MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 13 MARTIE 2023 -  RELIGIE ORTODOXĂ: Săptămâna albă sau Săptămâna brânzei, ISTORIE PE ZILE, TEATRU/FILM, MUZICĂ, PE O ARIPĂ DE CÂNT,

RELIGIE ORTODOXĂ: Săptămâna albă sau Săptămâna brânzei

Începând cu 11 martie 2024, creştinii ortodocşi intră în Săptămâna Albă sau ”Săptămâna brânzei”. În aceasta săptămână, care precede Postul Paștelui, nu se mai consumă carne, iar în zilele de miercuri şi vineri este dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte. Vezi ce tradiții și obiceiuri se repectă în Săptămâna Albă 2024 şi ce nu este bine să faci!

Ce este săptămâna albă Înainte de începerea Postului Mare sau „al Păresimilor”, Biserica a rânduit o perioadă de trecere numită în popor săptămâna albă, a brânzei ori a untului, potrivit doxologia.ro.

În această perioadă nu se mai consumă carne (a nu se confunda cu harți, care desemnează zilele de dezlegare a postului), iar în zilele de miercuri și vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte. În Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, când se amintește Izgonirea lui Adam din Rai, pe 10 martie 2024, se face primul pas important către Postul Sfintelor Sărbători de Paști. Cu slujba Vecerniei, Biserica Ortodoxă intră în Săptămâna Albă. Se lasă sec de carne pentru ca, în următoarele 7 zile, să primim dezlegare la lactate, brânzeturi, ouă, dar și la pește. Această perioadă mai e cunoscută în popor drept Săptămâna Nebunilor. Se spune că nu e o perioadă bună pentru cununii, nici pentru înmormântări. Cum aceste zile sunt ultimele dinaintea Postului în care se mai pot oficia căsătorii, oamenii obișnuiau să spună că numai nebunii, urâții și proștii fac nunți acum, de unde și denumirea de Săptămâna Nebunilor. 

E vremea pregătirii trupului pentru Postul Mare, în care se face o trecere lentă de la mâncarea de dulce la cea de post. În zilele de miercuri şi vineri din „Săptămână Albă” nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, cele doua zile sunt aliturgice. În Sâmbăta lăsatului sec de brânza, Biserica îi pomeneşte pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost „luminaţi prin postire”. Aceasta zi este numita „a asceţilor”. Săptămâna albă se încheie pe 17 martie, zi numită şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, când este Lăsatul secului de brânză. I se mai spune Duminica Iertării, deoarece vecinii, rudele, cunoscuţii se vizitează şi îşi cer iertare unii de la alţii, ca să intre curaţi în Post.

Zilele din Săptămâna Albă, tradiţiile şi obiceiurile lor  Zilele acestei săptămâni au și ele denumiri corespunzătoare. Prima zi este Lunea albă, cunoscută și ca Lunea burdufului, pentru că atunci se taie burduful de brânză. În Marțea albă, e bine să se mănânce brânză. Nu se spală rufe și nu se face baie, fiindcă albește părul. În Miercurea albă este dezlegare la lactate și pește. Nici în această zi nu e bine să te speli pe cap, ca să nu încărunțești de timpuriu.

În Joia nepomenită sau Joia necurată, femeile spală cămășile, ca să fie albe peste an, dar nu torc, ca să nu le fie în primejdie bărbații, duși cu treburi la pădure. Se mai numește și Joia furnicilor, pentru că femeile aduc ofrande acestor insecte. Se face o turtă din făină sau din mălai, care se unge cu unt sau cu brânză și se așază pe un mușuroi, pentru ca insectele să aibă ce mânca și să nu facă pagube în timpul verii. Urmează prima din cele 12 vineri scumpe de peste an, care se marchează înaintea fiecărui praznic. Se țin cu post și rugăciune, mâncând numai seara, pentru binele casei și pentru curățirea sufletului. În unele sate, sunt ținute îndeosebi de tineret, pentru a avea noroc la căsnicie.

În Sâmbăta albă se fac plăcinte, care se dau de pomană. Bărbații nu lucrează, fiind în primejdie de căzături, iar femeile nu cos și nu spală cămăși bărbătești. Se împart colăcei, colivă cu lumânări mici și plăcinte, pentru ca cei ce le dau de pomană să aibă ce mânca pe lumea cealaltă. Fetele aduc câte un ulcior de apă de la izvorul cel mai rece și dau de pomană ca să aibă izvor în cealaltă lume. Se mai spune că în Săptămâna albă nu se toarce, ca să nu se facă peste an viermi în fructe. De asemenea, ca să nu-ți albească părul și să nu orbești, nu e bine să te speli pe față și pe cap, decât dacă pui în albie o bucățică de brânză.

Săptămâna nebunilor se încheie cu duminica de lăsatul secului de brânză, ultima zi de petrecere înaintea postului Sfintelor Paști.

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

·       624 - Are loc Bătălia de la Badr din Hejaz, in vestul actualei Arabii Saudite. Musulmanii condusi de profetul Muhammad i-au înfrânt pe pagani.

Bătălia de la Badr (17 Ramadan, anul 2 de la Hegira; 13 martie 624) a fost o bătălie-cheie din istoria islamului , şi a fost prima dintr-o serie de bătălii dintre arabii musulmani şi arabii păgâni din tribul Quraish , trib ce conducea oraşul Mecca .

Această bătălie, victorioasă pentru Mahomed şi oştenii săi -mujahidun (refugiati din Mecca la Medina) şi „Ansar” locali, menţionată şi în Coran a rămas în tradiţia istorică a islamului şi a arabilor ca o pildă a calităţilor militare ale lui Mahomed şi a succesului motivaţiei legate de noua credinţă monoteistă, însoţită de un spirit de disciplină şi un dispreţ faţă de moarte.

Descrierile acestei lupte se găsesc în izvoarele tradiţionale islamice, mai precis în scrierile Sira şi Maghazi, precum si in

·      1781 - Astronomul englez Sir William Herschel a descoperit planeta Georgium Sidus, cunoscută ulterior sub denumirea de Uranus.

Sir Frederick William Herschel (în germană Friedrich Wilhelm Herschel n. 15 noiembrie 1738 Hanovra, Principatul Braunschweig-Lüneburg, Sfântul Imperiu Roman – d. 25 august 1822 Slough lângă Windsor, Marea Britanie) a fost un astronom, inventator și muzician britanic de origine germană.

Uranus este a șaptea planetă de la Soare și a treia că mărime (după diametru). Uranus este mai mare ca diametru însă mai mică sub aspectul masei decât Neptun. Plasat pe o orbită de 19 ori mai îndepărtată de Soare decât cea a Pământului, Uranus, ca și Neptun, primește foarte puțină căldură. Cu un diametru de 52.000 km, Uranus este de 2 ori mai mic decât Saturn, dar de 5 ori mai mare decât Terra (Pământul). Este înconjurat de inele întunecate și are 27 sateliți.

·      1809 - Regele Gustav al IV-lea al Suediei a fost detronat in urma unei lovituri de stat.

Gustav IV Adolf (n. 1 noiembrie 1778 în Stockholm; d. 7 februarie 1837 în St. Gallen), a fost rege al Suediei din anul 1792 si a fost ultimul rege al Suediei care a condus si Finlanda. Domnia sa a fost de rău augur și s-a sfarsit brusc. La 21 februarie 1808 Rusia a invadat Finlanda, care facea parte din Suedia, sub pretextul de a-i convinge pe suedezi să adere la Sistemul Continental al lui Napoleon.

Danemarca a declarat, de asemenea, război Suediei. În doar câteva luni după aceea, aproape toată Finlanda a fost pierdută și anexată de Rusia, iar la 17 septembrie 1809, în urma Tratatului de la Hamina, Suedia a pierdut o treime din teritoriile sale estice în favoarea Rusiei.

La 29 martie, pentru a salva coroana de fiul său, Gustav a abdicat în mod voluntar, însă pe 10 mai, Parlamentul suedez, dominat de armată, a declarat că nu numai Gustav pierdea tronul ci toată familia sa. La 5 iunie, ducele Carol a fost proclamat rege sub numele de Carol al XIII-lea al Suediei, după ce a acceptat o nouă constituție liberală, care a fost ratificată a doua zi.

Gustav și familia sa au părăsit Suedia în decembrie 1809. A divorțat în 1812. Fostul rege, acum cunoscut sub numele de “Contele de Gottorp” sau “Colonelul Gustafsson” a dus o viață agitata, rătăcind prin Europa. A murit într-o tavernă din St. Gallen, Elveția, alcoolic și fără nici un ban.

·         1848: Începutul revoluției burgheze în Austria. Răscoala populară din Viena.

·         1892: Are loc Conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român din Transilvania, in care a fost definitivat textul Memorandumului, redactat de patriotul transilvănean Iuliu Coroianu. Iuliu Coroianu (n. 1847, Craidorolț, Satu Mare – d. 29 martie 1927, Cluj) a fost un jurist român din Transilvania, frate al Clarei Maniu.

·         1893: Începe la Bucureşti  Congresul de constituire a Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). A durat pana la 3 aprilie 1893, fiind primul partid politic muncitoresc din România. Congrese ale P.S.D.M.R. au urmat în 1894, 1897, 1898 şi 1899.

·     1900 - În Franţa, ziua de muncă pentru femei şi copii este limitată prin lege la 11 ore.

·         La 9 - 13 martie 1907 flacară răscoalelor ţărăneşti din România cuprinde toată Muntenia şi Oltenia, unde a cunoscut o violenţă deosebită şi considerîndu-se apogeul răscoalei ţărănești din 1907. La începutul secolului XX, în România, țărănimea constituia peste 80% din populație dintre care majoritatea aveau foarte puțin pămînt în poroprietate iar a zecea parte din ei chiar deloc. Majoritatea țăranilor trăiau din ceea ce lucrau, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin. În România acelei perioade, identic precum în Rusia, Polonia, Ungaria, existau proprietari de latifundii foarte mari care se întindeau pe zeci și chiar sute de mii de hectare. Diferența enormă dintre cantitatea de pămînt deținută de marii latifundiari și cea deținută de țărani constituie o primă cauză a nemulțumirilor țărănimii. O altă cauză este impunerea țăranilor spre cultivarea culturilor destinate exclusiv exportului (grîu, rapiță, etc), marii latifundiari dorind să scotă profituri maxime din exportul de alimente. Orientarea agriculturii spre export în România vine încă din vreme principatelor românești în urma tratatului de la Adrianopol (1829), tratat care a deschis hotarele principatelor pentru comerțul cu occidentul. Creșterea fenomenului arendășiei, constituie a treia și cea mai importantă cauză a răscoalei. Boierii nu mai doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor, trecînd cu traiul la oraș. Acest fenomen a avut loc pînă și în zona Moldovei, cea mai conservatoare din România. Prin urmare boierii și marii latifundiari, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, deseori străini de sat și chiar de neam, la rîndul lor încercau să obțină de pe seama țăranului profituri cît mai mari într-o perioadă cît mai scurtă de timp. Arendașii fiind mult mai duri și neînduplecațu cu țăranii decît boierii ajunsese să fie dușmanul principal al țărănimii din România. Răscoala țărănească din 1907, pornind din nordul Moldovei a ajuns pînă în Oltenia, cuprinzînd toată România. Mai multe proprietăți ale latifundiarilor au fost distruse, iar numeroși arendași au fost uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încît liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea. Liberalii au făcut ceea ce nu se puteau hotărî să faca conservatorii și anume să folosească armata și tunurile împotriva țăranilor. A fost o adevărată tragedie fiind omorîți circa 11 000 - 12 000 oameni, cifră neconfirmată deoarece nu s-a făcut nicodată un raport integru al victimelor.

·         1910: Apare la Bucureşti, România, revista săptămînală social-politică şi literară “Facla’ sub conducerea lui N.D.Cocea. Ulterior revista va apărea sub redacţia lui Ion Vinea, cu întreruperi, pînă în 1940. Nicolae D. Cocea (n. 29 noiembrie 1880, Bârlad – d. 1 februarie 1949, București), avocat, scriitor, jurnalist, publicist român și politician comunist.

·         1917: A fost semnat de către cancelarul Bethmann-Hollweg şi ministrul de Externe austro-ungar Ottokar Czernin, Documentul de la Viena, prin care se prevedea anexarea României la Austro-Ungaria în caz de victorie a puterilor centrale în Primul Război Mondial. Ottokar Czernin (nume complet Ottokar Theobald Otto Maria Czernin; n. 26 septembrie 1872, Castelul Dimokur, Boemia – d. 4 aprilie 1932, Viena) a fost un diplomat și politician austriac, ministrul de externe al Imperiului Austro-Ungar în timpul Primului Război Mondial, în perioada decembrie 1916-aprilie 1918. Anterior, între 1913-1916, a fost ambasadorul Austro-Ungariei la București. Este considerat artizanul Păcii de la Brest-Litovsk cu Rusia (3 martie 1918), și al Păcii de la Buftea-București cu Regatul României (7 mai 1918).

Ottokar Czernin – foto: ro.wikipedia.org

·         1917:  În localul redacţiei ziarului Cuvînt moldovenesc din Chişinău, este convocată şedinţa în cadrul căreia un grup de intelectuali intre care se aflau   Pantelimon Halippa, P.Gore, V.Harea, O.Ghibu, R.Cioflec, au discutat despre crearea unei organizaţii politice în Gubernia Basarabia, aflata sub stapanire ruseasca

Pe 18 martie 1917, în cadrul aceleiaşi redacţii a ziarului, cu participarea a 21 persoane, se decide crearea Partidului Naţional Moldovenesc şi se adoptă programul acestuia.

·      1920 - Este promulgată legea pentru reforma agrară în Basarabia, România. Legea fusese adoptată de Sfatul Ţării la 27 noiembrie 1918.

·         1920: Este demis guvernul Alexandru Vaida-Voievod, în componenţa căruia au fost şi trei basarabeni : Ion Pelivan – ministru al justiţiei, Ion Inculeţ şi Pantelimon Halippa – miniştri secretari de stat. Urmează un nou guvern în frunte cu generalul Alexandru Averescu care va dizolva Parlamentul României la 25 martie 1920.

·         1925: În statul american Tennessee, predarea Teoriei evoluţioniste în şcoliile publice a fost interzisă prin lege.

·         1928: Premiera filmului Maiorul Mura, singura peliculă ce păstrează prezența pe ecran a actorului Gheorghe Timică.

·  1930 - Clyde W. Tombaugh anunţă descoperirea planetei Pluto.

Pluto (numit adesea Pluton, mai ales în lucrări mai vechi) este o planetă pitică din Sistemul Solar, a doua ca masă după Eris și, ca volum, cea mai mare planetă pitică. A fost descoperită în anul 1930 de către astronomul american Clyde William Tombaugh. Obiectele cu orbite asemănătoare cu cea a lui Pluto se mai numesc plutine. Până în 2006 a fost considerată a noua planetă a Sistemului Solar, atât în ordinea distanței față de Soare, cât și a descoperirii. Pluton împreună cu satelitul său Charon sunt uneori considerate sistem binar, deoarece baricentrul orbitelor nu se află în interiorul niciunuia dintre cele două corpuri.

·         La 12 - 13 martie 1933 un grup de militanţi de stînga se desprind din Partidul Social-Democrat şi se constituie în Partidul Socialist din România. Conducerea noului partid în revine lui Constantin Popovici.

·         1934: S-a născut, în studiourile Walt Disney, celebrul personaj de desen animat Donald Duck, care a debutat în filmul The little hen, la 9 iunie 1934. În anul 1943, Donald devine, cu adevărat un star și primește Premiul Oscar pentru rolul din The Fuerhrer's Face.

·         1936: A avut loc premiera absolută, la Opera Mare din Paris, a tragediei Oedip, de George Enescu.

·         1941 - Decret-lege pentru mobilizarea agricolă.

·         1944 - Charles Sorensen se retrage din funcţia de preşedinte al Ford Motor Company, după o lungă perioadă în care a fost mâna dreapta a lui Henry Ford. Sorensen a fost una dintre cele mai respectate personalităţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acesta a fost contactat pentru a produce motoare de avion, dar americanul a promis că Ford va face avioane întregi şi în timp record uzina americană a produs 500 de avioane, adică de trei ori mai mult decât putea să producă United Aircraft, companie aeronautică acontată de stat pentru a face avioane pe timp de război. Charles Sorensen, o personalitate rezervată puţin interesată de expunerea publică, a decis că este momentul să se retragă o dată cu numirea lui Harry Bennet, cel pe care mulţi l-au acuzat de metode aproape mafiote în a conduce compania.

·         1945: A avut loc, la Cluj, ședința solemnă a guvernului României cu prilejul instituirii administrației românești asupra întregii Transilvanii.

·         1946 - Greva record a muncitorilor de la General Motors, care dura din Noiembrie 1945 a fost încheiată în acea zi, în urma unei înţelegeri între Sindicatul Muncitorilor din Industria Auto şi conducerea G.M. Greva a rămas în istorie pentru proporţiile căpătate, 175.000 de muncitori sistând lucrul pentru a solicita salarii mai mari. Greva a generat şi alte evenimente similare în industria americană, liderii sindicali reuşind prin acest val să ofere mai multe beneficii angajaţilor.

·         1948: Au fost inaugurate uzinele Honda, punandu-se bazele Honda Motor Co. – care in scurt timp va cunoaste si succesul ca urmare a productiei de biciclete motorizate. In anii ’50 Honda devine leader  mondial in industria de motociclete.

·         1969 - Walt Disney lansează în acea zi producţia cinematografică The Love Bug. Într-o perioadă în care maşinile însemnau pentru americani dimensiuni tot mai mari şi puteri crescute, această peliculă a adus un important capital de imagine "broscuţei" Volkswagen Beetle. Prin crearea personajului Herbie, regizorul Robert Stevenson, a reuşit să spună o poveste pentru cei mari şi cei mici, despre automobile şi despre puterea celor mici de a se impune. Volkswagen Beetle se afla pe o pantă ascendentă în ceea ce priveşte popularitate peste Ocean şi acest film a devenit cea mai vizionată peliculă a anului 1969. Nu doar maşina a influenţat audienţa producţiei, ci şi invers, vânzările VW Beetle crescând consistent, după ecranizare şi pe 17 Februarie 1972 Beetle devie cea mai vândută maşină din istorie, luând locul lui Ford T.

·         1979: Intră în vigoare Sistemul Monetar European (SME). A fost creat cu scopul de a controla fluctuațiile cursurilor de schimb în țările Comunității Europene, cu excepția Marii Britanii.

·         1980 - Henry Ford II se retrage din funcţia de CEO al Ford Motor Company, numindu-l în locul său pe Philip Caldwell. În acel an dinastia Ford la conducerea companiei pe care au fondat-o a fost curmată. Ca şi bunicul său, Henry Ford II a fost un lider foarte dedicat organizaţiei şi cunoscând foarte bine compania a venit exact cu măsurile potrivite, pentru a o îmbunătăţi. Acesta a schimbat gestiunea Ford şi a îmbunătăţit relaţia cu sindicatele şi personalul productiv.

·         1992: În estul Turciei, un cutremur de 6,8 pe scara Richter face peste 500 de victime.

·         1996: S-a desfășurat, în localitatea egipteană Sharm el-Sheikh, la inițiativa SUA, prima reuniune internațională la nivel înalt consacrată luptei împotriva terorismului și continuării procesului de pace în Orientul Mijlociu.

·         2000: Prima vizită în Vietnam a unui șef al Pentagonului, William Cohen, de la încheierea războiului dintre SUA și această țară (1973).

·         2003: Antropogeneză: Revista Nature informează că s-au găsit în Italia urme ale oamenilor cu poziție vericală vechi de 350.000 de ani.

·         2009: Are loc, la Bacău, primul zbor pe un avion supersonic (MIG - 21 Lancer) a unei femei pilot din România (sublocotenent Simona Măierean). Simona Maierean (n. 17 aprilie 1984 la Comăneşti, Suceava) este o femeie ofiţer de aviaţie din România, fiind prima româncă ce a zburat cu un avion supersonic. Acest zbor a avut loc pe 13 martie 2009, iar aparatul de zbor a fost un MiG-21 LanceR.

·         2013: Conclavul Cardinalilor a ales cel de-al 266-lea Suveran Pontif. A fost ales Jorge Mario Bergoglio, care și-a ales numele de Papa Francisc. Papa Francisc, născut Jorge Mario Bergoglio, (n. 17 decembrie 1936, Buenos Aires) este al 266-lea episcop al Romei și papă al Bisericii Catolice, ales la 13 martie 2013 de către conclavul cardinalilor. Din 1998 a fost arhiepiscop de Buenos Aires. Este primul papă neeuropean după papa Grigore al III-lea (731-741).[1][2] De asemenea, este primul papă originar de pe continentul american și primul papă iezuit.

* 2019: 2019: Laserul ELI-NP de la Măgurele, parte a Proiectului european ELI, devine cel mai puternic sistem laser realizat vreodată, atingând o putere de 10 Petawatt

Nașteri

·      2/15/40 - S-a nascut Apollonius din Tyana, filosof

Apollonius din Tyana (n. cca 2/15/40 – d. cca 100/120) a fost un discipol al lui Pitagora. S-a remarcat încă de tânăr prin capacitățile sale de vindecare și clarviziune. A călătorit foarte mult, răspândind cunoștințele dobândite. Profesa artele hermetice și filozofia. Scopul său era de a demonstra lumii întregi că în spatele imaginilor icoanelor, al ceremoniilor religioase, al miracolelor de orice natură, se află Dumnezeu.

Despre Apollonius tradiția afirmă că a călătorit în Shambala, centrul spiritual al planetei. Credința propagată de predicatorul Apollonius din Tyana, contemporan cu Isus, n-a avut darul să se impună în lume, fiind ulterior dată aproape uitării, la fel ca și alte curente religioase marcante ale vremii (credința propagată de Simon Magul, cultul religios al zeului iranian Mithra și cultul zeiței egiptene Isis).

·         1372: Ludovic I (13 martie 1372 – 23 noiembrie 1407) a fost Duce de Orléansdin 1392 până la moartea sa. De asemenea a fost Conte de Valois, Duce de Touraine (1386–1392), Conte de Blois (1397–1407), Conte de Angoulême (1404–1407), Périgord, Dreux și Soissons.

Ludovic a fost al doilea fiu al regelui Carol al V-lea al Franței și al Ioanei de Bourbon și fratele mai mic al regelui Carol al VI-lea.

În 1374, Ludovic a fost logodit cu Catherine, moștenitoare prezumtivă la tronul Ungariei. Deoarece tatăl Catherinei, Ludovic I al Ungariei, nu avea fii, era de așteptat ca Ludovic și Catherine să domnească fie peste Ungaria fie peste Polonia. De asemenea, Ludovic al Ungariei plănuise să le lase și coroana Neapole și comitatul Provence. Totuși, Catherine a murit în 1378 iar negocierile căsătoriei s-au oprit.

În 1384, Elisabeta a Bosniei a început negocierile cu tatăl lui Ludovic în legătură cu posibilitatea ca Ludovic să se căsătorească cu fiica ei, Maria, în ciuda angajamentului dintre Maria și Sigismund de Luxemburg. Papa Clement al VII-lea a emis o dispensă care a anulat logodna dintre Maria și Sigismund și în aprilie 1385 a avut loc o căsătorie prin procură între Ludovic și Maria.

Căsătoria nu a fost recunoscută de nobilii unguri care au aderat la Papa Urban al VI-lea. Patru luni mai târziu, Sigismund a invadat Ungaria și s-a căsătorit cu Maria, lucru care a distrus șansele lui Ludovic de a domni ca rege al Ungariei

În 1389, Ludovic s-a căsătorit cu Valentina Visconti, fiica lui Gian Galeazzo, Duce de Milano, cu care a avut următorii copii:

• o fiică (1390)
• Ludovic (1391–1395)
• un fiu (1392)
• John Philip (1393)
• Carol, Duce de Orléans (1394–1465), tatăl regelui Ludovic al XII-lea al Franței
• Filip (1396–1420), Conte de Vertus
• Ioan, Conte de Angoulême (1404–1467), bunicul regelui Francisc I al Franței
• Maria (1401)
• Margareta (1406–1466), Contesă de Vertus, căsătorită în 1423 cu Richard de Bretania, Conte de Étampes. Fiul lor a fost Francisc al II-lea, Duce de Bretania.

Fiul său nelegitim cu Mariette d'Enghien a fost "Jean Levieux Valois des Orléans" mai bine cunoscut ca Jean de Dunois (1402–1468). Jean este strămoșul Ducilor de Longueville.

Jump to navigationJump to search

Ludovic I
Date personale
Născut	13 martie 1372 Paris, Regatul Franței
Decedat	23 noiembrie 1407 (35 de ani) Paris, Franța
Înmormântat	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	omor (înjunghiere cu armă albă[*])
Părinți	Carol al V-lea al Franței Ioana de Bourbon
Frați și surori	Catherine of Valois, Countess of Montpensier[*] Carol al VI-lea al Franței
Căsătorit cu	Valentina Visconti
Copii	Charles, Duce de Orléans Ioan, Duce de Angoulême Filip, Conte de Vertus Margareta, Contesă de Vertus
Cetățenie	Franța
Ocupație	personal militar[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Valois
Duce de Orléans
Domnie	1392–1407
Succesor	Charles

*

* 1560: Wilhelm Ludovic de Nassau-Dillenburg (în neerlandeză Willem Lodewijk; în Format:Fry; n. 13 martie 1560, Dillenburg, Germania – d. 31 mai 1620, Leeuwarden, Țările de Jos) a fost conte de Nassau-Dillenburg din 1606 până în 1620 și statthalter de Frizia, Groningen și Drenthe

Wilhelm Ludovic a fost fiul cel mare al lui Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg, și al primei sale soții, Elisabeta de Leuchtenberg.

El a servit ca ofițer de cavalerie sub comanda lui Wilhelm de Orania. Împreună cu vărul său (și cumnatul) Maurice de Nassau, Prinț de Orania, a comandat Armata Țărilor de Jos și a contribuit la plănuirea strategiei militare a Provinciilor Unite împotriva Spaniei din 1588 până în 1609.

Wilhelm Ludovic a jucat un rol important în Revoluția Militară din secolele XVI-XVII. Într-o scrisoare din 8 decembrie 1594 către vărul lui, Maurice de Nassau, Prinț de Orania, el a stabilit (prin lecturarea scrierii lui Aelianus Tacticus) un raționament militar bazat pe utilizarea flancurilor de către soldații Romei Imperiale, așa cum este prezentată în Tactica lui Aelian. Scriitorul militar roman discuta folosirea contramarșului în contextul folosirii sabiei romane gladius și a suliței pilium. Wilhelm Ludovic și-a dat seama că aceeași tehnică ar putea funcționa și în cazul folosirii armelor de foc.^[1]

Pe 25 noiembrie 1587, s-a căsătorit cu verișoara lui, Anna de Nassau, fiica lui Wilhelm de Orania și al Annei de Saxonia, și sora mai mare a lui Maurice de Nassau. Anna a murit aproape șase luni mai târziu, pe 13 iunie 1588, și Wilhelm Ludovic nu s-a recăsătorit.

El a fost poreclit „Us-Heit” („tatăl nostru” în frizona occidentală). A murit în casa lui, Stadhouderlijk hof, din Leeuwarden, orașul care l-a onorat cu o statuie în piața centrală. Trupul său a fost înmormântat în Jacobijnerkerk.

Wilhelm Ludovic
Conte de Nassau-Dillenburg
Wilhelm Ludovic de Nassau-Dillenburg
Căsătorit(ă)	Anna de Nassau
Familie nobilă	Nassau
Tată	Ioan al VI-lea, Conte de Nassau-Dillenburg
Mamă	Contesa Elisabeta de Leuchtenberg
Naștere	13 martie 1560 Dillenburg
Deces	13 iulie 1620 (60 de ani) Stadhouderlijk Hof din Leeuwarden
Înmormântare	Biserica Jacobijner din Leeuwarden Gravură a lui Wilhelm Ludovic

·    1615 - S-a nascut Papa Inocenţiu al XII-lea; (d. 1700).

Papa Inocențiu al XII-lea (nume laic: Antonio Pignatelli; n. 13 iunie 1615 la Neapole; d. 27 septembrie 1700 la Roma) a fost un nobil neapolitan și papă al Romei din 1691 până în 1700.

* 1648: Anne de Bavaria (Anne Henriette Julie; 13 martie 1648 – 23 februarie1723) a fost prințesă de Palatinate prin naștere și prin căsătoria din 1663 Ducesă de Enghien și apoi Prințesă de Condé.

Anne s-a născut la Paris ca a doua din cele trei fiice ale lui Eduard, Conte Palatin de Simmern. Mama ei era Anna Gonzaga, sora reginei Poloniei.

La vârsta de 15 ani a fost logodită cu Henri Jules, Duce de Enghien, singurul fiu în viață al faimosului comandant militar și nobilul francez Grand Condé. Marele Condé era cel mai vârstnic prinț de sânge de la curtea Franței și deținea titlul de Primul Prinț. Henri Jules era moștenitorul său. Ceremonia căsătoriei a avut loc la Palatul Louvre, la 11 decembrie 1663, în fața curții regelui Ludovic al XIV-lea și a prezenței familiei regale.

Soțul ei, care suferea de licantropie, a fost susținut puternic de soția sa. Anne și soțul ei au avut 10 copii în total. Anne a fost descrisă ca foarte pioasă, generoasă și caritabilă, a fost apreciată de către mulți de la curte datorită devotamentului față de soțul ei. În ciuda acestui lucru, soțul ei, care era predispus la furii mari, și-a bătut de mai multe ori liniștita sa soție, chiar și în prezența altor curteni.^[1] Din cei zece copii născuți, cinci au supraviețuit copilăriei. Patru dintre aceștia s-au căsătorit.

La 1 aprilie 1709, soțul ei a murit la vârsta de 65 de ani, lăsându-l pe fiul lor, Louis, următorul Prinț de Condé. Louis a murit anul următor și fiul acestuia, Louis Henri de Bourbon a devenit următorul deținător al titlului.

Stră-stră-strănepotul ei Louis Philippe I a devenit rege al Franței.

Anne Henriette de Bavaria
Prințesă de Condé Prințesă de Arches
Portret al Annei Henriette de Pierre Gobert
Date personale
Nume la naștere	Anne Henriette Julie
Născută	13 martie 1648 Paris, Franța
Decedată	23 februarie 1723 (74 de ani) Petit Luxembourg, Paris, Franța
Înmormântată	Paris
Părinți	Eduard, Conte Palatin de Simmern Anna Gonzaga
Frați și surori	Luise Marie of the Palatinate[*] Benedicta Henrietta de Wittelsbach
Căsătorită cu	Henri Jules de Bourbon
Copii	Marie Thérèse, Prințesă de Conti Ludovic, Prinț de Condé Anne Marie, Mademoiselle de Condé Louise Bénédicte, Ducesă de Maine Marie Anne, Ducesă de Vendôme
Cetățenie	Franța  Germania
Religie	catolicism
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

* 1716: Prințesa Philippine Charlotte a Prusiei (germană Philippine Charlotte von Preußen) (13 martie 1716; 17 februarie 1801) a fost fiică a regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și a reginei Sophia Dorothea de Hanovra.

A fost al patrulea copil și a treia fiică a a regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei și a soței lui, regina Sophia Dorothea de Hanovra. A fost sora lui Frederic cel Mare, a reginei Louisa Ulrika a Suediei și a Friederike Luise, Margravine de Brandenburg-Ansbach.

Prin mama sa a fost nepoata regelui George I al Marii Britanii. Unchiul ei era regele George al II-lea al Marii Britanii și verișori primari Frederic, Prinț de Wales, Anne, Prințesă de Orange și regina Louise a Danmarcei și Norvegiei.

La 2 iulie 1733, la Berlin, Prințesa Philippine Charlotte s-a căsătorit cu Ducele Charles de Brunswick-Wolfenbüttel, fiul cel mare al lui Ferdinand Albert al II-lea, Duce de Brunswick-Lüneburg. Charles a moștenit ducatul după decesul tatălui său din 1735.

Charles și Philippine au avut 13 copii

Philippine Charlotte a Prusiei
Ducesă de Brunswick-Wolfenbüttel
Date personale
Născută	13 martie 1716 Berlin
Decedată	17 februarie 1801 (84 de ani) Brunswick
Înmormântată	Brunswick Cathedral[*]
Părinți	Frederic Wilhelm I al Prusiei Sofia Dorothea de Hanovra
Frați și surori	Prințesa Friederike Luise a Prusiei Louisa Ulrika a Prusiei Wilhelmine of Prussia, Margravine of Brandenburg-Bayreuth[*] Anna Amalia a Prusiei Sophia Dorothea a Prusiei Frederic al II-lea al Prusiei Prințul Augustus Ferdinand al Prusiei Prințul Henric al Prusiei Prințul Augustus Wilhelm al Prusiei Frederick Louis, Crown Prince of Prussia[*]
Căsătorită cu	Ducele Charles de Brunswick-Wolfenbüttel
Copii	Charles al II-lea Georg Franz Christian Ludwig Sophie Caroline Marie Anna Amalia Frederick Augustus Albrecht Heinrich Wilhelm Adolf Elisabeth Christine Friederike Augusta Dorothea Maximilian Julius Leopold
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	compozitoare consort[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hohenzollern Casa de Brunswick-Bevern

·         1733: Joseph Priestley, teolog, filosof englez (d. 1804)

·       1741 - S-a născut Iosif al II-lea, împărat al Sfântului Imperiu Romano-German (d. 1790)

Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. 13 martie 1741, Viena – d. 20 februarie 1790, Viena) a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790. A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei etc.

A fost primul fiu al împărătesei Maria Terezia și al soțului acesteia, împăratul Francisc I, cooptat la conducerea imperiului habsburgic după moartea tatălui său în anul 1765. Coregența a încetat la moartea mamei sale, în anul 1780. În politica externă a intrat adesea în conflict cu mama sa, Maria Terezia, atunci când a impus în ciuda voinței acesteia, prima împărțire a Poloniei, în anul 1772 și a anexat Galiția la Austria.

În 1774 a obținut Bucovina de la Imperiul Otoman. A vizitat în mai multe rânduri, în anii 1768, 1770, 1773, 1783 și 1786, Banatul, Transilvania și Bucovina, unde a primit cu solicitudine petițiile oamenilor și a intrat în conștiința colectivă ca „bunul împărat”. Hotelul „Împăratul Romanilor” din Sibiu a fost denumit astfel în amintirea lui Iosif al II-lea.

Tot lui i se datorează numele comunelor grănicerești, învecinate, din județul Bistrița-Năsăud: Salva, Romuli, Parva și Nepos, în urma exlamației “Vă salut mici nepoți ai Romei” (în Latină: “Salve parvae nepos Romuli”).

În domeniul politicii religioase, Iosif al II-lea a fost adeptul iluminismului, secularizând averile mănăstirești, însă sprijinind emanciparea parohiilor. A aprobat construirea a numeroase biserici ortodoxe din piatră în Transilvania, cum ar fi bisericile ortodoxe din Brașov și în special din Mărginimea Sibiului.

·         1753: Louise Marie Adélaïde de Bourbon (n. 13 martie 1753; d. 23 iunie1821) a fost soția Ducelui de Orléans, Philippe d'Orléans mama ultimului rege al Franței, Louis-Philippe. La moartea fratelui ei, Louis Alexandre de Bourbon, prince de Lamballe, ea a devenit cea mai bogată moștenitoare a Franței înaintea Revoluției franceze. Era cumnata Prințesei Marie Louise de Savoia și era în relații bune cu Maria Antoneta. A fost Ducesă de Orléans prin căsătorie.

Marie Adélaïde
Ducesă de Orléans
Louise Marie Adélaïde de Élisabeth-Louise Vigée-Le Brun
Date personale
Nume la naștere	Louise Marie Adélaïde de Bourbon
Născută	13 martie 1753 Hôtel de Toulouse, Paris, Franța
Decedată	27 iunie 1821 (68 de ani) Castelul d'Ivry-sur-Seine, Franța
Înmormântată	Chapelle royale de Dreux[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer mamar)
Părinți	Louis Jean Marie, Duce de Penthièvre Maria Teresa d'Este
Frați și surori	Louis Alexandre, Prince of Lamballe[*] Louis Marie, Duke of Rambouillet[*] Jean Marie, Duke of Châteauvillain[*] Vincent, Count of Guingamp[*]
Căsătorită cu	Philippe d'Orléans
Copii	Louis Philippe I, rege al Franței Antoine Philippe, Duce de Montpensier Adélaïde, Prințesă de Orléans Louis Charles, Conte de Beaujolais
Cetățenie	Franța
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	duce ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Orléans Casa de Bourbon

·         1763: Guillaume Marie Anne Brune, mareșal francez (d. 1815)

·         1764: Contele Grey, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1845)

·         1781: Karl Friedrich Schinkel, architect german (d. 1841)

* 1781: Joseph Johann von Littrow (13 martie 1781, Horšovský Týn – 30 noiembrie 1840, Viena) a fost un astronom austriac. A fost înnobilat în anul 1837.

A fost director al observatoarelor din Cracovia (1807), Kazan (1810), Buda (1816).

În 1819 a fost numit director al Observatorului din Viena, unde a rămas până la moarte. I-a succedat, la conducerea Observatorului din Viena, fiul său, Karl Ludwig von Littrow.

A fost un discret constructor de instrumente. A creat unica proiecție retroazimutală conformă, care îi poartă numele: proiecția lui Littrow.

·         1855: Percival Lowell, astronom american (d. 1916)

* 1855: Olga Gigurtu (n. 13 martie 1855, Craiova, Țara Românească – d. 1940) a fost o scriitoare românăS-a născut într-o familie de intelectuali, tatăl fiind Barbu Bălcescu, fratele mai mic al lui Nicolae Bălcescu iar mama, nepoata pictorului Theodor Aman. S-a măritat cu generalul Petre Gigurtu, cu care a avut șapte copii, dintre care cel mai cunoscut este Ion Gigurtu, care avea să devină prim-ministru al României în domnia Regelui Carol al II-lea.A debutat în 1913 în primul număr al revistei „Ramuri” cu povestirea Câte au dispărut de când mi-aduc aminte pe care a semnat-o cu pseudonimul „Ileana”. Mai apoi a publicat, tot sub pseudonim, prozele O seară memorială (1913), Mama Bălașa (1913), Tanti Sevastița și Mama Zinca Verbiceanca (1914). În nume personal scoate în 1927 un volum de proză în care îl elogiază pe Nicolae Bălcescu.

Olga Gigurtu
Date personale
Născută	13 martie 1855  Craiova, Țara Românească
Decedată	1940 (84 de ani)
Părinți	Barbu Bălcescu
Număr de copii	7
Copii	Ion Gigurtu
Cetățenie	România
Ocupație	prozatoare[*]
Activitate
Număr de copii	7

·         1865 - S-a născut fizicianul Dragomir Hurmuzescu, membru al Academiei Române. A pus bazele învăţămîntului electrotehnic românesc şi a realizat, în 1925, primele experienţe de radio din ţara noastră (m.31.05.1954).

·         1865: Endre Aczél (Ármin Adler), scriitor, jurnalist și redactor maghiar (d. 1935)

·      1881 - S-a născut actorul român Tony Bulandra; (d. 1943).

Tony Bulandra (n. 13 martie 1881, Tîrgoviște – d. 5 aprilie 1943, București) a fost un renumit actor român. A urmatt studiile la Conservatorul de Artă Dramatică din București sub îndrumarea lui Constantin I. Nottara. În 1902 debutează pe scena Teatrului Național din București în piesa „Pygmalion” a lui Bengescu-Dabija, în rolul lui Phadael.

Înființează în 1914 împreună cu acestea Compania dramatică Mărioara Voiculescu-Bulandra, iar în 1924 Compania Bulandra-Maximilian-Storin.Tony Bulandra a fost căsătorit cu Lucia Sturdza-Bulandra (1873 – 1961). Distins protagonist al scenei românești. Societar al teatrului Național București. Prezență ocazională în film: Trenul fantomă (1933); Dragoste la mănăstire (1912); Amor fatal (1911)

·      1887 - S-a nascut generalul român Gheorghe Mihail; (d.2 februarie 1982).

A participat la campania din Bulgaria din 1913 în fruntea unei companii din Regimentului 34 Infanterie Constanța. În toamna anului 1916, proaspătul maior Gheorghe Mihail se distinge în luptele de pe Valea Buzăului la comanda Batalionului 2, fiind rănit la 7 octombrie.

Refăcut s-a întors la comanda unității sale, cu care a participat la Bătălia de Mărășești. Batalionul II/Regimentul 34 Infanterie a rezistat pe poziții și respins 3 atacuri succesive, câștigând timpul necesar intervenției rezervelor și luând 62 de prizonieri și 2 mitraliere.

octombrie 1933 – Șef al Secției Informații a Marelui Stat Major

noiembrie 1937 – ianuarie 1938 – Șef al Casei Militare Regale

februarie – octombrie 1939 – Subsecretar de Stat la Ministerul Apărării Naționale

4 iulie 1940 – Vicepreședinte al Consiliului de Miniștri,

Evenimentele de la 23 august 1944 l-au găsit la București. A fost numit imediat Șef al Marelui Stat Major și a ordonat Armatelor 3 și 4, aflate pe frontul din Moldova, să se retragă pe linia Adjud-Nămoloasa-Focșani-Brăila și să se opună oricărei încercări de dezarmare. Până la 31 august a coordonat lichidarea trupelor germane de pe teritoriul românesc.

A refuzat categoric cererea mareșalului Malinovski de a desființa diviziile române din interiorul țării sau a de le trimite pe front. A refuzat de asemenea să semneze Protocolul de colaborare militară, a cerut în repetate rânduri eliberarea soldaților luați prizonieri de sovietici în Moldova dupa 24 august, dar fără succes.

Demisionează pe data de 12 octombrie 1944 datorită neînțelegerilor cu noii aliați, și a faptului că nu era de acord cu depășirea frontierelor din anul 1940 de trupele române. Pe 20 ianuarie 1948 este arestat și judecat împreună cu Ion Gigurtu și alți membri ai cabinetului său pentru măsurile luate împotriva comuniștilor în 1940.

A fost condamnat pe 23 ianuarie 1957 la 12 detenție riguroasă și confiscare a averii, trecând prin penitenciarele Văcărești, Pitești, Ocnele Mari, Sighet și Jilava. A fost eliberat de la închisoarea de la Jilava pe 10 octombrie 1957 pe baza decretului de amnistie din 25 septembrie 1957. A decedat aproape 25 de ani mai târziu, pe 2 februarie 1982.

·         1888: Silviu Dragomir, istoric român (d. 1962)

·         1891: S-a nascut Felix Aderca, prozator, dramaturg, poet român; (d. 1962). A luat parte la ședințele cenaclului Sburătorul, coordonat de Eugen Lovinescu. S-a remarcat ca poet simbolist, autor de povestiri și romancier (Omul descompus), autor al unuia dintre primele romane de anticipație din literatura română, Orașele scufundate. A fost căsătorit cu Rubina Aderca (n. Penchas) 1912-1925, apoi cu poeta Sanda Movilă. Este tatăl lui Marcel Aderca, de asemenea scriitor.

* 1891: Prințesa Maria del Pilar a Bavariei (Maria del Pilar Eulalia Antonia Isabella Ludovika Franziska Josepha Rita Euphrasia von Wittelsbach; 13 martie 1891 – 29 ianuarie 1987) a fost singura fiică și al treilea copil al Prințului Ludwig Ferdinand al Bavariei și a soției acestuia, Infanta María de la Paz a Spaniei.

Prințesa Maria del Pilar
Prințesa Maria del Pilar a Bavariei
Date personale
Născută	13 martie 1891 Munchen, Bavaria
Decedată	29 ianuarie 1987 (95 de ani) Munchen, Germania de Vest
Înmormântată	St. Michael's Church, Munich[*]
Părinți	Prințul Ludwig Ferdinand al Bavariei Infanta María de la Paz a Spaniei
Frați și surori	Prințul Adalbert de Bavaria Prințul Ferdinand de Bavaria
Cetățenie	Germania
Ocupație	pictoriță
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Wittelsbach

* 1897: Yeghishe Charents (armeană: Եղիշե Չարենց, n. 13 martie 1897 - d. 27 noiembrie 1937) a fost un poet armean, scriitor și activist public. Charents a fost un poet remarcabil al secolului XX, atingând o multitudine de subiecte care au variat de la experiențele sale din Primul Război Mondial, revoluția socialistă, și, mai pe larg, Armenia și armenii.^[1] El este recunoscut ca "principalul poet al secolului 20 " în Armenia

·         1899: John van Vleck, fizician american (d. 1980)

·         1900: Petre P. Panaitescu, istoric, filolog român (d. 1967)

·         1900: S-a nascut Giorgios Seferis, poet grec, laureat al Premiului Nobel; (d.20 septembrie 1971). A fost unul dintre cei mai importanti poeti greci ai secolului 20 și laureat al premiului Nobel pentru literatura.

* 1902: David Prodan (n. 13 martie 1902, satul Cioara, azi Săliștea, județul Alba- d. 11 iunie 1992, Cluj) a fost un istoric român, academician, bibliotecar, profesor universitar, specialist în istoria Transilvaniei.A urmat liceul la Orăștie, iar apoi Facultatea de Istorie și Geografie din Cluj în 1924. A obținut titlul de doctor în istorie în anul 1938. În perioada 1924-1938 a lucrat la Arhivele Statului din Cluj, iar în următorii zece ani la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. A fost profesor universitar în perioada 1948-1962 și șef de secție la Institutul de Istorie și Arheologie din 1948 până în 1972. În 1948 a devenit membru corespondent, iar în 1955 membru titular al Academiei Române.^[2] La moartea lui Fernand Braudel, David Prodan a fost ales membru al Asociației Istoricilor Americani.* 1906: Alex C. Massie (n. 13 martie 1906 - n. 20 septembrie 1977) a fost un jucător de fotbal scoțian. A jucat în cea mai mare parte a carierei pe postul de mijlocaș dreapta pentru clubul englez Aston Villa.

·         1907: Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago)^[2] a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)^[4][5] și al Jeanei.^[6] A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.^[7]

Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914,^[4] și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.^[8]

După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa,^[4] Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica^[5] și Barbu Brezianu. A publicat la Revista Vlăstarul.

A devenit apoi interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism,^[5] și a scris piese scurte pe subiecte entomologice.^[9] În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune.^[5] Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.^[5][9] Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.^[9]

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica.^[4][9] Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.^[9] Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase^[10] urmată de Cum am găsit piatra filosofală.^[9] Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop

Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola"^{[necesită citare]}. Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepție ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger.^[19] În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind incinerat a doua zi

Bustul lui Mircea Eliade, sculptor Gheorghe Tănase, a fost dezvelit la 24 noiembrie 2015 la intersecția bulevardului Mircea Eliade cu strada Aviator Radu Beller, peste drum de parcul Floreasca din București

Un alt bust al lui Mircea Eliade, realizat de Vasile Gorduz, a fost dezvelit la 28 martie 2009 în fața bisericii Mântuleasadin București.^[21]

După moartea sa, Eliade a fost atacat de Adriana Berger (cea care s-a ocupat de aranjarea hârtiilor din biblioteca lui Eliade incendiată pe 18 decembrie 1985) cu acuzații de antisemitism, fără a aduce dovezi, prefigurând linia atacurilor repetate care au urmat. În România de după 1990 s-a început publicarea doar a unei părți din cele patruzeci de volume de operă științifică și literară, preferându-se reeditările, astfel că în douăzeci de ani nu s-a reușit publicarea integrală a operei eliadești. Valorile spirituale promovate de Eliade au continuat să anime proiecte culturale și după 1990, moment în care a (re)dobândit un statut de autor mitic, în sensul discuției în jurul unei opere neintegral publicată în România. Actualitatea scrierilor lui Eliade este probată de traducerea post-mortem a multora din scrierile sale (în spaniolă, italiană, portugheză etc.). În rândul tinerilor redescoperind libertatea religioasă, literatura fantastică și fronda specifică tânărului Eliade a redeșteptat interesul pentru opera și viața autorului.

Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fost Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a căsătorit în 1934,^[22][23][24] iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948

Opere literare:

• Romanul adolescentului miop, roman (1928)
• Gaudeamus, roman (1929)
• Isabel și apele diavolului, roman (1930)
• Lumina ce se stinge, roman (1931)
• Maitreyi, roman (1933)
• Întoarcerea din rai, roman (1934)
• Huliganii, roman (1935)
• Șantier. Roman indirect (1935)
• Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
• India (1936)
• Șarpele, nuvelă (1937)
• Nuntă în cer, roman (1939)
• Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)
• Nopți la Serampore, nuvelă (1940)
• Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
• La țigănci, nuvelă (1969)
• Noaptea de Sânziene, roman (1971)
• În curte la Dionis, nuvele (1977)
• 19 trandafiri, roman (1980)
• Viața nouă (Ștefania), roman neterminat

Ecranizări:

• The Bengali Night (1988)
• Domnișoara Christina (1992)
• Șarpele ("The Snake") (1996)
• Eu sunt Adam! (1996)
• Tinerețe fără tinerețe ("Youth Without Youth") (2007)
• Domnișoara Christina (2013)

Opere publicate în limba română:

• Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004
• Gaudeamus, 1929 ediție curentă, Humanitas, 2004
• Isabel și apele diavolului, 1929, ediție curentă, Humanitas, 2003
• Solilocvii, 1932
• Maitreyi, 1933, roman indian
• Oceanografie, 1934,
• Întoarcerea din rai, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
• Lumina ce se stinge, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
• Alchimia asiatică, 1935 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
• India, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
• Incercarea labirintului , roman
• Caietele maharajahului, 1934, ediție curentă Humanitas, 2003
• Huliganii, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
• Șantier, Roman indirect, 1935, ediție curentă Humanitas, 2003
• Domnișoara Christina, 1936 ediție curentă Humanitas, 2003
• Cosmologie și alchimie babiloniană, 1937 text integral în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
• Șarpele, 1937
• Fragmentarium, 1938
• Nuntă în cer, 1938
• Secretul doctorului Honigberger, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
• Nopți la Serampore, 1940, ediție curentă Humanitas, 2003
• Mitul reintegrării, 1942
• Salazar și revoluția în Portugalia, 1942
• Jurnal portughez, scris în 1942, editat 2006
• Insula lui Euthanasius, 1943, ediție curentă Humanitas, 2003
• Comentarii la Legenda Meșterului Manole, 1943 în antologia Drumul spre centru, Univers, 1991
• Pe strada Mântuleasa, 1968, ediție curentă Humanitas, 2004
• Noaptea de Sânziene, 1971
• În curte la Dionis, 1977, ediție curentă Humanitas, 2004
• Tinerețe fără tinerețe, Nouăsprezece trandafiri, 1980, ediție curentă Humanitas, 2004
• Viață nouă (Ștefania), Jurnalul Literar, 1999
• Religii australiene, ediție curentă Editura Herald, 2012

Opere memorialistice:

• Romanul adolescentului miop,scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004
• Jurnal, două volume (versiunea în limba română a fost restabilită de Mircea Handoca pornind direct de la manuscris)
• Memorii, două volume, 1991 (autobiografia sa)
• Jurnal portughez și alte scrieri, Humanitas, 2006
• Încercarea labirintului, ed. I, Dacia, 2000, ed. a II-a, Humanitas, 2006

Lucrări publicate în limbi străine:

• Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în limba franceză
• Os Romenos, latinos do Oriente („Despre Români, latinii orientului”), 1943, în limba portugheză
• Tehnici ale Yoga, 1948
• Traité d'histoire des religions (1949), în limba franceză
• Le mythe de l'éternel retour (1949), în limba franceză
• Imagini și simboluri, 1952
• Yoga. Nemurire și libertate, 1954
• Le Sacré et le Profane (1956), în limba franceză
• Făurari și alchimiști, 1956
• Mituri, vise, mistere, 1957
• Nașteri și renașteri, 1958
• Mefistofel și androginul, 1962
• Aspects du mythe (1963), în limba franceză
• The Quest (titlul versiunii în limba franceză este La Nostalgie des Origines), 1969
• De Zalmoxis à Gengis-Khan, Paris, 1970
• Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l'extase (1974), în limba franceză
• Istoria credințelor și ideilor religioase, 1976-1983
• Uniformes de général, nouvelles, traduction du roumain par Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1981
• Les Trois grâces, nouvelles, traduction du roumain par Marie-France Ionesco et Alain Paruit, Paris, Gallimard, «Du monde entier», 1984. ISBN 2-07-070035-6
• Briser le toit de la maison, 1986

Mircea Eliade
Date personale
Născut	9 martie 1907[2][3]  București, Regatul României[4]
Decedat	22 aprilie 1986 (79 de ani)[5][6][2][3][7][8][9]  Chicago, SUA[10]
Înmormântat	Oak Woods Cemetery[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cerebrovascular disease[*])
Căsătorit cu	Nina Mareș, Christinel Cotescu
Naționalitate	română
Cetățenie	Regatul României
Etnie	români
Religie	Biserica Ortodoxă Română
Ocupație	istoric al religiilor, filosof al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar
Partid politic	Mișcarea Legionară
Limbi	limba franceză limba engleză limba română[1] limba germană limba italiană limba persană
Studii	Universitatea din Calcutta Universitatea din București
Activitatea literară
Activ ca scriitor	1921-1986
Mișcare/curent literar	Școala de istorie a religiilor din Chicago, Modernism Criterion Trăirism
Subiecte	fantasy, autobiografie, istoria religiilor
Specie literară	poezie, nuvelă, roman, eseu
Operă de debut	povestirea „Cum am găsit piatra filosofală”, romanul Romanul adolescentului miop, eseul Yoga.
Influențe[ascunde] Honoré de Balzac, Surendranath Dasgupta, Julius Evola, James George Frazer, André Gide, René Guénon, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Aldous Huxley, Nae Ionescu, Nicolae Iorga, Carl Jung, Rudolf Otto, Giovanni Papini, Gerardus van der Leeuw, Miguel de Unamuno, Joachim Wach
A influențat pe[ascunde] Ioan Petru Culianu, Wendy Doniger, Gilbert Durand, Sergiu Al-George, Andrei Oișteanu, Mariana Șora, Mihail Șora,
Note
Premii	Legiunea de onoare Gordon J. Laing Award[*]
Membru post-mortem al Academiei Române

* 1909: Traian Lăscuț-Făgărășanu (n. 13 martie 1909, Făgăraș, județul Brașov— d. 1981, București) a fost un renumit clarinetist și compozitor român. Alături de alți mari instrumentiști ardeleni precum Ion Luca-Bănățeanu, Moise Belmustață, Efta Botoca, Ion Murgu sau Luță Ioviță, Traian Lăscuț-Făgărășanu a fost unul dintre cei mai renumiți lăutari ai Transilvaniei și totodată ai României.S-a născut la 13 martie 1909 în Făgăraș, într-o familie săracă și cu mulți copii. A fost cel mai mic dintre cei 5 copii ai lui Nicolae și ai Rozinei Lăscuț. La vârsta de 7 ani a fost adoptat de armata, devenit „copil de trupă”.

Talentul său a devenit repede evident și, la vârsta de 10 ani, a fost trecut la fanfara militară a Regimentului de Vânători de Munte Brașov (1919), unde capată o solidă pregătire teoretica muzicală (teorie, solfegii, armonie orchestrală) și unde începe să cânte la clarinet, instrument de care nu s-a mai despărțit toată viața.

În anul 1931 a fost încorporat și a fost repartizat la fanfara militară a Regimentului de Gardă cu gradul de sergent. În perioada 1940 - 1943 a însoțit trupele combatante române, cântând la spectacolele organizate pentru răniți sau pentru soldații combatanți din prima linie a frontului.

A început activitatea artistică și promovarea muzicii populare ardelenești în Brașov, fiind angajat la restaurantele Aro, Amiciția și Transilvania, în perioada 1934 - 1937. În anul 1938 a fost angajat la restaurantul Parcul Ruxandra din București, iar după anul 1939 se reîntoarce la Brașov până în anul 1943 la restaurantele Aro Palace și Amiciția, fiind cunoscut ca „Regele Brașovului”. În această perioadă a început să poarte și pseudonumele artistic de Făgărășanu. În perioada 1944 - 1947 revine la București și este angajat la restaurantele Princiar, Rex și Mureș unde este deja cunoscut cu numele de Traian Lăscuț-Făgărășanu.

În 1948 a fost angajat la Filarmonica de Stat din București ca solist instrumentist. În anul 1949 a fost angajat la Ansamblul de cântece și dansuri populare al CCS (Consiliul Central al Sindicatelor) de unde se pensionează în anul 1963. Cu Ansamblul CCS a fost în turnee în peste 20 de țări (Franța, Germania, India, Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia etc.) dar și în tunee în țară, în toate orașele importante.

A colaborat și a fost cunoscut și recunoscut ca valoare instrumentală de toți marii interpreți ai perioadei în care a trăit, începând cu Maria Tănase, Fănică Luca, Ioana Radu și terminând cu Ionel Budișteanu, Iliuță Rudăreanu, Florin Comișel, Dumitru Fărcaș, Gheorghe Zamfir, Paraschiv Oprea etc. Studia zilnic 7-8 ore la clarinet, instrument care l-a făcut celebru și la care avea un „ton” (sunet emis) deosebit de clar și frumos și care nu a mai putut fi imitat de nici un alt clarinetist până în prezent.

În anul 1955 sunetul clarinetului său a fost testat de specialiștii englezi pe aparatura electronică de la acea vreme și care au concluzionat că este „perfect” ca acuratețe. Traian Lăscuț-Făgărășanu a fost un artist complex, autodidact, de o modestie deosebită și de aceea a fost respectat și stimat de colegi și de public. Respecta foarte mult talentul autentic și a sprijinit foarte mulți tineri talentați, dar necunoscuți, să se afirme artistic.

În anul 1963, mâhnit de lipsa de interes în promovarea și înregistrarea celor două suite ardelenești, Traian Lăscuț-Făgărășanu se pensionează la vârsta de 53 de ani, refuzând orice colaborare ulterioară ca solist instrumentist cu ansambluri renumite din București (Rapsodia Română, Ansamblul Doina al Armatei etc.) sau din țară, inclusiv turnee în străinătate.

A fost căsătorit de 3 ori (1939, 1945, 1976) și, cu a doua soție Viorica Lăscuț, a avut 3 copii: Radu-Traian (13 octombrie1946), Petru-Eugen (17 septembrie 1948) și Doina-Maria (25 iulie 1951).

A decedat în anul 1981 și a fost înmormântat în cimitirul Bellu din București, pe aleea artiștilor.

Traian Lăscuț-Făgărășanu
Clarinetistul Traian Lăscuț
Date personale
Nume la naștere	Traian Lăscuț
Născut	13 martie 1909, Făgăraș, județul Brașov, România
Decedat	1981, București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Ocupație	compozitor
Activitate
Alte nume	Traian Lăscuț-Făgărășanu
Gen muzical	muzică populară, ușoară
Instrument(e)	clarinet
Case de discuri	Columbia, Electrecord

·         1916: Cella Dima (n. 13 martie 1916 – d. 4 martie 2000, București, România) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce română.

A fost distinsă cu Ordinul Muncii clasa III (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»”^[1] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”

Filmografie:

• Bulevardul 'Fluieră Vântu' (1950)
• Bădăranii (1960) - Margarita, soția lui jupân Lunardo
• Porto-Franco (1961)
• S-a furat o bombă (1962)
• Cerul n-are gratii (1962)
• La patru pași de infinit (1964) - Emilia, soția dr. Coman
• Mofturi 1900 (1964)
• Brigada Diverse intră în acțiune (1970) - doamna Rizescu
• Zbor periculos (1984)

Scrieri:

De la vorbire la elocință, editura Albatros, 1982

·         1922 - S-a născut scriitorul american Jack Kerouac (m.21.10.1969).

* 1924: Meinhard Michael Moser (n. 13 martie 1924, Innsbruck – d. 30 septembrie 2002, Innsbruck) a fost un profesor universitar de microbiologie, botanist, micolog austriac, specializat pentru chimia și toxicologia ale ordinului de ciuperci Agaricales, care și-a făcut un nume de asemenea ca om de știință pentru silvicultură. Abrevierea numelui său în cărți științifice este M.M.Moser.

Meinhard a fost fiul soților Josef și Margaretha Moser. Tatăl său a fost profesor la colegiul tehnic din oraș, mama fiica cunoscutului botanist Emil Johann Lambert Heinricher (1856-1934). Moser a frecventat școala primară și cea de învățământ gramatic din oraș (din 1930), manifestând deja de la o vârstă fragedă mare interes în domeniul științelor naturale care a fost sprijinit sia cultivat de bunicul sau Heinricher. Cele mai vechi picturi de ciuperci ale lui Moser datează din 1935. Bazând pe o educație umanistă solidă, tânărul Moser a descoperit repede talentele sale lingvistice și în numai puțini ani a fost capabil să vorbească în mai multe limbi majore (inclusiv suedeza și rusa), ce l-a ajutat mai târziu enorm să interacționeze cu colegii lui din întreaga lume.compl.^[1]

După bacalaureat (1943) Moser a început studiul în botanică, zoologieși chimie la Universitatea din Innsbruck. Acesta fost întrerupt de al Doilea Război Mondial (1943), unde a activat ca traducător pe frontul de est, fiind capturat în Balcani în 1945 și făcut prizonier de război pentru doi ani (lagăr de muncă silnică pe Crimea). În primavara anului 1948, Moser și-a reluat studiile și a promovat cu teza Zur Wasserökologie der höheren Pilze, mit besonderer Berücksichtigung von Waldbrandflächen („Despre ecologia apei a ciupercilor mai mari, cu luarea în considerație deosebită a zonelor de incendiu forestier”) în 1950. Calitatea muncii sale (prima publicare într-o revistă științifică a fost publicată în 1949 în jurnalul Sydowia sub titlul Über das Massenauftreten von Formen der Gattung Morchella auf Waldbrandflächen, tradus: „Despre apariția în masă a formelor de genul Morchella pe terenuri de incendiu forestier”), fiind de acea onorat cu un stipendiu pentru cercetări prin British Council (1951). Astfel a avut posibilitatea să lucreze la Universitatea din Oxford timp de șase luni, cercetând relațiile simbiotice între arbori de pădure și ciuperci. Mai departe s-a ocupat cu studii taxonomice la venerabilul Kew Gardens. Înapoiat, a preluat o funcție la centrul de cercetare al Forstwirtschaftliche Bundesversuchsanstalt (Institutul Federal de Cercetare Silvică) din Imst, Tirol, pe care a deținu-o până în 1968. Savantul a aplicat cunoștințele sale despre simbionți fungicizi dobândite la Oxford într-o muncă de pionierat, privind reîmpădurirea zonelor muntoase. Pe atunci a dezvoltat metode pentru a inocula copaci cu ciuperci de simbioză micorizală ectotrofică (buretele alimentator se află pe exteriorul rădăcinii) care sunt între timp standard mondial în practica forestieră.^[2]

În plus a continuat studiile sistematic-taxonomice privind ciupercile mai mari, a căror rezultate au devenit noi criterii standard în țările de limba germană. În 1953 a fost publicată prima ediție a marii sale opere de determinare în 2 volume Blätter- und Bauchpilze (Agaricales und Gastromycetes) - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas (numită scurt „Moser“), cu 4 ediții noi și extinse în 1955, 1967, 1978 și 1983 și tradusă în mai multe limbi. Importanța extraordinară a acestei lucrări pentru cercetarea biodiversității ciupercilor în și în afara Europei este până în prezent incalculabilă. Genul de ciuperci cu lamele taxonomic dificil Cortinarius cu aproximativ 3.000 de specii în întreaga lume, a însemnat de-a lungul vieții lui o provocare deosebită. În acest consens a publicat în 1960 marea monografie Die Pilze Mitteleuropas - Die Gattung Phlegmacium (Schleimköpfe) („Ciupercile Europei Centrale - Genul Phlegmacium, un subgen Cortinarius”) care a încurajat pe colegii lui profesionali să se procupe cu această problemă dificilă mai intensiv.^[3]

Tot în timpul acestei perioade intensive de muncă, savantul a abilitat în microbiologia plantelor (1956) și a ținut prelegeri la „Institutul de Botanică” pe tema „Micologie și Microbiologie“. În 1964 a primit titlul de profesor asociat. Având în vedere importanța crescândă a acestor subiecte precum activitățile lui Moser la nivel internațional extrem de vizibile, în 1966, Facultatea de Științe Naturale a Universității Innsbruck a recomandat Ministerului Educației înființarea unei noi catedre „Microbiologie“ la Institutul de Botanică. Ea a avut loc în ianuarie 1967 și Moser a fost numit profesor titular, după ce un cerc ilustru de botaniști și micologi europeni au decis în unanimitate, că el ar fi primo et unico loco pentru ocuparea noului ordinariat. În 1972 a fost constituit primul institut de microbiologie din Austria, și Moser a fost stabilit ca președinte. În 1991 sa retras din funcții cât mai curând posibil, pentru a scăpa de povara sarcinilor administrative ca șef al institutului, pentru a obține astfel mai mult timp pentru domeniul său preferat al cercetării, familia ciupercilor Cortinaceae.^[4]

Ierbarul micologic la Universitatea din Innsbruck, fondat de Moser, conține mai mult de 25.000 de colecții individuale din întreaga lume, între ele 420 din specia Cortinarius și suplimentar 80 de soiuri care au fost descrise de el.^[5]

Devotamentul său neobosit pentru micologie și microbiologie a rămas până la sfârșit neîntrerupt: încă în luna august a anului 2002, puține zile înaintea morții sale, a mai ținut discursuri la International Mycological Congress din Oslo. Experiențele sale le-a dat mai departe unui număr mare de elevi, inclusiv mai mult de 60 doctoranzi, din care astăzi, mulți din ei au intrat în funcții de conducere ca cercetători sau profesori, lucrând în domeniile de știință și economie

·         1926: Filofteia Simionescu, sculptoriță română

* 1929: Marin I. Brînaru (n. 13 martie 1929, localitatea Mazili, comuna Sutești, județul Vâlcea - d. 2006, Drăgășani, județul Vâlcea) a fost un culegător de folclor, dirijor și profesor român, membru al „Asociației folcloriștilor vâlceni”.

S-a născut la data de 13 martie 1929 în localitatea Mazili, comuna Sutești, județul Vâlcea.

Urmează școala primară în localitatea natală, iar între 1939-1947 studiază la liceul și seminarul teologic din Râmnicu Vâlcea.

Studiază la Conservatorul din București (1947-1948) și din Cluj (1948-1952) cu Ion D. Chirescu și Iuliu Mureșianu (teorie-solfegiu), Tudor Jarda (armonie), Sigismund Toduță (contrapunct), Antonin Ciolan și Lucian Surlașiu (dirijat), Constantin Bugeanu (istoria muzicii).

Între 1952-1954 este profesor și director la școala generală din Pleșoiu, județul Dolj, iar între 1954-1956 profesor de muzică psaltică și liniară la școala de cântăreți bisericești și seminarul teologic din Mofleni-Craiova.

Din 1956 predă la liceul industrial din Drăgășani, județul Vâlcea. Tot atunci devine și dirijor al corului casei de cultură din localitate.

Din 1969 devine membru în consiliul de conducere al Asociației folcloriștilor vâlceni, iar din 1972 membru în consiliul de conducere al Societății profesorilor de muzică din Republica Socialistă România.

Moare la data de 9 noiembrie 2006 la Drăgășani, județul Vâlcea, la vârsta de 77 de ani.

·         1933: Sergiu Eremia, dirijor, compozitor român

·         1933 - S-a născut Mike Stoller, compozitor american (Leiber & Stoller).

* 1935: Liviu Damian (n. 13 martie 1935, Corlăteni, Bălți, România – d. 20 iulie1986, Chișinău, RSS Moldovenească, URSS) a fost un autor, eseist, jurnalist, poet, om de cultură, scriitor și traducător român din Republica Moldova, reprezentant de marcă al generației anilor 1960.

O stradă din Durlești, municipiul Chișinău îi poartă numele.

·         1936: Alexandra Indrieș, critic literar și prozatoare română (d. 1993)

·         1939: Neil Sedaka, cântăreț american

·         1939: Dragomir Horomnea, prozator, dramaturg român

·         1940 - S-a născut Daniel Bennie, vocalist american (Reflections).

·         1943: Constantin Năstăsescu (n. 13 martie 1943, Diaconești-Pucioasa, Dâmbovița) este un matematician român, membru titular al Academiei Române

* 1945: Valeriu Bobuțac (n. 13 martie 1945, satul Hancăuți, județul Edineț) este un politician din Republica Moldova, care a deținut funcția de ministru al Republicii Moldova.

·         1949 - S-a născut Donald York, vocalist american (Sha Na Na).

* 1950: William Hall Macy, Jr. (n. 13 martie 1950) este un actor, scenarist și regizor american. Joacă de regula în filme independente.^[7]

Macy a câștigat două Premii Emmy și două SAG, fiind nominalizat în 1997 la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru rolul său din Fargo

·         1952: S-a nascut regizorul Cristian-Valeriu Hadji-Culea.

·         1952: Florin Șlapac, prozator, poet, traducător român

·         1953 - S-a născut Jurgen Fritz, clăpar şi compozitor german (Triumvirate).

* 1953: Ridley Pearson este un scriitor american de thriller.* 1955: Bruno Conti (n. 13 martie 1955 în Nettuno) este un fost fotbalist italian și fost antrenor în Serie A la echipa AS Roma în perioada 14 martie 2005 până pe 30 iunie 2005. A jucat pe postul de extremă, fiind un jucător rapid, bun pasator și dribleur.* 1956: Răducu-George Filipescu (n. 13 martie 1956) este un senator român, ales în 2016.* 1958: Guillermo Arriaga Jordán (n. 13 martie 1958) este scriitor, scenarist, regizor și producător mexican.S-a născut în Mexico City, petrecându-și copilăria într-unul dintre cele mai violente cartiere ale metropolei. La vârsta de 13 ani își pierde simțul mirosului în urma unei lupte de stradă, experiență care îi va servi ca inspirație de-a lungul carierei (acțiunea romanului său, Un dulce miros de moarte, este dublată de numeroase și rafinate referințe olfactive).

Înainte de a alege cariera de scriitor, Arriaga a încercat mai multe ocupații și profesii, fiind angajat ca boxer, baschetbalist sau jucător profesionist de fotbal.

Este licențiat în Comunicare și are un masterat în Psihologie, la Universitatea Ibero-Americană, unde a predat cursuri de media înainte de a se alătura Institutului Tehnologic din Monterrey. Definindu-se drept „un vânător care lucrează ca scriitor”, Arriaga este scenaristul filmului Amores Perros, a fost nominalizat la premiile BAFTA pentru cel mai bun scenariu cu 21 Grams și a primit premiul pentru el mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes (2005) pentru The Three Burials of Melquiades Estrada (film în care a jucat rolul secundar de vânător de urși).

În timp ce preda la Universitatea Ibero-Americană, Arriaga l-a cunoscut pe regizorul Alejandro González Iñárritu și, împreună, s-au hotărât să creeze un film construit din trei povești separate care converg spre un deznodământ comun. Rezultatul a fost Amores Perros (1999), unul dintre cele mai apreciate filme din cinematografia mexicană contemporană. Viziunea îndrăzneață asupra vieții de zi cu zi în Mexic le-a adus o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film străin, un premiu BAFTA pentru cel mai bun film în altă limbă decât engleza, premiile “Critics Week Grand Prize” și “Young Critics Award” la Festivalul de Film de la Cannes (2000) și multe alte premii și nominalizări.

După acest succes, Arriaga și Iñárritu au lucrat împreună și la producerea filmelor 21 Grams, avându-i în distribuție pe Benicio del Toro, Naomi Watts și Sean Penn, și Babel, cu Brad Pitt și Cate Blanchett, însă acest din urmă film a marcat și sfârșitul colaborării dintre cei doi, din cauza divergențelor din timpul filmărilor.

Pe 19 ianuarie 2007 are loc la Festivalul de film Sundance premiera filmului El Búfalo de la Noche, o adaptare după romanul omonim de Guillermo Arriaga.

Cel mai nou film al său (pentru care semnează regia & scenariul), The Burning Plain, le are în distribuție pe Charlize Theron și Kim Bassinger.

Deși a fost premiat adesea în calitate de scenarist, Arriaga a declarat în repetate rânduri că nu îi place să fie numit “scenarist” și că atât el, cât și ceilalți scenariști sunt de fapt scriitori și ar trebui recunoscuți ca atare.

·         1959 - S-a născut Ronnie Rogers, chitarist şi compozitor britanic (T'Pau).

·         1960 - S-a născut Adam Clayton, basist irlandez (U2).

* 1960: Iuri Andruhovîci (Юрій Андрухович) (n. 13 martie 1960 în Ivano-Frankivsk, Ucraina) este un scriitor ucrainean.* 1960: Jorge Luis Sampaoli Moya (pronunție în spaniolă: /ˈxorxe sampaˈoli/; n. 13 martie 1960) este un fost fotbalist argentinian care antrenează Naționala Argentinei.*- 1962: Ana Guțu (n. 13 martie 1962, în Alexandru Ioan Cuza, județul Cahul) este profesor universitar, doctor în filologie romanică la catedra filologie romanică^[1] politiciană din Republica Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în anii 2009-2014.Ana Guțu s-a născut la 13 martie 1962, în satul Alexandru Ioan Cuza, județul Cahul în familia profesorilor de limbă română și istorie Valentna Petrov-Sârghi și Pavel Petrov. În 1979 absolvește cu medalie de aur școala medie Nr.2, actualmente liceul Bogdan Petriceicu Hașdeu din Cahul. În 1984 a absolvit cu mențiune Facultatea de limbi străine, specialitatea limbă și literatură franceză, la Universitatea de Stat din Moldova (USM), în 1985–1990 doctoratul la USM, catedra filologie franceză. Tema tezei de doctorat este ”Aspectul sistemic și funcțional al antonimelor (în baza operelor literare franceze)”, sub bagheta științifică a doctorului habilitat profesor universitar Grigore Cincilei.

Ana Guțu
Ana Guțu
Date personale
Născută	13 martie 1962 (57 de ani) s. Alexandru Ioan Cuza, Raionul Cahul, RSS Moldovenească, URSS
Căsătorită cu	Ion Guțu
Naționalitate	România  Republica Moldova
Cetățenie	România  Moldova
Etnie	Română
Ocupație	politiciană
Prim-ministru	Iurie Leancă
Deputat în Parlamentul Republicii Moldova
În funcție 5 aprilie 2009 – 30 noiembrie 2014
Premii	Ordinul Republicii (2014) Ordinul național „Steaua României” Ordinul Gloria Muncii
Partid politic	Partidul „Dreapta” (din 2015) Partidul Liberal Reformator (2013—2014) Partidul Liberal (2009—2013)
Rezidență	Chișinău
Alma mater	Universitatea de Stat din Moldova
Profesie	doctor în filologie romanică, profesor universitar

* 1966: Nicolai Dudoglo (în rusă Николай Харлампиевич Дудогло; n. 13 martie 1966) este un om politic găgăuz, deputat în Parlamentul Republicii Moldova din partea Partidului Democrat din Moldova începând cu decembrie 2014 și fost primar al municipiului Comrat în perioada 2004–2014. În parlament face parte din Comisia pentru drepturile omului și relații interetnice* 1966: Alastair Preston Reynolds (n. 13 martie 1966, Barry, Vale of Glamorgan, Țara Galilor) este un scriitor britanic de science-fiction, specializat în dark hard science fiction și space opera.

Reynolds s-a născut în orășelul Barry din Țara Galilor pe 13 martie 1966. Părinții li lucrau la British Railways și slujba lor a necesitat mutări frecvente. După o vreme petrecută în Cornwall, s-au mutat în Truro, au revenit în Barry și s-au stabilit în 1973 într-un orășel de lângă Bridgend. Acolo și-a petrecut Reynolds adolescența, înainte de a urma colegiul și cursurile Universității din Newcastle, unde a studiat fizica și astronomia. Și-a luat diploma în astronomie atât la această universitate, cât și la Universitatea St. Andrews din Scoția^[5].

În 1991 s-a mutat la Noordwijk, în Olanda, unde a cunoscut-o pe Josette, o franțuzoaică ce avea avea să-i devină ulterior soție. Acolo, Reynlods a lucrat pentru Centrul de Cercetare și Tehnologie din cadrul Agenției Spațiale Europene până în anul 2004, când a decis să devină scriitor profesionist.^[1]

Reynolds s-a căsătorit cu Josette în 2005, apoi a revenit în Țara Galilor, unde trăiește din 2008 în apropiere de Cardiff.

Reynolds a scris primele patru povestiri SF care aveau să fie publicate pe vremea cât încă era student, între 1989 și 1991. Ele aveau să apară între 1990 și 1992, prima fiind cumpărată de revista Interzone.^[1] În 1991, Reynolds a absolvit și s-a mutat din Scoția în Olanda, pentru a lucra la ESA și a început să petreacă mai mult timp lucrând la primul său roman, Revelation Space, în timp ce povestirile trimise spre publicare între 1991 și 1995 au fost respinse. Situația a luat sfârșit în 1995, când i-a fost publicată povestirea "Byrd Land Six", moment despre care el a afirmat că a reprezentat începutul unei faze mai serioase a scrisului. Până în 2013 a publicat peste patruzeci de povestiri și douăsprezece romane. Operele sale aparțin genului hard science fiction prezentat sub formă de space opera cu tonuri întunecate și reflectă experiența sa profesională în domeniile fizicii și astronomiei, precum și extrapolări despre tehnologiile viitorului bazate pe știința actuală. Reynolds a afirmat că preferă să păstreze știința din cărțile sale la un nivel pe care-l consideră posibil și că, deși nu crede în fezabilitatea călătoriilor cu viteze superluminice, apelează la elemente științifice pe care le crede imposibile atunci când povestea o cere.^[6] Majoritatea romanelor lui Reynolds conțin multiple fire narative care par independente la început, dar se reunesc ulterior în cadrul poveștii.

Șase dintre romanele sale și câteva povestiri se petrec într-un univers viitor numit universul Revelation Space după numele primului roman publicat care-i aparține, deși, înainte de publicarea acestuia, el fusese dezvoltat într-o serie de povestiri. Deși majoritatea personajelor apar în mai multe dintre romane, operele care aparține acestui univers au rareori același protagonist. În general, protagoniștii unei opere aparțin unui grup pe care protagoniștii altei opere îl privesc cu suspiciune sau adversitate. În timp ce multe opere SF reflectă un viitor extrem de optimist sau unul distopic, lumea viitorului imaginată de Reynolds prezintă societăți umane care nu tind spre nicio extremă, fie ea pozitivă sau negativă, ci sunt similare celor actuale prin prisma moralității sau a amestecului de cruzime și decență, corupție și oportunism, cu toate că tehnologia este mult mai avansată.

Seria Revelation Space cuprinde șase romane, șapte nuvele și patru povestiri a căror acțiune acoperă câteva secole, din 2200 până în anul 40.000, deși majoritatea povestirilor se petrec între 2427 și 2727. În acest univers, inteligența extraterestră există, dar este amintită vag, iar călătoria interstelară se face cu vehicule care se apropie de viteza luminii (călătoria cu viteze superluminice este posibilă, dar este atât de periculoasă încât nicio rasă nu o folosește). Paradoxul lui Fermi este explicat prin activitatea unei rase extraterestre anorganice care exterminează rasele extraterestre inteligente dacă acestea depășesc un anumit nivel tehnologic. Trilogia formată din Revelation Space, Redemption Ark și Absolution Gap^[1] prezintă modul în care omenirea atrage atenția acestei rase extraterestre anorganice și războiul care rezultă de aici.

Acțiunea din Century Rain se petrece într-un univers viitor independent de cel din universul Revelation Space și are reguli diferite, călătoria cu viteze superluminice fiind posibilă prin intermediul unor porți similare unor găuri de vierme. Century Rain se îndepărtează substanțial de precedentele creații ale lui Reynolds, atât prin prisma protagonistului - mult mai apropiat de perspectiva lumii noastre reale, ceea ce-i permite cititorului o abordare mai ușoară a aspectelor SF nefamiliare - cât și prin liniaritatea intrigii. Vechii protagoniști ai lui Reynolds erau prezentați de la început ca implicați total în exotismul lumii lor viitoare, iar precedentele romane din seria Revelation Space integrau fire narative secundare. După spusele lui Alastair, Century Rain nu va cunoaște o continuare.^[7]

Pushing Ice este tot un roman de sine stătător, cu personaje mai puțin îndepărtate în viitor decât alte romane, dar cu o acțiune care se întinde în viitorul omenirii mult mai departe decât oricare roman anterior. El prezintă o interpretare alternativă a paradoxului lui Fermi: viața inteligentă din univers este extrem de rarefiată.

Prefectul marchează revenirea la universul Revelation Space. La fel ca Orașul Abisului, este un roman de sine stătător din cadrul acestui univers, acțiunea sa petrecându-se înaintea evenimentelor din celelalte romane ale seriei, dar la 200 de ani de la stabilirea omenirii în sistemul Epsilon Eridani.

House of Suns este un roman de sine stătător a cărui acțiune se petrece în același univers cu al nuvelei "Thousandth Night" din antologia One Million A.D.. Terminal World este caracterizat de Reynolds ca „un fel de poveste de dragoste planetară în stil steampunk dintr-un viitor îndepărtat”. La fel ca și în cazul romanului Century Rain, Reynolds a spus că nu plănuiește vreo continuare.^[7]

În iunie 2009 Reynolds a semnat un nou contract cu editorul său britanic, în valoare de 1 milion de lire sterline, pentru zece cărți care să fie publicate în următorii zece ani.^[8]

Proiectul său actual este Copiii lui Poseidon (al cărui titlu provizoriu a fost 11k), o trilogie hard SF care prezintă expansiunea speciei umane în sistemul solar și dincolo de acesta și dezvoltarea Africii ca super-stat tehnologic și expansionist timp de câteva secole în următorii 11.000 de ani.^[9] Prima carte este intitulată Amintirea albastră a Pământului.^[10]

Romanul său din universul Doctor Who, Harvest of Time, a apărut în iunie 2013.

·         1967 - S-a născut Mihai Iordache (Sarmalele Reci).

* 1967: Tomoyuki Tanaka (田中知之 Tanaka Tomoyuki^?) (n. 13 martie 1967 în Kyoto, Japonia) este un DJ de muzică electronică japonez, cunoscut sub numele de scenă Fantastic Plastic Machine. Tanaka face parte din mișcarea muzicală Shibuya-kei, împrumutând elemente din genurile bossa nova, muzică lounge, soft rock și pop francez,^[1] dar și alte genuri.* 1968: Damian Băncilă (n. 13 martie 1968, Galați) este un fost jucător român de fotbal care a activat pe postul de fundaș.* 1968: Bogdan Bradu (n. 13 martie 1968, București) este un tenor, solist vocal și compozitor român.Se naște la București, ca fiu al lui Marius și al Ioanei Bradu. Va urma studii muzicale, dedicându-se unei carierei artistice în lumea muzicii. Este tatăl a două fiice, Federica și Ioana Bradu.În 1990 este admis la Academia de Muzică din București, Facultatea de Interpretare Muzicală.În 1992 îl cunoaște pe Luciano Pavarotti. În perioada 1992-1994, celebrul tenor îl îndrumă în cadrul unor lecții de canto. La îndemnul său, Bogdan Bradu continuă studiul timp de 2 ani cu profesorul acestuia, docentul Arrigo Pola, la Modena (Italia).În perioada 1996-1997 urmează Master Class-uri la Milano cu tenorul Franco Corelli, și cu tenorul Alfredo Kraus și soprana Magda Olivero (la Teatrul Scala din Milano).În perioada 1998–2000 urmează un Master Class la Napoli cu tenorul Marcello Ferraresi.Activitate:

• 1982-1988 a fost solist vocal al grupului rock "ACID".
• 1988 a participat la Festivalul Național Mamaia cu piesa compozitorului Horia Moculescu "Glasul meu, tăcerea mea" câștigând premiul I. In anul următor (1989) obține 2 premii la Secțiunea Creație cu piesele aceluiași compozitor. Un an mai târziu intră la Academia de Muzică din București, Facultatea Canto și Interpretare Muzicală.
• 1992-1994 Concertează în Italia alături de câteva voci celebre: Fiorenza Cossotto, Ivo Vinco, Luciana Serra, Barbara de Maio, etc.
• 1995 colaborează cu Opera Națională din București,Constanța și Timișoara interpretând rolul Edgardo, din Lucia di Lammermoor de G. Donizetti și rolul Duca di Mantova, din Rigoletto de G.Verdi.
• 1996/1998 Master Class cu tenorul Franco Corelli (Milano)

Master Class cu tenorul Alfredo Kraus și soprana Magda Olivero (Scala-Milano).

• 1996 – 1997 turneu în Italia cu orchestra și corul filarmonicii din Plovdiv. Cântă arii celebre din opere și Simfonia a 9-a de Beethowen
• 1999-2001 face un turneu în Italia cu Filarmonica din Plovdiv. Participă la "Gala di Trieste" și la Concertul de Sf. Rosalia (Palermo) organizat de TV RAI cu orchestra și corul operei din Palermo.
• 2002 lansează albumul "Străin pe pământ", compus și aranjat de Bogdan Bradu.
• 2003-2006 concerte în Italia, colaborează cu formația Phoenix și cu H. Brenciu.
• 2007 vocalist al formației Phoenix.

Bogdan Bradu
Bogdan Bradu la concertul aniversar „Phoenix 45”
Date personale
Născut	13 martie 1968, București
Ocupație	muzician, compozitor, interpret
Activitate
Gen muzical	operă, ușoară, rock
Tipul de voce	tenor
Instrument(e)	tenor
Ani de activitate	1982-prezent
Interpretare cu	Acid, Phoenix, Horia Brenciu ș.a.

* 1970: Erland Cocei (n. 13 martie 1970) este un deputat român, ales în 2012 din partea Partidului Național Liberal.

* 1970: Timothy Kevin "Tim" Story (n. 13 martie 1970, în Los Angeles, California) este un regizor, producător de film și scenarist american.^[2][3]El este fondatorul ”The Story Company”, o companie de producții de divertisment pe care a inițiat-o cu soția sa în 1996.

* 1971: Rodica Mateescu (n. Petrescu; 13 martie 1971, București) este o fostă atletă română, vicecampioană mondială în 1997. A fost campioană națională de patru ori (1994–1996, 1998)

* 1973: Edgar Steven Davids (n. 13 martie 1973, Paramaribo, Surinam) este un fost fotbalist și antrenor olandez de fotbal, a evoluat pe postul de mijlocaș.

* 1973: David Michael Draiman (n. 13 martie 1973) este un cântăreț și compozitor american, vocalistul formațiilor hard rock Disturbed și Device. În noiembrie 2006, Draiman a fost votat numărul 42 în "Top 100 Metal Vocalists of All Time" publicat de Hit Parader.^[2]

În iulie 2011, Disturbed și-a luat o pauză.^[3] Draiman a anunțat anul următor că el lucrează la un proiect industrial rock/metal cu Geno Lenardo (fost membru al Filter), care mai târziu a fost denumit Device.^[4][5]

În ianuarie 2013, s-a anunțat că Draiman va produce al 6-lea album al formației metal Trivium, Vengeance Falls, în Austin, Texas

* 1975: Mark Clattenburg (n. 13 martie 1975,^[1] Consett, County Durham^[2]) este un arbitru englez de fotbal, care oficiază meciuri în principal în Premier League, dar este și arbitru FIFA.

* 1980: Oleg Țulea (n. 31 martie 1980, Căușeni) este un om politic din Republica Moldova, care a deținut funcția de deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 2005–2009 și din 20 mai 2011 până în 2014. A fost și Viceministru al Tineretului și Sportului între 25 septembrie 2009 și 15 iunie 2011.

* 1981: Marele Duce George Mihailovici al Rusiei (rusă Georgiy Mikhailovich Romanov, Георгий Михайлович Романов; n. 13 martie 1981) este moștenitor aparent al Mariei Vladimirovna, Mare Ducesă a Rusiei, pretendentă la șefia familiei imperiale a Rusiei. El folosește titlurile de Țarevici și Mare Duce al Rusiei; de asemenea, ca fiu al unui Prinț al Prusiei el folosește titlul de Prinț al Prusiei.

George s-a născut la Madrid în 1981, ca singurul fiu al Prințului Franz Wilhelm al Prusiei și a Maria Vladimirovna, Mare Ducesă a Rusiei.^[1][2]Mama sa este singurul copil și moștenitor al lui Vladimir Kirillovici, Mare Duce al Rusiei.^[3][4] Bunicii paterni au fost Prințul Karl Franz al Prusiei și Prințesa Henriette de Schönaich-Carolath.

George a fost botezat la 6 mai 1981, la Madrid. Nașul său este Constantin al II-lea al Greciei. Prezenți la botez au fost: regele Juan Carlos și regina Sofía a Spaniei, Simeon al II-lea al Bulgariei și regina Margarita a Bulgariei.^[5] George a primit titlul de Mare Duce al Rusiei de la bunicul matern.^[6] Prințul Vasili Alexandrovici al Rusiei, pe atunci președintele Asociației familiei Romanov, a răspuns în scris că "Asociația familiei Romanov declară că veselul eveniment din casa regală prusacă nu se referă la Asociația familiei Romanov din moment ce prințul nou-născut nu este membru al Casei Imperiale ruse sau al familiei Romanov".^[7]

În așteptarea eventualei sale succesiuni în calitate de pretendent și cu aprobarea bunicul matern, mama lui a solicitat o schimbare de nume autorităților franceze ca "Marele Duce George al Rusiei" în loc de "Prinz von Preußen".^[6] Acest lucru a fost refuzat de către ministrul francez al Justiției. Părinții lui s-au despărțit în 1982 și au divorțat în 1985. Tatăl său, care nu a mai folosit titlul său rus după separare, ar fi spus despre fiul său: "Am pașaportul său german chiar aici; întotdeauna l-am purtat cu mine. Scrie că este Prințul George al Prusiei."

George și-a petrecut primii ani din viață în Franța înainte de a se muta în Spania.^[8] Trăiește acolo împreună cu mama sa și cu bunica maternă, în casa mătușii materne, Helen Kirby, care a moștenit o avere semnificativă de la tatăl ei, Sumner Moore Kirby

Marele Duce George Mihailovici
Mare Duce al Rusiei Prinț al Prusiei
Marele Duce George Mihailovici al Rusiei
Date personale
Născut	13 martie 1981 (38 de ani) Madrid, Spania
Părinți	Prințul Franz Wilhelm al Prusiei[1] Maria Vladimirovna[1]
Cetățenie	Rusia  Spania
Religie	creștinism ortodox[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Mare Ducele
Familie nobiliară	Romanov

* 1981: Kim Nam-gil (Hangul: 김남길) (n. 13 martie 1981), este un actor sud-coreean. Lee Han este numele cu care și-a început cariera, dar a decis până la urmă să revină la numele său real. A primit câteva premii pentru rolul lui Bidam în serialul Secretele de la palat în 2009. S-a înrolat în armată pe 15 iulie 2010 pentru 4 săptămâni de antrenament militar de bază și va servi țara în următorii 2 ani.

* 1981: Milanko Rašković (n. 13 martie 1981, Raška, Serbia) este un fotbalist din Serbia legitimat la clubul FK Čelik Nikšić din Muntenegru. A jucat în Liga I în perioada 2008-2010, pentru echipa Pandurii Târgu Jiu.

* 1983: José Furtado (n. 13 martie 1983, Praia, Capul Verde,) este fotbalistprofesionist care joacă pentru Anagennisi Dery. El are de asemenea și cetățenie portugheză.

* 1983: Monika Sozanska (born 13 March 1983) este o scrimeră germană de origine poloneză, specializată pe spadă. A fost laureată cu argint pe echipe la Campionatul Mondial de Scrimă din 2010, după ce Germania a fost învinsă de România în finală.

* 1985: Adrian Blidaru (n. Adrian Tudor la 13 martie 1985, Constanța) este un jucător profesionist de baschet din România.^[1] Acesta a reprezentat echipa națională de baschet a României la calificarea Eurobaschet din 2015 unde a adus cele mai multe puncte pentru echipa sa* 1985: Alla Șeiko (în ucraineană Алла Шейко; n. 13 martie 1985, în Herson)^[1] este o handbalistă ucraineană ce evoluează la echipa CSU Danubius Galați pe postul de coordonator de joc. Ea a fost în trecut componentă a echipei națională a Ucrainei,^[2] precum și a echipei de handbal pe plajă a Ucrainei* 1986: Vladimir Roland Drăghia (n. 13 martie 1986, Galați) este un actor, poet și fost înotător de performanță (pentru o perioadă a facut parte din lotul olimpic) , considerat a fi una dintre cele mai disputate vedete ale României, fiind cunoscut pentru evoluția din serialul Narcisa Sălbatică, difuzat pe postul de televiziune Antena 1, dar și pentru câștigarea emisiunii- concurs Exatlon difuzată de Kanal D , actualmente activând ca prezentator al show-ului Fan Area, ce explorează culisele emisiunii de televiziune

Născut la 13 martie 1986, în Galați, Vladimir Drăghia a fost înotător de performanță timp de 12 ani, dintre care 7 ani a făcut parte din lotul olimpic.^[3][4] După liceu, a obținut două burse în America. Din diferite motive financiare nu a reușit să plece acolo, așa că a plecat în Italia să încarce tiruri.^[5] După o jumătate de an, când s-a întors în București, la facultate, a obținut un rol în telenovela Vocea inimii, la Antena 1. A apărut în zeci de reclame și spoturi. Deține o agenție imobiliară.^[6][7] El are o relație cu Alice Cavaleru, cei doi au o fetiță.^[8][9]

În 2014 lanseză primul volum de poezie Dragoste n-are plural lansat la editura Adenium. O descriere a cărții a fost făcută de actorul Florin Piersic, Jr.: “Omul ăsta cu pătrățele pe burtică are încă forța unui copil neșlefuit. Aia pe care noi toți am pierdut-o acum multă vreme. Sper ca placheta asta de versuri să încapă pe mâinile unui editor de treabă. S-o facă mică-mică, să-ncapă în buzunarul de la piept. Acolo, în dreptul inimii. Whatever. Poți s-o bagi și-n buzunarul de la blugi. Pe buca stângă. S-o mai scoți din când în când și să-ți speli ochii de praf cu o lacrima stupidă.”^[10]

În 23 mai 2018 a câștigat competiția „Exatlon“, după ce a obținut mai multe voturi din partea publicului, în finala care a fost transmisă în direct de Kanal D, Vladimir a anunțat că va dona premiul de 100.000 de euro taberei MagiCamp, fapt confirmat și de fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, printr-o postare pe pagina oficială de Facebook.^[11]

La începutul finalei Exatlon Vladimir a declarat : „Am ajuns la o mică formulă câștigătoare. Viteză, forță, încăpățânare, îndemânare și o doză de întâmplare. Ar fi nedrept să îmi asum toate meritele. Trebuie să recunosc că am avut mare noroc”

Filmografie:

• Vocea inimii (2006)
• Narcisa Sălbatică (2010) - Emil^[16]
• Ecuad'Or (2012)
• Mune: Gardianul Lunii (2015) - dublajul vocii lui Leeyoon, în original vocea aparținându-i lui Christian Slater

* 1987: Marco Michael Andretti, (n. 13 martie 1987 la Nazareth (Pennsylvania), SUA) este un pilot de curse care participă în IndyCar din sezonul 2006. Este nepotul lui Mario Andretti care a câștigat titlul mondial în Formula 1 în sezonul 1978, și este fiul lui Michael Andretti care a concurat în Formula 1 în sezonul 1993 și 5 sezoane în IndyCar.* 1987: Andreas Beck (n. 13 martie 1987 la Kemerovo, Uniunea Sovietică - azi în Rusia) este un fotbalist german care evoluează pe postul de fundaș la formația 1899 Hoffenheim în Bundesliga și la echipa națională de fotbal a Germaniei.

·         1989: Răzvan Iulian Ochiroșii (n. 13 martie 1989, Galați) este un fotbalistromân, în prezent legitimat Marbella FC în Segunda Division.

* 1989: Holger Badstuber (n. 13 martie 1989 în Memmingen^[2]) este un jucător de fotbal german care joacă pentru VfB Stuttgart.* 1991: Sabine-Karina Klimek (n. 13 martie 1991, la Timișoara)^[1] este o handbalistă din România care joacă pentru HC Zalău pe postul de coordonator.* 1991: Anca Surdu (n. 13 martie 1991, Constanța) este o dublǎ campioană mondialǎ (la „Trio feminin”)^[1] și grup la gimnasticǎ aerobicǎ

·         1992: Lucy Elizabeth Fry (n. 13 martie 1992) este o actriță australiană cunoscută pentru portretizarea personajelor: Zoey în Lightning Point, Lyla în Mako: Island of Secrets și Lissa Dragomir din Academia Vampirilor. Lucy Fry a studiat la Brisbane, Școala de gramatică în Brisbane, Queensland, apoi început să studieze teatrul de la o vârstă fragedă.

* 1994: Gerard Deulofeu Lázaro (n. 13 martie 1994) este un fotbalist spaniolcare joacă pentru FC Barcelona pe postul de atacant sau mijlocaș.* 1995: Mikaela Pauline Shiffrin (n. 13 martie 1995, Vail[*], SUA) este o schioare americană ce participă la Cupa Mondială de Schi Alpin și este specializată în probele tehnice de slalom și slalom uriaș. Este campioana olimpică en-titre și campioană mondială la proba de slalom. Shiffrin este cea mai tânără campioană olimpică la proba de slalom în istoria schiului alpin, câștigând medalia de aur la 18 de ani și 345 de zile* 1995: Anna Viahireva (în rusă Анна Вяхирева) (n. 13 martie 1995, în Volgograd)^[2]este o handbalistă din Rusia care joacă pentru HC Astrahanocika și echipa națională a Rusiei.

 Decese

·         600: A decedat Leandro, episcopul de Sevilla, in timpul pastoririi caruia a fost abandonata erezia arianista in Spania vizigota. Este considerat sfant atat in Biserica Ortodoxa cat si in cea Catolica; (n.cca.534, in Cartagina).

* 1516: Vladislav Jagello (în cehă Vladislav Jagellonský, în maghiară II. Ulászló, n. 1 martie 1456, Cracovia, Regatul Poloniei – d. 13 martie1516,^[1] Buda, Regatul Ungariei), a fost rege al Boemiei începând din 1471, al Ungariei și al Croației din 1490 până la moarte, sub numele de Vladislav al II-lea / Ladislau al II-lea Jagello.
Vladislav era fiul mai vârstnic al regelui Poloniei și marelui duce al Lituaniei Cazimir al IV-lea Jagello și al Elisabetei de Habsburg, fiica lui Albert al II-lea al Sfântului Imperiu.

Vladislav al II-lea al Boemiei şi al Ungariei.

Propus la tronul Boemiei de către văduva regelui George de Poděbrady, a fost încoronat la 22 august 1477. Însă ajuns foarte tânăr (avea cincisprezece ani) într-o țară divizată, era dominat de sfetnici. Vladislav era un om cordial și un rege influențabil care a intrat în istorie având calificativul de Vladislav Bene, porecla de „regele Bene” i-a fost atribuită din cauză că răspundea cvasisistematic cu un „Bene” la petițiile care îi erau adresate, adică „este bine” sau „da”, în latină, limbă care nu cunoaște acest din urmă cuvânt.

La accederea la tron, nu era rege decât în Boemia, Moravia, Silezia și Luzacia fiind în mâinile regelui Matia Corvin, care uzurpase titlul de rege al Boemiei, iar pacea de la Olomouca permis un compromis care stipula că fiecare rege era autorizat să-și folosească titlul, iar în cazul decesului lui Matia, Vladislav va putea să-și recupereze integralitatea pământurilor cehe, prin vărsământ de compensare. Totuși acest vărsământ nu a avut loc când, la moartea lui Matia în 1490, Vladislav a devenit rege al Ungariei. A fost încoronat la 21 septembrie la Székesfehérvár (Alba Regală).

Vladislav s-a angajat din ce în ce mai mult în Ungaria, lăsând guvernarea Boemiei în mâinile funcționarilor ieșiți din nobilime. Acordul de la Kutná Hora, din 1485, a eliminat, în mod practic, puterea lui Vladislav pentru a fi pusă în mâinile nobililor. În 1497, după o ședere de șapte ani în Ungaria, a asistat la Dieta de Rusalii. De atunci nu și-a mai făcut decât două apariții în regatul său Boemia, în 1502 și în 1508-1509, în timp ce acordul citat mai sus trebuia limitat la o perioadă de 31 de ani, a fost prelungit indefinit în 1512.

Vladislav a reușit totuși ca fiul său, Ludovic, să fie ales succesor la tronul Ungariei la data de 24 februarie 1507 și să fie încoronat la Praga la 11 martie 1509.

Domnia lui Vladislav a fost stabilă, deși frontierele regatului erau sub presiunea constantă a Imperiului Otoman, iar în 1514a văzut scurta răscoală condusă de Gheorghe Doja.

Vladislav s-a căsătorit de trei ori:

• La 20 august 1476 cu Barbara de Brandeburg, fiica lui Albert al III-lea Brandeburg, elector de Brandeburg.
• La 4 octombrie 1490 cu Beatrice de Aragon, văduva lui Matia Corvin, ceea ce l-a plasat într-o situație de bigamie.
• La 29 septembrie 1502 cu Anne de Foix, după ce au fost anulate primele sale două căsătorii în 1500.

Din cea de a treia căsătorie, a avut doi copii:

• Anna (1503-1547) care, în 1515, i-a fost promisă lui Ferdinand de Habsburg, printr-un acord dinastic între Casa Jagiellonilor și Casa de Habsburg. După moartea lui Ludovic, dieta Boemiei l-a ales pe Ferdinand rege.
• Ludovic (1506-1526), care i-a succedat tatălui său la vârsta de zece ani pe tronurile Boemiei și Ungariei, dar a murit prematur în Bătălia de la Mohács.

Vladislav al II-lea al Ungariei
Vladislav al II-lea al Ungariei este reprezentat în picioare, purtând coroană și ținând în mâna dreaptă un sceptru purtător de cruce, iar în mâna stângă un globus cruciger
Date personale
Născut	1 martie 1456  Cracovia, Regatul Poloniei
Decedat	13 martie 1516 (60 de ani)[1]  Buda, Regatul Ungariei
Înmormântat	Catedrala din Székesfehérvár[*]
Părinți	Cazimir IV Iagello Elisabeta de Habsburg[*]
Frați și surori	Sfântul Cazimir Alexandru al Poloniei Ioan Albert al Poloniei Sigismund I al Poloniei Jadwiga Jagiellonka[*] Anna Jagiellon[*] Barbara Jagiellon[*] Sophia Jagiellon, Margravine of Brandenburg-Ansbach[*] Q9253150[*] Elisabeta Jagiellonka[*] Elisabeth Jagiellon[*]
Căsătorit cu	Barbara of Brandenburg[*] (20 august 1476–3 aprilie 1500) Beatrice of Naples[*] (4 octombrie 1490–3 aprilie 1500) Anne of Foix-Candale[*] (29 septembrie 1502–26 iulie 1506)
Copii	Anna a Boemiei și Ungariei Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei
Cetățenie	Ungaria
Religie	creștinism
Ocupație	conducător[*]
Activitate
Apartenență nobiliară
Titluri	Margraf
Familie nobiliară	Dinastia Jagiellonilor
Principe elector

·       1569 - A murit Ludovic I de Bourbon, proeminent general hughenot si fondator al casei de Condé; (n.7 mai 1530).

Ludovic de Bourbon-Condé, prinț de Condé (7 mai 1530 – 13 martie 1569) a fost un proeminent lider general hughenot, fondator al Casei de Condé, o ramură a Casei de Bourbon. A fost cel de-al cincilea fiu a lui Charles de Bourbon, Duce de Vendôme, fratele mai mic a lui Antoine de Bourbon căsătorit cu Ioana a III-a a Navarrei (fiul lor, nepotul lui Condé, a devenit regele Henric al IV-lea al Franței).

Ca general în armata franceză, Condé a luptat în Bătălia de la Metz, în 1552, când François, Duce de Guise a apărat cu succes orașul de forțele împăratului Carol al V-lea, și în Bătălia de la St Quentin, în 1557. După ce s-a convertit la protestantism, a fost suspectat de a fi implicat în Complotul de la Amboise în 1560. Condé a fost ucis în Bătălia de la Jarnac, 1569. Fiul său Henri, a devenit, de asemenea, general huguenot.

* 1711: Nicolas Boileau sau Despréaux (n. 1 noiembrie 1636, Paris, Regatul Franței – d. 13 martie 1711, Paris, Regatul Franțe) a fost un scriitor francez. Este considerat cel mai mare teoretician al literaturii franceze.

În opera sa, Nicolas Boileau a insistat asupra diferențelor genurilor în poezie, în maniera teoreticienilor antici. De asemenea, el a insistat asupra separării nete a tot ceea ce este tragic de realismul vieții cotidiene.

În scrierea sa Arta poetică Nicolas Boileau-Desprèaux a sintetizat principiile clasicismului, pornind de la anumite norme generale de creație, ilustrate apoi pe genuri și specii literare.

·         1767: Maria Josepha de Saxonia, Delfină a Franței (4 noiembrie 1731 – 13 martie 1767) a fost Ducesă de Saxonia prin naștere și prințesă a Franței prin căsătoria cu Ludovic, Delfin al Franței la vârsta de 15 ani. Ludovic era Delfin al Franței, fiul și moștenitorul regelui Ludovic al XV-lea al Franței. A fost mama a trei regi ai Franței, inclusiv a regelui Ludovic al XVI-lea, care a murit ghilotinat în timpul Revoluției franceze. Fiica ei cea mică, Madame Élisabeth, de asemenea, a fost ghilotinată în timpul Revoluției.

Maria Josepha s-a născut la 4 noiembrie 1731 la Castelul Dresden, ca fiică a Prințului Elector de Saxonia Frederick Augustus II și a soției lui, Maria Josepha de Austria, fiica lui Iosif I, Împărat Roman. Ca fiică a Prințului Elector, ea a fost ducesă de Saxonia. Mama ei a fost verișoară primară cu Maria Theresa a Austriei, care a fost mama Mariei Antoaneta, viitoarea cumnată a Mariei Josepha.

Maria Josepha a fost al optulea copil din cei cincisprezece și a patra fiică. Sora ei mai mare Maria Amalia Christina s-a căsătorit cu viitorul Carol al III-lea al Spaniei în 1738 și a avut o familie numeroasă. A doua soră, Maria Margaretha, a murit în copilărie; Maria Anna Sophia a devenit Electresă de Bavaria în 1747. Fratele ei cel mare, Frederick Christian a devenir Elector de Saxonia în 1763 și a domnit numai 74 de zile.

Surorile ei mai mici Maria Christina de Saxonia și Maria Kunigunde de Saxonia au devenit prințese-starețe la prestigioase instituții religioase.

După cum s-a menționat deja, sora sa mai mare s-a căsătorit cu un prinț spaniol, cu infantele Carlos, în 1738. El era membru al Casei de Bourbon. Delfinul Franței s-a căsătorit cu Infanta Maria Teresa Rafaela a Spaniei în februarie 1745. Cuplul a fost foarte fericit și s-au iubit mult. Infanta, cunoscută în Franța ca Marie-Thérèse-Raphaëlle a murit la 22 iulie 1746 după nașterea unei fiice, singurul copil al cuplului, Prințesa Marie-Thérèse.

Ferdinand al VI-lea al Spaniei, fratele vitreg al decedatei Marie-Thérèse-Raphaëlle, i-a oferit Delfinului o altă prințesă bourbon, Infanta Maria Antonietta. Însă Ludovic al XV-lea și atotputernica metresă Madame de Pompadour voiau să deschidă canalele diplomatice.

Căsătoria dintre Maria Josepha și Delfinul Franței a fost sugerată de unchiul Mariei Josepha, Maurice de Saxa, un fiu nelegitim al bunicului Mariei Josepha, Augustus al II-lea. Ludovic al XV-lea și metresa sa erau convinși că mariajul ar fi avantajos pentru relațiile externe franceze. Franța și Saxonia s-au situat de părți diferite în recentul război austriac de succesiune și, astfel, căsătoria dintre prințesa saxonă și Delfinul Franței ar forma o nouă alianță între cele două națiuni.

Era totuși o problemă în legătură cu mireasa propusă: bunicul miresei Augustus al II-lea l-a detronat pe Stanisław Leszczyński (pe atunci Duce de Lorena). Stanisław era tatăl reginei Franței, Maria Leszczyńska. S-a spus că această căsătorie s-a vrut pentru a o umili pe regină, chiar dacă mai târziu regina și delfina s-au înțeles bine.

În ciuda dezaprobării reginei, la 9 februarie 1747, Maria Josepha de Saxonia s-a căsătorit cu Louis Ferdinand de Franța, Delfin al Franței și Fils de France.

Copii:

Nume	Portret	Date	Note
Marie Zéphyrine de France Madame Royale		26 august 1750 - 1 septembrie1755 (5 ani)	Născută la Versailles, deținea titlul de Madame Royale la curte; a murit la Versailles la vârsta de 5 ani
Louis Joseph Xavier de France Duce de Burgundia		13 septembrie 1751- 22 martie1761 (9 ani)	Moștenitor al Delfinului, a murit la Versailles la vârsta de 9 ani;
Xavier Marie Joseph de France Duce de Aquitaine		8 septembrie 1753 – 22 februarie1754 (0 ani)	Născut la Palatul Versailles a murit la vârsta de 5 luni;
Louis Auguste de France Rege al Franței Duce de Berry		23 august 1754 – 21 ianuarie1793(38 de ani)	Născut la Palatul Versailles, s-a căsătorit cu Maria Antoaneta și a devenit rege al Franței; a avut copii
Louis Stanislas Xavier de France Rege al Franței Conte de Provence		17 noiembrie 1755 – 16 septembrie1824(68 de ani)	Născut la Palatul Versailles, s-a căsătorit cu Prințesa Marie Josephine Louise de Savoia și nu au avut copii; mai târziu a devenit rege al Franței
Charles Philippe de France Rege al Franței Conte de Artois		9 octombrie 1757 – 6 noiembrie1836(79 de ani)	Născut la Palatul Versailles, s-a căsătorit cu Prințesa Maria Theresa de Savoia și au avut copii; mai târziu a devenit rege al Franței
Marie Adélaïde Clotilde Xavière de France Regină a Sardiniei		23 septembrie 1759 – 7 martie1802(42 de ani)	Născută la Palatul Versailles, s-a căsătorit cu viitorul Charles Emmanuel al IV-lea al Sardiniei; nu au avut copii
Élisabeth Philippine Marie Hélène de France Madame Élisabeth		3 mai 1764 – 10 mai 1794(30 de ani)	Născută la Palatul Versailles, nu s-a căsătorit niciodată și a fost executată în timpul Revoluției Franceze la vârsta de 30 de ani

În 1748 Maria Josepha a născut un băiat care a murit și același lucru a-a întâmplat în 1749. În 1752 a născut o fiică care a murit. În 1756 a născut alt fiu care a murit. De asemenea a avut un avort în 1762.

Marie-Josèphe de Saxonia
Delfină a Franței
portret de Jean Marc Nattier, 1751
Date personale
Nume la naștere	Maria Josepha Carolina Eleanor Francesca Xaveria
Născută	4 noiembrie 1731 Castelul Dresden, Saxonia
Decedată	13 martie 1767 (35 de ani) Palatul Versailles, Franța
Înmormântată	Biserica Saint Denis, Franța
Cauza decesului	cauze naturale[*] (tuberculoză)
Părinți	August al III-lea al Poloniei Maria Josepha de Austria
Frați și surori	Princess Maria Christina of Saxony[*] Maria Margaretha of Saxony[*] Maria Elisabeth of Saxony[*] Maria Amalia de Saxonia Maria Kunigunde of Saxony[*] Maria Ana Sofia de Saxonia Charles of Saxony, Duke of Courland[*] Prince Clemens Wenceslaus of Saxony[*] Frederic Christian, Elector de Saxonia Prințul Albert de Saxonia, Duce de Teschen Franz Xavier de Saxonia
Căsătorită cu	Ludovic, Delfin al Franței
Copii	Ludovic XVI Ludovic XVIII Carol X Clothilde, regină a Sardiniei Prințesa Élisabeth
Cetățenie	Germania  Franța
Religie	Biserica Catolică
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*] Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Bourbon Casa de Wettin

·         1808: Christian al VII-lea (n. 29 ianuarie 1749 - 12 martie/13 martie 1808) a fost rege al Danemarcei și al Norvegiei, Duce de Schleswig și Holstein din 1766 până la moartea sa. A fost fiul lui Frederick al V-lea al Danemarcei și a primei lui soții, Louise a Marii Britanii, fiica regelui George al II-lea al Marii Britanii.

Ca deviză el și-a ales: "Gloria ex amore patriae" ("Slavă, prin dragostea de patrie").

Christian copil

Christian s-a născut în primele ore ale dimineții de 29 ianuarie 1749 în apartamentul reginei de la Palatul Christiansborg, reședința regală din Copenhaga. A fost singurul fiu al regelui Frederic al V-lea al Danemarceiși a soției acestuia, Prințesa Louise a Marii Britanii. A fost botezat câteva ore mai târziu în aceeași zi. Nașii lui au fost: regele Frederic al V-lea (tatăl lui), regina-mamă Sophie Magdalene(bunica paternă), Prințesa Louise(mătușa lui) și Prințesa Charlotte Amalie (mătușa lui).^[1]

Mama lui, regina Louise, a murit la doar 27 de ani, în 1751, la doi ani după nașterea sa. Anul următor, tatăl său s-a recăsătorit cu Juliana Maria de Brunswick-Wolfenbüttel.

Toate înregistrările din acele timpuri sunt de acord că el a avut o personalitate ambițioasă și un talent considerabil, dar a fost prost educat, terorizat sistematic de către un tutore brutal, Christian Ditlev Frederik Reventlow, contele von Reventlow, și desfrânat fără speranță. El pare să fi fost inteligent și cu siguranță a avut perioade de claritate, dar a suferit de probleme emoționale severe, posibil schizofrenie după cum a susținut în cartea lui medicul Viggo Christiansen, Bolile mintale ale lui Christian al VII-lea (1906).

A devenit rege după decesul tatălui său la 14 ianuarie 1766, cu câteva săptămâni înainte de a împlini vârsta de 17 ani. Christian a fost prost educat și sistematic terorizat de un guvernator brutal, Detlev Greve zu Reventlow. Cu toate că părea a fi inteligent și avea certe perioade de claritate, Christian suferea de severe probleme mentale, posibil de schizofrenie.

După căsătoria de la 8 noiembrie 1766 cu verișoara sa Caroline Matilda de Wales, sora regelui George al III-lea al Marii Britanii, Christian s−a abandonat exceselor în special depravării. În 1767 a început o relație cu curtezana Støvlet-Cathrine. A declarat public că n-o poate iubi pe Caroline Matilda, deoarece „este demodat să-ți iubești soția”. În cele din urmă s-a scufundat într-o stare de stupoare mintală. Simptomele din această perioadă au inclus paranoia, automutilarea și halucinațiile. Neglijata Caroline a început o relație cu Johann Friedrich Struensee, regent al Danemarcei.

În 1772, mariajul regelui cu Caroline s-a terminat printr-un divorț. Struensee a fost arestat și executat în același an. Christian a semnat arestarea lui Struensee cu indiferență, sub presiunea mamei sale vitrege, Juliana Maria de Braunschweig-Wolfenbüttel. Carolinei i s-a retras titlul regal însă nu și copiilor. În cele din urmă aceasta a părăsit Danemarca și a trăit în exil. A murit de scarlatină la 11 mai 1775 la vârsta de 23 de ani.

Mariajul a produs doi copii, viitorul Frederick al VI-lea al Danemarcei și Prințesa Louise Augusta. Se crede că Louise a fost fiica lui Struensee - compararea portretelor celor doi susține acest lucru.

Începând cu anul 1772, Christian a fost rege numai nominal. Din 1772 până în 1784 Danemarca a fost condusă de mama vitregă a lui Christian, Juliana Maria de Braunschweig-Wolfenbüttel, fratele său vitreg Prințul Frederick al Danemarcei și de politicianul danez Ove Høegh-Guldberg. Din anul 1784, fiul său Frederick al VI-lea al Danemarcei a domnit permanent ca prinț regent. Această regență a fost marcată de reforme liberale însă și de începutul dezastrelor cauzate de războaiele napoleoniene.

Christian a murit în 1808 la vârsta de 59 de ani la Rendsburg, Schleswig de anevrism cerebral.

Christian al VII-lea
Rege al Danemarcei și Norvegiei
Portret al regelui Christian al VII-lea, pictură de Alexander Roslin, cca. 1772
Date personale
Născut	29 ianuarie 1749 Palatul Christiansborg, Copenhaga
Decedat	13 martie 1808 (59 de ani) Rendsburg
Înmormântat	Catedrala Roskilde
Părinți	Frederic al V-lea al Danemarcei Louise, regină a Danemarcei și Norvegiei
Frați și surori	Prințul Frederic al Danemarcei și Norvegiei Sophia Magdalena a Danemarcei Prințesa Wilhelmina Caroline a Danemarcei și Norvegiei Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei Christian, Crown Prince of Denmark[*]
Căsătorit cu	Caroline Matilda de Wales
Copii	Frederick al VI-lea al Danemarcei Louise Auguste, Ducesă de Augustenborg
Cetățenie	Danemarca-Norvegia
Religie	luteranism
Ocupație	monarh
Apartenență nobiliară
Titluri	rege[*] duce Conte
Familie nobiliară	Casa de Oldenburg
Domnie
Domnie	1766 - 1808
Predecesor	Frederick al V-lea
Succesor	Frederick al VI-lea

* 1814: Louis François Joseph de Bourbon (1 septembrie 1734 – 13 martie1814) a fost ultimul Prinț de Conti, vlăstar al unei ramure a Casei de Bourbon, Casă care a condus Franța până în 1848.

Născut la Hôtel de Conti din Paris la 1 septembrie 1734 și botezat în prezența regelui și a reginei, el l-a succedat pe tatăl său Louis François de Bourbon ca șef al unei ramuri a Casei de Bourbon în 1776. Mama lui a fost Louise Diane d'Orléans, fiica cea mică a lui Filip al II-lea, Duce de Orléans, regent al Franței în impul minoratului regelui Ludovic al XV-lea.

De la naștere a fost cunoscut drept conte de La Marche. Mama lui a murit la 26 septembrie 1736 dând naștere unui alt copil care nu a supraviețuit. După decesul ei, tatăl lui s-a retras de la Curte la castelul L'Isle-Adam, urmând iubirea lui față de vânătoare, deși mai târziu el a avut o carieră militară distinsă.

La 17 mai 1750, La Marche a fost făcut cavaler al Ordinului Sântului Spirit la Versailles. În timpul Războiul de Șapte Ani (1756–1763), La Marche a participat ca mareșal în Bătălia de la Hastenbeck în iulie 1757 și în Bătălia de la Krefeld în iunie 1758.

S-a căsătorit cu verișoara sa primară, Maria Fortunata d'Este, (1734–1803), a patra fiică a lui Francesco al III-lea d'Este, Duce de Modena și a soției sale, Charlotte Aglaé d'Orléans, care era sora mai mare a mamei sale; Louis François Joseph a fost văr primar cu Philippe Égalité.

Contractul căsătoriei a fost semnat la Milano la 3 ianuarie 1759 de către ambasadorul francez la curtea din Torino. Nunta prin procură a avut loc la Milano la 7 februarie în același an. A fost celebrată în persoană la 27 februarie la Nangis-en-Brie în Franța.

Tatăl Mariei Fortunata i-a dat o zestre de un milion de livre. În plus, la sosirea ei în Franța, Louis François Joseph a primit un cadou de 150.000 de livre de la regele Ludovic al XV-lea. Tânăra contesă de La Marche a fost prezentată regelui, reginei și restului familiei regale la 5 martie 1759 de Prințesa de Conti, bunica văduvă a soțului ei.

În 1770 a avut loc căsătoria Delfinului Franței, viitorul Ludovic al XVI-lea, cu Arhiducesa Maria Antonia de Austria. Marie Fortunée, așa cum era cunoscută în Franța, și soțul ei au fost unul dintre cele 12 cupluri invitate să ia masa cu tinerii căsătoriți la Palatul Versailles.

Cuplu nu a avut copii. Louis François Joseph a avut doi copii nelegitimi, născuți în 1761 și 1767, cu Marie Anne Véronèse, cunoscută drept Mademoiselle Coraline, o fostă dansatoare la un teatru italienesc.

În urma Revoluției franceze a emigrat și a refuzat să ia parte la planurile pentru o invazie a Franței. S-a întors în Franța în 1790. Arestat din ordinul Convenției Naționale în 1793, el a fost achitat, dar a fost sărăcit prin confiscarea bunurilor sale. A primit apoi o pensie.

Totuși, în 1797, Directoratul a decis să exileze ultimii Bourboni. El a fost alungat în Spania, împreună cu rudele rămase care încă mai trăiau în Franța și nu au fost deja ucise în revoluție, inclusiv cu Bathilde d'Orléans, Ducesă de Bourbon. A trăit în sărăcie într-un loc din apropierea Barcelonei. Refuzând să participe la planurile regaliștilor, el a trăit o existență izolată în Barcelona până la moartea sa în 1814, după care linia Prinților Conti a dispărut.

Inițial a fost înmormântat la biserica Saint-Michel înainte de restaurația Bourbonilor. În timpul domniei regelui Ludovic-Filip I, e fost mutat de la Saint-Michel la capela regală de la Dreux la 2 aprilie 1844.

* 1824: Maria Luisa a Spaniei (Maria Luisa Josefina Antonieta Vicenta; 6 iulie1782 – 13 martie 1824) a fost infantă a Spaniei și soția lui Louis de Parma. A fost regină a Etruriei și mai târziu Ducesă de Lucca. A fost regentă pentru fiul ei.

Infanta Maria Luisa

Născută la Palatul Regal din La Granja de San Ildefonso, Maria Luisa a fost a treia fiică a regelui Carol al IV-lea al Spaniei (1748-1819) și a soției lui, Maria Luisa de Parma (1751-1819), care a fost nepoată a regelui Ludovic al XV-lea al Franței. A primit numele Maria Luisa Josefina Antonieta după o soră mai mare, Maria Luisa Carlota, care a murit cu doar patru zile înainte de nașterea Mariei Luisa.

Maria Luisa a a vut o copilărie fericită și a fost fiica favorită a părinților ei; în familie i se spunea "Luisetta".

În 1795, vărul primar al Mariei Luisa, Louis, Prinț Ereditar de Parma, a venit la curtea Spaniei pentru a-și finaliza educația. Exista o înțelegere între cele două familii regale ca Louis să se căsătorească cu una dintre fiicele regelui Carol al IV-lea. Se anticipa că se va căsători cu infanta Maria Amalia, cea mai mare fiică nemăritată a lui Carol. Maria Amalia avea 15 ani, era timidă și melancolică. Louis, care era timid și rezervat, a preferat-o pe sora ei mai mică, Maria Luisa, care deși avea numai 13 ani arăta mai bine și era mai veselă.^[1] Toate cele patru fiice ale lui Carol al IV-lea erau scunde și simple dar Maria Luisa era isteață, vioaie și amuzantă.

Ea avea părul negru ondulat, ochi căprui și un nas grecesc. Deși nu era frumoasă, fața ei era expresivă și era plină de viață. Era generoasă, mărinimoasă și evlavioasă.

Louis și Mariei Luisa împreună cu copiii ei.

Louis a fost numit infante al Spaniei și s-a căsătorit cu Maria Luisa la 25 august1795 în La Granja, San Ildefonso. În același timp a avut loc și căsătoria Mariei Amalia care s-a măritat cu unchiul ei mult mai în vârstă, infantele Antonio Pascual.

Căsătoria între două personalități diferite s-a dovedit a fi fericită, deși a fost umbrită de sănătatea precară a lui Louis. Louis era fragil, suferea de probleme de piept și în urma unui accident din copilărie când s-a lovit cu capul de o masă de marmură, a suferit de crize de epilepsie. Cu trecerea anilor sănătătea lui s-a deteriorat și a ajuns să fie tot mai dependent de soția sa.

Tânărul cuplu a rămas în Spania în primii ani de căsătorie, care a fost cea mai fericită perioadă a vieții lor. Deoarece Maria Luisa avea numai treisprezece ani atunci când s-a căsătorit, primul ei copil nu s-a născut decât peste patru ani. Primului ei fiu, Carol Louis, s-a născut la Madrid la 22 decembrie 1799.

Ulterior, cuplul a vrut să meargă la Parma, dar Carol al IV-lea și soția sa au fost reticenți în a permite plecarea lor. Ei au rămas în Spania până în primăvara anului 1800 și au avut reședința la Palatul din Aranjuez.

Maria Luisa și copiii ei.

Viața Mariei Luisa a fost profund marcată de acțiunile lui Napoleon Bonaparte. Napoleon care era intersat ca Spania să-i fie aliată împotriva Angliei, l-a trimis în vara anului 1800 pe fratele său, Lucien, la curtea spaniolă să semneze un tratat cu Spania. Tratatul se va semna la 21 martie 1801 la Aranjuez. Napoleon, care cucerise Italia, a propus o compensare Casei de Bourbon pentru pierderea Ducatului de Parma numindu-l pe moștenitorul Parmei, pe Louis, rege al Etruriei. Noul regat a fost creat din Marele Ducat de Toscana. Pentru a face loc bourbonilor, Marele Duce habsburgic a fost demis și a fost compensat cu Salzburg.

Toscana era mai mare, mai bogată și mai importantă decât Parma. Mama Mariei Luisa a fost foaret mulțumită când fiica sa a devenit regină. Soțul Mariei Luisa, a cărui sănătate slabă l-a făcut indolent și apatic, a acceptat ceea ce s-a decis în ciuda opoziției propriul tată.

Maria Luisa, care nu a trăit departe de familia ei și a fost total lipsită de experiență în afacerile politice, s-a opus planului. Una dintre condițiile lui Napoleon a fost ca cei doi tineri să meargă la Paris și să primească de la el investitura noii lor suveranități, înainte de a lua în posesie Etruria. Maria Luisa a fost reticentă în a face o excursie în Franța, unde cu doar șapte ani mai devreme, rudele ei, Ludovic al XVI-lea și Maria Antoneta, au fost executate. Cu toate acestea, la presiunea familiei, a făcut ce i s-a spus.

La 21 aprilie 1801 cuplul și fiul lor au părăsit Madridul și la bordul navei Bayonne au călătorit incognito spre Franța sub numele de Conții de Livorno. Pe 24 mai când au ajuns la Paris, Napoleon i-a primit cu mari atenții. La început, cuplul nu a făcut o bună impresie. Erau îmbrăcați demodat cu haine în stil spaniol. Francezii au găsit-o pe Maria Luisa urâtă dar deșteaptă și agreabilă; soțul ei a fost descris ca arătând bine, cu inima bună dar prost.

Infanta spaniolă nu s-a bucurat de vizita ei la Paris. Bolnavă în cea mai mare parte a timpului, a suferit de febră, de multe ori a trebuit să stea în pat și atunci când a luat parte la evenimente nu voia să facă acest lucru. De asemenea, a fost îngrijorată de sănătatea soțul ei iar el era dependent de ea pentru orice. După ce au stat trei săptămâni la Paris, Maria Luisa și soțul ei au plecat spre Parma la 30 iunie. La Piacenza au fost întâmpinați de părinții lui Louis; au mers împreună la Parma unde Maria Luisa le-a întâlnit pe cele două surori nemăritate ale soțului ei. Louis vorbea deja italiana cu accent străin iar italiana Mariei Luisa era presărată cu cuvinte spaniole. După trei săptămâni la Parma au ajuns în Etruria.

Regele Louis al Etruriei, soțul Mariei Luisa.

În august au ajuns în noua lor capitală, Florența. Generalul francez Joachim Murat fusese trimis la Florența pentru a pregăti Palatul Pitti pentru ei. Maria Luisa era însărcinată și a suferit un avort spontan; sănătatea soțului ei, mereu fragilă, s-a deteriorat și mai mult, și a avut frecvente crize de epilepsie. Palatul Pitti, reședința noilor regi ai Etruriei, a fost fosta casă a ducilor de Medici. Palatul a fost practic abandonat după moartea ultimului Medici iar Marele Duce Ferdinand când a plecat a luat cele mai multe dintre valorile sale cu el.

Maria Luisa și Louis aveau bune intenții însă au fost primiți cu ostilitate de populație și de nobilime. Finanțele Etruriei erau într-o stare deplorabilă; țara a fost distrusă de război, de recoltele slabe și de costul întreținerii trupele nepopulare franceze staționate în Etruria (care mult mai târziu au fost înlocuite cu trupe spaniole trimise de regele Carol al IV-lea).

În vara anului 1802, Maria Luisa și soțul ei au fost invitați în Spania să participe la dubla nuntă a fratelui ei Ferdinand cu Maria Antonia de Neapole și a surorii ei mai mici, Maria Isabel cu Francisc I de Neapole.

Louis s-a simțit foarte rău înainte de a urca pe navă; așteptarea pentru recuperarea lui a amânat planurile lor cu săptămâni. Odată ajunși pe mare, i-a fost rău Mariei Luisa care era însărcinată. La 2 octombrie 1802, înainte de a ajunge la Barcelona, Maria Luisa a dat naștere cu dificultate fiicei sale Maria Luisa Carlota (numită după sora mai mare decedată a Mariei Luisa). La început, medicii au crezut că atât mama cât și fiica nu vor supraviețui. După ce au ajuns, cuplul a constatat că au ajuns prea târziu pentru nuntă. Maria Luisa era încă foarte bolnavă și a așteptat trei zile la bordul navei pentru a se recupera înainte de a coborî pe țărm, unde părinții ei o așteptau.

La o săptămână după sosirea lor, au aflat că tatăl lui Louis a murit. Bolnav și nefericit, Louis voia să se întoarcă cât mai curând cu putință însă Carol al IV-lea și Maria Luisa au insistat să meargă la curtea de la Madrid.

Întorși în Etruria, Louis a murit la 27 mai 1803 la vârsta de 30 de ani ca urmare a unei crize epileptice.

După durerea provocată de moartea soțului ei, Maria Luisa a început să sufere de o boală nervoasă. Ea a trebuit să acționeze ca regentă pentru fiul ei Charles Louis, noul rege al Etruriei. Avea numai douăzeci de ani când a devenit văduvă și s-au făcut planuri pentru o nouă căsătorie. Franța și Spania doreau să o căsătorească cu vărul ei primar Pedro de Bourbon, fiul de 19 ani a infantelui Gabriel, fratele mai mic al regelui Carol al IV-lea, însă căsătoria nu s-a materizlizat.

În timpul regenței, Maria Luisa a fondat o școală pentru predarea științelor la nivel superior, Muzeul de Fizica și Istorie Naturală din Florența. Pentru a intra în grațiile poporului florentin, ea a primit cu bunăvoință la Palatul Pitti recepții splendide pentru artiști și scriitori, precum și oficiali guvernamentali.

Maria Luisa a fost acuzată că nu a aplicat blocada engleză în Etruria. Ministrul francez i-a ordonat să părăsească Florența iar regenta a trebuit să se supună. Maria Luisa și copiii ei au părasit Florența la 10 decembrie 1807, viitorul lor fiind incert. Napoleon a anexat teritoriul Franței și a acordat titlul de "Marea Ducesă de Toscana" surorii lui, Elisa. Regina exilată a mers la Milano unde s-a întâlnit cu Napoleon. El i-a promis ca o compensare pentru pierderea Etruriei, tronul regatului din nordul Lusitaniei (în nordul Portugaliei). Ca parte a angajamentului, Maria Luisa trebuia să se căsătorească cu Lucien Bonaparte, care urma să divorțeze de soția sa, însă amândoi au refuzat: Lucien era atașat de soția sa iar Maria Luisa a considerat nunta o mezalianță și în plus, sora sa mai mare Charlotte era Prințesă Moștenitoare a Portugaliei.

Maria Luisa a ajuns în Spania unde a găsit o curte divizată: fratele ei Ferdinand, Prinț de Asturia a complotat împotriva tatălui lor și a primului ministru Godoy. Ferdinand a fost iertat însă Napoleon a profitat de ocazie și a invadat Spania în decembrie 1807. Maria Luisa a ajuns la Aranjuez la 19 februarie 1808.

La 18 martie a avut loc o revoltă populară cunoscută sub numele Motín de Aranjuez. Două zile mai târziu, curtea l-a forțat pe Carol al IV-lea să abdice în favoarea fiului său Ferdinand. Abdicarea a fost salutată cu entuziasm de populație.^[2]

Napoleon a chemat toate rudele regelui în Franța. La plecarea lor pe 2 mai 1808, cetățenii din Madrid s-au ridicat împotriva ocupației franceze, dar revolta a fost zdrobită de Murat. Napoleon i-a forțat atât pe Carol al IV-lea cât și pe Ferdinand să renunțe la tronul Spaniei. În schimbul renunțării la toate cererilor lor, le-a promis un venit mare și reședințe în Compiegne și Chambord. Mariei Luisa, care a încercat în zadar să-l convingă pe Napoleon să-i redea Toscana sau Parma, i-a promis, de asemenea, un venit mare. A asigurat-o că va fi mult mai fericită fără grijile guvernării dar Maria Luisa a protestat împotriva confiscării dominioanelor fiului ei.

Napoleon a dăruit Spania fratelui său Joseph și a forțat familia regală să stea în exil la Fontainebleau. Maria Luisa a solicitat un permis de ședere separat și s-a mutat cu copiii ei la o casă în Passy, dar curând a fost mutată la Compiegne. S-a îmbolnăvit frecvent și ducea lipsă de bani; când în sfârșit Napoleon i-a trimis 12.000 de franci compensarea promisă, cheltuielile călătoriei în Franța au fost decontate. I s-a promis să se retragă la Palatul Colorno din Parma cu o alocație substanțială dar odată ajunsă la Lyon, sub pretextul conducerii ei la destinație a fost escortată la Nisa, unde a fost ținută sub strictă supraveghere.

A plănuit să fugă în Anglia dar scrisorile ei au fost interceptate și cei doi complici executați. Maria Luisa a fost arestată la 26 iulie și condamnată la închisoare într-o mănăstire din Roma, în timp ce fiul ei în vârstă de nouă ani a rămas în grija bunicului Carol al IV-lea.^[3] Pensia Mariei Luisa s-a redus la 2.500 de franci; toate bijuteriile și obiectele de valoare i-au fost luate și a fost închisă împreună cu fiica ei și cu o servitoare la 14 august 1811 la mănăstirea Santi Domenico e Sisto în apropiere de Quirinal. Cererile ei pentru clemență nu au primit răspuns.^[4]

În timpul detenției sale, Maria Luisa și copiii ei au fost deposedați de drepturile lor la coroana spaniolă de către Cádiz Cortes, la 18 martie 1812, pentru că ea era sub controlul lui Napoleon. Drepturile ei nu au fost restaurate până în 1820.

Fosta regină a Etruriei scria în Memorii:

Sunt de doi ani și jumătate în această mănăstire și de un an fără să vad sau să vorbesc cu nimeni. Nu mi s-a permis să scriu sau să primesc vești nici chiar de la fiul meu. Eram în mănăstire deja de unsprezece luni atunci când părinții mei au venit cu fiul meu la Roma, la 16 iunie 1812. Am sperat că voi fi eliberată imediat după sosirea lor dar m-am înșelat; în loc de diminuare a rigorii din închisoare am fost pusă sub ordine stricte.

După întâlnirea din iunie 1812, i s-a permis să-și vadă părinții și fiul o dată pe lună dar numai pentru douăzeci de minute și sub supraveghere. Numai căderea lui Napoleon a deschis porțile închisorii ei. La 14 ianuarie 1814, după mai mult de patru ani de captivitate, a fost eliberată.

Când Maria Luisa a ajuns în Lucca, avea deja 35 de ani: tinerețea ei se dusese și se îngrășase. Cu toate acestea, a pus ochii pe o nouă căsătorie. S-a adresat în primul rând lui Ferdinand al III-lea, Mare Duce de Toscana care era verișorul ei primar și văduv în ideea de a-și securiza poziția în Lucca și de a obține un cap de pod în Florența. După ce a eșuat, a încercat cu Arhiducele Ferdinand de Austria-Este dar și de data asta a eșuat.

După asasinarea lui Charles Ferdinand, Duce de Berry în 1820, au existat, de asemenea, planuri de căsătorie cu tatăl lui, Carol, conte de Artois, care va deveni regele Carol al X-lea al Franței.

Intenția fermă a Mariei Luisa a fost de a șterge orice urmă a guvernului Elisei Bonaparte, care a condus Lucca între 1805-1814 și care i-a succedat Mariei Luisa în Toscana în 1808. Ca ducesă, ea a promovat lucrările publice și cultura în spiritul iluminismului și în timpul guvernului ei științele au înflorit. Între 1817 și 1820, ea a ordonat reînnoirea completă a decorațiunilor interioare ale Palatului Ducal, făcând Palazzo din Lucca una dintre cele mai frumoase din Italia. Maria Luisa, o femeie religioasă, a favorizat clerul. În micul ei stat, au fost fondate șaptesprezece mănăstiri noi în cei șase ani de domnie ai ei. Printre proiectele pe care le-a realizat au fost construirea unui nou apeduct și dezvoltarea Viareggio, portul Ducatului.

Din punct de vedere politic, Maria Luisa nu a luat în considerare constituția impusă de către Congresul de la Viena și a guvernat Lucca într-un mod absolutist, deși guvernul său nu a fost foarte reacționar și opresiv. Când liberalii spanioli au impus o constituție fratelui ei, regele Ferdinand al VII-lea, ea a fost deschisă la ideea de a accepta o constituție, dar renașterea absolutismului spaniol din 1823 a încheiat intențiile ei.

În 1820, a aranjat nunta fiului ei în vârstă de 21 de ani cu Prințesa Maria Tereza de Savoia, una dintre gemenele regelui Victor Emanuel I al Sardiniei. Relația cu fiule ei s-a deteriorat iar mai târziu acesta s-a plâns despre mama sa că l-a "ruinat fizic, moral și financiar".

De-a lungul acestor ani, Maria Luisa și-a petrecut verile în Lucca și iernile la Roma. La 25 octombrie 1823 a plecat la palatul ei din Roma simțindu-se bolnavă. La 22 februarie 1824 și-a semnat testamentul și a murit de cancer la 13 martie1824 la Roma.^[5] Corpul ei a fost dus în Spania și înmormântat la El Escorial. În memoria ei în Lucca a fost ridicat un monument.

După decesul ei, Carol Louis i-a succedat la conducerea ducatului Lucca.

Maria Louisa a Spaniei
Maria Luisa și fiul ei Charles Louis, de Goya, 1800
Date personale
Nume la naștere	Maria Luisa Josefina Antonieta Vicenta de Borbón
Născută	6 iulie 1782 Palatul din San Ildefonso, Spania
Decedată	13 martie 1824 (41 de ani) Roma, Italia
Înmormântată	Panteón de Infantes[*]
Cauza decesului	cauze naturale[*] (cancer)
Părinți	Carol al IV-lea al Spaniei Maria Luisa de Parma
Frați și surori	Infanta María Amalia of Spain[*] Maria Isabela a Spaniei Charlotte de Spania Ferdinand al VII-lea al Spaniei Infantele Carlos, Conte de Molina Infantele Francisco de Paula al Spaniei
Căsătorită cu	Louis al Etruriei
Copii	Carol, rege al Etruriei Maria Luisa Carlota, Prințesă Moștenitoare a Saxoniei
Cetățenie	Spania
Ocupație	Regent
Apartenență nobiliară
Titluri	Infante[*] regină consoartă[*] ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Bourbon
Regină a Etruriei
Domnie	21 martie 1801 – 27 mai 1803

* 1845: John Frederic Daniell (n. 12 martie 1790,^[1] Londra, Regatul Marii Britanii – d. 13 martie 1845,^[1] Londra, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei) a fost un fizician și chimist britanic care a dezvoltat dispozitivul electrochimic numit celula Daniell.

·         1867: Prințesa Louise Caroline de Hesse-Kassel (28 septembrie 1789, Gottorp – 13 martie 1867, Ballenstedt) a fost soția lui Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg și alături de el, fondatoarea liniei care a inclus casele regale ale Danemarcei, Greciei, Norvegiei și Regatul Unit.
Louise Caroline s-a născut la Gottorp în ducatul Schleswig. Tatăl ei a fost Landgraful Karl de Hesse-Kassel (19 decembrie 1744 – 17 august 1836) iar mama Prințesa Louise a Danemarcei (30 ianuarie 1750 – 12 ianuarie 1831), care era fiica regelui Frederic al V-lea al Danemarcei. Sora ei mai mare, Marie Sophie de Hesse-Kassel (28 octombrie 1767 – 21 martie 1852), a devenit soția regelui Frederic al VI-lea al Danemarcei.

La 26 ianuarie 1810, Louise Caroline s-a căsătorit cu Friedrich Wilhelm(4 ianuarie 1785 – 17 februarie 1831). Cuplul a avut zece copii:

• Prințesa Luise Marie Friederike de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (23 octombrie 1810 – 11 mai 1869).
• Prințesa Friederike Karoline Juliane de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (9 octombrie 1811 – 10 iulie 1902).
• Karl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (30 septembrie 1813 – 24 octombrie 1878).
• Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (23 octombrie 1814 – 27 noiembrie 1885).
• Prințul Wilhelm de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (10 aprilie 1816 – 5 septembrie 1893).
• Christian al IX-lea al Danemarcei (8 aprilie 1818 – 29 ianuarie 1906).
• Prințesa Luise, stareță de Itzehoe (18 noiembrie 1820 – 30 noiembrie 1894).
• Prințul Julius de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (14 octombrie 1824 – 1 iunie 1903).
• Prințul Johann de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (5 decembrie 1825 – 27 mai 1911).
• Prințul Nikolaus de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg (22 decembrie 1828 – 18 august 1849).

Fiul Louisei Caroline, Prințul Christian, a fost numit al treilea în linia de succesiune la tron în 1847. La 15 noiembrie 1863 el i-a succedat vărului său, Frederic al VII-lea, ca rege al Danemarcei.

Printre nepoții ei se includ: Frederic al VIII-lea al Danemarcei, Alexandra a Danemarcei, George I al Greciei, Dagmar a Danemarcei și Prințesa Thyra a Danemarcei.

Prințesa Louise Caroline
Ducesa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Date personale
Născută	28 septembrie 1789 Gottorp, Schleswig, Ducatul de Schleswig
Decedată	13 martie 1867 (77 de ani) Ballenstedt, Saxonia
Părinți	Carol de Hesse Prințesa Louise a Danemarcei și Norvegiei
Frați și surori	Maria Sofia de Hessa Prince Christian of Hesse[*] Prince Frederik of Hesse[*] Juliane of Hesse-Kassel[*]
Căsătorită cu	Friedrich Wilhelm, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg
Copii	Prințesa Luise Marie Prințesa Friederike Karl, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Friedrich, Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Prințul Wilhelm Christian al IX-lea al Danemarcei Prințesa Luise Prințul Julius Prințul Johann Prințul Nikolaus
Cetățenie	Germania
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Kassel Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg

·         1881: Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (rusă: Александр II Николаевич) (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. 13 martie 1881, Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Țarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 și până la asasinarea sa în 1881. De asemenea, a fost și Mare Duce al Finlandei și a revendicat titlul de rege al Poloniei.

Născut în 1818, Alexandru a fost fiul cel mare al Țarului Nicolae I al Rusiei și al Charlottei a Prusiei, fiica lui Frederick William al III-lea al Prusiei și a Louisei de Mecklenburg-Strelitz. Până a urcat pe tronul Rusiei la vârsta de 37 de ani, Alexandru a dat puține semne legate de potențialul său de lider.

În perioada vieții sale de moștenitor al tronului, atmosfera intelectuală din St. Petersburg era nefavorabilă oricărei schimbări, libertatea de gândire și inițiativele particulare erau suprimate energic. Critica autorităților era considerată un delict grav. Totuși, la 26 de ani după ce Alexandru a implementat schimbările pe care le-a dorit, a fost asasinat în public de o organizație teroristă, Narodnaya Volya.

Educația sa ca viitor Țar a fost realizată sub supravegherea unui poet liberal romantic și talentat translator, Vasili Zhukovsky^[2]. Presupusa lui lipsă de interes în treburile militare detectate de istoricii de mai târziu ar putea fi doar reflecția sa cu privire la rezultatele pe propria familie și pe întreg spiritul țării dat de războiul din Crimeea.
Neobișnuit pentru acele vremuri, tânărul Alexandru a făcut un tur al Rusiei de șase luni vizitând 20 de provincii ale țării.^[3] De asemenea, a vizitat multe țări vest europene.^[4] Ca țarevici, Alexandru a devenit primul moștenitor Romanov care a vizitat Siberia

Alexandru al II-lea a urcat pe tron la moartea tatălui său în 1855. Primul său an de domnie a fost dedicat urmărilor războiului din Crimeea, a eșecului negocierilor de pace de la Sevastopol conduse de consilierul său de încredere prințul Alexandru Gorchakov. Țarul se gândea că Rusia era epuizată și umilită de război. Încurajat de opinia publică a început o serie de reforme radicale.

Puterea autocrată era acum în mâinile cuiva care avea o gândire flexibilă, suficient de prudentă și practică. Totuși, creșterea mișcării revoluționare "de stânga" a clasei educate a condus la un sfârșit abrupt pentru reformele lui Alexandru când a fost asasinat în 1881. Au existat mai multe tentative de asasinat a țarului (1866, 1873, 1880).

Este cunoscut drept "Țarul Eliberator", pentru decretele prin care i-a emancipat pe șerb. Arhitectul politicii sale a fost Nicolai Alexeievici Miliutin.

La 16 aprilie 1841, la vârsta de 23 de ani, țareviciul Alexandru s-a căsătorit cu prințesa Maria de Hesse la St Petersburg, mai târziu cunoscută în Rusia ca Maria Alexandrovna.

Alexandru al II-lea și Maria Alexandrovna au avut opt copii:

• Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna (30 august 1842-10 iulie 1849) alintată Lina, a murit de meningită la vârsta de șase ani
• Țareviciul Nicolae Alexandrovich (20 septembrie 1843-24 april 1865), logodit cu Dagmar a Danemarcei
• Alexandru al III-lea (10 martie 1845-1 noiembrie 1894), căsătorit în 1866 cu Dagmar a Danemarcei (Maria Feodorovna); au avut moștenitori
• Marele Duce Vladimir Alexandrovich (22 aprilie 1847-17 februarie 1909), căsătorit în 1874 cu Maria de Mecklenburg-Schwerin (Maria Pavlovna); au avut moștenitori
• Marele Duce Alexei Alexandrovich (14 ianuarie 1850-14 noiembrie 1908)
• Marea Ducesă Maria Alexandrovna (17 octombrie 1853-20 octombrie 1920) căsătorită în 1874 cu Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha; au avut moștenitori
• Marele Duce Serghei Alexandrovich (29 aprilie 1857-4 februarie 1905), căsătorit în 1884 cu Elisabeth de Hesse(Elizabeth Feodorovna)
• Marele Duce Paul Alexandrovich (3 octombrie 1860-24 ianuarie 1919), căsătorit în 1889 cu Alexandra a Greciei (Alexandra Georgievna); au avut moștenitori - a doua căsătorie în 1902 cu Olga Valerianovna Karnovich-Palii; au avut moștenitori (Vladimir, Irina și Natalia)

Alexandru a avut mai multe metrese în timpul căsătoriei și a fost tatăl a 7 copii nelegitimi. Printre aceștia:

• Antoinette Bayer (20 iunie 1856-24 ianuarie 1948) cu metresa sa Wilhelmine Bayer;
• Michael-Bogdan Oginski (10 octombrie 1848-25 martie 1909) cu metresa sa contesa Olga Kalinowski (~1820-1899); și
• Joseph Raboxicz.

La 6 iulie 1880, la mai puțin de o lună de la moartea țarinei Maria, Alexandru a făcut o căsătorie morganatică cu metresa sa prințesa Catherine Dolgorukov cu care avea deja patru copii:

• George Alexandrovich Romanov Yurievsky (12 mai 1872-13 septembrie 1913). S-a căsătorit cu contesa Alexandra Zarnekau și au avut moștenitori. Mai târziu au divorțat.
• Olga Alexandrovna Romanov Yurievsky (7 noiembrie 1874-10 august 1925). S-a căsătorit cu contele Georg Nikolaus de Nassau.
• Boris Alexandrovich Yurievsky (23 februarie 1876 - 11 aprilie 1876).
• Catherine Alexandrovna Romanov Yurievsky (9 septembrie 1878-22 decembrie 1959) Primul ei soț a fost al 23-lea prinț Alexander Alexandrovich Bariatinski, (1870 - 1910) fiul celui de-al 22-lea prinț Alexander Vladimirovich Bariatinski, (1848 - 1909). Al doilea soț a fost prințul Serge Obolensky. Mai târziu au divorțat.

A înfăptuit reforma agrară din 1861 prin care erau eliberați țăranii de șerbie și aveau dreptul să cumpere pământul pe care îl munceau (cu termen de plată în 49 de ani). Din cauza opoziției moșierimii, reforma a devenit un compromis care rima enorm cu eșecul: țăranii nu erau nici mai fericiți, nici n-o duceau mai bine în urma reformei de abolire a iobăgiei, fapt care se pare că l-a convins pe Alexandru, cu puțin timp înainte de asasinarea lui, să admită finalmente cererea insistentă a societății și chiar a unei părți a nobilimii^[6] de adâncire a reformelor, prin înființarea unui parlament (Duma).^[7] După eliberarea din iobăgie, țăranii au rămas în medie cu 30% mai puțin pământ spre cultivare, decât înaintea Edictului.^[8]

A continuat politica de cuceriri:

• 1858–anexează ținutul Amuriei, care aparținea Chinei
• 1859–supune Caucazul de răsărit, după un război care a durat aproape 50 de ani
• 1863–înăbușește răscoala din Polonia, urmată de represalii sângeroase
• 1864–supune Caucazul de apus
• 1865–cucerește Tașkentul
• 1867–cucerește Turkestanul
• 1868–cucerește Samarkandul și Buhara
• 1873 și 1876–cucerește hanatele Hivei și Kokand, din Asia Centrală
• 1877–1878–poartă războiul ruso-turc.

În martie 1881 este asasinat de anarhiști.

Alexandru al II-lea
Date personale
Născut	29 aprilie 1818 Moscova
Decedat	13 martie 1881 (62 ani, 318 zile) St. Petersburg
Înmormântat	Catedrala Sf. Petru și Pavel, St. Petersburg
Cauza decesului	omor (Hemoragie)
Părinți	Nicolae I al Rusiei[1] Charlotte a Prusiei[1]
Frați și surori	Marea Ducesă Maria Nicolaevna a Rusiei Grand Duchess Elizabeth Nicholaevna of Russia[*] Marea Ducesă Olga Nikolaevna Marea Ducesă Alexandra Nicolaevna a Rusiei Marele Duce Mihail Nicolaievici al Rusiei Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei Marele Duce Constantin Nicolaevici al Rusiei
Căsătorit cu	Maria de Hesse
Copii	Marea Ducesă Alexandra Alexandrovna Țareviciul Nicolae Alexandrovich Alexandru al III-lea Marele Duce Vladimir Alexandrovich Marele Duce Alexei Alexandrovich Marea Ducesă Maria Alexandrovna Marele Duce Serghei Alexandrovich Marele Duce Paul Alexandrovich
Cetățenie	Imperiul Rus
Religie	creștinism ortodox[*]
Ocupație	politician
Apartenență nobiliară
Titluri	împărat și autocrat al întregii Rusii[*]
Familie nobiliară	Casa Romanov
Împărat și Autocrat al tuturor Rusiilor
Domnie	3 martie 1855-1 martie 1881 (26 ani, 11 zile)
Încoronare	7 septembrie 1856
Predecesor	Nicolae I
Succesor	Alexandru al III-lea

* 1892: Ludovic al IV-lea (Friedrich Wilhelm Ludwig Karl; 12 septembrie 1837 – 13 martie 1892), a fost al patrulea Mare Duce de Hesse și de Rin, și a domnit din 13 iunie 1877 până la moartea sa. Prin căsătoriile copiilor săi și prin propria sa căsătorie, el s-a înrudit cu familia regală britanică, cu casa imperială a Rusiei și cu alte case regale din Europa.

Ludovic s-a născut la Darmstadt, Germania ca fiul cel mare al Prințului Karl de Hesse și de Rin (23 aprilie 1809 – 20 martie 1877) și al Prințesei Elisabeta a Prusiei (18 iunie 1815 – 21 martie 1885), nepoata regelui Frederic Wilhelm al II-lea al Prusiei.

Ludovic și Alice și copiii lor: Maria în brațele Marelui Duce și de la stânga la dreapta Ella, Ernie, Alix, Irene și Victoria.

La Casa Osborne din Isle of Wight, la 1 iulie 1862, Ludovic s-a căsătorit cu Prințesa Alice a Regatului Unit, al treilea copil al reginei Victoria. Regina l-a creat cavaler al Ordinului Jartierei. Ludovic și Alice și-au stabilit reședința la Darmstadt, Hesse. Cuplul a avut șapte copii. Mai târziu s-a aflat că Alice a moștenit de la mama ei gena purtătoare de hemofilie, genă pe care câțiva dintre copii ei au moștenit-o la rândul lor.

La 13 iunie 1877, Prințul Ludovic i-a succedat unchiului său la conducerea Marelui Ducat de Hesse și de Rin iar Prințesa Alice a devenit Mare Ducesă. În noiembrie 1878, Marele Duce și toți copiii în afară de Prințesa Elisabeta, s-au îmbolnăvit de difterie. Elisabeta a fost trimisă să locuiască la rude. Prințesa Maria a murit de această boală. În ciuda avertizărilor de la doctori, Alice și-a îmbrățișat și și-a sărutat fiul supraviețuitor când i-a spus de moartea Mariei. Epuizată după ce și-a îngrijit familia în timpul bolii, Alice a cedat bolii și a murit la noul palat din Darmstadt la 14 decembrie 1878, la vârsta de 35 de ani.

La 30 aprilie 1884, la Darmstadt, Ludovic a făcut o căsătorie morganatică cu Alexandrina Hutten-Czapska (3 septembrie 1854 – 8 mai 1941). Noua soție a primit titlul de contesă von Romrod. Căsătoria, care a provocat o mare îngrijorare în interiorul familiei, a fost anulată după un an.

Marele Duce Ludovic al IV-lea a murit la 13 martie 1892 și a fost succedat de fiul său, Ernest Louis. Corpul său a fost îngropat la Rosenhöhe, mausoleul casei ducale de Hesse situat în afara Darmstadt.

Ludovic al IV-lea
Mare Duce de Hesse și de Rin
Ludwig IV, 1878
Date personale
Nume la naștere	Friedrich Wilhelm Ludwig Karl
Născut	12 septembrie 1837 Darmstadt, Germania
Decedat	13 martie 1892 (54 de ani) Darmstadt, Imperiul German[1]
Înmormântat	Rosenhohe, Darmstadt
Părinți	Prințul Karl de Hesse și de Rin Prințesa Elisabeta a Prusiei
Frați și surori	Prințesa Anne de Hesse și de Rin Prince Heinrich of Hesse and by Rhine[*] Prince Wilhelm of Hesse and by Rhine[*]
Căsătorit cu	Prințesa Alice a Regatului Unit Alexandrina Hutten-Czapska (anulată)
Copii	Prințesa Victoria de Hesse Marea Ducesă Elisabeta Fiodorovna Prințesa Irene de Hesse Ernest Louis, Mare Duce de Hesse Prințul Friedrich de Hesse Alexandra, împărăteasă a Rusiei Prințesa Maria de Hesse
Cetățenie	Germania
Religie	luteranism
Ocupație	ofițer
Apartenență nobiliară
Titluri	duce
Familie nobiliară	Casa de Hesse-Darmstadt
Mare Duce de Hesse și de Rin
Domnie	13 iunie 1877 – 13 martie 1892
Predecesor	Ludovic III
Succesor	Ernest Louis

·         1901: A murit Benjamin Harrison, al 23-lea preşedinte al SUA; (n. 1833). Harrison a fost înaintea mandatului prezidențial senator de Indiana. Benjamin Harrison este nepotul lui William Henry Harrison, cel de-al nouălea președinte al Statelor Unite ale Americii (4 martie 1841 – 4 aprilie 1841). A participat la Războiul civil în calitate de colonel de infanterie, pentru scurt timp și general de brigadă. A câștigat mandatul prezidențial prin voturile electorilor, deși pierduse alegerile populare.

·         1915: Grigore Gabrielescu, tenor (n. 1859)

* 1948: Prințesa Elena Victoria (Victoria Louise Sophia Augusta Amelia Helena; 3 mai 1870 – 13 martie 1948) a fost membră a familiei regale britanice, nepoată a reginei Victoria.

Prințesa Elena Victoria s-a născut la Casa Frogmore în apropiere de Castelul Windsor. Tatăl ei a fost Prințul Christian de Schleswig-Holstein, al treilea fiu al lui Christian, Duce de Augustenborg și al contesei Louise de Danneskjold-Samsøe. Mama ei a fost Prințesa Elena a Regatului Unit, al cincilea copil și a treia fiică a reginei Victoria și a Prințului Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Părinții ei aveau reședința în Regatul Unit, la Cumberland Lodge și Prințesa era considerată membru al familiei regale britanice.

Cea mai mare parte a copilăriei a petrecut-o la Cumberland Lodge, reședința tatălui ei. Era cunoscută de familie ca "Thora" sau uneori "Snipe", nume care făcea referire la trăsăturile ei faciale ascuțite. Oficial folosea numele de "Helena Victoria" din șirul de șase nume creștine.

În iulie 1917, regele George al V-lea a schimbat numele casei regale britanice din Casa de Saxa-Coburg-Gotha în Casa de Windsor. De asemenea, el a cerut numeroșilor săi veri și cumnați, care erau supuși britanici, să renunțe la utilizarea titlurilor și a numelor lor germane. Prințesele Elena și Marie Louise au încetat să mai folosească denumirea teritorială "de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenberg". Ele au devenit cunoscut doar ca "HH Prințesa Elena Victoria" și "HH Prințesa Marie Louise" acordându-le vechea distincție de a fi prințese, dar nu neapărat membri ai vreunei familii regale. Deși cele două prințese au deținut titluri germane, ambele au fost de chintesență engleză.^[1]

Prințesa Elena Victoria nu s-a căsătorit niciodată.

Prințesa Elena Victoria
Prințesa Elena Victoria de Schleswig-Holstein
Prințesa Elena Victoria în 1920
Date personale
Nume la naștere	Victoria Louise Sophia Augusta Amelia Helena
Născută	3 mai 1870 Casa Frogmore, Windsor, Berkshire
Decedată	13 martie 1948 (77 de ani) Berkeley Square, Londra
Înmormântată	Royal Burial Ground[*]
Părinți	Prințul Christian de Schleswig-Holstein Prințesa Elena a Regatului Unit
Frați și surori	Prințesa Marie Louise de Schleswig-Holstein Prince Christian Victor of Schleswig-Holstein[*] Albert, Duce de Schleswig-Holstein
Cetățenie	Regatul Unit  Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Ocupație	politiciană
Apartenență nobiliară
Titluri	Prințesă
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Augustenburg

* 1957: Marea Ducesă Elena Vladimirovna a Rusiei (17 ianuarie 1882 – 13 martie 1957), a fost Mare Ducesă a Rusiei, fiica Marelui Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei și a Ducesei Marie de Mecklenburg-Schwerin. A fost soția Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei.

Elena și cei trei frați ai săi, Kiril, Boris și Andrei, au avut o guvernantă engleză și prima limbă pe care au învățat-o a fost engleza

Inițial Elena s-a logodit cu Prințul Max de Baden însă Max a rupt logodna. Mama Elenei a fost furioasă iar societatea zvonea că Elena nu-și poate găsi un soț. În 1899, Elena în vârstă de 17 ani a fost logodită cu Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei însă acesta s-a îndrăgostit de contesa Sophie Chotek. ^[3]

Prințul Nicolae al Greciei a fost propus prima dată în 1900 însă mama Elenei nu a permis fiicei ei căsătoria cu un tânăr fără avere sau cu perspective reale în moștenirea unui tron. În cele din urmă, în 1902, a acceptat ca Elena și Nocolae să se căsătorească după ce a devenit clar că la orizont nu se vedea nici o altă ofertă

Marea Ducesă Elena Vladimirovna
Prințesă a Greciei și Danemarcei
Date personale
Născută	17 ianuarie 1882 Tsarskoye Selo, Imperiul Rus
Decedată	13 martie 1957 (75 de ani) Atena
Părinți	Marele Duce Vladimir Alexandrovici al Rusiei[1] Maria de Mecklenburg-Schwerin
Frați și surori	Marele Duce Kiril Vladimirovici al Rusiei Marele Duce Boris Vladimirovici al Rusiei Marele Duce Andrei Vladimirovici al Rusiei Alexandre Vladimirovitch de Russie[*]
Căsătorită cu	Prințul Nicolae al Greciei și Danemarcei
Copii	Prințesa Olga Prințesa Elisabeta, Contesă de Toerring-Jettenbach Prințesa Marina, Ducesă de Kent
Cetățenie	Imperiul Rus  URSS
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	ducesă[*]
Familie nobiliară	Casa de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg Casa Holstein-Gottorp-Romanov

* 1960: Elisabeta Amalia a Austriei (7 iulie 1878 - 13 martie 1960) a fost fiica Arhiducelui Carol Ludovic al Austriei și a celei de-a treia soții, Infanta Maria Tereza a Portugaliei.^[1] A fost mama lui Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein și bunica paternă a lui Hans-Adam al II-lea, Prinț de Liechtenstein, actualul monarh al Liechtensteinului.

Elisabeta s-a născut la Reichenau la 13 iulie 1878. A fost cel mai mic copil al unei familii numeroase; tatăl ei a fost Arhiducele Carol Ludovic al Austriei care a fost căsătorit de trei ori și a avut copii cu două dintre soțiile lui. Cu prima soție, Prințesa Margareta de Saxonia, nu a avut copii. Cu a doua soție, Prințesa Maria Annunciata de Bourbon-Două Sicilii, Carol Ludovic a fost tatăl Arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei, care a devenit moștenitor al tronului Austro-Ungariei. Elisabeta și sora ei mai mare, Maria Annunziata, au fost copiii rezultați din cea de-a treia căsătorie, cu Infanta Maria Tereza a Portugaliei, fiica regelui detronat Miguel I al Portugaliei.

Tatăl ei era fratele mai mic al împăratului Franz Joseph I al Austriei, împăratul care domnea în Austro-Ungaria în momentul nașterii ei. De asemenea, el era fratele mai mic al lui Maximilian I al Mexicului, care a devenit împărat al Mexicului pentru o scurtă perioadă de timp.

În 1896, tatăl ei a murit.

Elisabeta Amalia cu soțul ei, Prințul Aloys de Liechtenstein

("Sport & Salon", Viena, 25 aprilie 1903)

La 20 aprilie 1903, la Viena, Arhiducesa Elisabeta Amalia s-a căsătorit cu Prințul Aloys de Liechtenstein. A existat o dezbatere dacă aceasta a fost o uniune egală. Împăratul Franz Joseph I a participat la nuntă cu intenția de a face clar că privește Liechtenstein ca pe o dinastie conducătoare legitimă.^[2] Mai târziu, împăratul a devenit nașul fiului cel mare al cuplului, Franz Joseph, care a fost numit după el.^[3]

Cuplul a avut opt copii:

• Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein (1906-1989)
• Prințesa Maria Theresia (1908-1973)
• Prințul Karl Alfred (1910-1985)
• Prințul Georg Hartmann (1911-1998)
• Prințul Ulrich Dietmar (1913-1978)
• Prințesa Marie Henriette (1914-2011)
• Prințul Aloys Heinrich (1917-1967)
• Prințul Heinrich Hartneid (1920-1993)

Prințul Aloys a renunțat la drepturile sale de succesiune la 26 februarie 1923, în favoarea fiului său, Franz Joseph al II-lea.

Elisabeta Amalia a Austriei
Prințesă Aloys de Liechtenstein
Date personale
Nume la naștere	Elisabeth Amalie Eugenia Maria Theresia Karoline Luise Josepha
Născută	7 iulie 1878 Reichenau, Austria
Decedată	13 martie 1960 (81 de ani) Liechtenstein
Înmormântată	Liechtenstein
Părinți	Arhiducele Carol Ludovic al Austriei Infanta Maria Tereza a Portugaliei
Frați și surori	Arhiducesa Margarete Sophie a Austriei Archduchess Maria Annunciata of Austria[*] Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei Arhiducele Otto Franz al Austriei Arhiducele Ferdinand Karl de Austria
Căsătorită cu	Prințul Aloys de Liechtenstein
Copii	Franz Joseph al II-lea, Prinț de Liechtenstein Prințesa Maria Theresia Prințul Karl Alfred Prințul Georg Hartmann Prințul Ulrich Dietmar Prințesa Marie Henriette Prințul Aloys Heinrich Prințul Heinrich Hartneid
Cetățenie	Austria
Ocupație	aristocrat[*]
Apartenență nobiliară
Titluri	Arhiduce
Familie nobiliară	Casa de Habsburg-Lorena Casa de Liechtenstein

* 1965: Corrado Gini (n. 23 mai 1884, Motta di Livenza, Italia – d. 13 martie 1965, Roma, Italia) a fost un statistician, demograf și sociolog italian care a avut mai multe contribuții statistice, dintre care coeficientul omonim, coeficientul lui Gini, o măsură a inegalității veniturilor într-o societate, este cel mai cunoscut. Gini a fost un susținător al organicismului și a aplicat-o națiunilor timpului său

Gini s-a născut pe 23 mai 1884, în Motta di Livenza, lângă Treviso, într-o familie de vechi latifundiari. A intrat la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Bologna, unde, pe lângă drept, a studiat matematica, economia și biologia.

Activitatea științifică a lui Gini s-a desfășurat în două direcții: către științele sociale și către statistici. Interesele sale au variat mult dincolo de aspectele formale ale statisticilor, atingând legile care guvernează fenomenele biologice și sociale.

Prima sa publicație a fost Sexul din punct de vedere statistic (Il sesso dal punto di vista statistic - 1908). Această lucrare este o revizuire amănunțită a raportului sexului natal, analizând teoriile trecute și modul în care ipoteza nouă se potrivește cu datele statistice. În special, în lucrare se prezintă dovezi că tendința de a produce un sex sau altul al copilului este, într-o oarecare măsură, ereditară.

În 1910, el a aderat la Catedra de Statistică din Universitatea din Cagliari și apoi la Universitatea din Padova, în 1913.

A fondat revista statistică Metron în 1920, conducând-o până la moarte, în care a acceptat numai articole cu aplicații practice. ^[6]

A devenit profesor la Universitatea Sapienza din Roma în 1925. La această universitate a fondat un curs de predare privind sociologia, menținându-l până la pensionare. De asemenea, a înființat Școala de Statistică în 1928 și, în 1936, Facultatea de Științe Statistice, Demografice și Actuariene.

·         1971: Rockwell Kent, pictor și grafician american (n. 1882)

·         1975 - A murit Ivo Andric, scriitor şi diplomat iugoslav, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1961 (romanul “Podul de pe Drina”) (n.10.10.1892).

·         1976: Sergiu Dan, prozator, traducător (n. 1903)

·         1976: Alexandru Colfescu, critic muzical (n. 1899)

* 1996: Krzysztof Kieślowski (ajutor·info) (n. 27 iunie 1941, Varșovia, Polonia – d. 13 martie 1996, Varșovia) a fost un regizor de film și scenarist polonez influent. Nominalizat la Premiile Oscar, el este renumit la nivel internațional în special pentru ciclurile de filme “Trei Culori” și “Decalogul”

Krzysztof Kieślowski a murit la vârsta de 54 de ani, pe 13 martie 1996, în timpul unei operații pe cord deschis în urma unui infarct, și a fost îngropat la Cimitirul Powązki din Varșovia. Mormântul său se află pe prestigioasa parcelă 23 și are o sculptură reprezentând degetele a două mâini, între care se află un spațiu dreptunghiular: clasica vedere ca printr-o cameră de filmat. Mica sculptură din marmură neagră se află pe un piedestal ceva mai înalt de un metru. Placa pe care sunt scrise numele și datele se află dedesubt. În urma lui Kieślowski au rămas soția sa Maria și fiica sa Marta.

Chiar și astăzi, el rămâne unul din cei mai influenți regizori ai Europei, operele sale fiind subiecte de studiu la cursurile de film din întreaga lume. Cartea „Kieślowski despre Kieślowski”, publicată 1993, descrie viața și opera sa în propriile cuvinte, fiind bazată pe interviuri luate de Danusia Stok. Kieślowski este subiectul unui film biografic, „Krzysztof Kieślowski: Sunt așa și-așa” (1995), regizat de Krzysztof Wierzbicki.

Deși declarase că se retrage după „Trei Culori”, înainte de moarte Kieślowski lucra la o nouă trilogie împreună cu Piesiewicz, formată din „Raiul”, „Iadul” și „Purgatoriul” și inspirată de „Divina Comedie” a lui Dante. Asemenea „Decalogului”, scenariile erau destinate mai multor regizori, dar moartea prematură a lui Kieślowski ne împiedică să aflăm dacă ar fi avut de gând să renunțe la retragerea din activitate și să preia el însuși regia. Singurul scenariu terminat, „Raiul”, a fost filmat de Tom Tykwer și lansat în 2002 la Festivalul Internațional de Film de la Toronto. Celelalte două scenarii erau în stadiul de rezumate de 30 de pagini la momentul morții lui Kieślowski; Piesiewicz a completat ulterior aceste scenarii, „Iadul”, în regia bosniacului Danis Tanović, cu Emmanuelle Béart în rolul principal, fiind lansat în 2005.

Actorul și regizorul polonez Jerzy Stuhr, care a jucat în mai multe filme ale lui Kieślowski și a scris împreună cu acesta scenariul pentru „Amatorul”, a filmat propria adaptare a unui scenariu de Kieślowski sub numele de „Marele animal” („Duże zwierzę”) în 2000.
* 1997: Beate (Friedmann) Fredanov (n. 11 mai 1913, Cernăuți - d. 13 martie 1997, Düsseldorf) a fost o actriță și profesoară de actorie din România, de origine evreiască.

A absolvit Academia de Muzică și Artă Dramatică din Viena, promoția 1933.^[1]

Profesoară la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, a fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[2]

A fost căsătorită cu doctorul Iuliu Ghelerter

Filmografie:

• Fii cuminte, Cristofor! (TV) / (1967) - secretara Victoria Sava
• Trecătoarele iubiri (1974)
• Bietul Ioanide (1980) - Carabelichioaia

Beate Fredanov
Date personale
Născută	11 mai 1913  Cernăuți, Austro-Ungaria
Decedată	13 martie 1997 (83 de ani)  Düsseldorf, Germania
Căsătorită cu	Iuliu Ghelerter
Cetățenie	Austro-Ungaria  România
Ocupație	actriță și profesoară de actorie
Alma mater	Studii la Academia de Muzică și Artă dramatică din Viena, Reinhardt Seminar
Roluri importante	1. Nastia din Azilul de noapte, de Maxim Gorki, 2. Carabelichioaia în „Bietul Ioanide”
Debut	1934 în spectacolul Lume de hotel, de Vicky Baum
Alte premii
Ordinul Meritul Cultural, 1967

·         2000: Victor Tufescu, geograf român (n. 1908)

·         2002: Hans-Georg Gadamer (n. 11 februarie 1900, Marburg, Imperiul German – d. 13 martie 2002, Heidelberg, Germania) a fost un filozof german cunoscut în special pentru opera sa monumentală (magnum opus) Adevăr și metodă (Wahrheit und Methode) din 1960. Este unul dintre cei mai importanți hermeneuți ai secolului al XX-lea. Preocupat de reabilitarea „filosofiei practice”, a fost preocupat în scrierile sale de fenomenul comprehensiunii, care nu trebuie înțeles doar ca simplu act subiectiv, ci ca inserție într-un proces mai amplu, în care prezentul se intersectează fără încetare cu trecutul.

Gadamer s-a născut în Marburg, Germania. Era fiul unui profesor de chimie care va deveni mai târziu rectorul universității din acest oraș. Gadamer a rezistat dorinței tatălui său de a studia științele naturii și a fost mai interesat de umanistică. A crescut în orașul Breslau under Hönigswald, dar s-a mutat înapoi în Marburg unde a studiat cu filosofii Neo-Kantieni Paul Natorp si Nicolai Hartmann. Și-a dat licenta in filosofie in 1922.

Imediat după aceasta, Gadamer a vizitat Freiburgul și a început să studieze cu Martin Heidegger, care era în acea perioadă în primii săi ani de profesorat. Gadamer făcea parte dintr-un grup în care îi avea colegi pe Leo Strauss, Karl Löwith, și Hannah Arendt. Cu timpul s-a apropiat de Heidegger, și când acesta a obținut un nou post la Marburg, Gadamer l-a urmat acolo. Influența lui Heidegger i-a inspirat lui Gadamer gândul despărțirii de școala neokantiană din care făcuse parte alături de Natorp și Hartmann.

Gadamer a devenit profesor habilitat în 1929 și și-a petrecut cea mai mare parte a anilor 30 predând la universitatea din Marburg. Spre deosebire de Heidegger, Gadamer era un anti-nazist convins, cu toate că nu a avut nici o activitate politică în timpul celui de-al Treilea Reich. Nu a obținut nici o slujbă plătită în aceea epocă și nu intrat în partidul Național Socialist. Spre sfârșitul războiului a fost mutat la Universitatea din Leipzig. În 1946, deoarece forțele de ocupație americane l-au declarat curat, a fost numit rector la această universitate. Faptul că Estul Germaniei se îndrepta spre comunism l-a determinat să se retragă în Germania de Vest, Inițial a acceptat o catedră la Universitatea din Frankfurt pe Main și apoi a devenit succesor al lui Karl Jaspers în Heidelberg în 1949. A rămas aici, pe poziție de profesor emerit, până la moartea sa în 2002.

În acest timp și-a completat opera sa capitală, un veritabil magnum opus Adevăr și metodă (în 1960) și s-a angajat în faimoasa sa polemică cu Jürgen Habermas pe tema posibilității de a transcende istoria și cultura pentru a-ți găsi o poziție obiectivă de pe care să evaluezi societatea. Dezbaterea s-a încheiat fără rezultat dar a condus la prietenia dintre cei doi. Chiar Gadamer i-a obținut lui Habermas primul post de profesor la Heidelberg. O altă încercare de dialog cu Jacques Derrida s-a încheiat fără vreo concluzie, deoarece cei doi nu aveau niciun element în comun în teoriile lor. După moartea lui Gadamer, Derrida a recunoscut că imposibilitatea de a dialoga cu Gadamer constituie cel mai mare eșec al carierei sale de filosof și i-a adus într-un necrolog omagiul său celui dispărut.

* 2006: James Connolly "Jimmy" Johnstone (30 septembrie 1944 – 13 martie 2006), a fost un jucător scoțian de fotbal. Johnstone, cunoscut ca „Jinky”, a fost cel mai cunoscut pentru timpul jucat la Celtic și a fost votat cel mai bun jucător din istoria clubului de fani în 2002.

* 2009: Andrew Test Martin (născut Andrew J. Martin, pe data de 17 martie1975, decedat la data de 13 martie 2009) a fost un wrestler canadian ,mai cunoscut sub numele de ring Test sub care a evoluat în promoția World Wrestling Entertainment (WWE). În anul 2005, Martin și-a schimbat legal numele în "Andrew Test Martin", pentru a-și păstra drepturile asupra numelui său de ring, care era marcă înregistrată WWE. Andrew Test Martin a murit în reședința sa din Tampa Florida după ce s-a intoxicat accidental cu o substanță numită oxycodone. Trupul său a fost incinerat și adus familiei sale din Whisby Canada.

* 2010: Jean Tenenbaum, cunoscut ca Jean Ferrat, (n. 26 decembrie1930,Vaucresson, Franța – d. 13 martie 2010 Aubenas, Franța) a fost un poet, compozitor și interpret francez.

·         2014: Ahmad Tejan Kabbah, fost președinte al statului Sierra Leone (n. 1932)

·         2015: Maria Vicol (nume de fată Taitiș, n. 17 octombrie 1935, București – d. 13 martie 2015) a fost o scrimeră română specializată pe floretă. A fost dublu laureată cu bronz la Roma 1960 și Mexico 1968, și campioană mondială pe echipe în 1969.

·         2015: Daevid Allen, poet, chitarist și compozitor australian (n. 1938)

·         2015: Lia van Leer, pionieră și animatoare a vieții cinematografice în Israel (n. 1924)

Sărbători

·         În calendarul ortodox: Aducerea moaștelor Sf Ier Nichifor, patriarhul Constantinopolului (Zi aliturgică, Dezlegare la lapte, brânză, ouă și pește)

TEATRU/FILM

TONY BULANDRA

Tony Bulandra
Date personale
Născut	13 martie 1881 Tîrgoviște
Decedat	5 aprilie 1943 (62 de ani) București
Căsătorit cu	Lucia Sturdza-Bulandra
Cetățenie	România
Ocupație	actor director de teatru[*]
Modifică date / text

Tony Bulandra (n. 13 martie 1881, Tîrgoviște – d. 5 aprilie 1943, București) a fost un renumit actor român, elev al lui Constantin I. Nottara. Tony Bulandra a fost căsătorit cu Lucia Sturdza-Bulandra (1873 - 1961).

Distins protagonist al scenei românești.

Societar al teatrului Național București.

Prezență ocazională în film.

CUPRINS

• 1Studii
• 2Filmografie
• 3Bibliografie
• 4Legături externe

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Conservatorul de artă dramatică, București (1902)

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Amor fatal (1911)
• Dragoste la mănăstire (1912)
• Trenul fantomă (1933)

Actorul Tony Bulandra s-a născut în fosta capitală a Țării Românești, Târgoviște, la 13 martie 1881. Elev al lui Constantin Nottara, Tony Bulandra lasă drept moștenire primul film din istoria cinematografiei românești și multe alte realizări artistice.

Născut într-o familie cu mulți copii, 11 băieți și o fată, își petrece copilăria la moșia părinților, apoi face liceul la București și studiază Conservatorul de Artă Dramatică sub îndrumarea lui Constantin Nottara. Apoi pică Bacalaureatul în anul al doilea de conservator și de rușine pleacă în turneu cu trupa Nottara.

„Copilăria mi-am petrecut-o la moșie, la părinții mei. Nu voi uita niciodată clipele când porneam și sburdam pe întinsul câmpiei, în bătaia soarelui, printre lanuri… Asta e tot… Liceul, l-am făcut la București. Nu eram un elev prea bun. Capul nu-mi era la învățătură. În schimb, declamam la toate serbările școlare. De pe atunci, se născuse, în sufletul meu, dragostea pentru teatru. Când eram în clasa VI-a de liceu am intrat la conservator. Părinții mei s-au opus. A trebuit să le promit solemn că îmi voi da bacalaureatul. Cu condiția aceasta mi-au îngăduit…“

Tony Bulandra

Debutează pe scena Teatrului din București în piesa “Pygmalion“, a lui Bengescu-Dabija, în rolul Phadrel.

În 1914 înființează, alături de soția sa Lucia Sturza Bulandra, Campania Dramatică Mărioara Voiculescu – Bulandra, dar și Teatrul Modern, iar 10 ani mai târziu, în 1924, pune bazele Campaniei Bulandra Maximilian Sorin.

Numele marelui actor târgoviștean se leagă și de primele filme românești: “Amor fatal”, în 1911 și “Dragoste la mănăstire” în 1912.

Tony Bulandra moare la 5 aprilie 1943, în București, iar pentru cariera sa artistica a fost distins cu “Steaua României” în grad de comandor, cu Ordinul “Meritul Cultural” și cu “Legiunea de Onoare Franceza”.

Astăzi, în Târgoviște, teatrul municipal îi poartă numele, instituția de cultură ducând mai departe, cu mândrie, numele actorului.

CELLA DIMA

Sari la navigareSari la căutare

Cella Dima
Date personale
Născută	13 martie 1916
Decedată	4 martie 2000 (83 de ani)  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	actriță
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Cella Dima (n. 13 martie 1916 – d. 4 martie 2000, București, România) a fost o actriță română de film, radio, televiziune, scenă și voce română.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Filmografie ^[4]
• 3Scrieri
• 4Note
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A fost distinsă cu Ordinul Muncii clasa III (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»”^[1] și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[2]

A primit titlul de artist emerit în 1962.^[3]

FILMOGRAFIE ^[4][MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Bulevardul 'Fluieră Vântu' (1950)
• Bădăranii (1960) - Margarita, soția lui jupân Lunardo
• Porto-Franco (1961)
• S-a furat o bombă (1962)
• Cerul n-are gratii (1962)
• La patru pași de infinit (1964) - Emilia, soția dr. Coman
• Mofturi 1900 (1965)
• Brigada Diverse intră în acțiune (1970) - doamna Rizescu
• Zbor periculos (1984)

SCRIERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• De la vorbire la elocință, editura Albatros, 1982

Mofturi1900 1964 HD

ȘCOALA BÂRFELILOR cu Al. Giugaru, Ion Lucian, Radu Beligan 🎭 Teatru Radiofonic Subtitrat

DRAGOMIR HOROMNEA

Dragomir Horomnea
Date personale
Născut	13 martie 1940 (81 de ani)[1][2]  Vlădeni, Botoșani, România
Cetățenie	România
Ocupație	scriitor scriitor de literatură științifico-fantastică[*] scenarist jurnalist redactor-șef
Activitate
Limbi	limba română
Opere semnificative	Cer cuvântul[*] Drumul Cavalerilor[*] Monștrii lui Prasad[*] O sută de ani[*]
Modifică date / text

Dragomir Horomnea (n. 13 martie 1940,^[1][2] Vlădeni, Botoșani, România) este un prozator, dramaturg și publicist român.^[3] Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.^[3]

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Lucrări
• 3Note
• 4Vezi și

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A studiat la Școala elementară din Vlădeni, Botoșani în perioada 1947–1954; Liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza între 1954–1957; Școala de ofițeri activi de infanterie „Nicolae Bălcescu” din Sibiu în perioada 1957–1959 și la Facultatea de filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași în 1962–1967.^[3]

Horomnea a fost redactor la Viața studențească (1967-1971), Scînteia tineretului (1971-1979), Munca de partid (1979-1989), România liberă. A colaborat la reviste și jurnale ca Viața Românească, Luceafărul, Iașul literar, Ateneu, Viața militară, Teatru, Zori noi, Apărarea patriei, Îndrumătorul cultural al armatei, Clopotul, Flacăra Iașului, Țara, Urzica, etc.

A debutat editorial în 1972 cu povestirea științifico-fantastică Monștrii lui Prasad în CPSF nr. 432-433,^[4] a urmat în anul următor povestirea științifico-fantastică O sută de ani în CPSF nr. 445.^[5] A publicat eseuri ca Un succes al Televiziunii: Dezbaterea genului științifico-fantastic în CPSF nr. 461^[6] sau „Omul invizibil”, o dramatizare de excepție pe scena teatrului „Ion Creangă” în CPSF nr. 466.^[7]

A scris scenariul filmului de lung metraj Dincolo de orizont din 1979 regizat de Ștefan Traian Roman.^[8]

LUCRĂRI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Cer cuvântul, Editura Cartea Românească, 1977
• Drumul cavalerilor (3 volume), Editura Odeon, 1995 - Țara și pârloaga (vol.1), Înalta trădare (vol.2), Întoarcerea în țărână (vol.3)

piese de teatru

• Cer cuvântul. stagiunea 1978/1979 - Teatrul de Stat din Botoșani
• Tren fără întoarcere, stagiunea 1981/1982 - Teatrul de Stat din Botoșani
• Audiența (rev. Teatrul, 1980)

CRISTIAN VALERIU HADJI CULEA

Cristian-Valeriu Hadji-Culea
Date personale
Născut	13 martie 1952 (69 de ani)
Modifică date / text

Cristian Hadji-Culea (n. 13 martie 1952, București) este regizor de teatru român. Din anul 2006 este directorul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A absolvit Liceul "Nicolae Bălcescu" și Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din Bucuresti.

A montat spectacole la Teatrul Național din Iași, Teatrul Mic, Teatrul Giulești și Teatrul Bulandra din București, Teatrul Național din Craiova, Teatrul Național din Cluj, Teatrul Național din Târgu Mureș, Teatrul German din Timișoara, Teatrul de Nord din Satu Mare, Teatrul „Alexandru Davilla” Pitesti etc.

Este profesor la catedra de regie teatru a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică. Între 1998 și 2002 a fost președinte-director general al Televiziunii Române. Din 2006 este directorul Teatrului Național Vasile Alecsandri din Iași.

    A terminat cursurile Facultăţii de Teatru, secţia Regie teatru, din cadrul Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” în anul 1976. A fost angajat, ca şef de promoţie, în 1976, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi.

              Între 1980 şi 1991, a lucrat ca regizor artistic la Teatrul Mic, apoi din 1991 până în prezent, este cadru didactic la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”. 

              Între anii 1991 şi 1993, a fost Director General al Direcției Generale a Instituţiilor de Spectacole, iar între 1998 şi 2002, Preşedinte al Consiliului de Administraţie şi Director General al Societăţii Române de Televiziune.  

 

              Dintre spectacolele pe care le-a montat, amintim:

 

La Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi:

 

1977 TANGO de Slavomir Mrozek

Scenografia: Dan Jitianu, cu: Anny Braesky, Teofil Vâlcu, Emil Coşeru, Marcel Finchelescu, Cornelia Gheorghiu, Liana Mărgineanu, Sergiu Tudose.

 

1976 CĂDEREA PĂSĂRII DE SEARĂ de Ştefan Oprea 

Scenografia: Safta Serbu, cu: Petru Ciubotaru, Emilian Belcin, Cornelia Gheorghiu, Mircea Jida, Adina Popa, Violeta Popescu, Maria Munteanu, Saul Taişler, Dionisie Vitcu.

 

1978 ACEŞTI NEBUNI FĂŢARNICI de Teodor Mazilu 

Scenografia: Doina Spiţeru, cu: Petru Ciubotaru, Ion Chelaru, Cornelia Gheorghiu, Liana Mărgineanu, Valeriu Bobu, Gheoghe Marinca, Florin Mircea, Gelu Zaharia.

 

1979 CĂPITANUL DIN KOPENICK de Karl Zuckmayer

Scenografia: Dan Jitianu, cu: Dionisie Vitcu, Teofil Vâlcu, Adina Popa, Sergiu Tudose, Mirela Gorea, Andrei Finţi, Ion Chelaru, Valeriu Bobu, Dan Aciobăniţei, Marcel Finchelescu, Valeriu Burlacu, Petru Ciubotaru, Emil Coşeru, Virgil Costin, Antoaneta Glodeanu, Gheorghe Macovei, Valeriu Oţeleanu, Virgil Raiciu, Florin Mircea, Despina Marcu, Ion Lazu, Adrian Tuca, Saul Taişler, Puiu Vasiliu, Gelu Zaharia. 

 

1994 VENEXIANA (autor necunoscut)  

Scenografia: Rodica Arghir, cu: Catinca Tudose, Tatiana Ionesi, Mihaela Arsenescu Werner, Ion Sapdaru, Georgeta Burdujan, Teodor Corban, Puşa Darie, Brânduşa Aciobăniţei.

 

1997 AZILUL DE NOAPTE de Maxim Gorki

Scenografia: Rodica Arghir, cu: Sergiu Tudose, Emil Coşeru, Anne-Marie Chertic, Catinca Tudose, Dionisie Vitcu, Petru Ciubotaru, Florin Mircea, Radu Ghilaş, Tatiana Ionesi, Constantin Puşcaşu, Liviu Manoliu. 

 

1991 POLIŢIA de Slavomir Mrosek 

Scenografia: Rodica Arghir, cu: Dionisie Vitcu, Dan Aciobăniţei, Gelu Zaharia.

 

2010 ZEUL MĂCELULUI de Yasmina Reza

Scenografia: Rodica Arghir, cu: Haruna Condurache, Oana Sandu, Călin Chirilă, Constantin Puşcaşu.

 

2012 TREI SURORI de A. P. Cehov

Scenografia: Rodica Arghir, Cristian Hadji-Culea, mişcarea scenică: Alice Şfaiţer, măşti: Gavril Sireteanu, muzică originală: Beniamin Harii, cu: Livia Iorga, Haruna Condurache, Andreea Boboc, Diana Chirilă, Tatiana Ionesi, Brânduşa Aciobăniţei, Oana Sandu, Constantin Puşcaşu, Cosmin Maxim, Radu Ghilaş, Călin Chirilă, Teodor Corban, Doru Aftanasiu, Constantin Avădanei, Dumitru Năstruşnicu, Horia Veriveş şi studenţii: Dumitru Florescu, Radu Vasiliu, Doru Călin, George Grădinariu, Lucian Valacu, Andrei Emilian, Sorin Cimbru.    

 

2015 COLIVIA de Georges Feydeau

traducere: Gabriel Avram

Decoruri: Ştefan Caragiu

Costume: Rodica Arghir 

Ilustraţie, pregătire muzicală: Dragoş Cohal

 

Distribuţia:

Haruna Condurache, Petronela Grigorescu, Puşa Darie, Ada Lupu, Irina Răduţu Codreanu, Catinca Tudose, Brânduşa Aciobăniţei, Delu Lucaci, Ionuţ Cornilă, Călin Chirilă, Daniel Busuioc, Constantin Puşcaşu, Horia Veriveş, Gelu Zaharia, Emil Coşeru, Andrei  Sava, Constantin Avădanei, Sorin Cimbru şi Radu Homiceanu.

  

2018 TEATRU DE RĂZBOI de Florin Lăzărescu

Decor: Dragoș Buhagiar. Costume: Rodica Arghir. Coregrafie: Attila Bordás. Muzica: Cári Tibor. Video-proiecție: Andrei Cozlac. Asistent regie: Irina Crețu

Distribuție: Constantin Pușcașu, Radu Ghilaș, Ionuț Cornilă, Andrei Sava, Pușa Darie, Andreea Boboc, Livia Iorga, Mădălin Marius Munteanu, Diana Chirilă, Dumitru Năstrușnicu, Adi Carauleanu, Radu Homiceanu, Oana Sandu, Doru Aftanasiu, Brândușa Aciobăniței, Irina Răduțu Codreanu, Cosmin Maxim, Horia Verveș, Petronela Grigorescu, Haruna Condurache, Diana Roman, Dumitru Năstrușnicu

și studenții: Pavel Petrași, Andrei Bordianu, Teodora Burduja, Cosmin Tănasă, Georgiana Cincu, Renata Voloșcu, Adelina Cojocariu, Oana Asofiei, Ioana Apetrei (anului II Păpusi – Marionete, clasa: Ciprian Huțanu, Călin Chirilă)

 

2018 SECETA ROȘIE

coproducție Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași și Teatrul Național „Mihai Eminescu” Chișinău

text: Mariana Onceanu și Cristian Hadji-Culea

documentare: Ioana Bujoreanu

regie: Petru Hadârcă și Cristian Hadji-Culea

scenografie: Rodica Arghir  

 

distribuție: Haruna Condurache, Anatol Durbală, Radu Ghilaș, Radu Homiceanu, Ion Mocanu, 

 

Oana Sandu, Andrei Sava, Valentin Zorilă, Mihai Zubcu

 

2022 DOMNUL VULPE

Decor: Dragoș Buhagiar 

Costume: Dragoș Buhagiar, Iuliana Gherghescu 

Ilustrație muzicală: Odry Bârcă   

Distribuția: 

Călin Chirilă 

Horia Veriveș

Petronela Grigorescu 

Ada Lupu

Doru Aftanasiu  

Cosmin Maxim 

Adi Carauleanu

Ionuț Cornilă   

Dumitru Năstrușnicu 

Andrei Sava 

Robert Agape, Sebastian Pricop, Toma Rîșcă, Mihai Biholar, Teodor Babă, Iulian Lungu, Ștefan Pîslariu, Sebastian Ilașcu

 

 

 

La Teatrul Odeon, Bucureşti 

 

1976 PATIMA ROŞIE de Mihail Sorbul 

Scenografia: Octavian Dibrov, cu: Olga Bucătaru, Ion Vâlcu, Ana Trofin, Gelu Niţu, Geo Costiniu.

 

La Teatrul Mic, Bucureşti

 

1980 EVUL MEDIU ÎNTÂMPLĂTOR de Romulus Guga

Scenografia: Octavian Dibrov, muzica: Mircea Florian, cu: Leopoldina Bălănuţă, Carmen Galin, Nicolae Iliescu, Nicolae Dinică, Jean Lorin Florescu, Vasile Niţulescu, Mitică Popescu, Mihai Dinvale, Nicolae Pomoje.

 

1980 UN PAHAR CU SIFON de Paul Everac 

Scenografia: Virgil Luscov, cu: Leopoldina Bălănuţă, Nicolae Dinică. 

 

1981 MÂRÂIALA de Paul Cornel Chitic

Scenografia: Vitorio Holtier, cu: Dinu Manolache, Florin Călinescu, Sorin Medeleni, Jean Lorin Florescu, Ileana Dunăreanu, Liana Ceterchi, Dina Tamaş, Rodica Negrea, Marian Râlea, Vasile Pupeză, Gheorghe Visu, Vistrian Roman, Iuliu Popescu, Cristian Motriuc, Mihai Bădărău, Radu Duda, Mihai Verbiţchi, Bogdan Gheorghiu.

 

1982 NU POT SĂ DORM de Ion Brad

Scenografia: Virgil Luscov, muzica Viorel Creţu, cu: Nicolae Iliescu, Vistrian Roman, Mariana Cercel, Andrei Codarcea, Jean Lorin Florescu, Jana Gorea, Dinu Ianculescu, Nicolae Ifrim, Marius Ionescu, Maria Ploae, Sorin Medeleni, Stamate Popescu, Vasile Pupeză, Mircea Rusu, Radu Duda, George Alexandru, George Bandol. 

 

1984 ROMANŢĂ TÂRZIE de Peter Turrini

Scenografia: Mihaela Dulea, cu: Tatiana Iekel, Nicolae Dinică.

 

1984 MITICĂ POPESCU, musical după Camil Petrescu 

Muzica: Nicu Alifantis, autor text cântece: Alexandru Andrieş, scenografia: Virgil Luscov şi Gloria Iovan, coregrafia: Doina Andronache, cu: Mitică Popescu, Monica Mihăiescu, Dinu Manolache, Anda Călugareanu, Adriana Şchiopu, Rodica Negrea, Monica Ghiuţă, Nicolae Dinică, Jean Lorin Florescu, Mihai Dinvale, Gheoghe Visu, Liana Ceterchi, Doina Tamaş, Cristian Motriuc, Sorin Medeleni, Iuliu Popescu, Vasile Pupeză. 

 

1987 BĂTRÂNA ŞI HOŢUL de Viorel Savin

Scenografia: Virgil Luscov, cu: Irina Răchiţeanu-Sirianu, Sorin Medeleni.

 

1987 GOETHE A SPUS de Pierre de Boisdeffre

Scenografia: Dan Manoliu, cu: Florin Călinescu, Doina Şerban, Nicolae Pomoje. 

 

1988 CU OCHII DESCHIŞI după Ana Blandiana  

Scenografia: Virgil Luscov, cu: Irina Răchiţeanu-Sirianu.

 

1982 FLUTURI, FLUTURI de Aldo Nicolaj

Scenografia: Adriana Leonescu, cu: Olga Tudorache, Carmen Tănase, Radu Duda. 

 

1996 COPIII SOARELUI de Maxim Gorki

Scenografia: Vitorio Holtier, cu: Mihai Dinvale, Claudiu Istodor, Cătălina Mustaţă, Lamia Beligan, Irina Movilă, Sorin Medeleni, Radu Amzulescu.

 

1990 MINUNEA ÎNVIERII LUI de Picu Piciu Pătruţ

Scenografia: Maria Miu, cu: Leopoldina Bălănuţă, Carmen Galin, Ana Ciontea, Nicolae Dinică, Ion Chelaru, Liana Ceterchi, Rodica Negrea, Domniţa Constantiniu, Dan Condurache, Dinu Manolache, Cristian Motriuc, Nicolae Iliescu, Papil Panduru, Ion Lupu, Marius Ionescu, Constantin Dinescu, Nicolae Ifrim. 

 

Teatrul German de Stat, Timişoara

 

1978 A 12-A NOAPTE de Wiliam Shakespeare

Scenografia: Traian Zamfirescu, cu: Inge Meyer, Ida Gaza, Bernd von Bomches, Ildiko Jarsek-Zamfirescu. 

 

ELECTRA de Sofocle 

Scenografia: Traian Zamfirescu, cu: Tatiana Sessler, Ida Gaza, Anda Borteanu.

 

La Teatrul Naţional Craiova 

 

1983 GREUL PĂMÂNTULUI de Valeriu Anania  

Scenografia: Viorel Stegaru-Penişoară, cu: Petre Gheorghiu-Dolj, Leni Pintea-Homeag, Ilie Gheorghe, Ştefan Mirea, Alexandru Sassu, Valentin Mihali, Vasile Cosma, Valer Dellakeza, Iancu Goanţă, Emil Bozdogescu, Pavel Casu, Mirela Cioabă, Aurelia Minerva, Ion Colan, Maria Ciochina, Elena Gheorghiu, Mircea Hădarcă, Petre Mihăiescu, Georgeta Luchian, Constanţa Nicolau, Nicoleta Oancea.

 

1988 MOBILĂ ŞI DURERE de Teodor Mazilu 

Scenografia: Ştefania Cenean şi Viorel Stegaru-Penişoară, cu: Ilie Gheoghe, Tamara Popescu, Alexandru Sassu, Mirela Cioabă, Valentin Mihali, Ion Colan. 

 

1981 PRAGUL ALBASTRU de I. D. Sârbu  

Scenografia: Viorel Stegaru-Penişoară şi Ştefania Cenean, cu: Tudor Gheorghe, Leni Pintea-Homeag, Ozana Oancea, Mirela Cioabă, Gabi Baciu, Monica Modreanu, Constanţa Nicolau, Nataşa Rab, Iosefina Stoica, Georgeta Luchian, Valer Dellakeza, Ion Colan, Constantin Cicort, Remus Margineanu, Teodor Marinescu, Ştefan Mirea, Marian Negrescu,  Tudorel Petrescu, Angel Rababoc.

 

1994 FERMA ANIMALELOR după George Orwell 

Scenografia: Maria Miu, muzica: Nicu Alifantis, coregrafia: Francisc Valkay, cu: Ilie Gheorghe, Valer Dellakeza, Valentin Mihali, Angel Rababoc, Marian Negrescu, Lamia Beligan, Adrian Andone, Tamara Popescu, Nataşa Raab, Gabriela Baciu, Anca Dincă, Adriana Moca, Anca Dinu, Monica Modreanu, Mirela Cioaba.  

 

La Teatrul Bulandra, Bucureşti

 

1989 PRIVIND ÎN JUR CU OCHI FĂRĂ LUMINĂ de Radu F. Alexandru 

Scenografia: Mihai Mădescu, cu: Mariana Buruiană, Mirela Gorea, Ioana Pavelescu, Ion Besoiu, Costică Drăgănescu, Claudiu Istodor. 

 

La Teatrul Independent Valeria Seciu

 

1992 FATA ŞI MOARTEA de Ariel Dorfman   

Scenografia: Ştefania Cenean, cu: George Constantin, Dana Dogaru, Dan Condurache. 

La Teatrul „Al. Davilla”, Piteşti

 

1989 TRIUNGHIUL BERMUDELOR de Adrian Dohotaru 

Cu: Mirela Busuioc, Ileana Zărnescu, Ion Roxin, Dan Ivănesei, Dumitru Drăgan. 

 

1993 ACEST FORMIDABIL BORDEL de Eugen Ionescu 

Cu: Luminiţa Borta, Tudorel Filimon, Dan Ivănesei.

 

La Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti 

 

1995 SCAMATORUL DIN BROOKLYN de Woody Allen

Scenografia: Puiu Antemir, cu: Ovidiu Cuncea, Marius Drogeanu, Mihaela Sârbu, Boris Petroff, Mihai Ciupercescu.

            

La Teatrul Național Cluj

 

2008 ACESTI NEBUNI FĂŢARNICI  de Teodor Mazilu

 

2011 UN CUPLU CIUDAT  de Neil Simon

 

La Teatrul „Sică Alexandrescu” Brașov

 

2012 FAZANUL de George Feydeau

 

La Teatrul Național „Mihai Eminescu” Chișinău

 

2022 ISTORIA COMUNISMULUI POVESTITĂ PENTRU BOLNAVII MINTAL de Matei Vișniec, 

Scenografie: Adrian Suruceanu

Distribuție: Ghenadie Gâlcă, Doriana Zubcu-Marginean, Iurie Negoiță, Angela Ciobanu, Alexandru Pleșca /Vlad Ropot, Nicolae Ghereg, Valentin Zorilă, Ion Mocanu, Olga Triboi, Anișoara Bunescu, Angela Cărăuș, Draga-Dumitrița Drumi, Ana Tkacenko, Nicu Suveică, Constantin Adam, Dan Melnic, Mihai Zubcu, Nicolae Darie, Iurie Focșa, Sergiu Borș, Nicu Ciumașu

 

A mai pus în scenă spectacole la Teatrul Naţional Târgu Mureş, Teatrul de Stat Satu Mare, Teatrul Ion Vasilescu (azi Teatrul Valah).

 

2004 - 2006: TVR - Minorități sub trei dictaturi. Evreii. 1938 - 1945 (63 episoade)

BEATE FREDANOV

Beate Fredanov
Date personale
Născută	11 mai 1913  Cernăuți, Austro-Ungaria
Decedată	13 martie 1997 (83 de ani)  Düsseldorf, Renania de Nord-Westfalia, Germania
Căsătorită cu	Iuliu Ghelerter
Cetățenie	Austro-Ungaria  România
Ocupație	actriță și profesoară de actorie
Alma mater	Studii la Academia de Muzică și Artă dramatică din Viena, Reinhardt Seminar
Roluri importante	1. Nastia din Azilul de noapte, de Maxim Gorki, 2. Carabelichioaia în „Bietul Ioanide”
Debut	1934 în spectacolul Lume de hotel, de Vicky Baum
Alte premii
Ordinul Meritul Cultural, 1967
Prezență online
Internet Movie Database
Modifică date / text

Beate (Friedmann) Fredanov (n. 11 mai 1913, Cernăuți – d. 13 martie 1997, Düsseldorf) a fost o actriță și profesoară de actorie din România, de origine evreiască.

CUPRINS

• 1Biografie
• 2Filmografie
• 3Mărturii
• 4Note
• 5Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A absolvit Academia de Muzică și Artă Dramatică din Viena, promoția 1933.^[1]

Profesoară la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, a fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.^[2]

A fost căsătorită cu doctorul Iuliu Ghelerter ^[3]

FILMOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Fii cuminte, Cristofor! (TV) / (1967) - secretara Victoria Sava
• Trecătoarele iubiri (1974)
• Bietul Ioanide (1980) - Carabelichioaia

MĂRTURII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Sebastian Papaiani își amintea: Profesoara mea, Beate Fredanov, era foarte pedantă în a-ți vorbi. Avea o metodă pedagogică foarte bună, nu lucra cu toți studenții, ci cu individul. După firea fiecăruia, schimba și ea metodele de lucru.^[4]

Virgil Ogășanu își amintește de Beate Fredanov, care „avea școala germană, era foarte exigentă” și impunea în teatru „o disciplină creatoare, fără de care nu se poate face absolut nimic”.^[5]

Seara de teatru TV: "Fii cuminte, Cristofor!" de Aurel Baranga (1967, partea I și II)

POEZIE

 

FELIX ADERCA

Felix Aderca, prozator, dramaturg, poet român

Biografie Felix Aderca
Felix Aderca (n. 13 martie / 26 martie, 1891, comuna Puieşti, judeţul Vaslui - d. 12 decembrie 1962, Bucureşti) este pseudonimul literar al unui prozator, poet, estetician şi eseist român, de origine evreiască. Numele său real era Zelicu Froim Adercu.

Urmează şcoala primară la Puieşti, apoi Liceul Carol I din Craiova, neterminat. A fost un autodidact. După o tentativă de a se stabili la Paris, revine la Craiova unde devine funcţionar la Ministerul Muncii. Ia parte la şedinţele cenaclului Sburătorul, coordonat de Eugen Lovinescu. S-a remarcat ca poet simbolist, autor de povestiri şi romancier (Omul descompus), autor al unuia dintre primele romane de anticipaţie din literatura română, Oraşele scufundate. Este tatăl lui Marcel Aderca, de asemenea scriitor.

Opere

* Motive şi simfonii, 1910 (poezii)
* Stihuri venerice, Editura Benvenisti, Craiova, 1912 (poezii)
* Fragmente. Romanţe, 1912 (poezii)
* Reverii sculptate, 1912 (poezii)
* Ţapul, 1921 (roman)
* Domnişoara din strada Neptun, Editura Librăriei Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1921
* Personalitatea: Drepturile ei în artă şi în viaţă, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1922 (cu prefaţă de C. Rădulescu-Motru)
* Idei şi oameni, Alcalay & Calafeteanu, Bucureşti, 1922 (schiţe)
* Moartea unei republici roşii, Editura Ancora, Bucureşti, 1924 (roman)
* Omul descompus, 1925 (roman "pirandellian")
* Zburătorul, 1925
* Femeia cu carnea albă, 1927
* Mic tratat de estetică sau lumea văzută estetic, Editura Ancora, Bucureşti, 1929
* Mărturia unei generaţii, Editura S. Ciornei, Bucureşti, 1929 (cu măşti de Marcel Iancu)
* Mireasa multiplă (Ţapul), 1932
* Aventurile d-lui Ionel Lăcustă Termidor, 1932
* Al doilea amant al doamnei Chatterley, 1933
* Oraşele înecate, Editura Vremea, Bucureşti, 1936
* 1916, 1936
* Oameni excepţionali, Editura Vremea, Bucureşti, 1937
* A fost odată un imperiu... Rasputin (roman foileton, în 9 volume), Editura Socec, 1939
* Domnişoara din strada Neptun. Zeul iubirii. Omul descompus,
* Zeul iubirii, 1945 (ediţia a treia a cărţii "Ţapul")
* Revolte, Fundaţia Culturală Regală "Regele Mihai I", Bucureşti, 1945 (roman)
* Magellan, întâia călătorie în jurul lumii, Editura Forum, Bucureşti, 1946
* Feeria baletelor. Convorbiri asupra formelor dansului, Editura Cartea Rusă, Bucureşti, 1947
* C. Dobrogeanu-Gherea: viaţa şi opera, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1947
* În valea Marelui Fluviu (viaţa unor seminţii în vecinătatea Dunării acum patru-cinci mii de ani), Editura Tineretului, Bucureşti, 1955
* Cristofor Columb, amiralul oceanului, Editura Tineretului, Bucureşti, 1957
* Patru ciudate întâmplări, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957
* Jurnalul lui Andrei Hudici, Editura Tineretului, Bucureşti, 1958 (copertă şi ilustraţii de A. Alexe)
* Un călăreţ pierdut în stepă: din vremea lui Petru cel Mare, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961
* Amiralul oceanului, Cristofor Columb, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963 (roman)
* Oraşele scufundate, 1966 (ediţia a 2-a a romanului "Oraşele înecat"; ediţie îngrijită de Ov. S. Crohmălniceanu)
* Scrieri alese, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967 (în 2 volume)
* Die Unterwasserstadte (Oraşele scufundate), Editura Kriterion Verlag, Bukarest, 1970 (ediţie în germană; copertă de Hans Stendl şi cuvânt înainte de Franz Storch)
* Murmurul cuvintelor. Versuri (1913-1923), Editura Minerva, Bucureşti, 1971 (ediţie îngrijită de Marcel Aderca, prefaţă de Eugen Barbu)
* Teatru, Cartea Românească, Bucureşti, 1974 (ediţie îngrijită şi prefaţată de Marcel Aderca)
* Domnişoara din strada Neptun, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 (ediţie îngrijită şi prefaţată de Henri Zalis)
* Contribuţii critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1983
* Zeul iubirii, Editura Argo, Timişoara, 1991 (ediţie îngrijită de Eugen Pavel; grafician: Marius Mateaş)
* Oraşele scufundate, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993
* Zeul iubirii (Ţapul). Femeia cu carnea albă, Editura Nemira, Bucureşti, 1993 (roman/nuvele; ediţie îngrijită şi prefaţată de Henri Zalis)
* Oameni excepţionali. Jurnal intim, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995 (ediţie îngrijită şi prefaţată de Valentin Chifor)
* 1916, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997 (ediţie îngrijită şi prefaţată de Henri Zalis; roman)
* Petru cel Mare: întâiul revoluţionar, constructorul Rusiei, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001 (ediţie îngrijită şi prefaţată de Henri Zalis)
* C. Dobrogeanu-Gherea: viaţa şi opera, Princeps Edit, Iaşi, 2003
* Oraşele scufundate, Editura Minerva, Bucureşti, 2006
* Femeia cu carnea albă, Editura Nemira, Bucureşti
* Aventurile d-lui Ionel Lacusta-Termidor, Editura Naţională, Bucureşti
* Întâia călătorie în jurul lumii (Basm adevărat), Editura Socec, Bucureşti
* Prin lentile negre. Rime graţioase. Panteism (poezii)
* Vreţi să descoperim America? Fantasticele călătorii ale lui Cristofor Columb, Editura Forum, Bucureşti

Epilog

Cum de crezui că în tiparul mic
al stihului ar încăpea un suflet care vine
descifrând cu jocul liniilor fine
legile care creează din nimic?
Aritmetică, dicţionar, geografie -
ce gând nesăbuit avui
să-ncerc în ritmul graiului să pui
ritmul viu şi linia ta vie...

Geografie

Trupeşă deşi copil
toată curbe îmbinate,
genele-nchid tremurate
pe desenul tău subtil.
Te-aş asemui, nebună
cum te văd, cu plinul glob
peste care cade zob
când de soare, când de lună.
Brâu bogat lucind ca pana
cu agate şi smaralde -
Malta, Cipru-n ape calde -
mijlocu-ţi, Mediterana.
Cârlionţii peste salbe
de la tâmple-n râs de soare
când se zbat par călătoare
gheţuri din fiorduri albe.
Iară şoldul, cum eşti scundă,
împlinitu-s-a precum
vasele-ocolesc în drum
coasta Africii, rotundă.
Şi picioruşele albe se scurg
ca râuri spre sudul sidefat
sub îmbinarea cărora se zbat
eternele timpuri ce curg.

In amore

De când te ştiu, Iubire!...
Eram doar un copil de ceară,
o-nflorată mlădiţă subţire -
un nor pe cer de seară.
De când te vream!... Deşi
din suflet
fâşii
mi-ai smuls -
deşi
gonitu-mi-ai fără răsuflet
al vinelor puls.
Ţii minte?
Te-aşteptam sub meri
să vii; te-aşteptam să-mi ceri
iubiri,
iar eu nătâng îţi dam gândiri
îţi dam dureri.
Acelaşi sunt, tot eu!
Nu râde că-s atât de mare şi de greu
că port pe umăr universuri,
că sunt ateu
şi că scriu versuri.
Cum te uitasem!...
Cum
mă rupse viaţa din mătasea
firelor ce împletiseşi
când sub mărul de la drum
inimii urziseşi
casa.
Te uitasem! Dintr-odată
mintea se urcă pe scara înţelegerii
şi roată
ochii şi-i făcu...
O! Cât mă duru!
De ce nu te-am avut atunci
să-mi arunci
în ochi un pumn de pulbere -
umanele munci
în beznă să se spulbere.
Să fi orbit.
De ce-am ghicit
că vilele pe culmi de munţi
cu ninse frunţi,
că imensele punţi
zvârlite pe-ntinderi de apă -
(probleme de-oţele
făcute să-ncapă
în fantastice schele)
c-armonica-nvârtire
a roţilor ce zdrumică atomul,
ce sfredelă pământ,
ce ţine omul
pe fire
de vânt
sunt picături de sânge, supte
de mizerie, ventuza
ce şi-a prins în inimi buza
să se-nfrupte,
sunt morţi
de foame, ce-au deschis
spre vis
ale cugetului porţi.
Cum n-am putut să smulg din căngi
demonicul ciclon de răzvrătiri!
L-aş fi dezlănţuit cu crăngi
din vârf de munte
să spulbere umanele duhniri
târâte de pământ -
să lunece pe imensitate
doar aripa de vânt -
o punte
pe eternitate.

FLORIN ȘLAPAC

Florin Șlapac, prozator, poet, traducător român

Florin Șlapac
Date personale
Născut	13 martie 1952[1]  Constanța, România
Decedat	12 martie 2014 (61 de ani)[1]  București, România
Cetățenie	România
Ocupație	traducător
Limbi vorbite	limba română
Modifică date / text

Florin Șlapac (n. 13 martie 1952 – d. 12 martie 2014^[2]) a fost un prozator, poet și traducător român.

STUDII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• A absolvit Liceul "Mircea cel Batrân" din Constanța și Facultatea de Filologie a Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, secția filologie - engleză (1974).
• Burse literare: Hawthornden, Scoția - 1997, Valparaiso, Spania - 1999.

ACTIVITATE PROFESIONALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• A fost redactor-șef al revistei-caiet de literatură "Amphion" din Constanța.
• A colaborat la: Argeș, Luceafărul, România Literară, Vatra, Euphorion, Orizont, Tribuna, Familia, Dialog, ArtPanorama, Contrapunct, Contrafort, Observator(München, Germania), Tomis, Observator Cultural, Playboy, Cronica, Convorbiri Literare, Ateneu, Archenoah(München, Germania), Ex Ponto.
• A fost redactor la Editura "Pontica"(1991-1993), la revista literară "Tomis"(1993-1999, 2004 - 2005) și la Editura Paralela 45.
• A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1990 și al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România, ASPRO din 1997.
• Debut cu poezie în revista liceului "Mircea cel Bătrân" Constanța, Zări Albastre(1968). În presa literară debutează cu versuri în 1972, în revista "Amfiteatru", sub pseudonimul Olaf, iar cu proză în revista "Tribuna", condusă la acea vreme de D. R. Popescu 1984.
• Debut editorial cu romanul Matei și Eva. Debutul a fost precedat de apariția în volumul colectiv Caiet de Poezie.

VOLUME PUBLICATE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1985 - Matei și Eva, roman, Editura Dacia;
• 1989 - Jucăria, roman, Editura Dacia;
• 1990 - Centrul schimbător al atenției, povestiri, Editura Cartea Românească;
• 1995 - La inima fermecată, roman, Editura Niculescu;
• 1998 - Salonul Refuzaților, proză scurtă, Editura ExPonto;
• 1999 - Zăpodie, poem, Editura Niculescu;
• 1999 - Matei și Eva, roman, ediția a II-a revăzută, Editura ExPonto;
• 2000 - Jucăria, roman, ediția a II-a revăzută, Editura Paralela 45;
• 2000 - Fără pereche, roman, Editura Univers;
• 2001 - Zăpodie, poem, ediția a II-a revăzută, Editura ExPonto.

MANUALE ÎN LIMBA ENGLEZĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1993 - Spoken English, Editura Teora;
• 1994 - Limba engleză - nivel mediu, Editura Niculescu;
• 1999 - Spoken English, ediția a II-a, Editura Teora.

ANTOLOGII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1974 - Caiet de poezie, Editura Eminescu;
• 1993 - Vânzătorul de enigme, Editura Europolis;
• 1998 - Iubiri subversive, Editura All;
• 1998 - Generația '80 în proză scurtă, Editura Paralela 45;
• 1999 - Plaja nudiștilor, Editura All;
• 1999 - Romanian Fiction of the '80s and '90s, Editura Paralela 45;
• 2005 - Concert la patru mâini, Editura ExPonto.

TRADUCERI[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1992 - Scarlett - Alexandra Ripley, Editura Olimp;
• 1993 - Fereastra de la Etaj - Raymond Chandler, Editura Teora;
• 1993 - Femeia din Lac - Raymond Chandler, Editura Teora;
• 1994 - Curenții Spațiului - Isaac Asimov, Editura Teora;
• 1994 - Doamna de la Miezul Nopții - Linda Wisdom, Editura Miron;
• 1994 - Star Trek - Alan Dean, Editura Teora;
• 1995 - Copiii din Hamelin - Norman Spinrad, Editura Nemira;
• 1995 - Ceea ce mi se Cuvine - Dorin Mortman, Editura Miron;
• 1996 - Amantul Spaniol - J. Troloppe, Editura Colloseum;
• 1997 - Ultimul Țărm - Nevil Shute, Editura Pygmalion;
• 1999 - Sub Vulcan - Malcolm Lowry, Editura Univers;
• 1999 - Ultimul Împărat - Edward Behr, Editura Humanitas;
• 2000 - Democrație și Ordine Globală - David Held, în colaborare cu Gabriela Inea, Editura Univers;
• 2001 - Managementul Timpului - Stephen R. Covey, în colaborare cu Gabriela Inea, Editura All;
• 2001 - Vinovați de Demență - Dorothy Otnow Lewis, în colaborare cu Gabriela Inea, Editura All;
• 2002 - Antologie Playboy - Editura ProGnosis;
• 2002 - Războiul Sfânt SA: în inima lumii secrete a lui Osama Bin Laden - Peter Bergen, Editura All;
• 2003 - Hinduismul. Foarte Scurtă Introducere - Kim Knott, în colaborare cu Gabriela Inea, Editura All;
• 2003 - Citindu-l pe Turgheniev - William Trevor, Editura Polirom;
• 2003 - Femei - Charles Bukowski, Editura Polirom;
• 2003 - Sub Vulcan - Malcolm Lowry, Editura Polirom;
• 2003 - Biblia. Foarte Scurtă Introducere - John Riches, în colaborare cu Gabriela Inea, Editura All;
• 2004 - Vrăjitorul - Tim O'Brien, Editura Polirom;
• 2005 - Manager Contra Curentului - Marcus Buckingham, în colaborare cu Gabriela Inea, Editura All;
• 2005 - Povestea unui Mafiot. Onoarea înainte de toate - Bill Bonanno, Editura All.

PREMII LITERARE ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1986 - Premiul revistei "Tribuna" pentru proză;
• 1995 - Premiul pentru proză al Filialei "Dobrogea" a Uniunii Scriitorilor, pentru romanul "La inima fermecată";
• 1998 - Premiul "Al. Odobescu" la Concursul național de literatură, ediția a VII-a, Călărași, pentru volumul "Salonul Refuzaților";
• 2004 - Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Cavaler, pentru activitatea literară și de traducător.
• 2006 - Premiul pentru proză al Filialei "Dobrogea" a Uniunii Scriitorilor, pentru antologia "Concert la patru mâini";

MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT

TRAIAN LĂSCUȚ FĂGĂRĂȘANU

Traian Lăscuț-Făgărășanu
Clarinetistul Traian Lăscuț
Date personale
Nume la naștere	Traian Lăscuț
Născut	13 martie 1909, Făgăraș, județul Brașov, România Brașov, Austro-Ungaria
Decedat	1981, București, România București, România
Înmormântat	Cimitirul Bellu
Cetățenie	România
Ocupație	compozitor clarinetist[*] artist de înregistrare[*]
Alte nume	Traian Lăscuț-Făgărășanu
Gen muzical	muzică populară, ușoară
Case de discuri	Columbia, Electrecord
Discografie
Listă completă	Discografia lui Traian Lăscuț-Făgărășanu
clarinet
Modifică date / text

Traian Lăscuț-Făgărășanu (n. 13 martie 1909, Făgăraș, județul Brașov — d. 1981, București) a fost un renumit clarinetist și compozitor român. Alături de alți mari instrumentiști ardeleni precum Ion Luca-Bănățeanu, Moise Belmustață, Efta Botoca, Ion Murgu sau Luță Ioviță, Traian Lăscuț-Făgărășanu a fost unul dintre cei mai renumiți lăutari ai Transilvaniei și totodată ai României.

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Începutul carierei
  • 1.2Activitatea artistică
  • 1.3Compoziții și înregistrări
  • 1.4Viața familială
• 2Distincții
• 3Decesul
• 4Discografie
• 5Bibliografie
• 6Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

S-a născut la 13 martie 1909 în Făgăraș, într-o familie săracă și cu mulți copii. A fost cel mai mic dintre cei 5 copii ai lui Nicolae și ai Rozinei Lăscuț. La vârsta de 7 ani a fost adoptat de armata, devenit „copil de trupă”.

Începutul carierei[modificare | modificare sursă]

Talentul său a devenit repede evident și, la vârsta de 10 ani, a fost trecut la fanfara militară a Regimentului de Vânători de Munte Brașov (1919), unde capată o solidă pregătire teoretica muzicală (teorie, solfegii, armonie orchestrală) și unde începe să cânte la clarinet, instrument de care nu s-a mai despărțit toată viața.

În anul 1931 a fost încorporat și a fost repartizat la fanfara militară a Regimentului de Gardă cu gradul de sergent. În perioada 1940 - 1943 a însoțit trupele combatante române, cântând la spectacolele organizate pentru răniți sau pentru soldații combatanți din prima linie a frontului.

Activitatea artistică[modificare | modificare sursă]

A început activitatea artistică și promovarea muzicii populare ardelenești în Brașov, fiind angajat la restaurantele Aro, Amiciția și Transilvania, în perioada 1934 - 1937. În anul 1938 a fost angajat la restaurantul Parcul Ruxandra din București, iar după anul 1939 se reîntoarce la Brașov până în anul 1943 la restaurantele Aro Palace și Amiciția, fiind cunoscut ca „Regele Brașovului”. În această perioadă a început să poarte și pseudonumele artistic de Făgărășanu. În perioada 1944 - 1947 revine la București și este angajat la restaurantele Princiar, Rex și Mureș unde este deja cunoscut cu numele de Traian Lăscuț-Făgărășanu.

În 1948 a fost angajat la Filarmonica de Stat din București ca solist instrumentist. În anul 1949 a fost angajat la Ansamblul de cântece și dansuri populare al CCS (Consiliul Central al Sindicatelor) de unde se pensionează în anul 1963. Cu Ansamblul CCS a fost în turnee în peste 20 de țări (Franța, Germania, India, Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia etc.) dar și în tunee în țară, în toate orașele importante.

A colaborat și a fost cunoscut și recunoscut ca valoare instrumentală de toți marii interpreți ai perioadei în care a trăit, începând cu Maria Tănase, Fănică Luca, Ioana Radu și terminând cu Ionel Budișteanu, Iliuță Rudăreanu, Florin Comișel, Dumitru Fărcaș, Gheorghe Zamfir, Paraschiv Oprea etc. Studia zilnic 7-8 ore la clarinet, instrument care l-a făcut celebru și la care avea un „ton” (sunet emis) deosebit de clar și frumos și care nu a mai putut fi imitat de nici un alt clarinetist până în prezent.

În anul 1955 sunetul clarinetului său a fost testat de specialiștii englezi pe aparatura electronică de la acea vreme și care au concluzionat că este „perfect” ca acuratețe. Traian Lăscuț-Făgărășanu a fost un artist complex, autodidact, de o modestie deosebită și de aceea a fost respectat și stimat de colegi și de public. Respecta foarte mult talentul autentic și a sprijinit foarte mulți tineri talentați, dar necunoscuți, să se afirme artistic.

În anul 1963, mâhnit de lipsa de interes în promovarea și înregistrarea celor două suite ardelenești, Traian Lăscuț-Făgărășanu se pensionează la vârsta de 53 de ani, refuzând orice colaborare ulterioară ca solist instrumentist cu ansambluri renumite din București (Rapsodia Română, Ansamblul Doina al Armatei etc.) sau din țară, inclusiv turnee în străinătate.

Compoziții și înregistrări[modificare | modificare sursă]

Traian Lăscuț-Făgărășanu a fost autorul a peste 20 de compoziții atât de inspirație folclorică (învârtite, hațegane, doine) cât și valsuri și romanțe, a cules și a promovat cântecele populare ardelenești și a fost recunoscut în toată țara ca fiind cel mai bun clarinetist al acestui gen de muzică. A avut numeroase înregistrări la radio și televiziune și multe discuri înregistrate la Electrecord. Tot el este autorul a două suite ardelenești pentru clarinet și orchestră simfonică care au fost cântate și premiate în concursuri internaționale, dar care nu au fost promovate și nici înregistrate pe discuri pentru faptul că artistul a refuzat să devină membru al PCR.

Viața familială[modificare | modificare sursă]

A fost căsătorit de 3 ori (1939, 1945, 1976) și, cu a doua soție Viorica Lăscuț, a avut 3 copii: Radu-Traian (13 octombrie 1946), Petru-Eugen (17 septembrie 1948) și Doina-Maria (25 iulie 1951).

DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În anul 1953 i se acordă titlul de „Artist emerit” prin Decretul 108/1953, semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu a fost membru al niciunui partid politic și nu a vrut să devină membru al PCR, cu toate insistențele și șicanele pe care le-a suportat în acea vreme. În anul 1955 a primit medalia de aur la Festivalul internațional de folclor de la Paris.

DECESUL[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

A decedat în anul 1981 și a fost înmormântat în cimitirul Bellu din București, pe aleea artiștilor.

Traian Lascut Fagarasanu - Invartita de pe Tarnave

Traian Lascut Fagarasanu - Invartita din Rasinari

MIHAI IORDACHE

Mihai Iordache
Mihai Iordache în concert la Art Jazz Club, noiembrie 2007
Date personale
Născut	1967
Ocupație	muzician compozitor
Activitate
Gen muzical	Jazz, rock alternativ
Ani de activitate	1990- prezent
Prezență online
Site web Myspace
Modifică date / text

Mihai Iordache (n. 1967, București) este un saxofonist român, cunoscut atât pentru albumele sale de jazz lansate sub numele Iordache, cât și pentru colaborarea cu formația de rock alternativ Kumm.

CUPRINS

• 1Biografie
  • 1.1Timpuri Noi
  • 1.2Blues Community
  • 1.3Sarmalele Reci
  • 1.4Ada Milea, Orient Express, Rebop Factory, The Underground Acid
  • 1.5Outer Space Five și Iordache
  • 1.6Kumm
• 2Discografie
  • 2.1În calitate de lider
  • 2.2Cu Kumm
  • 2.3Cu East Village Open Formula
  • 2.4Cu Harry Tavitian
  • 2.5Cu Orient Express
  • 2.6Cu Ada Milea
  • 2.7Cu Norzeatic și Khidja
  • 2.8Cu Sarmalele Reci
• 3Note
• 4Legături externe

BIOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Primele legături ale lui Mihai Iordache cu muzica datează din copilărie, tatăl său fiind amator de jazz. În ciuda acestui fapt, Iordache a început să asculte jazz de abia în liceu, atunci când a făcut rost de o casetă pirat cu un album al lui Charlie Parker, album care l-a făcut pe Iordache să se hotărască să devină muzician.^[1]. Primul său instrument a fost un blockflöte, cu care a debutat în 1986 la un jam session la Festivalul de Jazz de la Costinești ^[2]. La același jam session l-a cunoscut și pe pianistul Harry Tavitian, cu al cărui grup Creativ a colaborat ^[3] între 1986 și 1989. În perioada 1987-1989 Iordache a studiat improvizația de jazz cu pianistul Marius Popp^[4] în cadrul Școlii Populare de Artă, iar între 1990 și 1993 a luat lecții particulare de saxofon de la saxofonistul Garbis Dedeian^[4].

Timpuri Noi[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Timpuri Noi (formație).

În 1992, Iordache a fost invitat să colaboreze ca saxofonist cu formația de rock Timpuri Noi, pentru a cânta un solo de saxofon la piesa "Tanța". Piesa a fost apoi înregistrată pe LP-ul de debut al formației, din 1992 ^[5].

Blues Community[modificare | modificare sursă]

În aceeași perioadă (1992 - 1993), Iordache a făcut parte și din grupul Blues Community al pianistului Harry Tavitian alături de chitaristul Hanno Höfer, contrabasistul Cătălin Rotaru și bateristul Corneliu Stroe^[2]

Sarmalele Reci[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Sarmalele Reci.

În 1993 textierul Florin Dumitrescu i-a propus lui Iordache să formeze un grup nou de rock numit Sarmalele Reci, pentru care acesta urma să caute muzicieni^[6]. În iarna aceluiași an, grupul a debutat la Theatrum Mundi (actualul Teatru Metropolis, de pe strada Mihai Eminescu din București)^[7]

Iordache a compus mai multe piese pentru Sarmalele Reci, printre care: "Țara Te Vrea Prost","La Preoteasa","N-ai Nimic Pe Sub Tricou","Violeta" ^[8],"Domnu' Popa","Omul Fără Nume"^[9] , "Blonda Din Blocul Meu", "Prostia La Putere","Răpirea Din Serai", "Campion De Biliard" ^[10], "Maniac", "Șpriț De Vară" ^[11].

Între 1994 și 1996 Iordache a colaborat temporar și cu grupul de jazz Jazz Unit al pianistului Lucian Ban^[12].

În 1999 Iordache a părăsit grupul Sarmalele Reci din pricina unor diferende artistice ^[13]

Ada Milea, Orient Express, Rebop Factory, The Underground Acid[modificare | modificare sursă]

În 1999, Iordache a început o colaborare cu cântăreața și actrița Ada Milea (pe care o cunoscuse fiind angajat ca instrumentist la piesa de teatru "No Mom's Land" a regizorului Radu Afrim^[14]) care a durat până în 2003.

În iarna aceluiași an, Harry Tavitian l-a cooptat în noua sa formație de ethno-jazz Orient Express, alături de care a cântat, între altele, la Graz, la Expo 2000 de la Hanovra ^[15], la festivalul Jazz of Wine and Peace de la Cormons și la clubul Porgy and Bess din Viena ^[16].

După anul 2000, Iordache a lucrat și cu grupurile de jazz și acid jazz Rebop Factory și The Underground Acid ale contrabasistului și producătorului Vlaicu Golcea^[17]

Outer Space Five și Iordache[modificare | modificare sursă]

Inspirat de biografia liderului de big band și compozitorului Sun Ra, Iordache a format în 2001 un grup dedicat interpretării pieselor acestuia. Inițial un septet, grupul s-a redus după câteva concerte la formula de cvintet - Outer Space Five ^[18] - din motive financiare. Grupul a concertat în București și ConstanțaEroare la citare: Etichetă <ref> invalidă; nume invalid, e.g. prea multe nume

În 2003, deoarece compozițiile proprii începuseră să le înlocuiască pe cele ale lui Sun Ra, Iordache a schimbat numele grupului în Iordache. În același an a apărut și primul album, "Friday - featuring Tom Smith" ^[19], avându-l ca invitat special pe trombonistul american Tom Smith. Au urmat albumele "Dissipatin'" (2005)^[20], "One Life Left"(2013)^[21] și "Garden Beast"(2013)^[22], care cuprind, cu câteva excepții, compoziții proprii.

Kumm[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Kumm.

În 2003, Iordache a fost solicitat să-l înlocuiască pe saxofonistul Petö Zoltán în formația de rock alternativ Kumm^[23]. De atunci este membru al acestei formații, alături de care a înregistrat albumele Angels & Clowns, Different Parties, Far From Telescopes și A Mysterious Place Called Somewhere ^[24]

DISCOGRAFIE[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

În calitate de lider[modificare | modificare sursă]

• Friday - featuring Tom Smith (A&A Records, 2003)
• Dissipatin' (A&A Records, 2006)
• One Life Left (Fiver House Records, 2012)
• Garden Beast (Fiver House Records, 2013)

Cu Kumm[modificare | modificare sursă]

• Angels & Clowns (Cramps Records, 2005)
• Different Parties (Cramps Records, 2006)
• Far From Telescopes (Fiver House Records, 2014)
• A Mysterious Place Called Somewhere (Fiver House Records, 2014)

Cu East Village Open Formula[modificare | modificare sursă]

• 11 (Live At Green Hours) (Green Records, 2005)

Cu Harry Tavitian[modificare | modificare sursă]

• Balcaz (Pirate Records, 2004)

Cu Orient Express[modificare | modificare sursă]

• Axis Mundi (Editura Casa Radio, 1999)

Cu Ada Milea[modificare | modificare sursă]

• Absurdistan (Intercont Music, 2003)

Cu Norzeatic și Khidja[modificare | modificare sursă]

• Aici Acum (Not On Label - Khidja Self-released)

Cu Sarmalele Reci[modificare | modificare sursă]

• Țara te vrea prost (Vivo, 1995)
• Aurolac (East & Art, 1996)
• Răpirea din serai (MediaPro Music, 1999)

Interviu cu Sarmalele Reci, Mihai Iordache și Mircea Florian

BOGDAN BRADU

Bogdan Bradu
Bogdan Bradu la concertul aniversar „Phoenix 45”
Date personale
Născut	13 martie 1968, București
Ocupație	muzician, compozitor, interpret
Activitate
Gen muzical	operă, ușoară, rock
Tipul de voce	tenor
Ani de activitate	1982-prezent
Interpretare cu	Acid, Phoenix, Horia Brenciu ș.a.
tenor
Prezență online
Site web
Modifică date / text

Bogdan Bradu (n. 13 martie 1968, București) este un tenor, solist vocal și compozitor român.

• 1Viața
  • 1.1Studii
• 2Activitate muzicală
• 3Premii și distincții
• 4Legături externe

VIAȚA[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

Se naște la București, ca fiu al lui Marius și al Ioanei Bradu. Va urma studii muzicale, dedicându-se unei carierei artistice în lumea muzicii. Este tatăl a două fiice, Federica și Ioana Bradu.

Studii[modificare | modificare sursă]

În 1990 este admis la Academia de Muzică din București, Facultatea de Interpretare Muzicală.

În 1992 îl cunoaște pe Luciano Pavarotti. În perioada 1992-1994, celebrul tenor îl îndrumă în cadrul unor lecții de canto. La îndemnul său, Bogdan Bradu continuă studiul timp de 2 ani cu profesorul acestuia, docentul Arrigo Pola, la Modena (Italia).

În perioada 1996-1997 urmează Master Class-uri la Milano cu tenorul Franco Corelli, și cu tenorul Alfredo Kraus și soprana Magda Olivero (la Teatrul Scala din Milano).

În perioada 1998–2000 urmează un Master Class la Napoli cu tenorul Marcello Ferraresi.

ACTIVITATE MUZICALĂ[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• 1982-1988 a fost solist vocal al grupului rock Acid.
• 1988 a participat la Festivalul Național Mamaia cu piesa compozitorului Horia Moculescu "Glasul meu, tăcerea mea" câștigând premiul I. In anul următor (1989) obține 2 premii la Secțiunea Creație cu piesele aceluiași compozitor. Un an mai târziu intră la Academia de Muzică din București, Facultatea Canto și Interpretare Muzicală.
• 1992-1994 Concertează în Italia alături de câteva voci celebre: Fiorenza Cossotto, Ivo Vinco, Luciana Serra, Barbara de Maio, etc.
• 1995 colaborează cu Opera Națională din București,Constanța și Timișoara interpretând rolul Edgardo, din Lucia di Lammermoor de G. Donizetti și rolul Duca di Mantova, din Rigoletto de G.Verdi.
• 1996/1998 Master Class cu tenorul Franco Corelli (Milano)

Master Class cu tenorul Alfredo Kraus și soprana Magda Olivero (Scala-Milano).

• 1996 – 1997 turneu în Italia cu orchestra și corul filarmonicii din Plovdiv. Cântă arii celebre din opere și Simfonia a 9-a de Beethowen
• 1999-2001 face un turneu în Italia cu Filarmonica din Plovdiv. Participă la "Gala di Trieste" și la Concertul de Sf. Rosalia (Palermo) organizat de TV RAI cu orchestra și corul operei din Palermo.
• 2002 lansează albumul "Străin pe pământ", compus și aranjat de Bogdan Bradu.
• 2003-2006 concerte în Italia, colaborează cu formația Phoenix și cu H. Brenciu.
• 2007 vocalist al formației Phoenix.

PREMII ȘI DISTINCȚII[MODIFICARE | MODIFICARE SURSĂ]

• Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria B - Muzică (2007)
• Cântă melodia Little Wonders,și Another Believer, din filmul Familia Robinson, în original melodiile fiind cântate, prima, de Rufus Wainwright, și cea de-a doua de Rob Thomas,(2008)

Bogdan Bradu