vineri, 26 aprilie 2024

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 26 APRILIE 2024

ISTORIE PE ZILE, RELIGIE ORTODOXĂ, ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI ,  SFATURI UTILE,

ISTORIE PE ZILE

Evenimente

EVENIMENTE


1986: S–a produs accidentul de la centrala nucleară de la Cernobîl. În fotografie reactorul nr. 4 în 2007.

NAȘTERI

Marcus Aurelius, împărat roman

DECESE


Edmund Husserl, filosof austriac

SĂRBĂTORI



RELIGIE ORTODOXĂ

Sf Sfințit Mc Vasilevs, episcopul Amasiei
Sf Glafira
 + Sf Mc Chiril, Chindeu și Tasie din Axiopolis (Cernavodă)

Sf Sfințit Mc Vasilevs, episcopul Amasiei

Sfântul Sfinţit Mucenic Vasilevs este pomenit în calendarul creştin ortodox la 26 aprilie. A fost episcop în cetatea Amasia, în timpul împăratului roman Liciniu (308-321), persecutor al creştinilor.

Sfântul Vasilevs, suferind bătaia cu bucurie, zicea: „Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, și, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David.

După pieirea lui Maxențiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaș dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin și pe care, afundându-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăția Romei cea de la Apus a avut ușurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaș al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpânea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu și în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credință.

Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoțind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăție, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducându-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încât de-abia el singur și cu puțini ostași au putut scăpa. Dar deși au scăpat de mâna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mâna lui Dumnezeu, pentru că ascunzându-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui niște răni de netămăduit și cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu fața în jos la pământ și i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceară mădularele, iar sufletul lui ticălos se ținea numai în oase. Apoi și oasele lui, fiind fără carne și sânge, au început să se rupă unul după altul, făcându-i nespuse dureri. Și n-a murit până ce nu și-a mărturisit păgânătatea și tirania sa, căci cu nevinovăție prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta și pe zeii săi blestemându-i, a murit.

Iar Liciniu, cuprinzând tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soția sa, cu multă slavă și prăznuire. La început era pace și liniște pretutindeni, veselie și bucurie între creștini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăși s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăția Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu și s-a întors iarăși la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărățea cu Constantin și avea în însoțire pe sora acestuia, care era creștină, de aceea primise creștineasca credință și se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creștinătate, ba încă să o și apere. După aceea, împărățind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin și i-a dăruit împărăția Răsăritului, uitând de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dânsul, și precum lui Hristos Domnul, așa și împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaș.

Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos și s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăși pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, și a ridicat asupra creștinilor prigonire. Întâi a izgonit din palatele împărătești și din toată curtea pe toți cei ce erau creștini - senatori, boieri, slugi și înarmați -, făcându-se foarte străin de acoperământul și de sprijinul lui Hristos. Și întorcându-se către basmele elinești și către viața cea necurată, a început fără de rușine a se tăvăli în necurățiile trupești, făcându-se nesățios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile și fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creștine cu sila le luă, spre ocara sfinților și spre întinarea credinței în Hristos Dumnezeu.

Auzind de aceasta binecredincioasă și creștina împărăteasă, soția lui, al cărui nume era Constanția, îi sângera inima de toate cele făcute de dânsul și îl înștiința prin scrisori pe fratele său, Constantin. Și avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă și deplin înțeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credința creștină, din Italia, de neam cinstit și binecredincios. Pe acea fecioară văzând-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei și a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubește și voiește să fie cu dânsa; apoi îi poruncește ca să fie gata spre desfrânare. Dar acea sfântă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngrețoșat de un păcat ca acela și a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărind fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei și de pizmă ei, i-a spus acel lucru și o rugă, zicând: „Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul și pământul, de Care tu te temi și Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credință îi slujește, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoțire fără de lege”.

Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o și mai mult pentru întreaga ei înțelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Și întrebând împăratul de dânsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira și-ar fi ieșit din minte; că zace bolnavă și este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gândi la Glafira, iar împărăteasa, căutând vreme potrivită, a liberat pe fericită Glafira dându-i o mulțime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preț, haine scumpe și toate cele trebuincioase. Încă și slugi și slujnice credincioase i-a dat, încât să-i ajungă spre trebuința ei. Și încredințând-o unor oameni cinstiți și binecredincioși din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părțile Armeniei, nespunând nimănui nimic despre dânsa; și să stea acolo până ce Domnul va voi să rânduiască cele bune pentru dânsa. Ei au dat cuvânt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luând pristavii pe fericită Glafira, au îmbrăcat-o pe ea și pe fecioarele cele ce erau cu dânsa în haine bărbătești și au ieșit din cetatea Nicomidiei. Și, mergând cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungând la cetatea Amasia, care era mitropolie a țării Pontului.

Văzând Glafira frumusețea acelei cetăți, a zis către slujitorii ei: „Dacă vom afla aici neam creștinesc, să petrecem în cetatea aceasta”; și le-a poruncit să întrebe despre creștini. Și au întâlnit pe un tânăr din casa unui cinstit cetățean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tânăr, cunoscând pe acei străini că sunt creștini și că ei caută pe cei de o credință cu dânșii, a alergat singur la ei și i-a rugat să vină în casa lui și să stea cât vor voi, spunându-le că el este creștin; arătându-le că în cetatea lor sunt mulți creștini și au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie și au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dânșii și episcopul cetății aceleia, cu numele Vasilevs, de care ne este cuvântul, bărbat bun și plin de darurile duhovnicești. Acela întrebându-i cine sunt și de unde sunt, Glafira cea înțeleaptă i-a spus toată taina cea despre dânsa, că este din Italia cu neamul, creștină cu credința, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soției împăratului Liciniu, spunând și despre pricina înstrăinării sale.

Auzind acestea de la dânsa, Sfântul episcop Vasilevs și Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, că nu cumva să afle de dânsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dânsa vor fi în primejdie toți creștinii Amasiei. Aceasta a zis și robul lui Dumnezeu, Vasilevs, că acea fugă și înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfânt episcop zidea o biserică în cetate, că până atunci creștinii nu aveau o biserică înăuntrul cetății, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericită fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii și toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsând nimic pentru dânsa. A scris și la împărăteasa, stăpâna sa, înștiințând-o unde este, la cine petrece și despre zidirea bisericii, rugând-o să trimită aur mai mult, spre săvârșirea și împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie și cu osârdie a trimis la dânsa avere multă și daruri bisericii și episcopului și i-a scris încredințîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

Dar nu după puțină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului și, citind-o, a aflat că Glafira este vie - pe care o socoteau că este moartă -, cum și unde se află și a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplându-se de mai multă mânie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasilevs episcopul creștinesc și pe Glafira slujitoarea, ferecându-i în fiare, să-i trimită degrabă la dânsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericită și Sfânta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzindu-l numai pe Vasilevs episcopul, l-a ferecat și l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înștiințat că a murit.

Mergând Sfântul Vasilevs din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie și Teotim, toți pe cale pătimind multe răutăți de la ostașii cei pagini și cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasilevs, a fost închis în temniță, iar Partenie și Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniță, cu numele Elpidifor, care era creștin cu credința și primitor de străini. Acel Elpidifor, știind toate cele despre Sfântul Vasilevs, a amăgit cu aur pe străjerul temniței cu care se cunoștea, ca să aibă neoprită intrarea în temniță la episcop, el și amândoi diaconii. Deci, se duceau la sfântul când pofteau și cântările cele din toate zilele le săvârșeau în temniță împreună cu dânsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfântul Vasilevs la încercare înaintea împăratului, la miezul nopții acesta a strigat pe străjer și l-a întrebat de diaconii săi și despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dânsul cu sârguința. Iar el, după obicei, a început a cânta psalmii lui David, începând de la stihul: „Adu-ți aminte, Doamne, de David și de toate blîndețile lui”, și, cântând ceilalți psalmi, când a ajuns la acele cuvinte: „De mă voi sălășlui la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și dreapta Ta mă va sprijini, Doamne”, întinzându-și mâinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzând pe sfânt mâhnit și plângând în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul știa cele ce zicea, că sfârșitul lui voia să se arate când trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.

După sfârșitul cântării de psalmi, când se lumina de ziuă, a zis către diaconi: „Fraților, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi și sunt aproape; însă nu vă temeți, nici să slăbiți de necazurile ce au să fie; ci bărbătește și neclintiți să petreceți în credință, ca să nu vă aflați rușinați la venirea Domnului. Apoi să fie deșteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mântuiască din moarte și cu neabatere priviți spre El, Care este puternic ca mâhnirea să o prefacă în bucurie, plângerea spre veselie, lacrimile spre râs și ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase și plăcute ale lumii acesteia să le socotiți că niște gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceți moștenitori împreună cu toți sfinții, săturîndu-vă de dulceața Împărăției Lui. Să mai știți încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul și mi-a spus care îmi va fi sfârșitul durerii mele, apoi mi-a spus câte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mâhniți, ci întoarceți-vă acolo și să întăriți pe frați întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeți episcop la voi, în locul meu; pentru că așa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă”.

Deci, pe diaconii care plângeau cu amar, i-a sfătuit cu obișnuita sa învățătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: „Tu, frate, ești ales de Dumnezeu să slujești fraților prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primești răsplătire veșnică la cer. Îți încredințez pe acești doi frați ai mei. Să nu-i părăsești, ci împreună cu dânșii să petreci în necazuri și să te ostenești oriunde te va chema Domnul la slujba Sa”.

După ce a liberat sfântul de la sine pe Elpidifor și pe amândoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncând mai întâi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînștiințîndu-l despre aceasta. Iar sfântul, dându-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mânie și a poruncit ca iarăși să-l ducă pe sfânt în temniță. După aceea a trimis la dânsul pe tribun, zicându-i: „Îți voi ierta ție pentru Glafira și cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie și vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici”.

Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasilevs, a răspuns tribunului, zicându-i: „Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar și toată împărăția sa, niciodată nu va putea să-mi dea atât cât voiește să ia de la mine, căci te sârguiești a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu și a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voiești a mă depărta de slava cea fără de sfârșit și fără de moarte și a mă cinsti cu cele de puțină vreme și grabnic pieritoare, a căror podoabă și lumină este ura și întunericul cel netrebnic. Dar de voiești să mă asculți pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie și te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru și nu este mai milostiv, mai drept și mai bun decât Mântuitorul. Deci pocăiește-te și te depărtează de la deșartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădându-te, ai zis că nu este Dumnezeu”.

Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfântului, iar împăratul a zis către tribun: „Spuneți-i lui Vasilevs iarăși, sfătuindu-l să se supună voinței noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncați în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească”. Deci tribunul iarăși a mers la sfânt și i-a zis: „Între viață și moarte ești acum, omule! Una din amândouă alege-ți: ori plăcerea împăratului să o faci închinându-te zeilor lui, ori să știi că de sabie și de înecarea mării te-ai apropiat”.

Auzind aceasta sfântul, s-a bucurat și a răspuns: „Eu, Dumnezeului meu și Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea și a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiți dumnezei sunt diavoli, împreună cu cei care cred într-înșii și vor fi aruncați în vremea judecății Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpânește pe toți, în focul gheenei cel nestins și în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Deci faceți cu mine ceea ce voiți, căci eu sunt gata nu numai să fiu tăiat și înecat în mare cum ai zis, ci și la munci fără de număr pentru Hristos; și cât va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!”.

Din toate aceste cuvinte ale Sfântului Vasilevs înțelegând tribunul că-i este cu neputință a-l sfătui și a-l face să se plece spre gândul lor, a poruncit mai întâi să-l bată, apoi să-i taie capul și să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorând pe mai mulți creștini și mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peștilor spre mâncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasilevs, suferind bătaia cu bucurie, zicea: „Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, și, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dânsul, împreună cu diaconii și cu mulți creștini.

Ajungând la locul rânduit, Elpidifor, dând ostașilor câțiva arginți, i-a rugat să lase pe Vasilevs să vorbească puțin cu cunoscuții săi. Iar aceștia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecându-și genunchii pe malul mării și întinzându-și mâinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Cel ce ai făcut cereștile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele și ai întemeiat pământul peste ape, Cel ce ai zidit marea și toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni și în toți ești și de-a pururea petreci și faci voia celor ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele și păzește pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăvește-o pe ea de ispitele elinești și de toată hulirea cea rea a păgânilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească și strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale crește-o și înmulțește-o. În toată cetatea aceasta și în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet și cu un gând să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; și pe același popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ți placă ție, că întru toți să se preamărească numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Zicând „Amin”, pe Elpidifor și pe amândoi diaconii i-a cuprins și i-a sărutat precum oarecând Sfântul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfântă, spunând: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vânarea dinților nevăzuților noștri vrăjmași; ci a sfărâmat cursele lor și pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmașii noștri. Închinați-vă, fraților și fiilor mei, pe care întru Sfântul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toți. Amin!”. După aceea, întorcându-se către călău, i-a zis: „Săvârșește-ți, prietene, porunca ta!”. Și iarăși, plecându-și genunchii, și-a întins grumajii bucurându-se și veselindu-se; apoi, tăindu-l, și-a săvârșit nevoința sa cea bună.

După tăierea sfântului, a rugat Elpidifor pe ostași, dându-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicând: „Ne temem că nu cumva să știe împăratul, căci ne va tăia capetele noastre”. Iar Elpidifor a cerut numai capul sfântului, dar nici pe acela nu l-a primit. Și așa ostașii, luând o luntre pescărească și punând într-însa trupul și capul mucenicului, s-au dus departe de la mal și le-au aruncat în adâncul mării, într-o parte capul și în altă parte trupul. Creștinii de pe mal plângeau și priveau, între care era și Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfântului și a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luând pe amândoi diaconii, s-a întors la casa sa, mângâindu-i în supărare.

În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătându-i-se, i-a zis: „Episcopul Vasilevs a venit în Sinope și acolo vă așteaptă pe voi; deci, sculându-te, ia pe diaconii lui și, intrând într-o corabie, să mergi la dânsul”. Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunând Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dânșii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: „Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfântul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar și eu am văzut în vis pe Sfântul Vasilevs și mi se părea că-i dădeam mina și împreună cu dânsul intram în biserica Domnului, zicându-mi: «Precum vezi, ție îți va fi dat»”.

Deci, luând Elpidifor aur destul și toate cele de trebuință pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amândoi diaconii și au plecat în cetatea Sinope, cea de lângă mare, rugându-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaște, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicând către dânsul: „La dreapta cetății să aruncați mreaja în mare, că veți afla mărgăritarul cel căutat!”. Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela și oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă și într-însa era Sfântul Vasilevs cu o mulțime de ostași; și a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: „Iată, vezi pe cel pe care îl cauți! Deci, mâine de dimineață să-l iei pe el”.

Deșteptându-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetății, unde a găsit semnele acelea și locul pe care în vis i-l arătase îngerul; și îndată au văzut acolo niște pescari dregându-și mrejile pentru vânat și a zis către dânșii Elpidifor: „Ce voiți să vă dăm, numai să aruncați mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi și orice veți vâna al nostru să fie?”. Pescarii s-au învoit și au tocmit prețul. Deci, au aruncat sorții, Elpidifor cu diaconii și asupra căruia vă cădea mai întâi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorțul a căzut mai întâi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim și n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorți pe numele lui Partenie, dar și pescuitul aceluia a fost zadarnic. După această a zis Elpidifor: „Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreajă și nădăjduiesc spre El, că nu în deșert va fi încercarea aceasta”.

După ce au aruncat-o, pescarii au simțit greutatea în mreajă și, zâmbind, au zis unul către altul: „Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decât al celorlalți”. Și, trăgând afară mreaja la pământ, au văzut un trup de om mort; și schimbându-și cuvântul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decât al celor dintâi, vrând ca iarăși să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor și cei împreună cu dânsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar prețul cel tocmit să și-l ia. Dar ei nu voiau să-și ia prețul, deoarece nu pescuiseră pește, ci trup omenesc. Însă, fiind siliți de Elpidifor, l-a luat. Scoțând afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie și cu lacrimi cuprinzându-l, îl săruta și se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup și aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup și numai o însemnare de tăiere se vedea la dânsul și bun miros ieșea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pânze curate, a închiriat o căruță și l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dânsul, l-au îngropat cu cinste, plângând mult după dânsul tot poporul creștin.

Astfel s-a sfârșit pătimirea Sfântului Sfințitului Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfârșit, marele Constantin, aflând de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creștinătate și despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oștirii sale și ajutorul lui Hristos chemându-l a plecat asupra lui Liciniu și l-a biruit. Prinzindu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a și murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu și se întindea prin toată lumea slavă Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea și închinăciunea de la toți, în veci. Amin.

Sf Glafira

După pieirea lui Maxenţiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaş dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin şi pe care, afundându-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăţia Romei cea de la Apus a avut uşurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaş al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpânea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu şi în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credinţă.

    Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoţind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăţie, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducându-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încât de-abia el singur şi cu puţini ostaşi au putut scăpa. Dar deşi au scăpat de mâna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mâna lui Dumnezeu, pentru că ascunzându-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui nişte răni de netămăduit şi cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu faţa în jos la pământ şi i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceară mădularele, iar sufletul lui ticălos se ţinea numai în oase. Apoi şi oasele lui, fiind fără carne şi sânge, au început să se rupă unul după altul, făcându-i nespuse dureri. Şi n-a murit până ce nu şi-a mărturisit păgânătatea şi tirania sa, căci cu nevinovăţie prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta şi pe zeii săi blestemându-i, a murit.

    Iar Liciniu, cuprinzând tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soţia sa, cu multă slavă şi prăznuire. La început era pace şi linişte pretutindeni, veselie şi bucurie între creştini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăşi s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăţia Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu şi s-a întors iarăşi la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărăţea cu Constantin şi avea în însoţire pe sora acestuia, care era creştină, de aceea primise creştineasca credinţă şi se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creştinătate, ba încă să o şi apere. După aceea, împărăţind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin şi i-a dăruit împărăţia Răsăritului, uitând de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dânsul, şi precum lui Hristos Domnul, aşa şi împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaş.

    Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăşi pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, şi a ridicat asupra creştinilor prigonire. Întâi a izgonit din palatele împărăteşti şi din toată curtea pe toţi cei ce erau creştini - senatori, boieri, slugi şi înarmaţi -, făcându-se foarte străin de acoperământul şi de sprijinul lui Hristos. Şi întorcându-se către basmele elineşti şi către viaţa cea necurată, a început fără de ruşine a se tăvăli în necurăţiile trupeşti, făcându-se nesăţios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile şi fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creştine cu sila le luă, spre ocara sfinţilor şi spre întinarea credinţei în Hristos Dumnezeu.

    Auzind de aceasta binecredincioasă şi creştina împărăteasă, soţia lui, al cărui nume era Constanţia, îi sângera inima de toate cele făcute de dânsul şi îl înştiinţa prin scrisori pe fratele său, Constantin. Şi avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă şi deplin înţeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credinţa creştină, din Italia, de neam cinstit şi binecredincios. Pe acea fecioară văzând-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei şi a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubeşte şi voieşte să fie cu dânsa; apoi îi porunceşte ca să fie gata spre desfrânare. Dar acea sfântă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngreţoşat de un păcat ca acela şi a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărind fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei şi de pizmă ei, i-a spus acel lucru şi o rugă, zicând: "Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pământul, de Care tu te temi şi Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credinţă îi slujeşte, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoţire fără de lege".

    Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o şi mai mult pentru întreaga ei înţelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Şi întrebând împăratul de dânsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira şi-ar fi ieşit din minte; că zace bolnavă şi este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gândi la Glafira, iar împărăteasa, căutând vreme potrivită, a liberat pe fericită Glafira dându-i o mulţime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preţ, haine scumpe şi toate cele trebuincioase. Încă şi slugi şi slujnice credincioase i-a dat, încât să-i ajungă spre trebuinţa ei. Şi încredinţând-o unor oameni cinstiţi şi binecredincioşi din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părţile Armeniei, nespunând nimănui nimic despre dânsa; şi să stea acolo până ce Domnul va voi să rânduiască cele bune pentru dânsa. Ei au dat cuvânt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luând pristavii pe fericită Glafira, au îmbrăcat-o pe ea şi pe fecioarele cele ce erau cu dânsa în haine bărbăteşti şi au ieşit din cetatea Nicomidiei. Şi, mergând cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungând la cetatea Amasia, care era mitropolie a ţării Pontului.

    Văzând Glafira frumuseţea acelei cetăţi, a zis către slujitorii ei: "Dacă vom afla aici neam creştinesc, să petrecem în cetatea aceasta"; şi le-a poruncit să întrebe despre creştini. Şi au întâlnit pe un tânăr din casa unui cinstit cetăţean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tânăr, cunoscând pe acei străini că sunt creştini şi că ei caută pe cei de o credinţă cu dânşii, a alergat singur la ei şi i-a rugat să vină în casa lui şi să stea cât vor voi, spunându-le că el este creştin; arătându-le că în cetatea lor sunt mulţi creştini şi au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie şi au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dânşii şi episcopul cetăţii aceleia, cu numele Vasilevs, de care ne este cuvântul, bărbat bun şi plin de darurile duhovniceşti. Acela întrebându-i cine sunt şi de unde sunt, Glafira cea înţeleaptă i-a spus toată taina cea despre dânsa, că este din Italia cu neamul, creştină cu credinţa, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soţiei împăratului Liciniu, spunând şi despre pricina înstrăinării sale.

    Auzind acestea de la dânsa, Sfântul episcop Vasilevs şi Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, că nu cumva să afle de dânsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dânsa vor fi în primejdie toţi creştinii Amasiei. Aceasta a zis şi robul lui Dumnezeu, Vasilevs, că acea fugă şi înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfânt episcop zidea o biserică în cetate, că până atunci creştinii nu aveau o biserică înăuntrul cetăţii, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericită fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii şi toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsând nimic pentru dânsa. A scris şi la împărăteasa, stăpâna sa, înştiinţând-o unde este, la cine petrece şi despre zidirea bisericii, rugând-o să trimită aur mai mult, spre săvârşirea şi împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie şi cu osârdie a trimis la dânsa avere multă şi daruri bisericii şi episcopului şi i-a scris încredinţîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

    Dar nu după puţină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului şi, citind-o, a aflat că Glafira este vie - pe care o socoteau că este moartă -, cum şi unde se află şi a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplându-se de mai multă mânie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasilevs episcopul creştinesc şi pe Glafira slujitoarea, ferecându-i în fiare, să-i trimită degrabă la dânsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericită şi Sfânta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzindu-l numai pe Vasilevs episcopul, l-a ferecat şi l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înştiinţat că a murit.

    Mergând Sfântul Vasilevs din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie şi Teotim, toţi pe cale pătimind multe răutăţi de la ostaşii cei pagini şi cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasilevs, a fost închis în temniţă, iar Partenie şi Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniţă, cu numele Elpidifor, care era creştin cu credinţa şi primitor de străini. Acel Elpidifor, ştiind toate cele despre Sfântul Vasilevs, a amăgit cu aur pe străjerul temniţei cu care se cunoştea, ca să aibă neoprită intrarea în temniţă la episcop, el şi amândoi diaconii. Deci, se duceau la sfântul când pofteau şi cântările cele din toate zilele le săvârşeau în temniţă împreună cu dânsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfântul Vasilevs la încercare înaintea împăratului, la miezul nopţii acesta a strigat pe străjer şi l-a întrebat de diaconii săi şi despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dânsul cu sârguinţa. Iar el, după obicei, a început a cânta psalmii lui David, începând de la stihul: "Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blîndeţile lui", şi, cântând ceilalţi psalmi, când a ajuns la acele cuvinte: "De mă voi sălăşlui la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi dreapta Ta mă va sprijini, Doamne", întinzându-şi mâinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzând pe sfânt mâhnit şi plângând în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul ştia cele ce zicea, că sfârşitul lui voia să se arate când trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.

    După sfârşitul cântării de psalmi, când se lumina de ziuă, a zis către diaconi: "Fraţilor, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi şi sunt aproape; însă nu vă temeţi, nici să slăbiţi de necazurile ce au să fie; ci bărbăteşte şi neclintiţi să petreceţi în credinţă, ca să nu vă aflaţi ruşinaţi la venirea Domnului. Apoi să fie deşteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mântuiască din moarte şi cu neabatere priviţi spre El, Care este puternic ca mâhnirea să o prefacă în bucurie, plângerea spre veselie, lacrimile spre râs şi ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase şi plăcute ale lumii acesteia să le socotiţi că nişte gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceţi moştenitori împreună cu toţi sfinţii, săturîndu-vă de dulceaţa Împărăţiei Lui. Să mai ştiţi încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul şi mi-a spus care îmi va fi sfârşitul durerii mele, apoi mi-a spus câte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mâhniţi, ci întoarceţi-vă acolo şi să întăriţi pe fraţi întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeţi episcop la voi, în locul meu; pentru că aşa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă".

    Deci, pe diaconii care plângeau cu amar, i-a sfătuit cu obişnuita sa învăţătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: "Tu, frate, eşti ales de Dumnezeu să slujeşti fraţilor prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primeşti răsplătire veşnică la cer. Îţi încredinţez pe aceşti doi fraţi ai mei. Să nu-i părăseşti, ci împreună cu dânşii să petreci în necazuri şi să te osteneşti oriunde te va chema Domnul la slujba Sa".

    După ce a liberat sfântul de la sine pe Elpidifor şi pe amândoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncând mai întâi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînştiinţîndu-l despre aceasta. Iar sfântul, dându-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mânie şi a poruncit ca iarăşi să-l ducă pe sfânt în temniţă. După aceea a trimis la dânsul pe tribun, zicându-i: "Îţi voi ierta ţie pentru Glafira şi cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie şi vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici".

    Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasilevs, a răspuns tribunului, zicându-i: "Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar şi toată împărăţia sa, niciodată nu va putea să-mi dea atât cât voieşte să ia de la mine, căci te sârguieşti a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu şi a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voieşti a mă depărta de slava cea fără de sfârşit şi fără de moarte şi a mă cinsti cu cele de puţină vreme şi grabnic pieritoare, a căror podoabă şi lumină este ura şi întunericul cel netrebnic. Dar de voieşti să mă asculţi pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie şi te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru şi nu este mai milostiv, mai drept şi mai bun decât Mântuitorul. Deci pocăieşte-te şi te depărtează de la deşartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădându-te, ai zis că nu este Dumnezeu".

    Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfântului, iar împăratul a zis către tribun: "Spuneţi-i lui Vasilevs iarăşi, sfătuindu-l să se supună voinţei noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncaţi în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească". Deci tribunul iarăşi a mers la sfânt şi i-a zis: "Între viaţă şi moarte eşti acum, omule! Una din amândouă alege-ţi: ori plăcerea împăratului să o faci închinându-te zeilor lui, ori să ştii că de sabie şi de înecarea mării te-ai apropiat".

    Auzind aceasta sfântul, s-a bucurat şi a răspuns: "Eu, Dumnezeului meu şi Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea şi a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiţi dumnezei sunt diavoli, împreună cu cei care cred într-înşii şi vor fi aruncaţi în vremea judecăţii Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpâneşte pe toţi, în focul gheenei cel nestins şi în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Deci faceţi cu mine ceea ce voiţi, căci eu sunt gata nu numai să fiu tăiat şi înecat în mare cum ai zis, ci şi la munci fără de număr pentru Hristos; şi cât va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!"

    Din toate aceste cuvinte ale Sfântului Vasilevs înţelegând tribunul că-i este cu neputinţă a-l sfătui şi a-l face să se plece spre gândul lor, a poruncit mai întâi să-l bată, apoi să-i taie capul şi să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorând pe mai mulţi creştini şi mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peştilor spre mâncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasilevs, suferind bătaia cu bucurie, zicea: "Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească", şi, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dânsul, împreună cu diaconii şi cu mulţi creştini.

    Ajungând la locul rânduit, Elpidifor, dând ostaşilor câţiva arginţi, i-a rugat să lase pe Vasilevs să vorbească puţin cu cunoscuţii săi. Iar aceştia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecându-şi genunchii pe malul mării şi întinzându-şi mâinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: "Cel ce ai făcut cereştile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele şi ai întemeiat pământul peste ape, Cel ce ai zidit marea şi toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni şi în toţi eşti şi de-a pururea petreci şi faci voia celor ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele şi păzeşte pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăveşte-o pe ea de ispitele elineşti şi de toată hulirea cea rea a păgânilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească şi strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale creşte-o şi înmulţeşte-o. În toată cetatea aceasta şi în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet şi cu un gând să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; şi pe acelaşi popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ţi placă ţie, că întru toţi să se preamărească numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".

    Zicând "Amin", pe Elpidifor şi pe amândoi diaconii i-a cuprins şi i-a sărutat precum oarecând Sfântul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfântă, spunând: "Bine este cuvântat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vânarea dinţilor nevăzuţilor noştri vrăjmaşi; ci a sfărâmat cursele lor şi pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmaşii noştri. Închinaţi-vă, fraţilor şi fiilor mei, pe care întru Sfântul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi. Amin!" După aceea, întorcându-se către călău, i-a zis: "Săvârşeşte-ţi, prietene, porunca ta!" Şi iarăşi, plecându-şi genunchii, şi-a întins grumajii bucurându-se şi veselindu-se; apoi, tăindu-l, şi-a săvârşit nevoinţa sa cea bună.

    După tăierea sfântului, a rugat Elpidifor pe ostaşi, dându-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicând: "Ne temem că nu cumva să ştie împăratul, căci ne va tăia capetele noastre". Iar Elpidifor a cerut numai capul sfântului, dar nici pe acela nu l-a primit. Şi aşa ostaşii, luând o luntre pescărească şi punând într-însa trupul şi capul mucenicului, s-au dus departe de la mal şi le-au aruncat în adâncul mării, într-o parte capul şi în altă parte trupul. Creştinii de pe mal plângeau şi priveau, între care era şi Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfântului şi a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luând pe amândoi diaconii, s-a întors la casa sa, mângâindu-i în supărare.

    În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătându-i-se, i-a zis: "Episcopul Vasilevs a venit în Sinope şi acolo vă aşteaptă pe voi; deci, sculându-te, ia pe diaconii lui şi, intrând într-o corabie, să mergi la dânsul". Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunând Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dânşii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: "Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfântul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar şi eu am văzut în vis pe Sfântul Vasilevs şi mi se părea că-i dădeam mina şi împreună cu dânsul intram în biserica Domnului, zicându-mi: "Precum vezi, ţie îţi va fi dat"".

    Deci, luând Elpidifor aur destul şi toate cele de trebuinţă pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amândoi diaconii şi au plecat în cetatea Sinope, cea de lângă mare, rugându-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaşte, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicând către dânsul: "La dreapta cetăţii să aruncaţi mreaja în mare, că veţi afla mărgăritarul cel căutat!" Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela şi oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă şi într-însa era Sfântul Vasilevs cu o mulţime de ostaşi; şi a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: "Iată, vezi pe cel pe care îl cauţi! Deci, mâine de dimineaţă să-l iei pe el".

    Deşteptându-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetăţii, unde a găsit semnele acelea şi locul pe care în vis i-l arătase îngerul; şi îndată au văzut acolo nişte pescari dregându-şi mrejile pentru vânat şi a zis către dânşii Elpidifor: "Ce voiţi să vă dăm, numai să aruncaţi mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi şi orice veţi vâna al nostru să fie?" Pescarii s-au învoit şi au tocmit preţul. Deci, au aruncat sorţii, Elpidifor cu diaconii şi asupra căruia vă cădea mai întâi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorţul a căzut mai întâi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim şi n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorţi pe numele lui Partenie, dar şi pescuitul aceluia a fost zadarnic. După această a zis Elpidifor: "Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreajă şi nădăjduiesc spre El, că nu în deşert va fi încercarea aceasta".

    După ce au aruncat-o, pescarii au simţit greutatea în mreajă şi, zâmbind, au zis unul către altul: "Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decât al celorlalţi". Şi, trăgând afară mreaja la pământ, au văzut un trup de om mort; şi schimbându-şi cuvântul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decât al celor dintâi, vrând ca iarăşi să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor şi cei împreună cu dânsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar preţul cel tocmit să şi-l ia. Dar ei nu voiau să-şi ia preţul, deoarece nu pescuiseră peşte, ci trup omenesc. Însă, fiind siliţi de Elpidifor, l-a luat. Scoţând afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie şi cu lacrimi cuprinzându-l, îl săruta şi se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup şi aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup şi numai o însemnare de tăiere se vedea la dânsul şi bun miros ieşea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pânze curate, a închiriat o căruţă şi l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dânsul, l-au îngropat cu cinste, plângând mult după dânsul tot poporul creştin.

    Astfel s-a sfârşit pătimirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfârşit, marele Constantin, aflând de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creştinătate şi despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oştirii sale şi ajutorul lui Hristos chemându-l a plecat asupra lui Liciniu şi l-a biruit. Prinzindu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a şi murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu şi se întindea prin toată lumea slavă Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea şi închinăciunea de la toţi, în veci. Amin.


+ Sf Mc Chiril, Chindeu și Tasie din Axiopolis (Cernavodă)

În vremea prigoanelor venite asupra creştinilor la sfârşitul secolului al 3-lea şi începutul celui de-al 4-lea, în cetatea Axiopolis din Dobrogea (numită astăzi Cernavodă) trăiau mulţi mărturisitori ai lui Hristos. Dintre aceştia, unii au fost prinşi, chinuiţi şi osândiţi la moarte din porunca dregătorilor păgâni. Vechile martirologii îi amintesc la 26 aprilie pe Sfinţii Mucenici Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume au fost găsite pe inscripţiile descoperite în ruinele vechii cetăţi. Moaştele lor erau cinstite în această cetate, a cărei importanţă a crescut după ce persecuţiile au încetat. Alături de Sfinţii Chiril, Chindeu şi Tasie, vechile sinaxare mai pomenesc la Axiopolis şi alţi martiri: Acachie, Crispion, Dadas, Dion, Fausta, Felix, Saturnin, Victorin şi Zenon (la 10 mai); Heraclie şi Irineu (la 4 august) şi Hermes (la 18 octombrie). 



ARTĂ CULINARĂ - REȚETE PENTRU POSTUL PAȘTELUI

A.   PLĂCINTE, GUSTĂRI

Spanac în foi de plăcintă

·       1 kg spanac

·       2 linguri margarină

·       ½ kg foi de plăcintă

·       Sare piper măcinat

Spanacul fiert, scurs şi tocat se înăbuşe în margarină cu sarea şi piperul.

          Foile de plăcintă se ung cu ulei şi se împart în patru părţi, la fel şi spanacul.

          Se pune la marginea fiecărui grup de foi de plăcintă spanac sub formă de sul şi apoi se rulează foile, obţinând patru rulouri care se aşază în tava unsă cu margarină sau cu ulei şi se dau la cuptor la foc potrivit să se rumenească.

 

 

B.  SALATE

Salată verde

·       1 salată

·       30 g ulei

·       20 g oţet

·       Sare

·       1 legătură pătrunjel

·       2 roşii

·       1 ceapă

Se spală salata foaie cu foaie şi se pune într-un castron după ce a fost tăiată mărunt.

          Se spală, se curăţă şi se toacă ceapa; se pune peste salată.

          Se spală şi se taie roşiile feliuţe; se pun în castron.

          Se spală şi se toacă pătrunjelul şi se pune în castron.

          Se adaugă uleiul, oţetul diluat cu apă şi sarea.

          Se amestecă totul.

 

 

C.  SOSURI

Sos de ceapă, usturoi şi bulion

·       2 cepe potrivite

·       6 căţei usturoi

·       2 linguri bulion

·       75 g ulei

·       Sare

·       Piper

·       Cimbru

·       Boia dulce

Se curăţă, se spală şi se toacă ceapa şi usturoiul.

          Se pune uleiul într-o tigaie la încins peste care se adaugă ceapa şi usturoiul.

          Se lasă să se rumenească bine, apoi se sting cu bulion diluat cu apă şi se lasă să fiarbă 20 minute.

          Se adaugă condimentele, după gust.

          Este un sos universal pentru mâncăruri de legume.

          Azi îl utilizăm la iahnie de fasole.

 

 

D.  BORŞURI, SUPE, CREME DE LEGUME

Ciorbă oltenească de praz cu zeamă de varză

·       1,5 kg praz

·       300 g roşii

·       100 g morcovi

·       100 g albitură

·       100 g fidea de post (fără ou)

·       2 legături verdeaţă

·       50 g făină

·       200 g ulei

·       1,5 l zeamă de varză

·       Sare

Prazul se toacă mărunt şi se căleşte în ulei.

          Se adaugă zarzavatul tăiat julien şi se mai călesc împreună câteva minute.

          Se stinge cu apă şi se pune la fiert.

          Făina se rumeneşte într-o cratiţă cu restul de ulei, se stinge cu roşiile curăţate de coajă şi seminţe şi tăiate cuburi şi se adaugă la ciorbă.

          Când zarzavatul este aproape fiert se pune fideaua şi se mai fierbe cam 20 minute.

          Se adaugă zeama de varză ce a fost strecurată şi fiartă separat.

          Se potriveşte gustul de sare, iar la sfârşit se adaugă verdeaţa tocată.

 

 

E.   MÂNCĂRURI

Iahnie de fasole

·       400 g fasole boabe

·       Sos de ceapă, usturoi şi bulion (conform reţetei de mai sus)

Se lasă fasolea la înmuiat, după ce a fost aleasă şi spălată cu o seară înainte.

Se strecoară şi se pune la fiert cu apă şi puţină sare.

Se schimbă 2-3 ape în timpul fiertului.

Când fasolea este bine fiartă, se strecoară şi se opreşte o cană de zeamă.

Se amestecă fasolea cu sosul pregătit separat şi, la nevoie se mai adaugă din zeama reţinută.

Se lasă să fiarbă împreună 3 minute.

 

F.   DULCIURI

Desert din fructe crude

·       4 mere

·       1 pumn de stafide

·       4 linguri de zahăr

·       20 nuci măcinate

·       Lămâie

·       Frişcă vegetală

Se rad merele pe răzătoare fără coajă, se amestecă cu stafidele, zahărul, nucile măcinate, zeama de lămâie şi sucul de fructe.

          Compoziţia se pune în cupe şi se acoperă cu frişcă vegetală.

          Se serveşte rece.


TEATRU/FILM


CĂTĂLINA MURGEA



Biografie
Cătălina Murgea (n. 26 ianuarie 1941, București — d. 26 aprilie 2009, București)[1] a fost o actriță română de film, radio, scenă, televiziune și voce. Născută în București, Cătălina Murgea a absolvit IATC și a lucrat ca actriță de scenă, radio, film și televiziune. Actrița a fost recompensată cu premiul Gopo pentru cea mai bună actriță în rol secundar la prima ceremonie a Premiilor Gopo din 2015 pentru rolul Doamna Beneș din filmul Legături bolnăvicioase, regia Tudor Giurgiu. 

FILMOGRAFIE





VIRGIL ANDRIESCU

Virgil Andriescu
Date personale
Născut (84 de ani) Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațieactor Modificați la Wikidata
Prezență online
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Virgil Andriescu (n. 26 aprilie 1936, București) este un actor român.

,,Pana sa intru la actorie, m-am dus la Constructii Instalatii, unde am cazut cu succes. Un prieten, Facaianu il chema, care intrase la Belle Arte la Nicolae Grigorescu, imi zice: «De ce nu te-ai duce sa dai la Teatru?», si m-am dus si m-am inscris la Teatru. Mai erau zece zile pana la concurs, si a venit domnul profesor Cojar si m-a intrebat: «Dumneata ce faci? Poftim pe scena si spune-ne ce ai pregatit». «Domnule, nu am pregatit nimic.» «Ia iesi afara, la revedere!». Dupa mine a iesit o pustoaica si a zis «nene, te invat eu sa spui poezii», acum este una dintre marile noastre actrite, Agata Nicolau. M-a dus la Biblioteca Nationala si mi-a gasit ea trei poezii, «Timpul», «Vulpea si masca» de Esop si ceva de Alecsandri. Din 24 am intrat al 24-lea. Am intrat in Institut la clasa profesorului A. Pop Martian. Striga catalogul si intreaba cine e Andriescu Virgil. «Eu, domn' profesor». «Draga, ati avut nota nu stiu care dumneata si inca unu, si eu am inclinat pentru dumneata, pentru ca mi s-a parut ca esti mai prezentabil.»''

,,Am o sotie, Margareta Andriescu, o femeie extraordinara, care m-a inteles in cei aproape 40 de ani de cand suntem casatoriti. De-a lungul timpului am jucat destul de mult si am jucat spectacole cu roluri foarte mari, in general pentru ca am fost un temperament foarte vulcanic si prin structura eram puternic.''

A revenit pe scena teatrului Odeon in 2006: ,,Eu nu am mai jucat teatru din 2000. Am fost pentru o perioada de trei ani directorul Teatrului Ovidiu din Constanta si apoi nu am mai jucat teatru absolut deloc. Am facut cateva seriale de film pentru televiziune, dar teatru nu am mai jucat. Mi-era si foarte dor de scena, mi-era si frica. Cel mai tare mi-era frica sa nu ma lase memoria, ca nu o sa mai pot rezista publicului, care te si admira, dar te si pedepseste daca gresesti.''




BIOGRAFIE

Primul său rol în teatru a fost cel al lui Varlam din Omul cu mârțoaga de George Ciprian - reprezentație la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.[1]

FILMOGRAFIE

TEATRU



OVIDIU GOLOGAN


Sari la navigareSari la căutare
Ovidiu Gologan
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Constanța, România Modificați la Wikidata
Decedat (69 de ani) Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania (1965–1989).svg România Modificați la Wikidata
Ocupațieoperator imagine Modificați la Wikidata
Prezență online
Identificator titlu IMDb
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Ovidiu Gologan (n. 14 mai 1912, Constanța - d. 1972) a fost un cineast român care a lucrat ca operator și director de imagine de film. El a fost directorul de imagine al filmelor Moara cu noroc (1955) și Pădurea spânzuraților (1964)[1].

La 1 iunie 1946, operatorul Ovidiu Gologan a filmat momentul executării la închisoarea militară Jilava a mareșalului Ion Antonescu și a trei dintre principalii săi colaboratori: profesorul Mihai Antonescu, viceprim-ministru și ministru de externe, profesorul Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, și generalul Constantin Z. Vasiliu, comandantul Jandarmeriei Române. Materialul a fost filmat pe o peliculă de 35 mm și confiscat imediat de Securitate.[2]


"Ovidiu Gologan şi-a început biografia artistică în 1936, ucenicind alături de Amedee Morin şi Iosif Bertok, pentru a debuta în documentar în 1940 (Derbiul de la Băneasa); a devenit apoi reporter de război şi coautor la filmele România contra bolşevismului şi Războiul nostru sfânt, pentru ca în 1946, la 1 iunie, să fie singurul operator care va filma executarea Mareşalului Antonescu. Artist polivalent, Ovidiu Gologan are o filmografie considerată de biograful său „impresionantă” nu numai prin varietatea subiectelor, ci mai ales prin numărul extrem de mare de filme pe al căror generic apare nurnele său în calitate de asistent, scenarist, regizor şi operator". (Călin Stănculescu)

Trivia

  • Marele Premiu ACIN i-a fost decernat „pentru întreaga sa activitate artistică și contribuția sa la dezvoltarea artei cinematografice românești.”
  • În 1998, în cadrul seriei "Centenarul cinematografului românesc" iniţiată de Uniunea Cineaştilor, apare monografia "Ovidiu Gologan" de Corneliu Medvedov - vezi Cinetipar.
Ovidiu Gologan despre crezul său estetic:
„Lumina reprezintă un mijloc tot atât de important ca și culoarea. Fără lumină nu poate exista culoarea. Fiecare proiector este un instrument într-o orchestră. Și după cum într-o orchestră toate instrumentele trebuie să rezolve o partitură, tot așa și lumina trebuie să «cânte» într-o armonie deplină. Este și aceasta, dacă vreți, o simfonie. (...) Pentru că întotdeauna am văzut o interdependența între lumină, culoare și muzică. Corelația dintre strălucirea luminii și a umbrei (da, da, are și umbra strălucirea ei aparte!), armonizarea petelor de culoare și a reflexelor, nu poate fi rezolvată decât printr-un raport corect între lumină și culoare. lar culoarea, ca și muzica, aprofundează ambianța, subliniază atmosfera unui episod sau al altuia, devenind starea lăuntrică a personajelor”.


FILMOGRAFIE

Director de imagine



POEZIE; GÂNDURI PESTE TIMP


VICENTE ALEIXANDRE


Biografie

Medalia Premiului Nobel
Vicente Pío Marcelino Cirilo Aleixandre y Merlo (n. 26 aprilie 1898 - d. 13 decembrie 1984) a fost un poet spaniol, membru al generației '27, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1977).
Principalele caracteristici ale poeziilor sale suprarealiste sunt: folosirea metaforei stranii, cultivarea versului liber și subtilitatea tehnicii.
Vicente Aleixandre s-a născut la Sevillia la 26 aprilie 1898. Copilăria și-a petrecut-o însă la Málaga. La vârsta de unsprezece ani se stabilește, împreună cu părinții și cu sora sa, la Madrid, unde are să locuiască aproape tot restul vieții. A urmat o școală comercială și Dreptul, după care a predat timp de doi ani lecții de legislație comercială. S-a angajat ca funcționar la o companie de căi ferate, dar sănătatea sa șubredă l-a obligat, în 1925 la orice activitate, în afară de cea literară, pe care nu o mărturisise nimănui. S-a retras doi ani la țară, unde își cunoaște "colegii de generație", între care Damasco Alonso. Acesta a avut o influență hotărâtoare asupra formației sale poetice [6]. În această perioadă a prins contur prima sa carte de poeme Ambito, publicată în 1928 și a avut loc debutul său literar în "Revista de Occidente".

OPERA

  • 1928: Incintă („Ámbito”);
  • 1932: Spade ca buzele („Espadas como labios”);
  • 1935: Distrugerea sau iubirea („La destrucción o el amor”);
  • 1944: Umbra paradisului („Sombra del paraíso”);
  • 1954: Istoria inimii („Historia del corazón”);
  • 1962: Într-un vast domeniu („En un vasto dominio”).

Poezii:

Soarele - Vicente Aleixandre

Uşoară, aproape fără povară
sandaua. Urmă de picioare
fără carne. Singurateca zeiţă
cere unei lumi planta,
pentru trupul ei, solară
înălţime.Nu spuneţi
păr; păr în flăcări.
Spuneţi sandală, uşoară
urmă de picior; nu spuneţi
numai pământ, dulce pir
troznind în această străfulgerare
atât de suav încât îl adoră
călcându-l. O, simte-ţi
lumina, grava ta atingere
solară! Aici,simţindu-te
pământul e cer. Şi luceşte.


Surioara - Vicente Aleixandre

Avea un nas cârn, şi era subţire.
Cu câtă plăcere alerga pe nisip! Şi intra în apă
şi nu se speria niciodată.
Plutea prin apă ca-n elementul ei natural,
de parcă valurile ar fi purtat-o spre ţărm
din depărtare aruncând-o încoace, nevinovată în spuma apei,
cu ochii deschişi spre lumină.
Atunci alerga cu valul pe nisip şi râdea,
râs de copil în râsul mării,
se ridica, udă, atât de mică
de părea să fi ieşit în acea clipă dintre vâlvele scoicii
şi se -ndrepta spre uscat:
un dar al valurilor.

Îţi aminteşti?
Povesteşte-mi despre câte sunt pe fundul mării.
Spune-mi, spune-mi, o rugai.
Nu-şi amintea de nimic.
Şi râzând intra din nou în apă
şi se culca supusă pe valuri.

Traducere Petre Stoica

Umbra finală
poezie [ ]
Traducere în limba română de Ion Hadârcă


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de  [Vicente_Aleixandre ]


Ideea oarbă, suflet adumbrit,
Pe cine-am sărutat acum, pe cine?
Pe-un suflet sau pe-un boț fără lumine,
Pe-un os ce toată vlaga mi-a-ngițit?

Acum eram de patimi pârjolit,
Acum sălta și inima din mine
Și iată din pârjol numai ruine
Abia mocnind și ele-n asfințit.

Sub brațul meu ca secera-ndoită,
Sub pieptul meu jucând ca un mister,
M-ai dus cu tot cu sânge în ispită...

O, noapte! În nimica nu mai sper.
Nu-mi minte simțul clipa rătăcită
Și umbra cade peste efemer.



ȘTEFAN AUGUSTIN DOINAȘ


Biografie
Ștefan Augustin Doinaș (n. Ștefan Popa, 26 aprilie 1922, Cherechiu, județul Arad - d. 25 mai 2002, București) a fost un poet, eseist, traducător, deținut politic, academician, și politician român, senator în legislatura 1992-1996, ales în municipiul București pe listele partidului Alianța Civică. Senatorul Ștefan Popa l-a înlocuit pe senatorul decedat René-Radu Policrat de la data de 22 februarie 1993. În cadrul activitǎții sale parlamentare, Ștefan Popa a inițiat două propuneri legislative.

Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din județul Arad (interbelic), "într-o casă de oameni înstăriți" (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Șimăndan).[1]
Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului ("Pe vremea represiunii comuniste părinții mei au fost declarați chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 [[Hectar|hctare] de pământ!").[1]
Viitorul poet urmează școala primară în satul natal ("în satul meu se făcea o școală extrem de serioasă..."), iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad (care "avea un extraordinar director, pe Ascaniu Crișan, profesor de matematici").[1]
Profesorul de română care îl cucerește pe tânărul venit de la țară este Alecu Constantinescu (tatăl dramaturgului Paul Everac).
Încă din liceu, Ștefan Augustin Doinaș citește poezie ( Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coșbuc, dar și Tudor Arghezi, Ion Barbu, Stephane Mallarmé, Paul Valéry) și critică de poezie ("mențiunile critice ale lui Perpessicius... ... alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu").
În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară - și se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și Filosofie.
În anul 1944 se transferă la această facultate, unde îi are ca profesori pe Lucian Blaga, la istoria culturii, pe Liviu Rusu, la estetică, pe D.D. Roșca, la istoria filosofiei și la filosofia generală. Activează în cadrul Cercului literar de la Sibiu, alături de Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ion Dezideriu Sîrbu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu ș.a.
În 1948 absolvă facultatea și se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu și, în continuare, la Gurahonț, cheltuind în total cu profesoratul șapte ani (în această perioadă scrie o piesă de teatru, Brutus și fiii săi, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei etc.).
În 1955 renunță la învățământ și se stabilește la București, unde îi reîntâlnește pe unii dintre "cerchiști". Împreună cu ei își face iluzia că, după moartea lui Stalin și venirea la putere în URSS a lui Hrușciov, se va produce și în România un "dezgheț".
Trăiește din stilizări și reușește să publice și câte ceva din textele proprii, iar la 1 ianuarie 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenției lui Radu Stanca.
Arestat la 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare "pentru omisiune de denunț". ("... în redacția revistei Teatru - unde mă aflam cu I. D. Sîrbu - a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe ... După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! [...] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.") [necesită citare]
La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivașcu îl angajează la revista Lumea.
Din 1969 începe să lucreze în redacția revistei Secolul XX (al cărei redactor-șef va deveni în 1992). A fost, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei Secolul XX, apoi președintele fundației cu același nume, care s-a transformat în Secolul 21. Publică numeroase cărți - de poezie, de critică literară - și traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ținută intelectuală și printr-o atitudine demnă în raport cu autoritățile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.
În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul T de la Trezor.
Imediat după moartea sa, soția sa, fostă prim balerină a Operei Române, Irinel Liciu, se sinucide.
A debutat în 1939, cu o poezie, în Jurnalul literar, câștigând apoi, cu volumul Alfabet poetic, în 1947, premiul Eugen Lovinescu. Volumul însă nu a mai apărut, din cauza instaurării comunismului, eveniment tragic ce l-a trimis în spatele gratiilor, pentru convingerile sale, și pe poet.
Ștefan Augustin Doinaș a reușit să debuteze în poezie abia în 1964, cu volumul Cartea mareelor, cuprinzând poeme preluate dintr-un volum mai vechi, rămas nepublicat, Alfabet poetic, dar și versuri de dată recentă, marcate de concesii făcute ideologiei oficiale (care reprezintă însă o excepție în creația sa). Volumul marca tranziția poeziei sale de la baladă la o poezie mai cerebrală.
A teoretizat alături de alți poeți membri ai Cercului literar de la Sibiu (în special, Radu Stanca) estetica baladei în poezie. În timpul studenției clujeano-sibiene din anii războiului, a fost unul dintre membrii de seamă ai Cercului Literar de la Sibiu și a semnat chiar "Manifestul" acestuia, care a apărut în ziarul Viața în 1942.
Alte volume publicate: Omul cu compasul (1966), Seminția lui Laocoon (1967), Papyrus (1974). Abia în 1978 reușește să-și publice volumul Alfabet poetic. Mai publică Hesperia (1979) și Foamea de UNU (1987), înainte de anul de răscruce 1989. Interiorul unui poem și Psalmii sunt câteva dintre semnele poetice pe care ni le-a trimis în anii din urmă.
Ștefan Augustin Doinaș este și autorul unor cărți de eseuri și reflecții pe marginea poeziei românești și a poeziei în general: Lampa lui Aladin (1970), Poezie și moda poetică (1972), Orfeu și tentația realului (1974), Lectura poeziei (1980). Cel mai cunoscut poem al său, unul dintre cele mai[formulare evazivă] frumoase scrise vreodată în limba română, este Mistrețul cu colți de argint. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992.

Poezie

  • Cartea mareelor, Buc., EPL, 1965
  • Omul cu compasul, Buc., EPL, 1966
  • Seminția lui Laokoon, Buc., Tin., 1966
  • Ipostaze, Buc., Tin., 1967
  • Alter ego, Buc., CR, 1970
  • Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte, Buc., CR, 1972
  • Papirus, Buc., CR, 1974
  • Anotimpul discret, Buc., Em., 1975
  • Hesperia, Buc., CR, 1979, Poeme, Buc., CR, 1983
  • Vânătoare cu șoim, Buc., CR, 1985
  • Interiorul unui poem, Buc., CR, 1990
  • Arie și ecou, 1991
  • Lamentații, 1993
  • Aventurile lui Proteu, Buc., Hum., 1995
  • Alexandru refuzînd apa
  • Poetul si marea

CRITICĂ LITERARĂ ȘI ESEISTICĂ

  • Lampa lui Diogene, BUC., EPL, 1970
  • Poezie și modă poetică, Buc., Em., 1972
  • Orfeu și tentația realului, Buc., Em., 1974
  • Lectura poeziei, Buc., CR, 1980
  • Măștile adevărului poetic, Buc., CR, 1992
  • Poeți români, Buc., Em., 1999.

Literatură pentru copii

  • Povești cum altele nu-s, Buc., IC, 1974
  • Povestea celor zece frați, Buc., IC, 1976.

Teatru

  • Brutus și fiii săi, tragedie, 1996.

Proză

  • T de la Trezor, proze, Buc., Ed. Fundația Culturală "Secolul 21", 2000.

Antologii

  • Versuri, Buc., Em., 1972,
  • Versuri, Buc., Alb., col. "CMFP", 1973,
  • Alfabet poetic, pref. de Aurel Martin, Buc., Min., col. "BPT", 1978,
  • Locuiesc într-o inimă, Buc., Mil., 1978,
  • Foamea de unu, Buc., Em., 1987,
  • Născut în Utopia, pref. de Gheorghe Grigurcu, ilustr. de Geta Brătescu, Buc., FCR, 1992, Poezii, Buc., Ed. Vitruviu, 1996.
A fost tradus în franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, macedoneană, sârbă, slovenă, bulgară, maghiară.
  • Prezent și antologia germană: Streiflicht, Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik, ins Deutsche übertragen von Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994, ISBN 3-9803871-1-9

Traduceri

A tradus din marii poeți ai lumii, începând cu Faust de Goethe și continuând cu poemele lui Hölderlin, Stephane Mallarmé, Gotfried Benn și Paul Valéry.

Poezii: 

Amanta - Ştefan Augustin Doinaşa

Ametitoare, alba stalactita
care sustine bolta unui gand
cu trupul ei de raze, spumegand,
cu gura tragica si razvratita;

profil de-argint, ca marea-ntr-un intrand,
de unde praguri tot mai sus invita
spre-o alta lume, furtunos invita
din maluri si azururi, rand pe rand;

orgolioasa de singuratate,
tiranica, nascuta in delir,
rivala-n straluciri cu orhideea;

asa mai bantuie cu voluptate
punand pe fruntea mea stigmat si mir
amanta fara patima, Ideia.

Cheia - Ştefan Augustin Doinaşa

el nu ştia ce broască are cheia
dar era domn aşa se prenumea
el deschidea şi închidea de-aceea
a vrut s-o vîre şi-n urechea mea

el era tare dornic să deschidă
-e cheia viselor! l-am lămurit
am mai păstrat sub ea ca-ntr-o firidă
partea din mine care n-a murit

el nu ştia deloc virtutea cheii
dar era domn avea curteni destui
-deschideţi-l! strigau în jur lacheii
aceasta-i cheia nebuniei lui!

el m-a deschis şi iată-mă: dovadă
a ce n-a vrut s-audă şi să vadă

Noaptea de mai - Ştefan Augustin Doinaş

Plăsmuiri din basme
M-au împresurat?
Aripi de fantasme
Poate-au scuturat

Aur peste ele?
Cine dete, oare,
Strai de sărbătoare
Gândurilor mele?

Stau încremenit —
Parcă niciodată
N-am mai pomenit
Noapte-așa-nstelată,

Floare de cireș
Mai strălucitoare,
Tril mai fără greș,
De privighetoare!
Luna iese-acum

Și-n albastra noapte
Ninge-argint pe drum,
Umple tot de șoapte;

Adâncite-n vis
Florile grădinii,
Gingașul narcis,
Iasomia, crinii,
Trandafirii-nvolți,

Sub catapeteasma
Uriașei bolți,
Își unesc mireasma;
Taine din povești

Murmură-n fântână…
Unde zăbovești,
Dulcea mea stăpână?
Tremură de dor

Gândurile mele:
Nu te-nduri de ele
Tu, stăpâna lor,
Care-n orice floare

Pui un curcubeu —
Tu, surâzătoare
Rază-n plânsul meu?

Acum - Ultima poezie a lui Ștefan Augustin Doinaș - Ştefan Augustin Doinaş

Acum, că mi-a fost dată la o parte
albeața de pe ochi, aceea care
mă făcea să nu mai văd adevărul,
pot să aștept în deplină liniște.

Clipele și-au recucerit nisipul
uitat în clepsidră, iar sicofanții
au devenit de prisos. În suflet mi
s-au limpezit strigăte de uimire.

De multă vreme trebuia să aibă
loc apocalipsa. Dar uguitul
câtorva guguștiuci a-ntârziat-o.

Acum tronurile așteaptă pustii.
Un fulger brusc îmi oferă-n zigzag o
scăriță pe care încep să cobor.


CITATE:
1. Scormonea cu coarnele prin astre.
2. Golul cel veșnic din inima plinului învață golul să zboare.
3. Eminescu a fost şi rămâne cea mai copleşitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc atunci când se alimentează din adâncimile fertile şi insondabile ale unui fond autentic.
4. Cultura este singurul climat  care poate asigura dezvoltarea omului individual.
5. Baza oricărei formaţii intelectuale, civice, morale, trebuie pusă în anii şcolii primare.

VASILE VOICULESCU


Sari la navigareSari la căutare

Vasile Voiculescu
Vasile Voiculescu.jpg
Vasile Voiculescu
Date personale
Născut[1][4] Modificați la Wikidata
Pârscov, Buzău, România Modificați la Wikidata
Decedat (78 de ani)[1][4] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (cancer) Modificați la Wikidata
PărințiCostache Voicu
Sultana Hagiu
Frați și surorișase : Filipache, Maria, Irina, Florica, Ana, ?
Căsătorit cuMaria Mittescu
Copii
  • Martha Elisabeta (1 aprilie 1911 - 5 aprilie 1994, Paris)
  • Olga-Sultana (13 iulie 1912 - 16 februarie 1983, Paris)
  • Radu Ilie Vasile (28 mai 1914 - 12 noiembrie 1996)
  • Ion (16 mai 1916 - 23 octombrie 1973)
  • Gabriela - Michaela (8 noiembrie 1920)[3]
CetățenieFlag of Romania (1952–1965).svg România Modificați la Wikidata
Etnieromâni Modificați la Wikidata
Religieortodoxă
Ocupațiemedic, poet, dramaturg, prozator
PseudonimV. Voiculescu
Limbilimba română[2]  Modificați la Wikidata
StudiiLiceul Gheorghe Lazăr
Facultatea de Litere București
Facultatea de Medicină
Activitatea literară
Activ ca scriitorPerioada interbelică
Mișcare/curent literartradiționalism, modernism, expresionism, Rugul Aprins
Specie literarăpoezie, dramaturgie, proză
Operă de debut1912 - cu poezia „Dorul” în „Convorbiri literare”
1916 - volumul „Poezii”
Opere semnificative„Din țara zimbrului”, „Poeme cu îngeri”
Note
Premii1917 - Steaua Romaniei cu spade
1918 - Premiul Academiei pentru volumul „Din țara zimbrului și alte poezii”
1924 - Crucea Meritul Sanitar cl.I
1941 - Premiul Național de poezie
Logo of the Romanian Academy.png Membru post-mortem al Academiei Române
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. , Pârscov, Buzău, România – d. , București, România) a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator.

DATE BIOGRAFICE

Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, și al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Școala a început-o în satul Pleșcoi, Buzău în 1890. Cursul primar l-a absolvit la Buzău. A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” și apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din București. Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.

Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 - 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.

S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.[5]

Vasile Voiculescu a murit în anul 1963. La Pârscov există Casa Memorială Vasile Voiculescu.

POETUL, DRAMATURGUL ȘI PROZATORUL

Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie în curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Înclinația spre teluric și elementar, spre sentimentul religios, este transpusă în simboluri și alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Nașterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezențe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.

Devine medic și doctor în medicină la București, ține la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris se amplifică. A scris și povestiri fantastice. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, ambele volume de povestiri; romanul Zahei orbul și Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viața literară, iar din dramaturgie între altele: Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.

În 1941 i-a fost conferit Premiul Național de poezie.

MATURITATEA ȘI BĂTRÂNEȚEA

A fost timp de patru ani deținut politic în închisorile comuniste (1958 - 1962). A fost condamnat din eroare judiciară alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.)

Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic,[judecată de valoare] din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare ...”. Creațiile au fost elaborate între 1954 - 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului și infernului iubirii", conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.

În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34).

POSTERITATEA

În 1993 Vasile Voiculescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.[6]

OPERA

Poezie

  • Poezii (1916)
  • Din țara zimbrului,(1918)
  • Pârga, Editura Cartea românească, (1921)
  • Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)
  • Destin, Editura Cartea românească, (1933)
  • Urcuș (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1937)
  • Întrezăriri (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1939)
  • Veghe (1943)
  • Poezii. Publicate postum. București, Editura pentru literatură, 1964.
  • Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. (Creații publicate postum). București, Editura pentru literatură, 1964.

Proză

  • Șarpele Aliodor , nuvelă fantastică. 1947
  • Capul de zimbru, nuvele postume. Vol. I. București, Editura pentru literatură, 1966
  • Ultimul berevoi, nuvele postume,Vol. II. București, Editura pentru literatură, 1966
  • Zahei orbul, (roman elaborat între 1947- 1958) publicat postum. București, Editura pentru literatură, 1966
  • Zahei orbul. Cluj, Editura Dacia, 1970.

Dramaturgie

  • Duhul pământului (conține piesele Umbra și Fata ursului)
  • Demiurgul, 1943
  • Gimnastică sentimentală, 1972
  • Pribeaga

GALERIE

  • Sultana Voicu, gravidă cu viitorul scriitor Vasile Voiculescu, în 1884

    •  

  • Casa natală Vasile Voiculescu din Pârscov

    •  

  • Student (1902)

    •  

  • Maria Mitescu, viitoarea soție a lui Vasile Voiculescu, în 1908

    •  

  • Cu soția la un an de la căsătorie (11 februarie 1911)

    •  

  • La mobilizarea din 1916

    •  

  • Medic de plasă

    •  

  • Medic la Domeniile Coroanei

    •  

  • Cu Iancu Ioachimescu în Cișmigiu (1930)

    •  

  • De vorbă cu Tudor Vianu

    •  

  • Cu rudele sale în împrejurimile satului Pârscov (1937)

    •  

  • Soția lui Vasile Voiculescu

    •  

  • La căsătoria Martei, una dintre fiicele sale

    •  

  • Redactor la Radio București

    •  

  • Cu Daniela în Parcul Operei din București

    •  

  • Pe patul de moarte (1963)


Poezii:

Iubire îmbătrânită

De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă,
Își ia de-acum toiagul și pleacă-ncet spre schit,
Cu silă smulge-i floarea ce-n mâna ei se roagă
Și țăndări fă oglinda în care s-a privit;

Sfâșie-i lung hlamida, despoaie-o de inele
Și-i zvârle-n foc condurii cu aur la călcâi.
Ucide-n cuib perechea de sure turturele
Ce v-a-ngânat sărutul în zilele dintâi;

Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară:
Când va veghea în miezul tăcerii din chilii
La iezere de apă cu negură și seară,
Din sloiul ei să-și toarne urâtului făclii.

Din volumul "Destin", 1933


Noapte de martie

Se face moină-n suflet, cu pâcla-mpovărată;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Și inima, hrănita, pornește rar să bată,
Cu sânge alb de visuri și de melancolii...

La geamul meu stă noaptea și vrea să intre-n casă,
În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,
Mă scol și suflu-n gânduri și-n noaptea mea-i fac loc.

Ea intră și târăște alaiul tot afară:
Se umflă-n mine ape, trec turme de țigăi
Și aburii lăuntrici iau chip de primăvară,
Cu sâni rotunzi de măguri și coapse moi de văi.

Sosesc, scăpați și teferi din cușcile-ntristării;
Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,
Și șesurile minții, miriștile uitării
Le-mprourează iarba cu mii de gânduri verzi.

Pe dealurile vremii iernează neaua încă;
Dar cântă gura dulce a vântului de sud,
Momită, gheața-și crapă pleoapa ei de stâncă,
Surâde și pe gingeni și-a prins sărutul crud.

Când pururi veșnicia vorbește numa-n șoapte,
De unde-atâta foșnet și susure și sfadă?
Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte
Și-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă.

Din volumul "Poeme cu îngeri", 1927


Strofe pentru o fată

Știu de ce ești albă și nepăsătoare...
Carnea ta e suflet înghețat; de ger,
Aburii stau încă țurțuri și ninsoare
Toată dimineața zilei lui prier.

Gerul dimineții și-al copilăriei
Dăinuiește-n tine, dezmorțit puțin...
Sânii duri, doi țurțuri, spun din crețul iei
Prourul vieții rece și senin.

Carnea ți-e de suflet, sufletul de carne,
Unul și același sloi, de ce să-l rup?
N-a-nceput în aburi gheața să se-ntoarne,
Albă, numai suflet, suflet încă trup!...

Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară,
Moleșită-n zâmbet, sau în lacrimi noi,
Toată amintirea strânsă-n carnea clară
Aburind, sui-va sufletul înapoi...

Izvorăsc din carne sufletele oare?
Știu atât, că dacă astăzi ești de stei,
Carnea-nduioșată și-atotștiutoare
Îți va face-un suflet din topirea ei.

Din volumul "Poeme cu îngeri", 1927

Vasile Voiculescu - citate

1. Tăcerea înaltă cădea iar peste ei, ca o vietate neagră, strivitoare, alături de singurătate, cealaltă spăimântătoare dimensiune a nemărginirii...

2. Dragoste

E ceasul vechi al dragostei, e seara,
Si, dand sa intru, stau infiorat:
Inaltul plop la porti m-asteapta iara,
Dar toamna purpurie l-a schimbat
In galben stalp palpaitor de para,
Ce freamata, de vanturi zbuciumat.
3. Melancolie
Se face moina-n suflet, cu pacla-mpovarata;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Si inima, hranita, porneste rar sa bata,
Cu sange alb de visuri si de melancolii ...
4. Oglinda
Nu-i nimeni in odaia tanjitoare.
Oglinda-n podini si-a holbat privirea.
Perdelele lungi tin calea catre soare ...
Paianjenii si-au intrerupt urzirea.
5. Suferinta
Zadarnic firea ma striveste
Mereu sub aspra-mi suferinta,
In mine pururi incolteste,
Mai viu, obsteasca nazuinta.
6. Uitare
Sosesc, scapati si teferi din cuscile-ntristarii;
Cocorii bucuriei, solia-ntaiei berzi,
Si sesurile mintii, miristile uitarii
Le-mproureaza iarba cu mii de ganduri verzi.
8. Îndemnul îngerului adevărat e întotdeauna lupta. Numai satana e ispita, vrajă de câştig uşor asupra a tot ce cuprinzi cu ochii.



 MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT


GEORGE DRAGA


Sari la navigareSari la căutare

George Draga (n. 26 aprilie 1935, Aldești, județul Arad - d. 3 octombrie 2008, Brașov) a fost un compozitor român contemporan.

George Draga, 2007

BIOGRAFIE

A studiat la Liceul Militar Muzical (1946-1954) cu Hans Hoerath și Dumitru Văsescu (clarinet), Alexandru Teodorescu și George Manoliu (vioară), Constantin A. Ionescu (teorie-solfegii), Anastasie Danu (armonie), Ion Totan (teoria instrumentelor-orchestrație); Conservatorul din București (1957-1963) cu Victor Iușceanu (teorie-solfegii), Ion Dumitrescu (armonie), Nicolae Buicliu (contrapunct), Anatol Vieru (compoziție-orchestrație), Alexandru Pașcanu (teoria instrumentelor), Tudor Ciortea (forme muzicale), Zeno Vancea (istoria muzicii), Tiberiu Alexandru și Emilia Comișel (folclor), Dumitru D. Botez (dirijat cor), Madeleine Cocorăscu (pian auxiliar).

Activitate

Din 1963 până în 1993 a fost redactor la revista Muzica a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. În această calitate a publicat analize ale unor creații ale compozitorilor: Aurel Stroe, Ștefan Niculescu, Tiberiu Olah, Wilhelm Berger, Cornel Țăranu, Zeno Vancea etc. și a susținut conferințe muzicale în diferite orașe ale țării. Din 1993 până în 1998 a fost muzeograf la Muzeul „George Enescu” unde, printre altele, a realizat majoritatea fișelor creației lui George Enescu.

În 1969 a obținut Premiul Uniunii Compozitorilor pentru Uvertura de concert nr. 1 (pentru lucrări de mici dimensiuni).

Creații

[[:File:|12 Marșuri de Concert]]
[[File:|220px|noicon|alt=]]

14 simfonii; Uverturile de concert nr. 1, 2 si 3; Heterofonii'; 2 Rapsodii'; 'Missa deconcert'; 'Preludiu pentru orchestră de coarde și cvintet de suflători; Muzică de concert; poemul simfonic Sarmizegetusa;Serenada pentru Corn si orchestra, șase, cantate (printre care 'Imn Patriei', 'Cantata de Crăciun, Cantata de Anul Nou, 'Cantata' 'lirică', 'Cantata' 'rustică); Concerte pentru diferite instrumente (vioară, flaut, fagot, flaut); trei cvartete de coarde; suite de dansuri (jocuri) populare din diferite zone ale țării (Maramureș, Bihor, Banat, Crișana, Transilvania, Brașov); 12 Marșuri pentru fanfară, ulterior orchestrate pentru orchestră simfonică; muzică corală (Cântece din Năsăud, Floarea soarelui – 12 Coruri pe versuri de Monica Pillat, Cântece din Maramureș, Colinde maramureșene, volumele de coruri: "Dragu-mi la veselie…", "Vino, bade, joi la noi…", "Badea-i cu două drăguțe…", Coruri bărbătești); 12 Psalmi pentru voce și pian; 12 Cîntece populare pentru voce și pian Dansuri din Transilvania,pentru orchestra (august, 2005); Dansuri din Banat (august, 2005); Simfonia a VI-a (august, 2005); Cantata de Crăciun II, pentru cor mixt și orchestră (august, 2005); Divertisment în stil clasic, pentru orchestră (noiembrie, 2005); Concert pentru orchestră de coarde (noiembrie, 2005); Cvartet de coarde nr.3 (noiembrie, 2005); Cvartet pentru flaut, oboi, clarinet și fagot (noiembrie, 2005); "Badea-i cu două drăguțe", coruri mixte (decembrie, 2005); Simfonia a VII-a (16 ianuarie 2006); Dansuri din ținutul Aradului, pentru orchestra (1 ianuarie 2006); 12 Marșuri de concert, pentru orchestră (februarie, 2006); Dansuri românești din zona Brașovului, pentru orchestră (februarie, 2006); Cantata rustică, pentru cor mixt și orchestră (februarie, 2006); Cantata lirică, pentru cor mixt și orchestră (martie, 2006); Simfonia a VIII-a (mai, 2006); Jocuri din Bihor I, pentru orchestră (iunie, 2006); Coruri bărbătești II (iunie, 2006); Jocuri din Bihor II (iunie, 2006); Simfonia a IX-a (21 iulie 2006); Simfonia a X-a (29 octombrie 2006); Concertino pentru vioară și orchestră (noiembrie, 2006); Cântece populare pentru voce și orchestră (noiembrie, 2006); Jocuri din Bihor III, pentru orchestră (noiembrie, 2006); Concert pentru flaut și orchestră (decembrie, 2006); Lieduri pe versuri de Monica Pillat (decembrie, 2006); Concert pentru fagot și orchestră (27 decembrie 2006); Concert pentru oboi și orchestră (6 februarie 2007); Rapsodie pentru corn și orchestră (aprilie, 2007); Dansuri din Transilvania II, pentru orchestră (aprilie, 2007); Fantezie pentru pian și orchestră (mai, 2007); Dansuri din Transilvania III, pentru orchestră (iunie, 2007); Variațiuni pe o temă de Haendel, pentru orchestră (23 iunie 2007); Variațiuni pe o temă de Orlando di Lasso, pentru orchestră (4 iulie 2007); Variațiuni pe o temă de Palestrina (11 iunie 2007); Variațiuni pe un imn de Sabin Drăgoi, pentru orchestră (23 iulie 2007); Variațiuni pe un vechi colind românesc, pentru orchestră (15 decembrie 2007); Uvertura de concert nr.3 (septembrie, 2007); Simfonia a XI-a (15 decembrie 2007); Simfonia a XII-a (23 aprilie 2008); Sonata a II-a pentru pian (10 iulie 2008); Simfonia a XIII-a (20 iulie 2008); Simfonia a XIV-a (5 septembrie 2008).



VITALIE ADVAHOV

Vitalie Advahov
Date personale
Născut18 ianuarie 1978
 Republica Moldova Cahul, Republic Moldova
Cahul, URSS Modificați la Wikidata
PărințiVasile Advahov, Agafia Advahov
Frați și suroriVasile Advahov
Căsătorit cuDiana Advahov
CopiiCristian Advahov, Cătălin Advahov, Ana Maria Advahov
CetățenieFlag of Moldova.svg Moldova
OcupațieMuzician, Compozitor, Producător
Activitate
StudiiAcademia de Muzică, Teatru și Arte Plastice  Modificați la Wikidata
Gen muzicalClasică, Populară
Instrument(e)Acordeon, Pian,
Ani de activitate2002-prezent
Interpretare cuOrchestra Fraților Advahov
Prezență online
Site web
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Vitalie Advahov s-a născut pe 18 ianuarie în anul 1978 în Cahul, Republica Moldova. Activitatea sa de bază, alături de fratele său Vasile, este de conducător artistic al Orchestrei Municipale condusă de Frații Advahov, de compozitor și interpret de muzică populară și clasică. Cariera muzicală și-a inceput-o de la frageda vârsta de 7 ani. Primii ani de studii Vitalie și i-a petrecut la Cahul, apoi la liceul Ciprian Porumbescu(fosta instituție de învățământ Eugen Coca) unde a studiat acordeonul. După absolvirea conservatorului din Chișinău, au pus împreună cu fratele său bazele tarafului fraților Advahov, care ulterior a obținut statut de Orchestra având peste 30 membri. Orchestra se bucură de un adevărat success atât în țară cât și peste hotarele ei, având colaborări cu diverși interpreți de muzică populară și usoară, cât și colaborări inedite cu orchestre de muzică simfonică sau colective rock.


BIOGRAFIE

Vitalie Advahov s-a născut pe 18 ianuarie 1978 în Cahul, Republica Moldova, în familia lui Vasile și a Agafiei Advahov. Tatăl a fost și primul lor ghid în lumea muzicii, rămânând cel mai exigent critic. Lui Vasile și fratelui său Vitalie nu li s-a impus să se facă muzicieni, totul s-a întîmplat parcă de la sine ‒ „chemarea sângelui lăutăresc”. Și-au urmat studiile muzicale departe de casă ‒ întâi au fost elevi la Liceul „Ciprian Porumbescu”, apoi a urmat Academia de Muzică, Teatru și Arte Platice „Gavriil Musicescu”, facultatea muzică clasică. Cât au fost liceeni, Vitalie și fratele său Vasile au fost membri ai Orchestrei „Mugurașii”, condusă de Gheorghe Banariuc.

În prezent, orchestra în care activează are o activitate concertistică fructuoasă și se bucură de succes din partea publicului. Orchestra Fraților Advahov colaborează cu interpreți atât din Republica Moldova cât și de peste hotarele ei și pleacă frecvent în turnee prin Republica Moldova, România, Bulgaria, Franța, Italia, Azerbaidjan și alte țări.

Anii Copilăriei

Vitalie Advahov s-a născut in familia lui Vasile si a Agafiei Advahov, tatăl lor fiind originar din Gotești, iar mama ‒ din Cârpești, raionul Cantemir. Ambii părinți erau profesori la Școala Pedagogică din Cahul. Vasile Advahov preda acordeonul și conducea mai multe grupuri de orchestre. În 1978, tatăl lor a absolvit Institutul de Arte de la Chișinău, clasa acordeon și dirijat de orchestră. Imediat după aceasta, a format o orchestră în care a adunat toți lăutarii de la sud, inclusiv pe Dumitru și Gheorghe Botgros, tatăl și, respectiv, fratele dirijorului „Lăutarilor”, Nicolae Botgros, pe Ion Marinovici, Ionel și Toma Acriș ș.a.

în orchestra tatălui, Vitalie și fratele lui, Vasile au făcut cunoștință cu scena mare, participînd la diferite concerte. Toate amintirile din copilarie sunt legate de muzică, pe la 7-8 ani participau deja la petreceri, fuioare, astfel tatăl lor le arăta ce înseamnă munca unui adevărat lăutar.

Primul meu instrument este un acordeon pe care îl am și astăzi, zice Vitalie. Când aveam un an, tata se pregătea pentru examene la Institutul de Arte. A lăsat acordeonul pe scaun, iar eu, jucându-mă, i-am băgat înăuntru jumătate din bași. Când tata a luat-o pe mama la întrebări despre ce s-a întâmplat, i-am arătat ce și cum am făcut. Atunci tata a înțeles că o să fiu acordeonist.

Educatie

1996-2001 Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, catedra Instrumente populare

1987-1996 Liceul Ciprian Porumbescu

Fondarea Orchestrei Fraților Advahov

Vasile și fratele său Vitalie au păstrat relații de prietenie cu mulți colegi de liceu și de cămin, unii devenindu-le mai târziu colegi de orchestră. Au avut și momente mai grele. După absolvirea Conservatorului, la fel ca majoritatea absolvenților, nu prea știau încotro s-o apuce. Așa că au decis să facă ceea ce știau mai bine – să cânte. „Nu am creat o orchestră ca să concurăm cu cineva, ci pentru că suntem muzicieni, ne place să cântăm și asta putem face mai bine”, spun frații Advahov. Astfel au pus bazele tarafului fraților Advahov care mai târziu a evoluat într-o orchestră. Din start, Vasile și Vitalie cântau acompaniați doar de un organist și un toboșar. Au avut îndrăzneala să iasă pe scena Palatului Național și să cânte în patru – atunci multă lume i-a încurajat, iar publicul i-a determinat să tindă spre mai mult. La scurt timp au format un taraf, iar ulterior, după ce numărul muzicienilor cu care au ajuns să faca echipă a crescut, au închegat orchestra. “Avem un colectiv minunat” – spun asta cu mândrie. La început a fost mai greu: nu aveau sediu și nici haine pentru scenă… s-au adresat la primăria municipiului Chișinău, care i-a susținut prin acordarea statutului de Orchestră municipală, le-au fost oferite locuri de muncă salarizate și li s-a oferit o sală unde să poată face repetiții. Vitalie Advahov menționa într-un interviu, că mai toți muzicienii din orchestră provin din familii lăutărești cunoscute ‒ fii lui M. Ciobanu, D. Buldumea, D. Hanganu, V. Duminică, Ștefăneț, Guțanu, Panainte, Mihalache, Cipilenco, Fieraru și alții. Astfel orchestra fraților Advahov a ajuns să se bucure de popularitate, inclusiv și grație faptului, că este formată din profesioniști. Inițial frații doreau să facă o orchestră nu prea mare doar cu vioară, acordeon, percuție și chitară. Treptat însă aplecându-și urechea la sfaturile și doleanțele mai multor specialiști au format o orchestră, care să-i mulțumească pe toți cu: violă, contrabas și alte instrumente pentru interpretarea muzicii populare și clasice.

In prezent participă în cadrul mai multor evenimente de importanță națională și peste hotare: Concerte de Ziua Independenței, Festivalul Mărțișor, Ziua Limbii Române, Revelion în Piața Marii Adunări Naționale la Chișinău, zilele culturii Moldovei la Baku, Hramul Orașului, diverse delegații și convenții, concert al diasporei moldovenești din Roma, Ziua Profesională a Lucrătorului Comunal, Ziua Profesională a Medicului, Ziua Agricultorului, concerte aniversare ale ansamblului Plăieșii și Nicolae Gribincea, Mihai Ciobanu și Zinaida Julea, Constantin Moscovici, Potcoava de Aur, Marca Comercială a Anului, Aniversarea a 10 ani ai postului de televiziune Favorit TV, Vipmagazin Omul Anului, precum și participări în diverse evenimente private.

Au parte de diverse apariții si interviuri în cadrul emisiunilor televizate. Pe parcursul activității artistice au efectuat înregistrări în studio și au colaborat pe scenă cu diverși artiști din Republica Moldova și România, așa ca: Zinaida Julea, Mihai Ciobanu, Irina Loghin, Fuego, Andra, Delia, Alex Calancea Band, Nicolai Furdui Iancu, fanfara Ciocîrlia, Nicolae Glib, Valentina Cojocaru, Ion Suruceanu, Mioara Velicu, Petrică Mîțu Stoian, Laura Lavric, Valentin Sanfira, Ileana Ciuculete, Adriana Antoni, Doina Sulac, Igor Cuciuc, Plăieșii și Nicolae Gribincea, Gheorghe Țopa, Marin Ganciu, Geta Burlacu, Igor Rusu, Pasha Parfeni, Cătălin Josan, Catharsis, Adrian Ursu, Nelly Ciobanu, Zdob și Zdub, Akord, Ioana Căpraru, Ana Barbu, Natalia Barbu, Lenuța Gheorghiță, Ștefan Vodă, Cristina Pintilie, Anișoara Dabija, Olga Busuioc, Natalia Proca, Constantin Moscovici, Zinuța Julea, Valy Boghean, Natalia Gordienco, Maria Iliuț, Adrian Ursu, Gheorghe Turda, orchestra simfonică dirijor Gheorghe Mustea, Iulian Gîrneț, Angry Band.

Titluri Deținute

Pentru merite în domeniul artei muzicale, succese în activitatea de creație și contribuție la promovarea tezaurului folcloric național, în 2007, frații Advahov au fost decorați cu titlul de Maeștri în Artă de către președintele Vladimir Voronin, iar în 2016 li s-a conferit titlul Artiști ai Poporului de către președintele Nicolae Timofti și li s-a oferit Distincția Ștefan cel Mare.

Pentru activitatea concertistică au obținut în 2007 Premiul Potcoava de Aur ediția a II-a, iar pentru spectacolul “E sărbatoare și răsună muzica” au obtinut premiul VIP Concertul anului 2016

VIAȚA PERSONALĂ

Vitalie Advahov este căsatorit din 7 februarie 2003 cu Diana Advahov. La 25 iulie 2003 cei doi au devenit părinți cînd s-a născut Cristian, primul lor băiat, la 6 noiembrie 2005 se naște cel de-al doilea băiat Cătălin ,iar în 28 septembrie 2012 se naște o fetiță ce poartă numele Ana- Maria.

DISCOGRAFIE

2005, ”Lume nu ma judeca” cu Zinaida Julea

2010 cu Mihai Ciobanu - „Lume, lume, cât de dragă-mi ești” și „O vioară, un cântec, un dor” (voce - Mihai Ciobanu, vioară - Mihăiță Ciobanu). 2016 Valentin Sanfira- ,,Când doua inimi se unesc” 2018 Valentin Sanfira- ,, Mărită-te Mîndra Mea”


PIESE DE TOP

Hangul # https://www.youtube.com/watch?v=B8T2Pf91ouk

Joc Mare #https://www.youtube.com/watch?v=Z76dONh8pyc

Hora Mare #https://www.youtube.com/watch?v=2wK3eobTom8

Sârba Moldovenilor#https://www.youtube.com/watch?v=Z76dONh8pyc

In gară la Leordeni #https://www.youtube.com/watch?v=r0mBmjq3ru0

Hora staccato # https://www.youtube.com/watch?v=VZyTSd250tI

Hora fetelor # https://www.youtube.com/watch?v=cWUcpDG_W4k

Sîrba din Căruță



VASILE ADVAHOV

Vasile Advahov
Date personale
Născut26 aprilie 1979
 Republica Moldova Cahul, Republic Moldova
Cahul, URSS Modificați la Wikidata
PărințiVasile Advahov, Agafia Advahov
Frați și suroriVitalie Advahov
Căsătorit cuIonela Advahov
CopiiDaniel-Vasile Advahov, Lucian-Ion Advahov
CetățenieFlag of Moldova.svg Moldova
OcupațieMuzician, Compozitor, Producător
Activitate
StudiiAcademia de Muzică, Teatru și Arte Plastice  Modificați la Wikidata
Gen muzicalClasică, Populară
Instrument(e)Vioară, Pian, Chitară, Percuție
Ani de activitate2002-prezent
Interpretare cuOrchestra Fraților Advahov
Prezență online
Site web
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Vasile Advahov s-a născut pe 26 aprilie în anul 1979 în Cahul, Republica Moldova. Activitatea sa de bază, alături de fratele său Vitalie, este de conducător artistic al Orchestrei Municipale condusă de Frații Advahov, de compozitor și interpret de muzică populară și clasică. Cariera muzicală și-a inceput-o de la frageda vârsta de 5 ani, alături de tatăl său care îl lua cu el sa bată toba. Primii ani de studii Vasile și i-a petrecut la Cahul, apoi la liceul Ciprian Porumbescu(fosta instituție de învățământ Eugen Coca) a fost acceptat la două instrumente: vioara si țambalul, cea mai îndragita de Vasile fiind totuși vioara. După absolvirea conservatorului din Chișinău, au pus împreună cu fratele său bazele tarafului fraților Advahov, care ulterior a obținut statut de Orchestra având peste 30 membri. Orchestra se bucură de un adevărat success atât în țară cât și peste hotarele ei, având colaborări cu diverși interpreți de muzică populară și usoară, cât și colaborări inedite cu orchestre de muzică simfonică sau colective rock.

BIOGRAFIE

Vasile Advahov s-a născut pe 26 aprilie 1979 în Cahul, Republica Moldova, în familia lui Vasile și a Agafiei Advahov. Tatăl a fost și primul lor ghid în lumea muzicii, rămânând cel mai exigent critic. Lui Vasile și fratelui său Vitalie nu li s-a impus să se facă muzicieni, totul s-a întîmplat parcă de la sine ‒ „chemarea sângelui lăutăresc”. Și-au urmat studiile muzicale departe de casă ‒ întâi au fost elevi la Liceul „Ciprian Porumbescu”, apoi a urmat Academia de Muzică, Teatru și Arte Platice „Gavriil Musicescu”, facultatea muzică clasică. Cât au fost liceeni, Vasile și fratele său Vitalie au fost membri ai Orchestrei „Mugurașii”, condusă de Gheorghe Banariuc.

În prezent, orchestra în care activează are o activitate concertistică fructuoasă și se bucură de succes din partea publicului. Orchestra Fraților Advahov colaborează cu interpreți atât din Republica Moldova cât și de peste hotarele ei și pleacă frecvent în turnee prin Republica Moldova, România, Bulgaria, Franța, Italia, Azerbaidjan și alte țări.

Anii copilăriei

Vasile Advahov s-a născut în familia lui Vasile și a Agafiei Advahov, tatăl lor fiind originar din Gotești, iar mama ‒ din Cârpești, raionul Cantemir. Ambii părinți erau profesori la Școala Pedagogică din Cahul. Vasile Advahov preda acordeonul și conducea mai multe grupuri de orchestre. În 1978, tatăl lor a absolvit Institutul de Arte de la Chișinău, clasa acordeon și dirijat de orchestră. Imediat după aceasta, a format o orchestră în care a adunat toți lăutarii de la sud, inclusiv pe Dumitru și Gheorghe Botgros, tatăl și, respectiv, fratele dirijorului „Lăutarilor”, Nicolae Botgros, pe Ion Marinovici, Ionel și Toma Acriș ș.a.

Vasile se ține minte pe sine de mic copil cu instrumentul in mână. Pe la 5 ani mergea cu tatăl la fuioare si bătea toba până aproape de miezul nopții. Originari de la sudul Moldovei, frații Vasile si Vitalie Advahov au făcut doi ani de școală muzicală la Cahul înainte de a veni la Chișinău. La prima vizită în capitală, orașul li s-a părut mare și rece, dar s-au acomodat foarte repede – erau împreună și asta era cel mai important.

Debutul si primele succese

Având un talent deosebit, Vasile a participat la numeroase concursuri muzicale. Cele mai importante premii pe care le-a obținut au fost:

Premiul Mare la festivalul internațional Hora 1992, București

Premiul I la Concursul internațional de violoniști 1995, Brașov

Premiul II la Concursul Filip Toderașcu

Premiul II la Concursul Barbu Lăutarul

Educatie

1997-2002 Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, catedra Instrumente cu corzi

1986-1997 Liceul Ciprian Porumbescu

Fondarea Orchestrei Fraților Advahov

Vasile și fratele său Vitalie au păstrat relații de prietenie cu mulți colegi de liceu și de cămin, unii devenindu-le mai târziu colegi de orchestră. Au avut și momente mai grele. După absolvirea Conservatorului, la fel ca majoritatea absolvenților, nu prea știau încotro s-o apuce. Așa că au decis să facă ceea ce știau mai bine – să cânte. „Nu am creat o orchestră ca să concurăm cu cineva, ci pentru că suntem muzicieni, ne place să cântăm și asta putem face mai bine”, spun frații Advahov. Astfel au pus bazele tarafului fratilor Advahov care mai târziu a evoluat intr-o orchestră. Din start, Vasile și Vitalie cântau acompaniați doar de un organist și un toboșar. Au avut îndrăzneala să iasă pe scena Palatului Național și să cânte în patru – atunci multă lume i-a încurajat, iar publicul i-a determinat să tindă spre mai mult. La scurt timp au format un taraf, iar ulterior, după ce numărul muzicienilor cu care au ajuns să faca echipă a crescut, au închegat orchestra. “Avem un colectiv minunat” – spun asta cu mândrie. La început a fost mai greu: nu aveau sediu și nici haine pentru scenă… s-au adresat la primăria municipiului Chișinău, care i-a susținut prin acordarea statutului de Orchestră municipală, le-au fost oferite locuri de muncă salarizate și li s-a oferit o sală unde să poată face repetiții. Vitalie Advahov menționa într-un interviu, că mai toți muzicienii din orchestră provin din familii lăutărești cunoscute ‒ fii lui M. Ciobanu, D. Buldumea, D. Hanganu, V. Duminică, Ștefăneț, Guțanu, Panainte, Mihalache, Cipilenco, Fieraru și alții. Astfel orchestra fraților Advahov a ajuns să se bucure de popularitate, inclusiv și grație faptului, că este formată din profesioniști. Inițial frații doreau să facă o orchestră nu prea mare doar cu vioară, acordeon, percuție și chitară. Treptat însă aplecându-și urechea la sfaturile și doleanțele mai multor specialiști au format o orchestră, care să-i mulțumească pe toți cu: violă, contrabas și alte instrumente pentru interpretarea muzicii populare și clasice.

In prezent participă în cadrul mai multor evenimente de importanță națională și peste hotare: Concerte de Ziua Independenței, Festivalul Mărțișor, Ziua Limbii Române, Revelion în Piața Marii Adunări Naționale la Chișinău, zilele culturii Moldovei la Baku, Hramul Orașului, diverse delegații și convenții, concert al diasporei moldovenești din Roma, Ziua Profesională a Lucrătorului Comunal, Ziua Profesională a Medicului, Ziua Agricultorului, concerte aniversare ale ansamblului Plăieșii și Nicolae Gribincea, Mihai Ciobanu și Zinaida Julea, Constantin Moscovici, Potcoava de Aur, Marca Comercială a Anului, Aniversarea a 10 ani ai postului de televiziune Favorit TV, Vipmagazin Omul Anului, precum și participări în diverse evenimente private.

Au parte de diverse apariții si interviuri în cadrul emisiunilor televizate. Pe parcursul activității artistice au efectuat înregistrări în studio și au colaborat pe scenă cu diverși artiști din Republica Moldova și România, așa ca: Zinaida Julea, Mihai Ciobanu, Irina Loghin, Fuego, Andra, Delia, Alex Calancea Band, Nicolai Furdui Iancu, fanfara Ciocîrlia, Nicolae Glib, Valentina Cojocaru, Ion Suruceanu, Mioara Velicu, Petrică Mîțu Stoian, Laura Lavric, Valentin Sanfira, Ileana Ciuculete, Adriana Antoni, Doina Sulac, Igor Cuciuc, Plăieșii și Nicolae Gribincea, Gheorghe Țopa, Marin Ganciu, Geta Burlacu, Igor Rusu, Pasha Parfeni, Cătălin Josan, Catharsis, Adrian Ursu, Nelly Ciobanu, Zdob și Zdub, Akord, Ioana Căpraru, Ana Barbu, Natalia Barbu, Lenuța Gheorghiță, Ștefan Vodă, Cristina Pintilie, Anișoara Dabija, Olga Busuioc, Natalia Proca, Constantin Moscovici, Zinuța Julea, Valy Boghean, Natalia Gordienco, Maria Iliuț, Adrian Ursu, Gheorghe Turda, orchestra simfonică dirijor Gheorghe Mustea, Iulian Gîrneț, Angry Band.

Titluri

Pentru merite în domeniul artei muzicale, succese în activitatea de creație și contribuție la promovarea tezaurului folcloric național, în 2007, frații Advahov au fost decorați cu titlul de Maeștri în Artă de către președintele Vladimir Voronin, iar în 2016 li s-a conferit titlul Artiști ai Poporului de către președintele Nicolae Timofti și li s-a oferit Distincția Ștefan cel Mare.[1]

Pentru activitatea concertistică au obținut în 2007 Premiul Potcoava de Aur ediția a II-a, iar pentru spectacolul “E sărbatoare și răsună muzica” au obtinut premiul VIP Concertul anului 2016

VIAȚĂ PERSONALĂ

Vasile Advahov este căsatorit din 11 noiembrie 2009 cu Ionela Advahov. La 9 martie 2010 au devenit părinți când a venit pe lume Daniel-Vasile, primul băiat, iar la 18 iunie 2012 au devenit parinții unui băiat pe nume Lucian-Ion.

DISCOGRAFIE

2005, ”Lume nu ma judeca” cu Zinaida Julea

2010 cu Mihai Ciobanu - „Lume, lume, cât de dragă-mi ești” și „O vioară, un cântec, un dor” (voce - Mihai Ciobanu, vioară - Mihăiță Ciobanu).

PIESE DE TOP

  • Hangul
  • Joc mare
  • Sârba moldovenilor
  • Hora mare
  • În gară la Leordeni
  • Hora staccato
  • Hora fetelor
  • Sîrba din căruță


Imagini cu frații Advahov



SFATURI UTILE
Beneficiile pentru sanatate ale ciupercilor
Cuprins articol
1.  Generalitati
2.  Valori nutritionale
3.  Beneficiile ciupercilor
4.  Aport crescut de vitamina D
5.  Stimularea sistemului imunitar
6.  Accelerarea metabolismului
7.  Cum sa alegeti ciupercile
8.  Avertisment

Generalitati
Exista o multitudine de soiuri de ciuperci dintre care multe sunt otravitoare. Cu toate acestea, exista destule tipuri care pot fi consumate, fara nici o teama.

Ciupercile pot fi recoltate din mediul natural, pot fi cultivate la in gradina sau pot fi cumparate din comert.


Valori nutritionale
Valorile nutritionale ale ciupercilor variaza in functie de soiul acestora. In general, o ceasca de ciuperci fripte are urmatoarele valori nutritionale
- calorii - 43
- grasimi - 0 g
- sodiu - 4 mg
- carbohidrati - 7 g
- proteine - 3 g

La aceeasi cantitate de ciuperci, doza zilnica recomandata de vitamine si minerale este:
- tiamina 6%
- riboflavina 14%
- niacina 17%
- B6 8%
- acidul folic 3%
- acid pantotenic 12%
- fier 3%
- magneziu 4%
- fosfor 10%
- potasiu 8%
- zinc 6%
- cupru 7%
- mangan 10%
- seleniu 8%

Beneficiile ciupercilor
Gratie continutului scazut de calorii, ciupercile pot ajuta la prevenirea obezitatii, un factor de risc pentru foarte multe boli, inclusiv diabet zaharat de tip 2, anumite tipuri de cancer si boli cardiovasculare.

Ciupercile sunt o sursa bogata de multe substante nutritive inclusiv vitamina B, vitamina D, cupru, minerale. De fapt, doar cinci ciuperci cremini ofera 31% din valoarea zilnica recomandata de seleniu, comparativ cu 45% din 90 grame de carne ce curcan.

Seleniul este un antioxidant puternic care ajuta la protejarea celulelor de efectele daunatoare ale radicalilor liberi.

Aport crescut de vitamina D
Ciupercile sunt singurele fructe sau legume care contin aceasta vitamina importanta. Ca si in cazul oamenilor, in cazul ciupercilor vitamina D este produsa atunci cand acestea sunt expuse la lumina soarelui, la un nivel ridicat de raze ultraviolete B (sub forma de ergosterol vegetal).

Stimularea sistemului imunitar
Conform unor studii realizate pe soareci, s-a constatat ca palaria ciupercilor albe poate stimula functia imunitara prin cresterea productiei de proteine si antivirale care sunt eliberate de celule, atunci cand acestea incearca sa protejeze si sa repare tesuturile organismului.

Un studiu ulterior a confirmat ca acest soi de ciuperci contribuie la maturarea celulelor sistemului imunitar numite celule dendritice, din maduva osoasa. Potrivit cercetarilor acest lucru ar putea sustine imbunatatirea imunitatii organismului dar si perfectionarea sistemelor de aparare impotriva microbilor.

Accelerarea metabolismului
Vitaminele din grupul B sunt vitale pentru transformarea produselor alimentare (carbohidratilor) in combustibil (glucoza) pe care organismul il arde pentru a produce energie. Acestea ajuta corpul sa metabolizeze grasimile si proteinele. Ciupercile contin o cantitate mare de vitamina B2 (riboflavina) si B3 (niacina).
Cum sa alegeti ciupercile
Alegeti ciupercile care au o textura ferma si nu au pete sau noroi pe suprafata lor. Ciupercile mai inchise la culoare au o aroma delicata iar cele de culoare deschisa o aroma mai intensa. Acestea pot fi pastrate in pungi de hartie in frigider, maxim o saptamana.

Inainte de a se gati vor fi spalate sub un jet de apa, scurt timp (nu trebuie tinute mult timp in apa pentru a nu fi afectata textura). Pot fi preparate in diverse moduri (prajire, fierbere, frigere, etc.).

Desi unele tipuri de ciuperci nu pot fi congelate, altele pot fi pastrate la congelator chiar si peste o luna.

Avertisment
Exista mai multe varietati de ciuperci otravitoare. De aceea, nu se vor consuma ciuperci salbaticeci doar soiuri comestibile care sunt recoltate in conditii sigure.
la

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

 MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU 12 IULIE 2024 ISTORIE PE ZILE 12 Iulie Evenimente ·           1153: Anastase IV (Corrado del Suburra), este i...

  • (niciun titlu)
      7. /14 IULIE 2021 - MUZICĂ; PE O ARIPĂ DE CÂNT MARIA TRIPON Maria Tripon Date personale Născută 14 iulie 1962  (58 de ani)  orașul  Negreș...
  • (niciun titlu)
    INVITAȚIE LA OPERĂ, OPERETĂ ȘI BALET 15 Iulie Dorin Teodorescu Dedic acest material drei Dr Andreea Teodorescu! Câteva cuvinte de...
  • (niciun titlu)
    MATERIALE SELECȚIONATE PENTRU MIERCURI 15 IULIE 2020   PARTEA A TREIA - ARTE; GÂNDURI PESTE TIMP; GLUMEȘTE, FII VESEL ȘI VEI RĂMÂNE TÂNĂR...