi senator, membru titular al Academiei Române.

·         1936: A murit dramaturgul A. de Herz, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români (n.15.12.1887).
A fondat, împreună cu Constantin Stere, revista de cultura “Viaţa Românească”; (n. 23 mai 1871).

·         1936: A încetat din viaţă la Bucuresti, criticul, istoricul şi teoreticianul literar, Garabet Ibrăileanu; (n. 23 mai 1871, Targu Frumos). A colaborat sub directia lui Al. Philippide, la Dictionarul limbii romane.Publica (1901), in Noua revista romana, articolul  „Cu prilejul foiletoanelor d-lui Caragiale si studiul Curentul Eminescu”, iar  in 1905 ii intilnim numele in Curentul nou din Galati. Publica aici un modul din Spiritul critic in cultura romaneasca si, in apararea lui Sadoveanu, Doi critici fi mai multi scriitori. Note despre ideologia la care aderase, in articolul Poporanismul, aparut tot in Curentul nou. Impreuna cu C. Stere, Ion si C. Botez si Mihai Carp scoate, in 1906, Viata romaneasca. G. Ibraileanu detine functia modesta de secretar de redactie. Publica cronici literare si articole de orientare. In 1908 este numit profesor suplinitor la Universitatea din Iasi. Apare (in 1909) Spiritul critic in cultura romaneasca. Tot acum, Scriitori si curente. In Viitorul (decembrie 1909 — ian. 1910) publica o serie de scrisori deschise catre Gherea, incercind sa justifice trecerea intelectualilor („generosilor”) in partidul liberal. Sub initialele T.P. ii apar (in 1910) insemnari pe teme diverse, revelindu-se un fin moralist (Din carnetul unui om de ieri. Barbatii uriti si amorul etc). Sustine doctoratul cu teza : Opera literara a d-lui Vlahuta (3 iunie 1912), fiind, apoi, numit titular al Catedrei de literatura romana, in defaarea lui E. Lovinescu, concurent si el pe acest post. Introducerea la teza de doctorat (Literatura si societatea), publicata ulterior in Viata romaneasca, sistematizeaza ideile estetice ale lui G. Ibraileanu. Editeaza, in 1918, Momentul (nr. i, 4 aprilie), iar in 1919, cu M. Sadoveanu si G. Topirceanu, revista Insemnari literare (nr. 1, 2 februarie). Cezar Vraja publica, aici, aforisme (Privind viata) si articole de orientare literara, grupate, apoi, in lumul Dupa razboi (1921). Prevede dezltarea romanului social, „touffu”, „plin de probleme”. Reapare, in 1920, Viata romaneasca (revista isi incetase aparitia in iunie 1916). Apare lumul Note si impresii (1920). Dintre contributiile lui G. Ibraileanu se detaseaza, in acesti ani, studiul despre Caracterul specific national in literatura romana (1922) si un altul, cu opinii radicale, despre Poezia noua. Polemica, in 1924-l925, cu E. Lovinescu pe tema istoriei civilizatiei romane moderne. Alta, mai directa, izbucneste in 1929 si are ca subiect editarea poeziilor lui Eminescu. Interventiile lui Ibraileanu sint: Editiile lui Eminescu — Editia d-lui E. Lovinescu (Viata romaneasca, nr. 5—6/1929) si D-l E. Lovinescu este vesel (Idem, nr. 1l-l2/1929). Mai inainte (in 1928), intervine in polemica M. Ralea—Paul Zarifopol, luind apararea criticii sociologice si psihologice (Greutatile criticii estetice. Idem, nr. 1). Tipareste in 1931 volumul Studii literare, care se deschide cu eseul Creatie ti analiza. In 1933 apare romanul Adela. Moare la 10 martie 1936. În noaptea de 10 spre 11 martie 1936 , Ibrăileanu a părăsit lumea celor vii la sanatoriul “Casa Diaconeselor” din Bucureşti. La 12 martie corpul sau  a fost incinerat şi timp de un sfert de oră i s-a cântat andantele din Simfonia Nr.6 „Pastorala” de Ludwig van Beethoven. Urna conţinând cenuşa dispărutului a fost depusă la cimitirul „Eternitatea” din Iasi. In 1948, Garabet Ibrăileanu e proclamat membru post-mortem al Academiei Române.

·         1940: A murit Mihail Bulgakov, prozator şi dramaturg rus (romanul “Maestrul şi Margareta”); (n.14.05.1891). Mihail Afanasievici Bulgakov (n. 15 mai 1891 – d. 10 martie 1940) a fost un romancier și dramaturg sovietic de origine ucraineană.
·         1942: Sir William Henry Bragg (n. ,[1][2][3][4][5][6] Westward, Cumbria[*], Regatul Unit – d. ,[1][2][7][3][4][5] Londra, Regatul Unit) a fost un fizician și chimist englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1915.
William Henry Bragg, primul dintre cei trei copii ai familiei Bragg, a fost un copil singuratic și timid, dar cu o pasiune surprinzătoare pentru matematică. După moartea mamei sale, când el avea numai 7 ani, a locuit cu unchiul său, chimist, care a avut o influență majoră asupra tânărului William. După ce a urmat cursurile Colegiului King William, din Mann, a fost admis la Facultatea de Matematică a Universității din Cambridge, în anul 1881, unde a studiat sub îndrumarea profesorului dr E.J. Routh. Mai târziu a studiat fizica la Laboratorul Cavendish, departamentul de fizică, din cadrul aceleiași universități.
Din anul 1885 și-a început cariera în domeniul pedagogiei. S-a străduit să devină un lector apreciat și s-a specializat în conceperea dispozitivelor și echipamentelor necesare pentru cursurile practice. Din 1904 și-a început cariera în domeniul cercetării științifice, care a acoperit mai multe domenii din fizică, având un mod straniu de a progresa: Bragg alegea un subiect pe care îl studia, aducea contribuții importante, apoi renunța la acesta. Studiul efectuat asupra radiațiilor alfa, beta și gammași descoperirea faptului că, atât radiațiile gamma, cât și radiațiile X se comportă ca niște particule i-au adus titlul de membru al Royal Society.
Interesul pentru știință nutrit de William Bragg, împreună cu pasiunea fiului său, Lawrence, pentru acest domeniu au dus la punerea bazei unei noi ramuri științifice: analiza difracției radiațiilor X pe rețele cristaline, urmând observația lui Max von Laue, care arăta că lungimea de undă a radiațiilor X este de același ordin de mărime cu distanța dintre atomii vecini dintr-o rețea cristalină. Ei au evidențiat și faptul că acestea sunt un instrument bun pentru a studia structura cristalelor. Metoda difracției radiațiilor X pe cristale a permis determinarea experimentală a lungimii lor de undă și a spectrului acestora, aceste cercetări aducându-le Premiul Nobel pentru fizică în anul 1915. William Bragg a conceput un dispozitiv pentru observarea difracției de raze X, numit spectograf cu cristal, cu ajutorul căruia, variindu-se unghiul și măsurând unghiurile corespunzătoare maximelor de difracție, se poate deduce spectrul lungimilor de undă ale fasciculului de raze X.
Bragg a predat la Universitatea din Adelaide în Australia (1886 - 1908), apoi la Universitatea din Leeds (1909 - 1915) și la Colegiul Universitar din Londra (1915 - 1923). Începând cu 1923, a fost profesor de chimie Fullerian la Royal Institution și director al Davy Faraday Research Laboratory. Premiul Nobel pentru Fizică, primit în 1915, a fost "împărțit" cu fiul său, William Lawrence Bragg pentru cercetările lor asupra spectrului razelor X, difracției razelor X și a structurii cristalelor, utilizând un spectrograf de raze X. A devenit membru (Fellow) al Royal Society în 1906, respectiv președinte al acesteia între 1935 și 1940.
Ernest Rutherford a împărțit cu Bragg teoriile sale despre proton și nucleu, deși între cei doi au existat multe divergențe de opinii profesionale.
William Bragg a fost decorat cu ordinul CBE (Commandor of the British Empire), în anul 1917, și, trei ani mai târziu, numit cavaler, și a fost ales director al Royal Society în 1935. Bragg a scris “Christmas Lectures” pentru copii, care a devenit cea mai vândută carte după momentul apariției. Sala de conferințe a Colegiului King William este numită în onoarea sa.
Bragg este, de asemenea, lectorul seriilor numite Romanes Lecture, oferite la Universitatea din Oxford în anul 1925, numite Starea cristalină (The Crystalline State).
Începând cu 1992, Institutul australian de fizică a instituit un premiu numit Bragg Gold Medal for Excellence in Physicscare se acordă celei mai bune teze de doctorat realizată de un student la o universitate australiană. Acest premiu este numit pentru a onora atât fiul, Sir William Lawrence Bragg (a cărui efigie este prezentă pe medalie), cât și tatăl, Sir William Henry Bragg.
* 1948: Zelda Sayre Fitzgerald (n. 24 iulie 1900 - d. 10 martie 1948) a fost o romancieră americană născută în Montgomery, Alabama, sub numele de Zelda Sayre, devenită faimoasă prin căsătoria cu binecunoscutul scriitor F. Scott Fitzgerald. Anii de celebritate au apărut odată cu succesul primei cărți publicate de soț, This Side of Paradise (1920).
Zelda provine dintr-o familie de șase copii, fiind cea mai mică dintre ei și astfel cea mai răsfățată. Încă din copilărie a manifestat o poftă de viață și o exuberanță ieșite din comun, având o personalitate activă. A urmat lecții de dans și balet, iar cursurile de balet au însoțit-o și pe perioada liceului. Anii de liceu au transformat-o pe Zelda Sayre într-o persoană populară, cu o viață socială bogată, prezența ei în societatea sudică fiind un eveniment constant.
Întâlnirea cu F. Scott Fitzgerald are loc într-un club de muzică country, la scurt timp după încheierea studiilor liceale. În ciuda afinității dintre ei, familia Zeldei îi prezintă acesteia posibilitățile financiare limitate pe care i le-ar putea oferi continuarea unei relatii cu F. Scott Fitzgerald. Cel mai important aspect este că scriitorul nu este capabil să întrețină o familie. În lumina acestor informații, relația dintre Zelda și Scott a continuat ca un simplu flirt nevinovat prin intermediul scrisorilor. Zelda se întâlnește în tot acest timp și cu alți bărbați, lucru care îl stimulează pe scriitor să muncească asiduu pentru a-și publica prima carte și a-și găsi o stabilitate financiară. În martie 1920, Scott îi scrie Zeldei că romanul său This Side Of Paradise va fi publicat, și o roagă să-l viziteze la New York pentru a aranja detaliile căsătoriei dintre ei doi.
Căsătoria dintre Zelda Sayre și F. Scott Fitzgerald are loc pe 3 aprilie 1920 în New York. Cuplul trăiește puțin în America și se mută ulterior în Europa, unde cercul social al scriitorului se extinde, pe când relația dintre cei doi se transformă și se răcește. Folosindu-se de conflictele dintre ei, Scott gaseste o noua sursa de inspiratie și chiar foloseste paragrafe din jurnalele soției sale pentru a-și desena eroinele romanelor. Zelda isi cauta noi activitati și se gandeste chiar la definirea unei identități artistice scriind articole și scurte nuvele. În tot aceste timp se folosește de balet ca formă de exprimare a sentimentelor sale și ajunge până la episoade de epuizare. Mariajul continuă în declin și cuplul se întoarce în America. Zelda este internată și iși va petrece anii de viață pictând și lucrând la două romane. Primul dintre acestea Save Me The Waltz va fi publicat în 1932 și descrie imaginea căsătoriei sale.
·         1953: A murit Gheorghe Baba, zugrav de biserici, tatăl pictorului Corneliu Baba; (n.14.12.1863).
·         1966: Frits Zernike, fizician olandez, laureat al Premiului Nobel ( n. 1888)
·         1969: A murit  la Bucuresti, compozitorul Emil Scarlat Skeletti; (n.28 septembrie 1888, Galati).

* 1986: Lidia Axionov (n. 2 februarie 1916, Chișinău; d. 10 martie 1986, Chișinău) a fost o muzicologă și pedagogă moldoveancă.
În 1934, a absolvit Liceul Eparhial de Fete din Chișinău, după care Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică „Unirea” din Chișinău în 1935 și Conservatorul George Enescu din Iași (clasa profesoarei A. Zira) în 1939.
Activează ca profesoară la Liceul de Muzică din Chișinău între anii 1940–1941. În cursul războiului (1941–1944) este redactor literar la Teatrul Unit Moldovenesc-Rus, evacuat în orașul Marî, Turkmenistan. Între 1944 și 1958 este lector superior, șef de studii, decan al facultății de interpreți a Conservatorului de Stat din Chișinău. În 1960–1962 face specializare la Conservatorul din Moscova.
În 1964, își termină teza de doctor despre creația muzicală populară din Moldova; în 1966 devine doctor conferențiar. Este prorector pentru activitatea didactică și științifică la Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” (azi Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Moldova) în perioada 1958–1979. Devine membră a Uniunii Compozitorilor din RSSM în 1972.
În 1972 este distinsă cu premiul „Maestru Emerit al Artei din RSSM”.
* 1987: Ion S. Antoniu (n. 27 august 1905, Roman - d. 10 martie 1987, București) a fost un inginer român, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din 1963, filatelist.
După absolvirea cursurilor Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu[2], în 1923 s-a înscris la Școala Politehnică din București, Secția Electromecanică, pe care a absolvit-o în anul 1928[2]. A studiat în Franța, în anul 1929 devenind inginer electrician, diplomat al Școlii Superioare de Electricitate din Paris[1]. În iulie 1930 este angajat la Societatea de Gaz și Electricitate din București[1]. În anul 1948 și-a susținut, la Școala Politehnică din București, teza de doctorat: „Étude du fonctionnement des appareils de mesure dans un régime déformant”[2]. A desfășurat o muncă didactică, începută în 1941 la Politehnica din Timișoara, prin suplinirea cursului de centrale electrice, transmitere și distribuire a energiei electrice, și continuată la Politehnica din București, la Catedra de Măsuri electrice (din 1945): șef de lucrări (1946), conferențiar (1950), profesor (1953-1972); șef de catedră (1963-1972); decan al Facultății de Energetică și Electrotehnică (1956-1957)[2]. Întocmește numeroase proiecte în domeniu[1]; împreună cu prof. ing Al Popescu și ing S. Vasilache a întocmit anteproiectul Laboratorului Central de Electricitate, devenit mai târziu Institutul de Cercetări și Proiectări în Electrotehnică[1]. În anul 1963 este ales membru corespondent al Academiei Române[1], iar în 1965, director al Centrului de Cercetări și Producție a aparaturii științifice al Academiei Române[1]. În anul 1984 este numit președinte al Comitetului Național de organizare a Conferinței Naționale de Electrotehnică și Electroenergetică[1].
·         1988: A decedat muzicianul englez Andy Gibb ;(n. 1958). Andrew Roy “Andy” Gibb ( 5 martie 1958) a fost fratele mai mic al membrilor trupei Bee Gees, Barry, Robin și Maurice Gibb.
·         2004: A încetat din viaţă poetul Mihai Ursachi, un adversar declarat al regimului totalitarist din România;  S-a născut la 17 februarie 1941, în comuna Strunga din judeţul Iaşi. După absolvirea prestigiosului liceu „August Treboniu Laurian” din Botoşani, în 1957, devine, la numai şaisprezece ani, student al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. În 1961 este arestat pentru încercarea de a trece înot Dunărea lângă Porțile de Fier şi condamnat la patru ani de temniţă grea. În 1964, pe baza unui decret de amnistie, părăseşte închisoarea Jilava. Între 1965-1970 a urmat  cursurile Facultăţii de Germanistică a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, pe care o absolvă, ca şef de promoţie. Până în 1981, când a emigrat în SUA, nu a avut nici un fel de loc de muncă stabil. Vara lucra ca salvamar la Lacul Ciric, lângă Iași, activitatea sa literară însumând mai multe volume de poezie, eseuri și traduceri din limba germană. A tradus în limba română creațiile unor scriitori ca Hölderlin, Schiller și Paul Celan. În Statele Unite a intrat în viața universitară, fiind  pe rând, asistent de limba germană la Universitatea Statului Texas din Fort Worth, apoi doctorand și lector la Universitatea Statului California. A revenit în România după Revoluție, când a obținut și primul său contract de muncă în țara natală, fiind numit director al Teatrului Vasile Alecsandri din Iași. După ce în 1992 a fost demis, printr-un decret al ministrului culturii, a preferat să trăiască cât mai discret, având puțini prieteni. În 1998, a publicat un volum retrospectiv al carierei din România, intitulat Nebunie și lumină. Autorul locuia în Iași, România, unde preda la universitate și era secretar al Uniunii Scriitorilor. A facut  eforturi să recupereze casa părintească din Ţicău, confiscată de autorităţile româneşti după expatrierea sa, dar nu reuşeşte. Îşi construieşte o casă în zona numită „La doi peri”, cu intenţia de-a o lăsa Uniunii Scriitorilor. Moare în noaptea de 9 spre 10 martie 2004, din cauza unui cancer pulmonar nedescoperit la timp.

·         2010: A încetat din viaţă părintele profesor Dumitru Popescu  membru de onoare al Academiei Române (din 2001); (n.29 iunie 1929, Calugareni). A studiat la Seminarul Teologic „Nifon Mitropolitul“ din București (1940-1948). A satisfacut stagiul militar, timp de trei ani, la Șinca-Veche, în jud. Brașov, într-un detașament de muncă forțată. Continua studiul la  cursurile Institutului Teologic Universitar din București (1959-1962). În anul 1972 devine doctor în teologie dogmatică ortodoxă prin susținerea tezei de doctorat cu titlul Eclesiologia romano-catolică după cel de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană. Rector al Institutului Teologic din București (1972-1980; 1988-1992) și decan (1992-1996). Din 1980 devine director de studii în cadrul Conferinței Bisericilor Europene (KEK), cu sediul la Geneva. A avut o bogată activitate didactică la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian” din București. Din 1998 a ținut cursuri de dogmatică ortodoxă la Institutul Ecumenic și Patristic din Bari, de pe lângă Universitatea San Tomaso din Roma. A fost membru de onoare al Academiei Române și doctor honoris causa al mai multor universități.

·         2011 - A încetat din viaţă Cornel Popescu, actor al Teatrului Naţional din Târgu Mureş, scenă pe care a jucat timp de 38 de ani (n. 6 septembrie1944).

·         2012: A decedat Frank Sherwood Rowland (n. 28 iunie 1927 ) , chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1995). Frank Sherwood Rowland (n. 28 iunie 1927 – d. 10 martie 2012) a fost un chimist american, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1995).
·         2012: Jean Giraud, desenator francez (n. 1938)
·         2013: Prințesa Lilian, Ducesă de Halland (n. 1915)


Sărbători

·         În calendarul ortodox: Sf Mc Codrat; Ciprian; Dionisie și cei împreună cu ei; Duminica Înfricoșătoarei Judecăți - a Lăsatului sec de carne
·         Ziua Mondială a Rinichiului



RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Mc Codrat; Ciprian; Dionisie și cei împreună cu ei;
 Duminica Înfricoșătoarei Judecăți - a Lăsatului sec de carne

Sf Mc Codrat; Ciprian; Dionisie și cei împreună cu ei

Sf. Mc. Codrat, Ciprian, Dionisie şi cei împreună cu ei

Împăraţii romani au desfăşurat cumplite persecuţii împotriva creştinilor, dorind să desfiinţeze cu orice preț creştinismul din Imperiul Roman.

Între creştinii din oraşul Corint (Grecia) care încercau să scape de prigoana păgână romană, fugind în munţi, era şi o femeie pe nume Rufina. Fiind însărcinată cu greu se putea ţine de grupul creştinilor fugari.

După ce a parcurs o bună parte din drumul spre refugiul ales, rămânând fără puteri s-a oprit şi ascunzându-se, după câteva zile, a născut acolo un băiat căruia i-a pus numele Codrat. Peste alte câteva zile Rufina a murit, Codrat rămânând orfan. Dumnezeu a avut grijă de micul orfan, astfel încât el a fost găsit de oameni credincioşi care l-au crescut şi i-au purtat de grijă.

Codrat a crescut şi a ajuns doctor, tămăduind boli trupeşti şi sufleteşti.

Împreună cu câţiva dintre prietenii săi: Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel şi Crescent, Codrat a hotărât să se retragă în sihăstrie.

În timpul persecuţiei împăratului Deciu (249-251), Jason a fost trimis de acesta în Corint pentru a judecat pe cetăţenii care nu doreau să părăsească creştinismul. Între cei chemaţi la judecata delegatului imperial Jason a fost şi Codrat care mărturisind credinţa sa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi neacceptând să se închine zeităţilor păgâne a fost supus supliciilor şi martirizat prin decapitare.

Mărturisind cu aceeaşi putere credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos şi prietenii săi Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel şi Crescent au suferit moarte martirică la ordinul delegatului imperial Jason.

Troparul, glas 4:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.



 Duminica Înfricoșătoarei Judecăți - a Lăsatului sec de carne

Duminica Înfricoșătoarei judecăți (a Lăsatului sec de carne)


Ev. Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei preamici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.


Ap. I Corinteni 8, 8-13; 9, 1-2

Fraților, nu mâncarea ne va așeza înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisosește, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipsește. Dar vedeți ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Fiindcă, de te-ar vedea cineva pe tine, cel ce ai cunoștință, că șezi la masă în templul idolilor, oare conștiința lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Și va pieri prin cunoștința ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Și așa, păcătuind împotriva fraților și lovind conștiința lor slabă, păcătuiți față de Hristos. De aceea, dacă o mâncare smintește pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu. Oare, nu sunt eu liber? Nu sunt eu Apostol? N-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? Nu sunteți voi lucrarea mea întru Domnul? Dacă altora nu le sunt Apostol, vouă, negreșit, vă sunt. Pentru că voi sunteți pecetea apostoliei mele întru Domnul.


Predica Parintelui Cleopa la Duminica Infricosatoarei Judecati

Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea Judecatii lui Hristos,
ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau (II Corinteni 5, 10)

Iubiti credinciosi,

Astazi am auzit toti cei de fata cuvintele Mintuitorului nostru Iisus Hristos despre venirea Sa la prea Infricosata Judecata de apoi. Sa stiti ca nici un lucru de la intemeierea lumii si pina la sfirsitul veacurilor nu este mai infricosat ca venirea Domnului la Judecata de apoi. Nici ingerii nu pot sa ne spuna cu deamanuntul despre acea preainfricosata venire a Domnului, cind va judeca toate neamurile pamintului de la Adam si pina la sfirsitul lumii. Noi, fiind prea neputinciosi si nepriceputi, nu vom putea vorbi despre acea negraita spaima si infricosatoare venire a Domnului.

Dar din cele ce am auzit astazi in Sfinta Evanghelie si din cele ce arata dumnezeiasca Scriptura, precum si din invataturile Sfintilor Parinti despre Judecata zilei celei mari, vom insemna aici citeva invataturi dupa a noastra slaba pricepere despre venirea Domnului la Judecata de apoi. Si vom arata mai intii cu marturii din Sfinta Scriptura, in ce chip va veni Domnul si care vor fi primele semne ale venirii Lui. Primele semne care vor vesti venirea Domnului la Judecata vor fi trimbitele cele ceresti. Acest adevar ni-l arata Mintuitorul, zicind: Si va trimite pe ingerii Sai, cu sunet mare de trimbita (Matei 24, 31). De aceea si Sfintul Prooroc Sofonie a numit ziua Judecatii de apoi "ziua trimbitei si a strigarii" (Sofonie 1, 16). Marele Apostol Pavel, despre invierea mortilor si glasul trimbitei ceresti, zice: Deodata, intr-o clipeala de ochi, la trimbita cea de apoi; caci trimbita va suna si mortii vor invia nestricaciosi. Si in alt loc, aratind ca trimbitele vor insoti pe Domnul la Judecata, zice ca: Insusi Domnul, intru porunca, la glasul arhanghelului si intru trimbita lui Dumnezeu, se va pogori din cer (I Corinteni 15, 52-53; I Tesaloniceni 4, 16).

Sfintul Ierarh Grigorie Teologul, aratind taria glasului si puterea acelor trimbite care vor anunta venirea Domnului, zice: "Infricosat este glasul trimbitelor, la care se supun stihiile, care despica pietrele, care vor deschide mormintele, care vor descoperi cele mai dedesubt, care vor zdrobi si vor sfarima porti de arama si vor dezlega si vor risipi legaturile mortii".

Al doilea semn, care se va arata dupa sunarea cea cu mare strigare a trimbitelor, va fi invierea mortilor. Dar oare, fratii mei, in ce fel vor fi trupurile dreptilor si ale pacatosilor la invierea cea de apoi? Oare vor invia asa cum le punem noi in sicrie si in morminte? Nu, caci mare deosebire vor avea trupurile oamenilor la invierea cea de apoi de trupurile de acum. Trupurile dreptilor, in vremea Judecatii de apoi, vor fi impodobite cu patru daruri alese: cu darul stralucirii, al usurimii, al subtiratatii si al nepatimirii. Deci fiecare trup al celor drepti, cu nemasurata raza ca soarele va straluci, dupa cum si Insusi Stapinul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Atunci dreptii vor straluci ca soarele intru Imparatia Tatalui lor (Matei 13, 43).

Prea minunata va fi atunci acea usurime si lesne miscare a trupurilor dreptilor incit sa poata umbla in fiecare parte a lumii dupa voia lor, fiindca nici o intirziere nu le va pricinui lor greutatea. Aceasta o arata si inteleptul Solomon care zice: Ca niste scintei care se lasa pe miriste asa vor fi (Intelepciunea lui Solomon 3, 7) caci scinteile cind sunt purtate de vint, pretutindeni cu mare usurinta se raspindesc. Trupurile dreptilor vor avea si subtiratate, incit cu toata lesnirea sa poata trece prin celelalte materii. Asa a trecut trupul Stapinului nostru Iisus Hristos dupa inviere, prin acea piatra mare care zacea deasupra mormintului, fara a rupe pecetile si a intrat prin usile incuiate in casa in care erau ucenicii adunati de frica iudeilor, ca un duh preasubtire care nici in ziduri nu se tine, nici in usi nu se impiedica.

Despre aceste patru daruri ale trupurilor inviate, Sfintul Apostol Pavel zice: Se seamana intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune (I Corinteni 15, 42). Iata darul nepatimirii. Se seamana intru necinste, inviaza intru slava. Iata darul stralucirii. Se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere. Iata darul usurimii. Se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 43-44). Iata darul subtiratatii.

Sa aratam pe scurt si in ce fel vor fi trupurile inviate ale celor pacatosi osinditi la munca vesnica. Mare va fi deosebirea trupurilor celor pacatosi de trupurile luminate ale dreptilor si sfintilor lui Dumnezeu. Fiindca in loc de stralucire, se vor imbraca cu adinc de intuneric care va fi asemenea cu prea adincul intuneric al iadului. In loc de frumusete, trupurile pacatosilor vor avea uriciune plina de scirba. In locul usurimii trupurilor dreptilor, trupurile pacatosilor vor fi prea grele si greu de miscat, ca sa nu urmeze cu osirdie dumnezeiestile porunci. Caci singure trupurile acestea ale pacatosilor vor fi spre munca vesnica si fara sfirsit.

Iubiti credinciosi,

Ce alte semne vor urma inaintea venirii Domnului la judecata? Citim in Sfinta Evanghelie ca atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30), care, dupa intelesul Sfintilor Parinti este Crucea lui Hristos pe care si-a dat duhul (Ioan 19, 30). Unii zic ca indata ce se va arata Crucea pe cer, se va insemna cu acest semn fruntea tuturor dreptilor (Apocalipsa 7, 3). Vazind semnul Sfintei Cruci pe cer, vor plinge toate neamurile pamintului (Matei 24, 30). Dar pentru ce vor plinge la aratarea ei toate neamurile pamintului? Vor plinge atunci toate popoarele pentru ca vor cunoaste al cui este semnul Sfintei Cruci; vor plinge toti care nu au cinstit Sfinta si de viata facatoare Cruce, altarul cel preasfintit cu Singele lui Hristos si semnul venirii Lui. Ce vor zice atunci paginii, necredinciosii si sectantii care n-au cinstit Sfinta Cruce si nu s-au inchinat semnului Fiului Omului?

Dupa aratarea Sfintei Cruci pe cer, la infricosata Judecata va veni Iisus Hristos intru slava si putere, cum spune in dumnezeiasca Evanghelie: Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa (Matei 24, 30).

Iata si citeva prealuminate marturii care ne arata slava cea negraita cu care va veni Domnul la infricosata Judecata. Sfintul prooroc David, zice: Foc inaintea Lui va merge si cu vapaia va arde imprejur pe vrajmasii Lui (Psalm 49, 4). Si iarasi: Luminat-au fulgerele Lui lumea, vazut-a si s-a cutremurat pamintul; muntii ca ceara s-au topit de fata Domnului, de fata Domnului a tot pamintul; vestit-au cerurile dreptatea Lui si au vazut toate popoarele slava Lui (Psalm 96, 4-6).

Iar marele prooroc Isaia, despre infricosata venire a Domnului, zice: Caci Domnul vine in vapaie si carele Lui sunt ca o vijelie, ca sa dezlantuie cu fierbinteala minia Lui si certarea Lui cu vapai de foc. Domnul va judeca cu foc si cu sabie pe tot omul si multi vor fi cei care vor cadea de bataia Domnului! (Isaia 66, 15-16). Iar linga infricosatul scaun cel de vapaie al Domnului va sta Preasfinta si Preacurata Nascatoare de Dumnezeu de-a dreapta tronului Preavesnicului Imparat, dupa cum este scris: De fata a stat imparateasa de-a dreapta Ta... (Psalm 44, 11).

Inaintea Domnului vor merge arhanghelii cei mai intii statatori, iar dupa acestia stapiniile, incepatoriile si inaintea lor Arhanghelul Mihail, incins cu sabie de vapaie si stralucind ca un fulger si ca un mai mare ostas al marelui Imparat. Apoi vor urma Apostolii, mucenicii, ierarhii si multimea cea fara de numar a Ingerilor si Sfintilor, cu sabii cu doua taisuri in miinile lor, ca sa razbune pe neamuri si sa pedepseasca pe popoare (Psalm 149, 6-7). Oare cine va putea sa stea atunci inaintea Judecatorului Celui Preainfricosator si nemitarnic?! Acestea le-a cugetat si Proorocul Isaia, care zice: Intrati in crapaturile stincilor si va ascundeti in pulbere de la infricosata fata a Domnului si de la stralucirea slavei Lui (Isaia 2, 10).

Sfintul Evanghelist Matei spune urmatoarele despre venirea Domnului: Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si cu slava multa. Si iarasi zice: Cind va veni Fiul Omului intru slava Sa si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale (Matei 24, 30; 25, 31). Sfintul Evanghelist Luca, de asemenea Il arata venind pe nori cu putere si cu slava multa (Luca 21, 27).

Dupa cuvintul Sfintului Apostol Pavel, Judecata de apoi se va face in vazduh, deasupra vaii lui Iosafat, unde vor fi adunate toate neamurile si limbile, de la primul Adam pina la ultimul om. Apoi ii va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stinga (Matei 25, 32-33). Dupa aceasta vesnica despartire a celor buni de cei rai, va incepe judecata cea mare.

Dar cine ne va piri atunci in fata Dreptului judecator? Insasi faptele noastre rele pe care le-am facut si nu ne-am pocait. Apoi ne vor osindi duhovicii, carora nu ne-am spovedit de toate pacatele, nici am facut canon pentru ele. Apoi ne vor osindi ingerii care ne-au fost pazitori de la botez, pe care nu i-am ascultat. Ne vor osindi si ingerii care au scris toate faptele noastre din copilarie. Dar cel mai mare piris care ne va piri si ne va cere pedeapsa si osinda vesnica de la Dumnezeu in ziua cea mare a Judecatii de apoi, va fi diavolul pe care noi acum il ascultam si facem voile lui si nu ne pocaim in fiecare zi de cele ce facem.

Vai de noi! Ce vom face atunci daca ne va gasi moartea si judecata nespovediti si nepocaiti? Ce ne va folosi atunci viata aceasta amagitoare si trecatoare in care acum ne desfatam? Ca ne legam cu inima de ea si de grijile veacului de acum, incit uitam de moartea care vine si de osinda cea vesnica care ne asteapta in ziua cea mare a Judecatii de apoi. Vedeti, fratii mei, cum toti murim si nimeni din oameni nu ramine pe acest pamint, oricine ar fi el. Vedeti ca cel ce moare, de fata fiind noi, i se leaga limba, i se schimba ochii, ii tace gura, i se opreste graiul, cind vede pe dumnezeiestii ingeri cum cheama sufletul din trup! Atunci macar imparat de ar fi, macar sluga, macar stapinitor a toata lumea, tot se cutremura, se tulbura, se inspaiminteaza, vazind puteri infricosate, vazind chipuri straine, vazind fete aspre si posomorite, vazind rinduielile ingeresti pe care niciodata nu le-a mai vazut.

Atunci luind ingerii sufletul prin vazduh, il duc la judecata, intru care stau incepatoriile, stapiniile si tiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, pirisii nostri cei amari, vamesii cei cumpliti, si luatorii de seama si ingerii in vazduh intimpinindu-l, cer seama si il socotesc si ii aduc inainte pacatele lui si zapisele lui cele din tinerete, cele din batrinete, cele de voie si cele fara de voie, cele prin lucru, cele prin ginduri si cele prin aduceri aminte. Multa este frica acolo, mare este cutremurul ticalosului suflet a-tunci, care patimeste de la multimea milioanelor de diavoli.

Iubiti credinciosi,

Evanghelia Duminicii de azi este cea mai infricosatoare din tot cursul anului, pentru ca ne vorbeste despre sfirsitul lumii care este tot mai apropiat si de marea Judecata de apoi a tuturor oamenilor si a ingerilor rai. Aceasta este a treia si ultima Duminica pregatitoare pentru Sfintul si marele Post, pentru ca ne aduce aminte de sfirsitul veacurilor, de Judecata, de osinda vesnica a pacatosilor si de rasplatirea dreptilor in Imparatia Cerurilor. Cine va cugeta la toate acestea, va trece cu folos curgerea Sfintului Post, se va impaca cu aproapele sau, se va ruga mai mult, se va spovedi cu cainta de pacatele sale si va primi cu mare evlavie Trupul si Singele Domnului nostru Iisus Hristos. Iata folosul acestei Duminici.

Se cuvine sa ne amintim ca la Judecata de apoi, Dreptul Judecator va spune celor de-a dreapta Sa: Veniti, binecuvintatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii, caci flamind am fost si Mi-ati dat sa maninc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat, bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine... Adevarat zic voua, intrucit ati facut unuia dintr-acestia ai mei prea mici, Mie Mi-ati facut (Matei 25, 34-40).

Vedeti, fratii mei, cita putere are la Dumnezeu milostenia si iubirea aproapelui? Vedeti ca milostenia se lauda asupra judecatii? Vedeti ca cine face milostenie la saracii suferinzi, atit materiala pentru trup, cit si spirituala pentru suflet, acela se mintuieste cel mai usor? Vedeti ca mai mare decit toate faptele bune este dragostea si fiica ei milostenia? De aceea va indemn ca pe aceasta s-o iubiti, pe aceasta s-o lucrati mai mult decit pe toate celelalte, mai ales in sfintele posturi, si veti avea rasplata vesnica in ceruri.

Auziti ce zice Dreptul Judecator si celor zgirciti si rai de la stinga Sa, care nu fac milostenie in viata: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si ingerilor lui, caci flamind am fost si nu Mi-ati dat sa maninc... (Matei 25, 41-45). Vedeti ce mare este pacatul lacomiei si al neiubirii de oameni.

Sa ne fereasca Dumnezeu de acest cumplit pacat. Iar noi sa incepem Sfintul Post chiar de astazi, lasind sec de carne. Apoi sa ne impacam cu toti ai nostri, sa postim, sa ne rugam si sa facem milostenie si orice fapta buna, dupa putere.

De vom face asa, vom trece Postul Mare cu mult folos, vom ajunge cu bine la Invierea Domnului, iar la Judecata de apoi vom auzi pe Hristos zicindu-ne cu dulce glas: Veniti, binecuvintatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita pentru voi de la intemeierea lumii. Amin.



INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ, BALET


ARTA FLORESCU

Arta Florescu
Date personale
Născută[1] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Decedată (77 de ani)[1] Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațiesoprană
profesor de muzică[*] Modificați la Wikidata
Activitate
Gen muzicaloperă  Modificați la Wikidata
Tipul de vocesoprană  Modificați la Wikidata
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Arta Florescu (n. 10 martie 1921, București – d. 6 iulie 1998, București) a fost o cântăreață de operă și profesoară de canto română.

A studiat la Conservatorul din București, între 1939 și 1942, cu Elena Saghin (canto), Ioan D. Chirescu, Constantin Brăiloiu, Mihail Jora sau M. Vulpescu, la Geneva cu Anna Maria Guglielmetti (1946) și la Viena cu Kurt Nasor, Balzer și Josef Krips (1947).

Arta Florescu a fost solistă la Societatea Corală „România” din București (1937–1942), solistă (1942–1945) și prim-solistă (1945–1968) la Opera Română din București, conferențiar (1950–1954), profesoară (1955–1986), profesoară atestată (1965) și șef de catedră de canto (1963–1985) la Conservatorul din București, profesoară la Opera din Istanbul, Turcia (1976).[2]

Arta Florescu a debutat pe scena Operei din București în ziua de 5 noiembrie 1942, în Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti, dar a devenit angajată a Operei abia în septembrie 1945, an în care a devenit și membră a Partidului Comunist Român, din convingere. Viața ei profesională, care a durat de 47 de ani, cuprinde 29 de ani de carieră pe scenele operelor, cu 72 de roluri interpretate, și 18 ani în învățământul muzical, din care ultimii 5 ca Șefă de Catedră, și membră a unor jurii internaționale la concursuri de canto de mare prestigiu, peste tot în lume: Verviers, Geneva, Ostende, S’Hertogenbosch, Munchen, Zwickau, Moscova, Tokyo, Montreal, Rio de Janeiro, Toulouse, Atena, București. În 1968 a ieșit la pensie.[3]

Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, solistei lirice Arta Florescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.[4]

A fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1971) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.[5]





Arta Florescu s-a născut la 10 martie 1921, la Bucureşti.

Între anii 1939-1942, studiază la Conservatorul din Bucureşti, cu Elena Saghin (canto), Ioan D. Chirescu, Constantin Brăiloiu, Mihail Jora sau M. Vulpescu.

Între anii 1942 – 1950, s-a perfecţionat la Bucureşti cu Maria Neri (canto) şi Lidia Lipkovska (repertoriu de operă), în anul 1946, a studiat la Geneva cu Anna Maria Guglielmetti (canto), iar un an mai târziu, s-a perfecţionat la Viena cu profesorii Kurt Nasor (canto), Balzer (corepetiţie pian) şi Josef Krips (repertoriu).

În perioada 1937 – 1942, a fost solistă la Societatea Corală „România” din Bucureşti.

În 20 martie 1939, va debuta la Radiodifuziune cu un program de lieduri de Henri Duparc, Robert Schumann şi Alfred Alessandrescu, apoi, la 29 martie 1942, apare pentru prima dată pe scena Ateneului Român, fiind acompaniată la pian de Nicolae Rădulescu, cu pagini de H. Wolf, Duparc, Ernest Chausson, Richard Strauss, J. Marx, R. Hahn, Igor Stravinski, George Enescu.

Tot la Ateneu va aborda oratoriul, la 29 martie 1942, sub bagheta dirijorului Ionel Perlea, cu Stabat Mater, de G. Clari, iar la 5 decembrie 1942, debutează pe scena Operei Române, în „Lucia di Lammermoor”, de Gaetano Donizetti, sub conducerea lui Jean Bobescu.

 

Între anii 1942 – 1945 este solistă a Operei Române din Bucureşti, iar mai apoi este prim-solistă, în perioada 1945 – 1968.

Între anii 1950 – 1980, este conferenţiar, profesor şi şef al Catedrei de Canto de la Conservatorul din Bucureşti, iar în anul 1976 a fost profesor invitat la Opera din Istanbul.

A interpretat de-a lungul carierei solistice roluri în Lucia di Lammermoor, de G. Donizetti, Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, de Wolfgang Amadeus Mozart, Ifigenia în Aulida, de Christoph Willibald Gluck, Wilhelm Tell, de Gioachino Rossini, Trubadurul, Traviata, Aida, Rigoletto, Forţa destinului, Don Carlos, Othello, de Giuseppe Verdi ş.a.

Viața ei profesională, care a durat 47 de ani, cuprinde 29 de ani de carieră pe scenele operelor, cu 72 de roluri interpretate.

A cântat pe scenele teatrelor „Balşoi” din Moscova, „Staatsoper” din Berlin, «Royal de La Monnaie» din Bruxelles, „Municipal” din Rio de Janeiro, „Staatsoper” din Leipzig, «Champs Élysées» din Paris, „Kirov” din Sankt-Petersburg etc. A întreprins zeci de turnee artistice în Franţa, Japonia, Austria, Ungaria, U.R.S.S., Polonia, Cehoslovacia, Italia, Anglia, Bulgaria, China, Brazilia, Germania, Belgia, Israel, Iugoslavia, Elveţia, Albania, Turcia.

 

Despre Arta Florescu, muzicologul Viorel Cosma arăta: „Cântăreaţă cu largi disponibilităţi vocale în toate genurile şi formele muzicale, nu a cunoscut graniţe între creaţia clasică şi contemporană, între muzica universală şi muzica românească, între operă şi operetă, între lied şi oratoriu. Dispunând de un fizic excepţional, de o inteligenţă scenică particulară, de o probitate profesională exemplară, Arta Florescu a realizat eroine de neuitat în teatrul liric românesc: „Mareşala” din Cavalerul rozelor, „Desdemona” din Otello, „Margareta” din Faust, „Nedda” din Paiaţe, „Musetta” din Boema, „Violeta” din Traviata, „Contesa” din Nunta lui Figaro, „Eva” din Maeştrii cântăreţi, „Tosca”, „Cio-Cio-San” din Madam Butterfly”.

Profesoara Arta Florescu a format noi talente ca Eugenia Moldoveanu, Cleopatra Melidoneanu, Lucia Ţibuleac, Viorica Cortez, Angela Gheorghiu, Maria Slătinaru-Nistor, Bianca Ionescu sau Leontina Ciobanu-Văduva. Ea a participat ca membru în juriile marilor festivaluri naţionale şi internaţionale şi concursuri de canto de mare prestigiu, peste tot în lume: Verviers, Geneva, Ostende, S’Hertogenbosch, Munchen, Zwickau, Moscova, Tokyo, Montreal, Rio de Janeiro, Toulouse, Atena, București. În 1968 a ieșit la pensie.

Prin decretul regal nr. 1.886 din 14 iunie 1946, pentru creaţii în domeniul artelor şi pentru sprijinul moral şi artistic dat pentru propăşirea artelor şi culturii, se conferea ordinul „Meritul Cultural”, clasa I, Artei Florescu, artistă lirică, pentru domeniul muzică.

Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, solistei lirice Arta Florescu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.

În anul 1971, a fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa I, „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

Sigur, Arta Florescu a fost o susţinătoare a Partidului Comunist din România, drept urmare „ciocnirile” ei cu diverși artiști de operă din România au fost dure. Rămâne, însă, în memoria istoriei lirice drept o artistă de excepţie.

Arta Florescu a murit la 6 iulie 1998, la Bucureşti, la vârsta de 77 de ani, la Spitalul Foişor, în urma unui stop cardiac survenit în timpul unei intervenţii chirurgicale. A fost înmormântată în Cimitirul „Reînvierea” din Bucureşti.

În 7 iulie 1998, luând cuvântul în Camera Deputaţilor, soprana Eugenia Moldoveanu, unul din marile talente pe care le-a lansat artista, spunea despre aceasta: „A fost nu numai cea mai mare artistă a generaţiei sale, generaţia de aur, şi vă reamintesc câţiva dintre acei mari artişti: Petre Ştefănescu-Goangă, Dinu Bădescu, Valentina Creţoiu, Şerban Tassian. Doamna Arta, aşa cum i-am spus întotdeauna, Doamna a fost însemnată de destin de la naştere, purtând acest nume, care a predestinat-o, acest nume care a devenit simbolul unei importante părţi a culturii româneşti – arta lirică.

Această femeie, de o amplitudine unică, printr-o inteligenţă, printr-o forţă, printr-un curaj, printr-o voinţă care s-au transformat pentru noi, elevii, ca un motor, ne-a făcut să păşim în fiecare zi mai sus, acolo unde harul fiecăruia dintre noi ne-a aşezat de-a lungul anilor.

A fost nu numai prima artistă a Operei Române, dar cred că adevărata ei vocaţie, cea care face ca astăzi să omagiem numele ei, este aceea de profesoară.

De-a lungul a 50 de ani, această femeie a pregătit toţi artiştii români lirici – cei foarte importanţi, cei care au făcut o mare cariereă, cei care au fost slujitorii de zi cu zi, zeci de ani, în teatrele româneşti şi chiar cei care au devenit pe urmă profesori.

În amintirea mea, această femeie unică rămâne ca un exemplu şi un model, aşa cum fiecare dintre noi cred că am avut în profesia noastră, prin extraordinara energie şi dragoste pentru copiii tineri, prin acel dar, pe care nu-l are oricine, de a descoperi şi de a crede în talentul, în talentul care, vai, este atât de sensibil de măsurat, al unui artist.”








GÂNDURI PESTE TIMP


MIHAIL BULGAKOV

Mihail Bulgakov
Михаил-Булгаков.jpg
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Kiev, Imperiul Rus Modificați la Wikidata
Decedat (48 de ani)[1][3][4][5] Modificați la Wikidata
Moscova, RSFS Rusă, URSS Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCimitirul Novodevicii[*] Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (insuficiență renală) Modificați la Wikidata
PărințiAfanasi Ivanovici Bulgakov[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuElena Sergheevna Bulgakova[*] (–)
Liubov Evghenievna Belozerskaia[*] (iunie 1924–)
Lappa, Tatiana Nikolaevna[*] (–) Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Russia.svg Imperiul Rus
Flag of the Soviet Union (1924–1955).svg URSS Modificați la Wikidata
Etnierus Modificați la Wikidata
Religiecreștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata
Ocupațieromancier[*]
dramaturg
medic
satirist[*]
povestitor[*]
libretist[*]
scenarist
scriitor de literatură științifico-fantastică[*]
scriitor
jurnalist
regizor de teatru
actor
medic scriitor[*]
chirurg[*]
biograf[*] Modificați la Wikidata
Locul desfășurării activitățiiUniunea Republicilor Sovietice Socialiste Modificați la Wikidata
Activitate
Limbilimba rusă[2]  Modificați la Wikidata
StudiiPervaia kievskaia gimnazia[*] ()
Naționalnîi medîcinîi universîtet imeni Oleksandra Bohomolțea[*] ()
Mișcare/curent literarproză  Modificați la Wikidata
Specie literarăsatiră, supernatural fiction[*], științifico-fantastic, poveste[*], roman, povestire  Modificați la Wikidata
Opere semnificativeMaestrul și Margareta
Inimă de câine
Belaia gvardia[*]  Modificați la Wikidata
Semnătură
Mikhail Bulgakov signature.svg
Prezență online
site web oficial
Internet Movie Database
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Mihail Afanasievici Bulgakov (rusă Михаил Афанасьевич Булгаков; n. , Kiev, Imperiul Rus – d. ,[1][3][4][5] Moscova, RSFS Rusă, URSS) a fost un romancier și dramaturg sovietic de origine ucraineană.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Destinul lui Bulgakov pare guvernat de același amestec de satiră, fantastic și tragism care e amprenta operei sale. La 3 mai 1891, la Kiev, în familia unui profesor al Academiei Teologice se naște primul copil, Mihail Afanasievici Bulgakov (Михаил Афанасьевич Булгаков). În 1909 absolvă Gimnaziul nr. 1 din Kiev, școală de prestigiu, după care urmează cursurile Facultății de Medicină din Kiev. După facultate, practică medicina pe front, în timpul Primului Război Mondial, apoi într-o comună de lângă Kiev. Peste un deceniu va publica Însemnările unui tânăr medic, în care evocă această perioadă. Încă din perioada studenției, 1913, se căsătorește cu Tatiana Nikolaevna Lappa. Devine dependent de morfină, dar, cu ajutorul primei sale soții, reușește să învingă răul.

În 1920 renunță la cariera de medic și se dedică scrisului. Începe să colaboreze cu ziarele și trupele de teatru locale. În 1921 se mută la Moscova. Editura moscovită “Nedra” îi publică nuvelele Diavoliada și Ouăle fatale. În revista “Rossia” apare primul său roman, Garda Albă. În 1924 se desparte de Tatiana Lappa pentru a se recăsători cu Liubov Evghenevna Belozerskaia.

Din 1925 începe să colaboreze cu Teatrul Academic din Moscova. Transformă romanul Garda Albă în drama Zilele Turbinilor. După multe momente de tensiune și incertitudine are loc premiera piesei, care constituie un adevărat triumf. Piesa Zilele Turbinilor, dramatizarea romanului Garda Albă, are mare succes, fiind considerată un Pescăruș al noii generații de dramaturgi. Simpatia evidentă pentru ofițerii "albi" face ca piesa să fie interzisă, dar (paradoxal!) e, în același timp, piesa preferată a lui Stalin. În 1925 scrie nuvela satirică Inimă de câine.

Se impune tot mai mult ca scriitor de excepție. Odată cu faima lui crește și interesul criticii proletcultiste față de opera sa, care începe să fie ținta unor atacuri de pe pozițiile ideologiei vremii. Puterea sovietică îl etichetează drept un autor antibolșevic și un element „dușmănos”. În 1928 înaintează prima cerere de plecare în străinătate și primește primul răspuns negativ. Începe întâia schiță a romanului Maestrul și Margareta sub titlul Inginerul cu copite. Îi sunt interzise piesele Zilele Turbinilor, Apartamentul Zoicăi (1929) și Cabala bigoților (1930) și nu se mai publică nimic din proza sa.

Din 1929 nu i se mai publică nici o carte și nu i se mai joacă nici o piesă. Trăind la limita supraviețuirii, Bulgakov se vede nevoit să-i trimită dictatorului o petiție, apoi, într-o scrisoare adresată guvernului sovietic, să vorbească despre dezechilibrul psihic la care e expus un creator al cărui existență este amenințată. Scrisoarea rămâne celebră atât ca model al disidenței asumate, cât și prin efectele ei neașteptate. Trei săptămâni mai târziu primește un telefon bizar direct de la Stalin, în urma căruia, deși Bulgakov crede că a fost victima unei farse, este reangajat la teatru. Scrierile lui rămân însă tot nepublicate.

În 1931 îi este respinsă cea de-a doua cerere de plecare în străinătate. În 1932 se căsătorește pentru a treia oară. Elena Sergheevna Shilovskaia devine un punct de sprijin pentru scriitorul aflat în dizgrație, îi este secretară, dactilografă și cronicar al vieții lui.

În ultimul deceniu al vieții scrie cu frenezie, temându-se că nu va termina romanul Maestrul și Margareta. În 1933 se dă citire, pentru prima dată, în public, noului său roman sub denumirea care l-a făcut celebru, Maestrul și Margareta, romanul fiind publicat pentru prima dată în Rusia în 1966-1967. Cere din nou pașaport pentru plecarea temporară în străinătate și din nou este refuzat.

Piesa Batum, despre tinerețea revoluționară a lui Stalin, este inclusă în repertoriul Teatrului Academic, apoi respinsă de însuși Stalin.

La 10 martie 1940, la capătul unor grele suferințe, Bulgakov moare la locuința sa. Ultimele corecturi le face în 1940, pe patul de moarte, orb, până în ultima zi a vieții dictează soției sale, Elena Sergheevna, care este, de altminteri, chiar modelul Margaretei, modificările romanului Maestrul și Margareta.

PROZĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • Maestrul și Margareta, roman
  • Inimă de câine, roman satiric științifico-fantastic
  • Garda Albă, roman
  • Roman teatral, roman
  • Ștergarul cu cocoș, culegere de nuvele
  • Viața domnului de Molière, roman

PIESE DE TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]



Mihail Bulgakov - Citate:














TEATRU/FILM


MIHAIL BULGAKOV


Mihail Bulgakov
Михаил-Булгаков.jpg
Date personale
Născut[1] Modificați la Wikidata
Kiev, Imperiul Rus[2][3][4][5] Modificați la Wikidata
Decedat (48 de ani)[6][3][7][5] Modificați la Wikidata
Moscova, RSFS Rusă, URSS[8][3][5] Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCimitirul Novodevicii[*] Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (insuficiență renală) Modificați la Wikidata
PărințiAfanasi Ivanovici Bulgakov[*] Modificați la Wikidata
Căsătorit cuElena Sergheevna Bulgakova[*] (–)
Liubov Evghenievna Belozerskaia[*] (iunie 1924–)
Lappa, Tatiana Nikolaevna[*] (–) Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Russia.svg Imperiul Rus
Flag of the Soviet Union.svg Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste[9] Modificați la Wikidata
Religiecreștinism ortodox[*] Modificați la Wikidata
Ocupațieromancier[*]
dramaturg
medic
satirist[*]
povestitor[*]
libretist[*]
scenarist
scriitor de literatură științifico-fantastică[*]
scriitor
jurnalist
regizor de teatru
actor
medic scriitor[*]
chirurg[*]
biograf[*]
prozator[*] Modificați la Wikidata
Locul desfășurării activitățiiUniunea Republicilor Sovietice Socialiste Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba rusă[10][11] Modificați la Wikidata
Activitate
StudiiPervaia kievskaia gimnazia[*] ()
Naționalnîi medîcinîi universîtet imeni Oleksandra Bohomolțea[*] ()
Limbilimba rusă  Modificați la Wikidata
Mișcare/curent literarproză  Modificați la Wikidata
Specie literarăsatiră, supernatural fiction[*], științifico-fantastic, poveste[*], roman, povestire  Modificați la Wikidata
Opere semnificativeMaestrul și Margareta
Inimă de câine
Belaia gvardia[*]  Modificați la Wikidata
Semnătură
Mikhail Bulgakov signature.svg
Prezență online
site web oficial
Internet Movie Database
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Mihail Afanasievici Bulgakov (rusă Михаил Афанасьевич Булгаков; n. ,[1] Kiev, Imperiul Rus[2][3][4][5] – d. ,[6][3][7][5] Moscova, RSFS Rusă, URSS[8][3][5]) a fost un romancier și dramaturg sovietic de origine ucraineană.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Destinul lui Bulgakov pare guvernat de același amestec de satiră, fantastic și tragism care e amprenta operei sale. La 3 mai 1891, la Kiev, în familia unui profesor al Academiei Teologice se naște primul copil, Mihail Afanasievici Bulgakov (Михаил Афанасьевич Булгаков). În 1909 absolvă Gimnaziul nr. 1 din Kiev, școală de prestigiu, după care urmează cursurile Facultății de Medicină din Kiev. După facultate, practică medicina pe front, în timpul Primului Război Mondial, apoi într-o comună de lângă Kiev. Peste un deceniu va publica Însemnările unui tânăr medic, în care evocă această perioadă. Încă din perioada studenției, 1913, se căsătorește cu Tatiana Nikolaevna Lappa. Devine dependent de morfină, dar, cu ajutorul primei sale soții, reușește să învingă răul.

În 1920 renunță la cariera de medic și se dedică scrisului. Începe să colaboreze cu ziarele și trupele de teatru locale. În 1921 se mută la Moscova. Editura moscovită “Nedra” îi publică nuvelele Diavoliada și Ouăle fatale. În revista “Rossia” apare primul său roman, Garda Albă. În 1924 se desparte de Tatiana Lappa pentru a se recăsători cu Liubov Evghenevna Belozerskaia.

Din 1925 începe să colaboreze cu Teatrul Academic din Moscova. Transformă romanul Garda Albă în drama Zilele Turbinilor. După multe momente de tensiune și incertitudine are loc premiera piesei, care constituie un adevărat triumf. Piesa Zilele Turbinilor, dramatizarea romanului Garda Albă, are mare succes, fiind considerată un Pescăruș al noii generații de dramaturgi. Simpatia evidentă pentru ofițerii "albi" face ca piesa să fie interzisă, dar (paradoxal!) e, în același timp, piesa preferată a lui Stalin. În 1925 scrie nuvela satirică Inimă de câine.

Se impune tot mai mult ca scriitor de excepție. Odată cu faima lui crește și interesul criticii proletcultiste față de opera sa, care începe să fie ținta unor atacuri de pe pozițiile ideologiei vremii. Puterea sovietică îl etichetează drept un autor antibolșevic și un element „dușmănos”. În 1928 înaintează prima cerere de plecare în străinătate și primește primul răspuns negativ. Începe întâia schiță a romanului Maestrul și Margareta sub titlul Inginerul cu copite. Îi sunt interzise piesele Zilele Turbinilor, Apartamentul Zoicăi (1929) și Cabala bigoților (1930) și nu se mai publică nimic din proza sa.

Din 1929 nu i se mai publică nici o carte și nu i se mai joacă nici o piesă. Trăind la limita supraviețuirii, Bulgakov se vede nevoit să-i trimită dictatorului o petiție, apoi, într-o scrisoare adresată guvernului sovietic, să vorbească despre dezechilibrul psihic la care e expus un creator al cărui existență este amenințată. Scrisoarea rămâne celebră atât ca model al disidenței asumate, cât și prin efectele ei neașteptate. Trei săptămâni mai târziu primește un telefon bizar direct de la Stalin, în urma căruia, deși Bulgakov crede că a fost victima unei farse, este reangajat la teatru. Scrierile lui rămân însă tot nepublicate.

În 1931 îi este respinsă cea de-a doua cerere de plecare în străinătate. În 1932 se căsătorește pentru a treia oară. Elena Sergheevna Shilovskaia devine un punct de sprijin pentru scriitorul aflat în dizgrație, îi este secretară, dactilografă și cronicar al vieții lui.

În ultimul deceniu al vieții scrie cu frenezie, temându-se că nu va termina romanul Maestrul și Margareta. În 1933 se dă citire, pentru prima dată, în public, noului său roman sub denumirea care l-a făcut celebru, Maestrul și Margareta, romanul fiind publicat pentru prima dată în Rusia în 1966-1967. Cere din nou pașaport pentru plecarea temporară în străinătate și din nou este refuzat.

Piesa Batum, despre tinerețea revoluționară a lui Stalin, este inclusă în repertoriul Teatrului Academic, apoi respinsă de însuși Stalin.

La 10 martie 1940, la capătul unor grele suferințe, Bulgakov moare la locuința sa. Ultimele corecturi le face în 1940, pe patul de moarte, orb, până în ultima zi a vieții dictează soției sale, Elena Sergheevna, care este, de altminteri, chiar modelul Margaretei, modificările romanului Maestrul și Margareta.

PROZĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

  • Maestrul și Margareta, roman
  • Inimă de câine, roman satiric științifico-fantastic
  • Garda Albă, roman
  • Roman teatral, roman
  • Ștergarul cu cocoș, culegere de nuvele
  • Viața domnului de Molière, roman

PIESE DE TEATRU[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]


Mihail Bulgakov - Inima de caine (1994)





CESONIA POSTELNICU, actriță româncă
Imagini pentru cesonia postelnicu
Imagini pentru cesonia postelnicu
Imagini pentru cesonia postelnicu
Imagini pentru cesonia postelnicu
Imagini pentru cesonia postelnicu
Cesonia Postelnicu
Date personale
Născută (54 de ani)[1] Modificați la Wikidata
Bacău, România Modificați la Wikidata
PărințiSorin Postelnicu
Rodica Mureșan
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațieactriță Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata
Prezență online
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Cesonia Postelnicu (n. ,[1] Bacău, România) este o actriță română de teatru și film.

A fost pasionată de teatru și de cinematografie încă din copilărie, fiind fiica unui cuplu de actori: Sorin Postelnicu și Rodica Mureșan. Cesonia Postelnicu a fost căsătorită cu Emilian Simion.[2]

Cesonia Postelnicu a debutat în cinematografie în 1986, în rolul Getei din Liceenii, un film regizat de Nicolae Corjos. Filmul a avut un succes deosebit și personajul Geta a fost îndrăgit de public. În același an a jucat și în filmul „O zi prin București”, regizat de Ion Popescu-Gopo. Au urmat celelalte două filme din seria „Liceenilor”, Liceenii Rock'n'Roll (1990) și Liceenii în alertă (1993). A mai jucat în „Semne pe nisip”, regia Nicolas Mason, în 1994 și „Azucena”, în regia tatălui său vitreg, Mircea Mureșan, în 2005.

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]


Cesonia Postelnicu
Date personale
Născută (54 de ani)[1] Modificați la Wikidata
Bacău, România Modificați la Wikidata
PărințiSorin Postelnicu
Rodica Mureșan
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata

 Consultați documentația formatului

Cesonia Postelnicu (n. ,[1] Bacău, România) este o actriță română de teatru și film.

A fost pasionată de teatru și de cin

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]


Liceenii | 




la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI:  MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 2 MAI 2024RELIGIE O...

MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU ASTĂZI:  MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 2 MAI 2024RELIGIE O... :   MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 2 MAI 2024 REL...

  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU DUMINICĂ 19 IANUARIE 2020 PARTEA A TREIA - ARTE; GLUME; SFATURI UTILE Bună dimineața, prieteni! Pentru...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...