18 DECEMBRIE 2017
RELIGIE ORTODOXĂ 18 Decembrie
Sf Cuv Daniil Sihastrul; Sf Mc Sebastian și Zoe; Sf Ier Modest, arhiepiscopul
Ierusalimului (dezlegare la pește – ultima din acest post)
Sf Cuv Daniil Sihastrul
Cuviosul Părintele
nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a
odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al
călugărilor.
Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe
moşia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea,
primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii
sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie
purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca
asemenea cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare; ci mereu se ruga,
şi întru toate ascultă de părinţi.
Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să înveţe carte în mănăstirea Sfântul
Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân
cu înţelegerea. Căci în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de
rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a
inimii, postul, smerenia şi păzirea minţii de gânduri rele. Pentru aceasta cuvioşii
călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui,
căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.
După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr în
această mânăstire, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era
întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte
duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie
de Rădăuţi.
Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel
mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la
asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile
şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor
supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă.
Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la
cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o
ştia pe de rost şi o repeta zilnic.
Aşa nevoindu-se câţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului
Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi bolnavi,
auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah
David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau să-i ceară sfat, că era
foarte înţelept în cuvânt şi înainte-văzător, iar alţii veneau să-şi
mărturisească păcatele, căci ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de
nord ale Moldovei.
Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume şi nu mai are linişte de
rugăciune, temându-se de duhul slavei deşarte, a luat binecuvântare de la
episcopul de Rădăuţi şi s-a retras la mănăstirea Sfântul Lavrentie (Laurenţiu).
Dar şi acolo îl căutau credincioşii, precum şi cei bolnavi de duhuri necurate.
Cuviosul David însă ziua făcea ascultare şi stătea între oameni, iar noaptea
priveghea, se ruga şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Aşa îşi omora
cuviosul ispitele tinereţii şi cugetul slavei deşarte.
Odată l-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în oraşul Şiret. Acolo,
înconjurându-l credincioşii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la
timp în mănăstire. Atunci egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din
lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, şi-a împlinit cu bucurie canonul,
dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Trecând câţiva ani şi Cuviosul David sporind mult în nevoinţa duhovnicească, se
simţea chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească. Sufletul său era rănit de
dragostea lui Hristos şi dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii şi cu
sihaştrii din codrii Carpaţilor.
Deci, primind binecuvântare de la egumenul mănăstirii Sfântul Lavrentie, a
îmbrăcat mai întâi marele şi îngerescul chip al schivniciei, schimbându-şi
numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, cu puţin înainte de
anul 1450, s-a retras singur în adâncul codrilor pe valea pârâului Secu din
judeţul Neamţ, unde mai târziu a luat fiinţă mânăstirea Sihăstria. Aici s-a
nevoit paisprezece ani în aspre osteneli călugăreşti. Dar, văzându-se
înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna.
Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil şi-a făcut aici mai întâi o colibă de
lemn pe valea pârâului Viţeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, şi-a
săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea.
Alături şi-a săpat o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede
până astăzi. În această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu
mai mult de douăzeci de ani.
Nevoinţa Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastru în chilia de la Putna
era aceasta: Ziua şi noaptea priveghea în neîncetată rugăciune şi cugetare la
cele dumnezeieşti, postind până la asfinţitul soarelui şi dormind foarte puţin
pe un mic scaun de lemn. Din chilie nu ieşea deloc toată săptămâna. Mâncarea
lui era formată din pesmeţi de pâine, rădăcini şi ierburi, iar lucrul mâinilor
sale era împletirea coşurilor de nuiele. Duminica săvârşea Sfânta Liturghie şi se
împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el
pentru vindecare de boli şi pentru cuvânt de folos. În posturi se înfrână câte
trei şi uneori cinci zile şi avea darul rugăciunii şi al lacrimilor.
Pentru sfinţenia vieţii sale, pentru postul îndelungat şi pentru privegherile
cele de toată noaptea cu rugăciuni şi cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a
fost multă vreme ispitit de diavoli, căutând să-l alunge din pustie sau să-l
arunce în păcatul cel cumplit al slavei deşarte. Dar el, cerând ajutorul lui
Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, biruia toate cursele diavolului. Pentru
aceea, în puţină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al
mai înainte-vederii şi al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate
din oameni numai cu cuvântul şi vindecă tot felul de bolnavi. Apoi cunoştea
cugetele cele ascunse şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de
darul Duhului Sfânt.
Pentru nişte daruri ca acestea, numele Cuviosului se făcuse cunoscut în toată
ţara Moldovei, iar poporul, de la mic până la mare, l-a numărat din tinereţe în
ceata sfinţilor. Cei mai mulţi îl numeau Sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân,
căci era părinte şi povăţuitor al tuturor sihaştrilor din nordul Moldovei.
Alţii, îndeosebi călugării, îl numeau Sfântul Daniil Schimonahul. Iar după
mutarea sa din trup, era numit în popor Sfântul Daniil cel Nou, ca să-l
deosebească de alţi cuvioşi cu acelaşi nume.
În anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului ţării, Bogdan Voievod,
fiul său, Ştefan, cu greu a scăpat de primejdie. Dar, auzind de nevoinţa şi
minunile Sfântului Daniil Sihastrul şi fiind în grea strâmtoare, a fost
călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, şi-a
mărturisit cugetele înaintea Cuviosului şi a primit de la el dezlegare de
păcate şi multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele
sihastru l-a binecuvântat şi s-a rugat pentru dânsul, apoi i-a proorocit că în
curînd va fi domn al Moldovei şi l-a liberat cu pace.
În primăvara anului 1457, Ştefan cel Mare, ajungând pe scaunul Moldovei, s-a
încredinţat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul şi de darul lui
Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, Cuviosul i-a fost marelui domn
cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori voievodul
poposea la chilia lui şi îşi mărturisea păcatele, apoi cerea cuvânt de folos şi
nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui. Iar Cuviosul îl îmbărbăta
şi îl îndemna să apere ţara şi creştinătatea de mâinile păgînilor,
încredinţându-l că de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui
Hristos, în toate războaiele va birui.
Astfel, ascultându-l, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui
Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol,
câştigând patruzeci şi şapte de războaie şi înălţând patruzeci şi opt de
biserici. În felul acesta, Sfântul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare
apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înălţate
la îndemnul său.
Odată, poposind domnul Moldovei în chilia Cuviosului, a fost îndemnat de marele
sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru
pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci,
ascultându-l Ştefan Voievod şi împreună alegând locul, cu binecuvântarea lui
s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna. Iar în anul 1470, când s-a
sfinţit acest dumnezeiesc locaş, însuşi Sfântul Daniil a luat parte, fiind
cinstit de toţi ca un al doilea ctitor.
Se mai spunea despre dânsul că, voind Ştefan Vodă să-i încredinţeze mănăstirea,
de multe ori l-a rugat să fie egumen şi părinte duhovnicesc al Putnei. Dar
Cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta şi iubind mai mult
liniştea, a rămas mai departe la mica lui chilie din peşteră.
Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din
tinereţe purtător de Hristos şi mare dascăl al liniştii şi rugăciunii lui
Iisus. În timpul vieţii sale nu era în Moldova alt sihastru şi duhovnic mai
vestit, nici alt lucrător şi dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De
aceea, toţi egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, ca şi dregătorii din
sfatul ţării îl aveau de părinte duhovnicesc.
Urmând exemplul vieţii sale, numeroşi călugări iubitori de linişte din chinovii
se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil şi deveneau sihaştri
şi lucrători sporiţi ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al
Moldovei, avea prin mănăstiri şi sate numeroşi fii duhovniceşti, iar prin munţi
şi prin codri avea peste o sută de ucenici sihaştri, care se nevoiau în plăcere
de Dumnezeu, după sfatul său.
Într-adevăr, Sfântul Daniil Sihastrul a creat în Moldova de nord o mare mişcare
isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel pentru multă vreme viaţa
duhovnicească în mănăstiri şi schituri şi ridicând o întreagă generaţie de
sihaştri şi rugători ai neamului.
După anul 1470, văzând Cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza
mănăstirii şi a mulţimii credincioşilor ce veneau aici, a părăsit chilia în
care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în pădurile
seculare din jurul Mănăstirii Voroneţ. Aici se nevoiau ca la cincizeci de
călugări sub povăţuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfântului
Daniil. Deci, aflând un loc retras în preajma mănăstirii, şi-a făcut o mică
chilie sub stâncă numită Şoimul şi aici se ostenea Cuviosul în desăvârşita
linişte şi plăcere de Dumnezeu.
Însă n-a trecut multă vreme şi îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate
satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, paralizaţi,
oameni stăpâniţi de duhuri necurate şi se vindecau. Credincioşii, neputând
ajunge la chilia lui, aşteptau jos în mănăstire. Iar Cuviosul cobora noaptea,
se rugă pentru ei, le spunea pricina suferinţei, îi sfătuia, îi binecuvânta şi
îi trimitea sănătoşi la casele lor.
În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa
turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte
duhovnicesc de la Voroneţ. Deci "bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului
să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până va termina
ruga. Şi după ce şi-a terminat sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ştefan
Vodă. Şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe
sihastru ce să facă, că nu poate să se mai bată cu turcii. Închina-vă ţara la
turci sau nu? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui;
numai că, după ce va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului
Gheorghe".
Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui pe
turci şi luând de la el rugăciune şi binecuvântare, îndată a adunat oaste şi a
izgonit pe turci din ţară. Aşa ajută Cuviosul cu rugăciuni fierbinţi către
Dumnezeu să se izbăvească Moldova şi ţările creştine de robia păgânilor.
Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ştefan cel Mare s-a
sfătuit cu clerul şi episcopii ţării să aleagă păstor şi părinte al Moldovei pe
Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Dar Cuviosul auzind de aceasta, s-a
rugat cu lacrimi lui Dumnezeu şi voievodului să nu-l înstrăineze până la moarte
de fericită lui linişte. Deci, cucerindu-se toţi de smerenia şi sfinţenia lui,
şi-au cerut iertare şi l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.
Timp de douăzeci de ani cât a sihăstrit la Voroneţ, Cuviosul Daniil a creat
aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca cea de la Putna. Căci în
puţină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaştri, unii mai nevoitori
decât alţii, care se osteneau fie în codrii Voroneţului, fie în munţii
Rarăului, fie de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. Cei mai mulţi practicau
rugăciunea lui Iisus, postul şi tăcerea. Alţii citeau zilnic psaltirea, alţii
făceau mii de metanii şi împleteau coşuri, iar alţii, fiind buni caligrafi,
scriau cărţi de slujbă pentru biserici şi mănăstiri. Cei mai aleşi ucenici ai
Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigore Roşca, monahul
caligraf Ioan, precum şi egumenii Misail şi Efrem, toţi din Mănăstirea Voroneţ;
apoi cuviosul Pahomie Sihastrul şi egumenul Nil din Mănăstirea Slatina;
egumenul Paisie, Paladie Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea
Neamţ, Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldoviţa, egumenul Gherontie de la
Humor şi mulţi alţii.
Aducându-şi aminte Ştefan cel Mare de făgăduinţa dată lui Dumnezeu şi Sfântului
Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mănăstirea
Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare Mucenic
Gheorghe, purtătorul de biruinţă, în locul vechii biserici de lemn. La 14
septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe,
în prezenţa fericiţilor ei ctitori, Ştefan Voievod şi Cuviosul Daniil Sihastrul
şi a zeci de mii de credincioşi, călugări, clerici şi dregători de ţară. În
acestă zi, cu sfat de obşte, Sfântul Daniil, deşi bătrân, a fost numit egumen
al Mănăstirii Voroneţ.
Timp de aproape zece ani Sfântul Daniil a povăţuit obştea Mănăstirii Voroneţ,
ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihaştrilor şi al întregii
Moldove. Căci deşi petrecea mai mult la chilia sa de sub stâncă Şoimului, fiind
foarte iubitor de linişte, adeseori cobora în obşte, mărturisea soborul,
tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate şi îi sfătuia pe toţi. Apoi
iarăşi se retrăgea la chilia sa.
În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare
perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra
isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care număra peste şaizeci de
nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiţi păstori şi
duhovnici pentru credincioşi, alţii erau dascăli învăţaţi în şcoala mănăstirii
şi neobosiţi caligrafi, iar cei mai mulţi erau călugări de rugăciune, care
slăveau pe Dumnezeu neîncetat şi se rugau pentru toată lumea. La Voroneţ au
învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie,
egumeni, episcopi, monahi, sihaştri şi dregători de ţară. Iar în codrii
seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stânişoarei, se nevoiau pentru
dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfântului
Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a
împărăţiei cerurilor, marele egumen şi povăţuitor de suflete "Cuviosul
Părintele nostru Daniil Sihastrul cel Bătrân".
Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăţi şi trecând de
vârstă de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil, marele sihastru al Moldovei, dascălul
pustiei şi făcătorul de minuni, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos la
sfârşitul secolului al XV-lea (1496). Mulţimea ucenicilor lui, împreună cu
mitropolitul şi domnul ţării l-au plâns îndeajuns şi l-au îngropat în pronaosul
bisericii Voroneţ, cum se vede până astăzi, punând deasupra o piatră cu
inscripţia: "Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul
Daniil". Apoi, împărţind credincioşilor multe milostenii şi sărutând
sfintele lui moaşte, s-a întors fiecare la ale sale.
După săvârşirea sa, văzând ucenicii şi credincioşii că se fac oarecare minuni
şi vindecări de boli la moaştele Cuviosului, l-au trecut în ceata sfinţilor,
numindu-l "Sfântul Stareţ Daniil", "Sfântul Daniil
Sihastrul", sau mai ales "Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul
Părintele nostru Daniil cel Nou".
Obştea Mănăstirii Voroneţ, împreună cu mitropolitul Grigore Roşca, ucenicul
său, au dat acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al
doilea hram în cinstea Sfântului Daniil cel Nou, pomenindu-l în rândul
fericiţilor ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după
pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul. Astfel, în Moldova, pomenirea cuviosului
Daniil Sihastru s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul Mănăstirii
Voroneţ, şi la 18 decembrie, după Sfântul Daniil Stâlpnicul, 11 decembrie.
Ca sfânt cu aureolă a fost pictat, pentru prima dată în 1547 de acelaşi
mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneţ, în stânga uşii
de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ţinând în mâna sa un sul
desfăcut pe care scrie: Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Vă voi învăţa frica
Domnului. Cine este omul ...
Râvna credincioşilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea Voroneţ, la
începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaştele făcătoare de
minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul şi să le aşeze în biserică, în sicriu
frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuşi mitropolitul Dosoftei
le-a sărutat, cum singur spune în Vieţile Sfinţilor, scrise şi tipărite de el
la Iaşi în anii 1682-1686. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în
Polonia, în Transilvania şi la Sfântul Munte, de unde veneau credincioşi să i
se închine şi toţi îl numeau "Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni".
În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii
Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează
până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: "Aceste relicve le-am ferecat eu,
Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie
4". În anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele
Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se
păstrează până astăzi. În anul mântuirii 1992, la 21-22 iunie, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a canonizat, în mod solemn, mai mulţi sfinţi din
România, printre care şi pe Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Daniil
Sihastrul, rânduindu-i zi de prăznuire peste an la 18 decembrie.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi pe toţi, ca un singur bun şi iubitor de
oameni. Amin.
Sfinţii Mucenici Sebastian şi
Zoe – Sfântul Mucenic Sebastian s-a născut în anul 255 în
oraşul Narbona din Galia (Franţa de astăzi), dar a crescut în Mediolan (Milan –
Italia) de unde era familia sa. În anul 283 a trebuit ca fiu de nobil ce era,
să intre în armata împăratului Carin (283-285). Dorinţa lui Sebastian era aceea
de a ajuta pe creştini în suferinţele şi necazurile lor. Ocazia s-a ivit atunci
când doi fraţi, Marcelin şi Marcu, mărturisiseră pe Hristos cu mult curaj şi
îşi aşteptau moartea în linişte. Părinţii lor, Tranquilin şi Marcia, ceruseră
judecătorilor un răgaz de 30 de zile pentru a-i readuce la păgânism.
În clipa
aceasta de grea cumpănă a venit la ei Sebastian, comandantul cohortei I de
pretorieni. Cei de faţă au rămas uimiţi auzindu-l pe Sebastian cum îi îmbărbăta
pe cei doi fraţi să moară pentru credinţa lor în Dumnezeu: Ostaşi ai lui Hristos,
iată că prin înălţarea sufletelor voastre v-aţi apropiat de biruinţă. Nu vă
lipsiţi de El pentru o astfel de tânguire nefolositoare… Dacă părinţii şi
fraţii voştri ar şti de viaţa cea veşnică, cea plină de bucurie, s-ar sârgui să
meargă şi ei împreună cu voi.
Toate
acestea s-au întâmplat în casa lui Nicostrat, care se ocupa cu paza celor
întemniţaţi. Soţia lui Nicostrat, de şase ani era mută. Văzând aceasta pe
Sebastian cum încuraja pe cei doi mucenici, a căzut în genunchi înaintea lui
arătându-i că este mută. Sebastian i-a făcut semnul crucii peste gură şi în
clipa aceea şi-a recăpătat glasul. În urma acestei minuni, mucenicii Marcu şi
Marcelin şi părinţii lor Marcia şi Tranquilin, Zoe şi soţul ei Nicostrat şi
încă 16 din cei întemniţaţi au primit sfântul botez din mâinile pretoului
Policarp.
În
momentul când persecuţia împotriva creştinilor s-a înteţit, Zoe a fost prinsă
în timp ce se ruga la mormântul Sfântului Apostol Petru şi după cinci zile de
temniţă a suferit moarte martirică. Marcelin şi Marcu au fost supus supliciilor
şi în cele din urmă au primit moarte martirică.
Sfântul
Mucenic Sebastian a murit în hipodrom (locul de întrecere al călăreţilor)
încredinţând sufletul său lui Dumnezeu în chip mucenicesc.
Cuviosul Modest –
A fost stareţ al Mănăstirii Sfântului Teodosie din Palestina. În anul 614,
patriarhul Zaharia al Ierusalimului i-a încredinţat Cuviosului Modest grija
eparhiei, pe durata exilului său. După moartea lui Zaharia, Modest a fost ales
patriarh. A fost un păstrător al Ortodoxiei şi luptător împotriva ereziilor. A
trecut cu pace la Domnul.
Cel întru
sfinţi Părintele nostru Modest, patriarhul Ierusalimului, s-a născut din
părinţi ortodocşi, în oraşul Sebastia. Tatăl său se numea Eusebiu, iar mama lui
Teodula era stearpă. La rugăciunea celor doi soţi, Dumnezeu le-a dat un fiu, pe
acest mare părinte, după 40 de ani de împreună-vieţuire. După naşterea acestui
mare părinte, tatăl său a fost pârât lui Maximian că este creştin. A fost legat
şi închis în temniţă. Când a auzit Teodula s-a dus şi ea la închisoare cu
copilul. Acolo, rugându-se amândoi Domnului, şi-au dat în pace, în mâinile
îngerilor, duhurile lor, şi au fost mucenici prin voinţă. Paznicii închisorii
i-au găsit morţi, iar pe copil viu între ei. L-au luat şi l-au dus lui
Maximian. Copilul era de cinci luni. Văzând Maximian că e frumos şi plăcut, l-a
dat unui senator să-l crească bine, ca să ajungă vrednic să slujească lui Zeus.
Pe când era crescut de acela, fericitul Modest a aflat cine i-au fost părinţii
şi că au murit pentru Hristos. La vârsta de 13 ani a dat peste un dascăl
creştin. Acesta l-a învăţat dreapta credinţă şi s-a lipit fericitul cu tot
sufletul de ea. Avea însă o durere, că trăieşte cu elinii.
Odată
împăratul Maximian a poruncit ca toată lumea să aducă jertfa idolilor. Atunci
fericitul s-a dus la mormântul părinţilor lui şi s-a rugat lor din toată inima
să-l scape din mâna elinilor ca să fie învrednicit şi de dumnezeiescul Botez.
Şi l-a găsit un argintar din Atena care l-a luat cu el şi l-a dus la Atena. Pe
cale a făcut sfântul felurite minuni. Ajunşi la Atena, l-a dus la arhiereu ca
să-l înveţe tainele credinţei şi să-l boteze. Pe când se săvârşea Botezul,
argintarul a văzut că s-a pogorât un stâlp de foc din cer şi s-a sprijinit pe
capul celui ce se boteza. După botez a vindecat de o boală aducătoare de moarte
pe fratele argintarului, numai cu rugăciunile şi cu atingerea mâinii. A
vindecat şi pe un om îndrăcit. Mai târziu au murit argintarul şi soţia lui.
Argintarul îl înscrisese şi pe el în testament ca moştenitor, împreună cu fiii
lui. Sfântul însă a dăruit partea sa de moştenire fiilor argintarului, iar el
s-a dus în locuri pustii de tot şi trăia acolo în schimnicie. Fiii
argintarului, văzându-l cinstit de toţi, de invidie n-au mai putut răbda. Şi
când au plecat pentru neguţătorie, l-au înduplecat pe fericit să meargă cu ei.
În Egipt l-au vândut rob unui necredincios, de la care a avut multe de suferit,
vreme de şapte ani. Cu rugăciunile stăruitoare către Dumnezeu, l-a izbăvit pe
stăpânul lui de rătăcirea păgânească şi l-a înduplecat să se boteze. L-a
vindecat şi de o boală grea. După moartea stăpânului lui s-a dus să se închine
Mormântului celui de viaţă purtător al Domnului. Apoi s-a dus la Muntele Sinai;
şi acolo slujind lui Dumnezeu a săvârşit multe minuni.
La moartea
arhiereului Ierusalimului, fericitul Modest, cu descoperire dumnezeiască, a
fost hirotonit arhiereu al Ierusalimului în al cincizeci şi nouălea an al
vieţii lui. A făcut multe minuni şi ca arhiereu. Pe fiii argintarului care
veniseră la Ierusalim pentru neguţătorie şi care îl vânduseră în Egipt şi nu
ştiau ca el e arhiereul cetăţii, nu numai că nu s-a răzbunat pentru cele
făcute, dar i-a şi primit cu dragoste; i-a găzduit cu bunăvoinţă şi le-a făcut
bine cu dărnicie. Şi astfel acest mare părinte vieţuind cu cuvioşie, ca
arhiereu 38 de ani, iar de totul ani 97, s-a mutat în veşnicele locaşuri.
Cu ale lor
sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
ARTĂ CULINARĂ – REȚETE PENTRU
DEZLEGARE LA PEȘTE 18 Decembrie
A. GUSTĂRI
Pastă
de măsline şi sardele (pentru 2 persoane)
măsline
|
10 bucăţi
|
sardele
|
200 grame
|
Ceapă
|
1 bucată
|
lămâie
|
1 bucată
|
margarină
|
50 grame
|
Se scot sâmburii din măsline, se toacă o
ceapă, se curăţă sardelele, apoi se dau prin maşina
de tocat toate şi se amestecă cu margarina
şi zeama de lămâie până se formează o pastă omogenă.
Se serveşte pe felii de pâine.
|
|
B. SALATE
Salată
de peşte marinat
cartofi
|
500 grame
|
peşte marinat
|
300 grame
|
salată
|
1 bucată
|
ceapă roşie
|
1 bucată
|
muştar
|
După gust
|
ulei de măsline
|
100 ml
|
oţet
|
30 grame
|
Se fierb cartofii în coajă şi apoi se
curăţă si se feliază. Ceapa roşie se curăţă şi se taie rondele subţiri. Se
amestecă toţi cartofii cu frunzele de salată, bucăţile de peşte marinat şi cu
rondelele de ceapă.
Cu uleiul de măsline, muştar, sare şi un pic de oţet (o parte oţet, trei părţi ulei) se prepară un sos care se toarnă peste celelalte ingrediente. |
|
C. SOSURI
Azi nu
avem nevoie de un sos pregătit separat!
D. BORŞURI
Borş
de peşte
caras,morcov,lămâie,adrei,roşii,bulion,ceapă,
|
Câte 1 bucată din fiecare şi o lingură de
bulion
|
Se spală carasul şi se pune la fiert apoi
legumele se taie mărunt şi se pun în oală, se lasă la fiert apoi se poate
acri cu zeamă de lămâie
|
|
E. MÂNCĂRURI
Plachie
de păstrăv
păstrăv
|
6 bucăţi
|
ceapă
|
2 bucăţi
|
ulei
|
100 grame
|
pastă tomate
|
150 grame
|
zarzavat de iarnă
|
150 grame
|
sare
|
50 grame
|
Se curăţă peştele. Într-o tigaie se pune
uleiul la încins în care se adaugă ceapa tăiată mere. Se lasă să se călească
bine iar când începe să-şi schimbe culoarea se adaugă pasta de tomate şi
puţină apă. Se amestecă apoi se adaugă peştele care trebuie să fie acoperit
de apă. Se dă într-un clocot apoi se adaugă zarzavatul; se amestecă uşor apoi
adăugăm sarea după gust şi puţină sare de lămâie tot după gust. Se mai dă
într-un clocot sa nu sa se fărâme peştele. Se seveşte caldă cu mămăliguţă
caldă.
|
|
F. DULCIURI
Prăjitură „Ziua şi noaptea”
• 12 linguri ulei;
• 14 linguri zahăr;
• 14 linguri apă;
• 18 linguri făină;
• 2 linguriţe praf de copt;
• 1 vanilie;
• 2 – 3 linguri cacao;
• 1 cană nucă măcinată
Se amestecă bine ingredientele cu mixerul, se adaugă făină în care s-a amestecat praf de copt şi vanilie.
La sfârşit se adaugă nuca.
În tava unsă şi tapetată cu făină se toarnă jumătate din compoziţie.
Deasupra se toarnă cealaltă jumătate în care s-a adăugat cacao.
• 12 linguri ulei;
• 14 linguri zahăr;
• 14 linguri apă;
• 18 linguri făină;
• 2 linguriţe praf de copt;
• 1 vanilie;
• 2 – 3 linguri cacao;
• 1 cană nucă măcinată
Se amestecă bine ingredientele cu mixerul, se adaugă făină în care s-a amestecat praf de copt şi vanilie.
La sfârşit se adaugă nuca.
În tava unsă şi tapetată cu făină se toarnă jumătate din compoziţie.
Deasupra se toarnă cealaltă jumătate în care s-a adăugat cacao.
ISTORIE
PE ZILE 18 Decembrie
Evenimente
·
218 î.Hr.: Al Doilea Război Punic: Bătălia de la Trebia – forțele
cartagineze conduse de Hannibal au învins armata Republicii Romane. Generalul cartaginez a fost unul dintre cei mai străluciți
comandanți militari din istorie și unul dintre cei mai mari dușmani ai Romei.
Al doilea război punic a fost conflictul dintre Roma și Cartagina ce a
durat între anii 218 i.e.n. și 202 i.e.n., purtat timp de șaisprezece ani în
Europa și în Africa. Bătălia de la Trebia (sau Trebbia), a fost una din
marile bătălii ale celui de-al doilea război punic, bătălie desfășurată între
forțele cartagineze conduse de Hannibal și armata Republicii Romane condusă de
consulul Titus Sempronius Longus, în anul 218 î.Hr. Hannibal (247 – 183/182/181
î.Hr.) om de stat și general cartaginez, considerat unul dintre cei mai străluciți
comandanți militari din istorie și unul dintre cei mai mari dușmani ai
Republicii Romane.
·
1271: Kublai Khan redenumește imperiul său
"Yuan" (元 yuán), marcând oficial începutul Dinastiei Yuan în Mongolia și China. Kubilai Han (1215 – 1294), a fost
unul din nepoții întemeietorului Imperiului mongol, Genhis Han. A fost
împăratul Chinei intre 5 mai 1260 – 18 februarie
1294 si este considerat a fi fost unul dintre cei mai importanți
conducători mongoli. În anul 1253, Kubilai s-a convertit la religia budistă. A
luat măsuri în sprijinul ei și al mănăstirilor din Tibet, budismul ajungand in
timpul domniei sale, religie de stat.
·
1352: Este ales Papa, Innocentiu al VI–
lea, născut Stephen Aubert, în Corrèze Beyssac în anul 1328, decedat la
12 septembrie 1362. A fost episcop
de Noyon și episcop de Clermont, apoi Papa în Avignon, 1352-1362, ca
succesor al Papei Clement al VI-lea (1342 –
1352) si al cincilea Papa de la Avignon.
·
1622: Fortele portugheze inving in batalia de la Mbumbi o armata a
regatului Kongo,in actuala Angola.
·
1644: Odată cu împlinirea
vârstei de 18 ani regina Cristina a Suediei preia puterea
deși încoronarea este amânată din cauza războiului cu Danemarca. Cristina (suedeză Kristina Augusta; 18 decembrie 1626 –
19 aprilie 1689), mai târziu cunoscută drept Cristina Alexandra și uneori
Contesa Dohna, regină a Suediei din 1632 până în 1654. A fost singurul copil
legitim supraviețuitor al regelui Gustavus Adolphus al Suediei și a soției lui
Maria Eleonora de Brandenburg. La vârsta de șase ani i-a succedat tatălui ei la
tronul Suediei după moartea acestuia în bătălia de la Lützen (1632) în timpul
Războiului de Treizeci de Ani.
·
1777: In Statele Unite este sărbătorita pentru prima data Ziua
Recunostintei, marcându-se victoria recentă a revolutionarilor
americani contra trupelor britanice în Bătălia de la Saratoga, din luna
octombrie.
·
1835: Impăratul Rusiei aprobă decizia Senatului de a întemeia pe
lîngă cele 6 judeţe existente în Basarabia ţaristă (Hotin, Iaşi, Orhei, Bender,
Leova şi Akkerman) încă două: Orhei şi Soroca (din părţi ale judeţelor Hotin,
Iaşi şi Orhei, celui din urmă schimbîndu-i-se denumirea în Chişinău).
Administraţiei speciale a oraşului Ismail (Izmailskoe Gradonacealstvo) i-au
fost subordonate cîteva sate situate între lacurile Chitai şi Sasic. Tîrgurile
Orhei şi Soroca, devenind centre judeţene, sunt declarate oraşe. Administraţia
judeţului Leova este trecută în tîrgul Frumoasa, căruia i se schimbă denumirea
în Cahul, la fel şi judeţului modificîndu-i-se denumirea în Cahul.
·
1865: Scalvia a fost abolită o dată cu intrarea în vigoare a
celui de-al 13-lea amendament din Constituția SUA, in care se preciza ca pe
teritoriul statului nu mai pot sa existe sclavi. Inca dinainte de
Razboiul Civil, mai multi lideri politici americani, in frunte cu Abraham
Lincoln, au militat pentru eliberarea negrilor, idee care a provocat mania
sudistilor. Disputele intre sustinatorii celor doua tabere au fost extrem de
aprinse de-a lungul anilor. Lincoln nu a cedat insa, astfel incat, prin reprezentantii
Partidului Republican, a pus in dezbaterea Congresului un amendament in care se
prevedea abolirea sclaviei. In aprilie 1964, Senatul si-a dat votul favorabil,
insa nu acelasi lucru s-a intamplat si in Camera Reprezentantilor. Abia in
ianuarie 1865, amendamentul a trecut in Congres, iar pana la sfarsitul anului
mai multe state americane au ratificat actul. Pe 2 decembrie, Alabama a fost
cel de-al 27-lea stat care a recunoscut actul normativ facand posibila formarea
majoritatii pentru adoptarea oficiala a acestuia si desfiintarea sclaviei dupa
mai bine de doua secole.
·
1865: Se încheie la Bucureşti in România, Convenţia româno-sîrbă
privind reglementarea serviciului telegrafic.
·
1870: În România, începe să guverneze intre 18
decembrie 1870 – 11 martie 1871, cabinetul liberal prezidat de Ion Ghica.
·
1892: Premiera
baletului Spărgătorul de nuci de Ceaikovski are loc la
"Mariinsky Theatre" în St. Petersburg.
·
1911: Prima expoziție a
grupării "Blaue Reiter" (Kandinsky, Jawlensky, Marc, Kubin, Gabriele
Munter) se deschide la Galeria Thamnhauser din Munchen, cuprinzând o retrospectivă Douanier
Rousseau, lucrări de Delaunay, Kandinsky, Macke, Marc, Munter, Arnold
Schonberg.
·
1916: Primul
război mondial: Se sfârșește Bătălia de la Verdun, dintre trupele
germane și cele franceze. Bătălia de la
Verdun, a mai fost numită și „Abatorul” deoarece numărul de
morți, răniți și dispăruți se ridică la 700 000 de persoane Dacă la Marna în
1914 a fost o bătălie în stil clasic, care s-a clarificat în câteva zile, la
Verdun a fost prima bătălie care a avut toate caracteristicile războiului de
tip nou. Bătălia de la Verdun a fost cunoscută după remarca « Ils ne passeront
pas » (Ei NU vor trece) atribuită lui Robert Nivelle. Pentru francezi bătălia
de la Verdun a fost, după cea de la Marna, al doilea moment culminant al
Primului Război Mondial.
·
1917: La Tiraspol s-a desfășurat Primul Congres al Moldovenilor din stînga
Nistrului. La 17-18 decembrie 1917 la Tiraspol se desfășoară Primul
Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului, o consecință directă a
Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la
care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste. La Congesul de la
Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din
județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din
regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și
Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea
prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe
atunci redactor al gazetei Ardealul. Congresul Moldovenilor din stînga
Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru
populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind
chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată
a limbii moldovenești și a alfabetului latin; În chestiunea bisericească
(Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se
facă în limba moldovenească; În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a
hotărît înființarea de polcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în
chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să
fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse
în limba moldovenească. Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei
privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămînerea în
componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amînată,
convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți
împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile
Hersonului și Podoliei. Congresul din 17-18 decembrie de la Tiraspol a
discutatat ideea unirii regiunilor românești din stînga Nistrului cu Basarabia.
·
1918: In România, la Bucureşti, se crează Partidul Ţărănesc sub
conducerea învăţătorului Ion Mihalache (din Topoveni, jud.Argeş). În următorii
ani, Partidul Ţărănesc fuzionează la 3/16 februarie 1919 cu Partidul Muncitor
din Moldova; la 18 iulie 1921 cu Partidul Ţărănesc din Basarabia; la 22
septembrie 1922 cu Partidul Socialist-Ţărănesc, la 3 octombrie 1921 se
constituie Partidul Ţărănesc din Transilvania, iar la 11 iunie 1922, Partidul
Ţărănesc din Bucovina. Partidul Ţărănesc editează publicaţiile “Ţara nouă”
(1919-1921), “Aurora” (1921-192).
·
1923: Secţia militară a Muzeului Naţional al României (creată în aprilie
1914) a fost transformată în instituţie de sine stătătoare, devenind Muzeul
Militar Naţional, înfiinţat în 18 decembrie 1923 prin Înaltul Decret nr. 6064,
semnat de regele Ferdinand I al României. Primul director al
muzeului a fost generalul Constantin Ştefănescu-Amza. În 1919, Ministerul
Agriculturii şi Domeniilor a cedat Ministerului de Război clădirea din Parcul
Carol I denumită Palatul Artelor, împreună cu alte două clădiri din apropiere,
pentru a adăposti expoziţiile şi patrimoniul viitorului muzeu militar. Clădirea
şi exponatele au suferit pagube din cauza unui puternic incendiu din vara
anului 1938 şi, din nou ca urmare a seismului din noiembrie 1940. Cele două
dezastre şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au dus la întreruperea
activităţii muzeului. La 9 mai 1957, muzeul a fost redeschis sub titulatura de Muzeul Militar
Central, întâi în imobilul din Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 5-7, apoi a fost
mutat în clădirea fostei Şcoli de infanterie şi cavalerie din Strada Izvor nr.
137. În perioada 1975-1987, director al muzeului a fost istoricul militar
general-maior Constantin Antip. În timpul directoratului său, în 1985,
instituţia s-a mutat în actualul sediu din Strada Mircea Vulcănescu nr.
125-127.Clădirea a fost în trecut cazarma Regimentului de infanterie IV Ilfov
nr. 21 şi, ulterior, sediul Comandamentului trupelor de grăniceri. Din 1990
instituţia a revenit la titulatura de Muzeul Militar Naţional.
·
1928: A avut loc prima transmisiune a unei emisiuni umoristice la
Radiodifuziunea Română (emisia inaugurală a Radioului românesc a avut loc la 1 noiembrie
1928).
·
1940: în România, se desfiinţează breslele de
lucrători, funcţionari şi meseriaşi, înfiinţate în timpul dictaturii regale.
·
1944: Al doilea
război mondial: Armata a IV–a româna intră pe teritoriul Cehoslovaciei pentru a participa la operațiunile
militare desfășurate împotriva armatei germane.
·
1970: Premiera, la București, a spectacolului cu piesa Acești
nebuni fățarnici, de Teodor Mazilu. Teodor
Mazilu (sau Theodor Mazilu, n. 11 august 1930, București, d. 18 octombrie
1980), dramaturg român, autor de piese de teatru și scheciuri pentru
televiziune.
·
1973: Adunarea Generala
a ONU adoptă limba arabă ca limbă oficială a sa. Data de 18
decembrie devine Ziua limbii arabe.
·
1979: Adunarea Generala a
ONU adoptă Convenția ce apară femeia împotriva discriminarii în domeniul
politic, economic, social și cultural. România va ratifica Convenția la 7 ianuarie 1982.
·
1989: Ca urmare a protestelor izbucnite la Timisoara, Romania a inchis
frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS si Bulgaria. In orasul Timisoara a fost instituita starea
de necesitate, primarul Petre Mot anuntand acest lucru in cadrul unei sedinte
cu activul de partid. In oras a fost interzisa
circulatia grupurilor mai mari de 2 persoane, trecatorii fiind
legitimati, iar cei suspecti retinuti de militieni si securisti. In 17 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a dat
ordin să se tragă în protestatarii anticomunişti din Timişoara, fiind
înregistraţi primii morţi căzuţi pentru libertate. Dictatorul Ceauşescu a convocat o
şedinţa a Comitetului Politic Executiv, unde înalţii demnitari au fost cu toţii
de acord să tragă în demonstranţii de la Timişoara cu muniţie de război. După atacarea sediului Partidului Comunist Român,
Ministrul Apărării de atunci, generalul Vasile Milea, a anunţat conducerea de
Partid de la Bucureşti că judeţul Timiş este în stare de necesitate şi
cere intervenţia în forţă a armatei. Conform
martorilor, în jurul orei 16 s-a tras primul foc de armă asupra
manifestanţilor strânşi în Piaţa Libertăţii. În acest timp, la Bucureşti, cuplul dictatorial
Elena şi Nicolae Ceauşescu a acuzat autorităţile locale că n-au reuşit să
reprime protestul încă din prima zi. La
Timişoara sosesc după-amiază 11 ofiţeri superiori din conducerea Miliţiei,
Securităţii şi Armatei, cu sarcina de a actiona in forta pentru inabusirea
protestelor. Este declanşată operaţiunea „Radu
cel Frumos”, care cuprindea acţiuni specifice stării de război. Fara sa
tina seama de interdictii, un grup de aproximativ 30 de tineri s-a adunat in
fata Catedralei unde a desfasurat un steag tricolor fara stema si au aprins
lumanari. S-a cantat “Desteapta-te, romane”. Fortele de ordine au deschis focul
in plin, cativa manifestanti reusind sa fuga, dar cei mai multi au fost ucisi
sau raniti. După ora 20, oraşul devine un adevărat infern. De
la Piaţa Libertăţii până la Operă, pe Calea lipovei şi Calea Girocului, se
trage în plin. Taburile blochează intrările în oraş şi toată noaptea se aud
numai împuşcături.59 de timişoreni au murit atunci, câteva sute au fost răniţi.
40 de cadavre au fost transportate şi incinerate în Bucureşti pentru a
şterge urmele. Represaliile nu au reuşit însă
decât să îi îndârjească pe timişoreni, care au continuat să iasă în stradă
şi zilele următoare. Ziua de 17
decembrie a fost declarată zi de doliu printr-o decizie a Consiliului Local
Timişoara. Astfel toate instituţiile din oraş au arborat drapelul României în
bernă sau alăturat unei panglici negre de doliu. Din statisticile oficiale rezulta ca la Spitalul Judetean din Timisoara
se aflau, la 18 decembrie, 58 de cadrave si 240 de raniti.
·
1991: S-a înfiinţat Partidul Umanist din
România (PUR), avându-l ca preşedinte – fondator pe Dan Voiculescu. Ulterior
acest partid si-a transformat denumirea in Partidul Conservator.
·
1991: Federatia Rusa a recunoscut independenta Republicii
Moldova, Boris Eltin declarand ca Rusia este gata sa stabileasca relatii
diplomatice cu aceasta tara.
·
1992: Guvernul Romaniei a recunoscut republicile Ceha si Slovaca in
calitate de subiecte distincte de drept international, cu efect juridic,
incepand de la 1 ianuarie 1993.
·
1992: Adunarea generala a ONU a adoptat Declaratia cu privire la drepturile
persoanelor apartinând minoritatilor nationale, etnice, lingvistice si
religioase. Documentul international ofera o garantie a drepturilor minoritatilor în
general, astfel încât mai multe state i-au recunoscut importanta prin
declararea zilei de 18 decembrie ca “Zi a minoritatilor nationale”.
·
2005: România câștigă titlul de vicecampioană
mondială la handbal feminin la Campionatul Mondial de Handbal din Rusia, fiind învinsă în
actul final de țara gazdă, scor 28-23.
Nașteri
·
1778 - S–a născut celebrul clown Joseph Grimaldi (m. 31 mai
1837)
·
1863: S-a nascut arhiducele austriac Franz Ferdinand. Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei (n. 18 decembrie
1863, Graz – d. 28 iunie 1914, Sarajevo), Arhiduce de Austria, din 1896. În
1896 a devenit primul succesor la tronul imperiului Austro-Ungar. A fost
asasinat la Sarajevo, in Bosnia in ziua de 28 iunie 1914 ,ora 11 am, de către
Gavrilo Princip, un student sârb bosniac de 19 ani. Atentatul de la Sarajevo a
constituit motivul începerii Primului război mondial, în august 1914.
·
1874: S-a nascut Radu D. Rosetti, poet şi epigramist român,
fiul publicistului Dimitrie R. Rosetti; (d.1964).
·
1878: Iosif
Vissarionovici Stalin, om politic sovietic, revoluționar bolșevic (d. 1953). Iosif Vissarionovici Stalin (n. 18 decembrie 1878 – d. 5
martie 1953) din tată georgian și mamă osetină, om politic sovietic, fost
revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic
sovietic. Deși sursele se contrazic în privința anului și zilei de naștere ale
lui, Iosif Dzhugashvili se găsește în registrele bisericii Uspensky din Gori,
Georgia drept născut pe 18 decembrie ( stil vechi: 6 decembrie) 1878. Această
data de naștere este documentată de certificatul său de absolvire a școlii, de
cuprinzătorul său dosar de la poliția Rusiei țariste, o consemnare de arest din
18 aprilie 1902 în care și-a declarat vârsta de 23 de ani și toate documentele
prerevoluționare rămase în existență. Spre sfârșitul lui 1921, Stalin însuși
și-a menționat data nașterii ca fiind 18 decembrie 1878, într-un curriculum
vitae scris cu mâna proprie. Totuși, după ce a venit la putere în 1922, dictatorul
a schimbat sa de nastere in 21 decembrie 1879 (stil vechi 9 decembrie 1879).
Aceasta dată a devenit zi de sărbătoare în toată Uniunea Sovietică. Stalin a
devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922; (
d. 05.03.1953 ).
·
1879: Paul Klee, pictor, desenator și teoretician al
artei de origine elvețiană (d. 1940). Paul Klee (n. 18 decembrie 1879,
Münchenbuchsee lângă Berna, Elveția – d. 29 iunie 1940, Muralto, Elveția),
pictor, desenator și teoretician al artei elvețian, de naționalitate germană/
·
1903 - S-a născut poetul avangardist Ilarie Voronca
(“Ulise”, “Zodiac”, “Act de prezenţă”) (m.05.04.1946).
·
1913: Willy Brandt, politician german, al 4-lea Cancelar
al Germaniei, laureat Nobel (d. 1992). Willy Brandt, născut Herbert Ernst Karl Frahm, (n. 18
decembrie 1913, Lübeck – d. 8 octombrie 1992, Unkel), om politic german. A fost
cancelar al Germaniei în perioada 21 octombrie 1969 – 7 mai 1974, din partea
SPD. La 7 decembrie 1970, în timpul unei vizite oficiale în Polonia, și-a
surprins asistența în momentul în care în loc să rămână în picioare, a căzut în
genunchi în fața fostului Ghetto din Varșovia. În anii 1970 a pus în practică
noua Ostpolitik, ca politică de destindere față de RDG și blocul comunist. În
anul 1971 a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Pace.
·
1915: S-a nascut Vintilă Horia (Horia Caftangioglu), scriitor
din exil, autor al romanului “Dieu est né en exil”, pentru care a primit
premiul Goncourt în 1960 („Mai sus de miazănoapte”); (d.04.04.1992).
·
1919 - S-a născut Anita O'Day, cântăreaţă americană de jazz.
·
1924 - S–a născut Camilian Demetrescu, artist plastic,
disident, din 1969, în Italia; revine în România, în anul 2000, cu expoziţia
“30 de ani de artă în Italia –1969–2000”.
·
1925: S-a nascut Vasile Veselovski, compozitor roman de
muzică uşoară; (d. 04.01.1998).
·
1933 - S–a născut Cristian Ioan Hera, inginer agronom,
membru al Academiei Române.
·
1941 - S-a născut Sam Andrews, chitarist american (Big
Brother & The Holding Company).
·
1941 - S-a născut Chas (Bryan) Chandler, basist britanic
(The Animals), descoperitor şi producător al lui Jimi Hendrix.
·
1943: Keith Richards, cântăreț-compozitor, chitarist,
producător, actor englez (The Rolling Stones)
·
1944 - S-a născut Deke (Roger) Leonard, chitarist şi
compozitor britanic (Man).
·
1946: S-a nascut Steven Spielberg, regizor american de film.
Nascut in Cincinnati, statul american Ohio, Spielberg a fost cel mai tanar
regizor de la studiourile Universal. A debutat in televiziune si foarte repede
a reusit sa se impuna ca cel mai prolific regizor de film din cinematografia
americana. La putina vreme dupa debut, a castigat trei Oscaruri cu productia
“Falci”. Au urmat apoi “Intalnire de gradul trei” (“Close Encounters of the
Third Kind”), care a luat alte doua Oscaruri, si “ET”, cu 4 premii ale
Academiei de Film. Renumele si l-a intarit cu “The Color Purple” (“Culoare
purpurie”) din 1985, film care a avut 11 nominalizari la Oscar si 100 milioane
de dolari incasari. Si lista poate continua cu “Peter Pan”, “Jurassic Park”,
“Lista lui Schindler”, “Salvati soldatul Ryan”. Majoritatea filmelor regizate
ori produse de Spielberg au avut nu doar succes la critici, ci si la public
dovada fiind banii obtinuti din vanzarea producatiilor. In 2004, i-a fost
acordat un premiu de excelenta din partea Academiei Americane de Film, precum
si Legiunea de Onoare din partea autoritatilor franceze pentru activitatea sa
artistica.. De asemenea, Steven Spielberg a fost inclus in Science Fiction Hall
of Fame.
·
1948 - S-a născut Buddy Gask, basist şi vovalist britanic
(Showaddywaddy).
·
1950 - S-a născut Martha Johnson, cântăreaţă şi compozitoare
canadiană (Martha & The Muffins).
·
1950 - S–a născut Gillian Armstrong, prima femeie regizor
din Australia (filmele: “Mr. Soffel”, “Fires Whitin”).
·
1952 - S–a născut Victoria Milescu, poetă şi publicistă
(2001 – Premiul pentru poezie „Iulia Hasdeu”).
·
1953 - S-a născut Bobby Keys, saxofonist american.
·
1956 - S-a născut Greg D'Angelo, baterist american (White
Lion).
·
1963: S-a nascut Brad Pitt, actor
american, denumit “sfărâmătorul de inimi de la Hollywood” (“Legendele Toamnei”,
“Interviu cu un vampir”).
·
1980: S-a nascut solista americană de muzică pop Christina
Aguilera (a participat la Festivalul Internaţional “Cerbul de Aur”, ediţia
1998).
Decese
·
1133: A murit episcopul Hildebert de Tours
(n.1056), cleric reformator francez si poet. S-a născut din părinți săraci la
Lavardin, aproape de Vendôme, a fost probabil elev al
lui Berengar din Tours, și a devenit maestru (Scolasticul) al școlii de
la Le Mans; în 1091 a fost făcut arhidiacon și în 1096 episcop de Le
Mans. A prezidat Sinodul de la Nantes și a murit la Tours. A
construit parte a catedralei de la Le Mans. Scrierile
sale constau în scrisori, poezii, câteva predici, și unul sau două tratate.
O ediție a operelor sale pregătite de Antoine Beaugendre, și
intitulata „Venerabilis Hildeberti prima Cenomanensis episcopi,
deinde Turonensis archiepiscopi, operă Tam Edita quam inedita”, a fost
publicată la Paris în 1708 și a fost republicata de JJ Bourassé în 1854.
Acestea ediții, il crediteaza pe Hildebert cu numeroase scrieri
apartinand altor autori și omit unele scrieri originale.
·
1495: A decedat Alfonso al II-lea (n. 4
noiembrie 1448), numit si Alfonso de Aragon), rege al
regatului Napoli de la 25 ianuarie 1494 pana la 22
februarie 1495 cu titlul de regeal Napolelui
și Ierusalimului.
·
1737: A murit Antonio Stradivari, celebru lutier italian,ale
carui viori sunt considerate pana in ziua de azi cele mai bune din lume: (n.
1644). Antonio Stradivarius (n. 1644, Cremona – d. 18 decembrie 1737,
Cremona), cunoscut lutier, un creator italian de instrumente muzicale cu
coarde, în special viori, rămase celebre până astăzi. Antonio Stradivari a
făurit aproximativ 1.100 instrumente din care circa 600 au rămase cunoscute
astăzi. A construit în atelierul său din Cremona viori, viole, violoncele,
chitare dar și o harpă, actualmente aflată în proprietatea Academiei de muzică
din Neapole, Italia. Intrumentele sale sunt, pe lângă sunetul deosebit și
rareori egalat, o investiție financiară foarte bună. În ultimii 30 de ani
prețul instrumentelor semnate Stradivari a crescut de peste 200 de ori,
ajungându-se astăzi a fi estimate la 5-6 milioane de Euro per instrument (ceea
ce ar însemna circa de 500 de ori greutatea lor în aur), și sunt în continuă
creștere.
·
1803: A murit Johann Gottfried
Herder, filosof, critic literar şi estetician german, unul dintre întemeietorii
curentului literar “Sturm und Drang”, alături de F.M. Klinger, Schiller, Goethe
etc.; (n.25.08.1744). Curentul literar “Sturm und Drang”, („furtună și
imbold”, tradus de obicei în critica literară româna ca „furtună și avânt”) a
fost o mișcare literară de protest din literatura germana din a doua
jumătate a secolului al XVIII- lea, denumită astfel după o dramă de Friedrich
Maximilian Klinger si a marcat revenirea romantismului asupra a
ceea ce era văzut ca o tradiție literară rationalista.
·
1829 - A murit naturalistul francez Jean-Baptiste de Monet
Lamarck (n.1.08.1744).
·
1846: A murit Veniamin Costache, cărturar, traducător şi poet
român, mitropolit al Moldovei (n. 20.12.1768). Veniamin Costache (n. 20 decembrie 1768, Roșiești, județul Vaslui –
d. 18 decembrie 1846, mănăstirea Slatina, județul Suceava), cărturar și
traducător român, mitropolit în Moldova. În anul 1833 a inițiat construcția monumentalei Catedralei
mitropolitane de la Iași, care, mai târziu, avea să fie refăcută de unul dintre
urmașii săi, Iosif Naniescu. Numeroase mănăstiri și schituri din Moldova, între
care Neamț, Agapia, Miclăușeni, Durău, Sihăstria sau Slatina, îl consideră mare
ctitor. De la Veniamin
Costache avem o sumă de traduceri de cărți, unele tipărite, altele manuscrise.
Acestea sunt cărți dogmatice, cărți necesare serviciului bisericesc și lucrări
de istorie bisericească. Mitropolitul Veniamin a fost de două ori caimacam (locțiitor de
domn). A fost silit să demisioneze la intrarea rușilor în Moldova,și să
stea retras până la 1812 când a fost iarăși chemat de Adunare ca să ia
conducerea. În timpul Eteriei este și el nevoit să plece la Chişinău.
Se retrage în 1842, în timpul domniei lui
Mihail Sturdza, la Mănăstirea Slatina, unde a și murit după 4 ani.
·
1899: Bonifaciu Florescu, critic literar, poet
și traducător român, fiul natural al lui Nicolae Bălcescu (n. 1848). Bonifaciu Florescu
(n.14 mai 1848, Budapesta),era fiul nelegitim al lui N. Bălcescu și al
Alexandrinei (Luxița) Florescu, fiica marelui logofăt Iordache Florescu. Asupra
legăturii fiicei lor, Floreștii au ascuns adevărul, în timp ce Bălceștii au
recunoscut paternitatea copilului. A absolvit liceul „Louis le Grand” din
Paris (bacalaureatul in 1868) si a fost licentiat al Facultatii de Litere a
Academiei din Rennes (1872). Reusit prin concurs pentru postul de
profesor la catedra de istorie universala critica, a Facultatii de Litere
a Universitatii din Iasi (1873), e destituit de Titu Maiorescu dupa
un an si transferat la Liceul „Sf. Sava” din Bucuresti,ca prof. de
istorie. Preda aici, la „Mihai Viteazul”, la Liceul Militar si la Seminarul „Sf.
Nifon”, limba franceza. Antijunimist, detractor al lui T. Maiorescu si
Eminescu”, e atacat de acesta din urma in poezia” Epistola deschisa
homunculului Bonifaciu” (1876). Membru al Partidului Liberal, a fost prieten cu
Pantazi Ghica și colaborator la gazetele acestuia, s-a numărat între cei care
au făcut o opoziție categorică Junimii și lui Titu Maiorescu. A colaborat
cu aproape toate foile antijunimiste („Românul”, „Tranzacțiuni literare
și științifice”, „Revista contimporană”, „Stindardul”) și, împreună cu Al. Macedonski,
inițiază editarea „Literatorului”. A fondat „Portofoliul român” și „Duminica”
(alături de I.C. Săvescu). A condus „Țara literară”, a întemeiat „Revista
albastră” și „Biblioteca omului de gust”. De asemenea a colaborat la „Revista
orientală”, „România literară”, „Nuvelistul”, „Revista literară”, „Vestea”,
„Peleșul”, „Analele literare” etc. În 1894 a scos săptămânalul „Dacia
viitoare”.
·
1917: A murit (la Tokyo) Nicolae Dimitrie Xenopol, poet, prozator (se
numără printre primii susţinători ai realismului la noi) şi om politic
liberal, fratele istoricului A. D. Xenopol. A fost şef de cabinet
al lui I. C. Brătianu între anii 1885 şi 1914, deputat, ministru al industriei
şi comerţului, ministru plenipotenţiar al României în Japonia; (n. 1858).
·
1919 - A
încetat din viaţă Sir John William Alcock, aviator; împreună cu colegul său
Arthur Brown, a realizat primul zbor transatlantic nonstop (n. 6 noiembrie
1892)
·
1999: A incetat din viata Robert Bresson,
regizor şi scenarist francez („Un condamnat la moarte a evadat”, „Procesul
Ioanei D’Arc”); (n.25.09.1907).
·
2001: A decedat Gilbert Bécaud, cântăreţ şi compozitor
francez, unul dintre cei mai îndrăgiţi interpreţi francezi, supranumit „Domnul
100 000 de volţi”; (n.24.10.1927).
·
2002: A murit actorul
american James Coburn; (n. 31.08.1928).
·
2009: A murit Henry Kehiaian, chimist francez de origine română (stabilit
în Franţa din 1970); din 1955 şi-a consacrat activitatea termodinamicii
chimice; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993; (n.
1929).
·
2010: A decedat cunoscuta actriță română Rodica Tapalagă; (n. 12
ianuarie 1939, Dorohoi). Este sora actorului Ștefan Tapalagă (n. 1933 – d.
1994). Absolventă a Institutului de artă teatrală și
cinematografică din București promoția 1959 , a debutat din 1958 pe marile
ecrane în comedia „Alo?…ați greșit numărul!”, alături de alte mari nume ale
scenei și filmului românesc (Ștefan Tapalagă, Ștefan Mihăilescu-Brăila și Stela
Popescu). A creat roluri memorabile pe scenele mai multor teatre :
Teatrul Național din Craiova, Teatrul Notarra și Teatrul Mic şi din
1981 la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra din București. A fost căsătorită cu
scenograful Ion Popescu-Udriște (n. 1929) şi au avut împreună un băiat.
·
2013: A încetat din viaţă Titus Munteanu, realizator de televiziune
(din 1966), fost director al TVR 1; (n. 1941). În 2004, a primit Premiul de Excelență din partea CNA. A semnat numeroase
emisiuni de divertisment şi muzicale, cea mai de succes fiind „Şcoala
vedetelor” (o producţie creată în 1995 şi premiată în repetate rânduri).
Sărbători
·
Cuv. Daniil Sihastrul; Sf. Mc. Sebastian și Zoe; Sf Ier Modest,
arhiepiscopul Ierusalimului; – dezlegare la pește (calendar creștin-ortodox)
·
Sf. Zosim , ucenicul sf.
Paul (calendar romano-catolic)
·
România: Ziua
Minorităților Naționale - În 18 decembrie
1992, Adunarea generala a ONU a adoptat Declaratia cu privire la drepturile
persoanelor apartinând minoritatilor nationale, etnice, lingvistice si
religioase. Documentul international ofera o garantie a drepturilor
minoritatilor în general, astfel încât mai multe state i-au recunoscut
importanta prin declararea zilei de 18 decembrie ca “Zi a minoritatilor
nationale”.
ARTE 18 Decembrie
INVITAȚIE LA BALET 18
Decembrie
Spărgătorul de nuci de
P I Ceaicovski
MUZICĂ
Francisco Manuel da Silva, compozitor brazilian
Anita O'Day, cântăreaţă americană de jazz
Vasile Veselovski
Sam Andrews, chitarist american (Big Brother & The Holding
Company)
Big Brother And The Holding Company: https://youtu.be/sOxd9dvVvvc?list=PL_ZMyn56wUdzxIwXFT68dG-Bf-38hqMXs.
Chas (Bryan) Chandler, basist britanic (The Animals)
Keith Richards
Deke (Roger) Leonard, chitarist şi compozitor britanic (Man)
Deke Leonard Iceberg - Daughter of the Fireplace @ The Boom Boom Club: https://youtu.be/L8Vxo0Pmh5Q.
Buddy Gask, basist şi vovalist britanic (Showaddywaddy)
Martha Johnson, cântăreaţă şi compozitoare canadiană (Martha &
The Muffins)
Bobby Keys, saxofonist american
Greg D'Angelo, baterist american (White Lion)
ANTHRAX 1982 Original- Greg Walls, Neil Turbin, Greg D'Angelo, Danny
Lilker, Scott Ian Rosenfeld: https://youtu.be/xBkUQ9halZ0?list=PLx4IXoOIMdrRufuKv_vkGYK9LhxlhWPLk.
Christina Aguilera
Gilbert Becaud
POEZIE 18 Decembrie
Veniamin
Costache
Viața mitropolitului
Veniamin Costache
Noul
mitropolit era originar, prin tatăl său Grigorie Costachi zis Negel, dintr-o
familie de boieri moldoveni, un strămoş al său fiind vornicul Boldur, unul din
sfetnicii lui Ştefan cel Mare. Alţi strămoşi ai săi din partea tatălui de
asemenea au fost sfetnici domneşti, eroi în luptele duse de domnii Moldovei
împotriva cotropitorilor sau ctitori de lăcaşuri sfinte (pe la 1622 un Gavriil
Costachi a ctitorit mănăstirea Bursuci). Prin mama sa, Maria, născută
Cantacuzino sau simplu Canta, provenea din vechea familie a Cantacuzinilor,
care de asemenea a dat oameni cu rosturi de seamă în viaţa politică şi
culturală a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Fraţii viitorului mitropolit erau:
Matei, ajuns mare postelnic, Constantin, călugărit sub numele de Chesarie -
fost dichiu la Episcopia Romanului, care a murit înecat -, Elena, călugărită
sub numele de Ecaterina, iar după primirea schimei mari Elisabeta -, fostă
stareţă la mănăstirea Socola, apoi, timp de 30 de ani, la Agapia - şi vornicul
Şerban, care, deşi era cel mai mic, a ajuns mai târziu unul din sfătuitorii
mitropolitului.
Vasile
Costachi s-a născut la 20 decembrie 1768, în satul Roşieşti, în ţinutul
Faldului (azi în jud. Vaslui). După obiceiul timpului, Vasile a început
învăţătura cu un dascăl grec în casa părintească de la Iaşi, unde se stabilise
familia, apoi a fost dat la şcoala grecească de la mănăstirea Trei Ierarhi.
Nefiind mulţumit cu învăţătura de aici, a părăsit şcoala, poate cu gândul de a
se retrage la mănăstirea Neamţ, atras desigur de faima stareţului Paisie.
Văzând dragostea sa pentru viaţa călugărească, tatăl său l-a dat în grija
episcopului Iacob Stamati de la Huşi, care l-a tuns în monahism, sub numele de
Veniamin, după numele celui mai mic dintre fiii patriarhului Iacob din Vechiul
Testament. Călugăria sa a avut loc în anul 1783 (după alţii 1784), când abia
împlinise 15 ani. După trei ani, Iacob Stamati -ajuns al doilea părinte pentru
monahul Veniamin, după moartea tatălui său -, l-a hirotonit ierodiacon. În
1788, mitropolitul Leon Gheucă l-a chemat în slujba Mitropoliei din Iaşi,
fiind hirotonit ieromonah şi rânduit ca mare eclesiarh al catedralei. Se pare
că tot atunci a fost hirotesit arhimandrit de către mitropolitul Leon. În
martie 1789 a fost numit egumen la mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, deţinând
această slujbă timp de trei ani.
La
26 iunie 1792 a fost ales episcop al Huşilor, fiind pe atunci în vârstă de
numai 23 de ani şi jumătate, în locul lui Iacob Stamati, trecut în scaunul
mitropolitan. Hirotonia sa întru arhiereu s-a făcut în ziua următoare, în
biserica Sfântul Spiridon din Iaşi. Instalat la Huşi, a căutat să meargă întru
totul pe urmele înaintaşului său, contribuind la buna administrare a
treburilor Episcopiei (înzestrarea catedralei şi reşedinţei, primirea unor
danii etc). A fost delegat de mitropolitul Iacob să cerceteze mănăstirile Neamţ
şi Secu în mai multe rânduri.
Realizările
sale la Episcopia Huşilor, învăţătura, blândeţea, evlavia şi dragostea sa faţă
de păstoriţi au dus la alegerea lui Veniamin în scaunul vlădicesc de la Roman,
la 1 iunie 1796, după moartea episcopului Antonie. Cu experienţa dobândită la
Huşi, noul episcop de Roman putea trece acolo la realizări şi mai însemnate.
Pentru că Episcopia era plină de datorii, s-a ocupat în mod deosebit de
administrarea bunurilor ei, precum şi de sporirea veniturilor eparhiale.
La
18 martie 1803 a fost ales în scaunul vacant de mitropolit al Moldovei şi
Sucevei. Deşi abia trecuse de 34 de ani, avea o experienţă destul de bogată,
după o slujire arhierească de 11 ani în scaunele de la Huşi şi Roman. Ca
mitropolit, a păstorit aproape 40 de ani, cu două întreruperi, prima între anii
1808-1812, iar a doua între 1821-1823. Izbucnind războiul ruso-turc din anii
1806-1812, ţările române au fost ocupate de ruşi, iar mitropolitul Veniamin a
devenit locţiitor de domn (caimacam), sub supravegherea unui general rus, care
avea înalta conducere peste ambele ţări române. Dar la scurt timp, a ajuns la
neînţelegeri cu noua stăpânire şi s-a retras la mănăstirea Neamţ. Din cauza
intrigilor urzite împotriva lui, mitropolitul şi-a înaintat demisia din scaun
la 20 februarie 1808 (după unii cercetători, s-ar fi retras la Neamţ, din 1807,
sau chiar din 1806, conducând de acolo treburile Mitropoliei).
În
timpul şederii la Neamţ, mitropolitul Veniamin a înfiinţat acolo o tipografie,
aducând în acest scop câţiva meşteri de la tipografia mitropolitană din Iaşi.
Cu ajutorul unor călugări-cărturari din mănăstire, a început la Neamţ o perioadă
de rodnică activitate culturală, concretizată într-o mulţime de traduceri şi
tipărituri.
În
timpul retragerii sale din scaun, autorităţile ruseşti care au ocupat Moldova
şi Ţara Românească (1808-1812) au numit ca „exarh” al Bisericii
româneşti din ambele Principate pe mitropolitul Gavriil
Bănulescu-Bodoni (22 mai 1808). Acesta s-a instalat la Iaşi şi a
condus efectiv Mitropolia Moldovei timp de patru ani. Abia după încheierea
păcii între ruşi şi turci, prin tratatul de la Bucureşti din 16 mai 1812,
exarhul Gavriil s-a retras cu ostile ruseşti. Noul domn al Moldovei, Scarlat
Callimachi, împreună cu Divanul ţării l-au rechemat pe mitropolitul Veniamin
în scaun, la 6 octombrie 1812. Notăm că prin acel tratat, partea Moldovei
dintre Prut şi Nistru a intrat în componenţa Rusiei ţariste. În anul 1813 s-a
creat pentru aceste teritorii o Arhiepiscopie, cu sediul la Chişinău,
dependentă de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg. Primul ei
cârmuitor a fost tot Gavriil Bănulescu-Bodoni. Până atunci, teritoriile
respective aparţinuseră, sub raport eclesiastic, de Mitropolia Moldovei,
Episcopia Huşilor şi Mitropolia Proilaviei.
A
doua retragere din scaun a mitropolitului Veniamin a avut loc în anii
1821-1823, din cauza Eteriei greceşti. După ce ultimul domn fanariot, Mihai
Suţu, se refugiase în Rusia cu cea mai mare parte din boieri, mitropolitul a
ajuns pentru a doua oară în fruntea căimăcămiei (29 martie - mai 1821), urmând
să conducă şi treburile politice ale ţării. Izbucnind Eteria pe teritoriul
ţărilor române, se înscrie una din paginile cele mai zbuciumate ale istoriei
noastre. Eteriştii greci ucideau pe turcii aflaţi în ţară, iar armatele
turceşti, din răzbunare, ucideau şi jefuiau poporul român, incendiau sate,
târguri, biserici şi mănăstiri. Poporul îngrozit pornea în pribegie. Mitropolitul
Veniamin, rămas singur în faţa primejdiilor, făcea tot ce se putea pentru
apărarea poporului. Când pârjolul turcesc s-a apropiat de Iaşi, mitropolitul a
fost nevoit să se retragă în satul Colincăuţi, în stânga Prutului, probabil
prin septembrie 1821. De acolo a condus mişcarea românească din Moldova,
purtând corespondenţă secretă cu patrioţii. A rămas acolo mai bine de un an,
timp în care şi-a găsit alinare suferinţelor sufleteşti, traducând cartea
teologului grec Evghenie Vulgaris, Funia întreită, „pre săraca limbă
romano-dachicească sau moldovenească... în zilele năcazurilor şi ale răsipirii
neamului moldo-vlahicesc”. În continuare, a mai petrecut scurt timp la Suceava,
apoi în satul Bosanci lângă Suceava, unde a tradus Istoria Noului Testament. S-a
reîntors în ţară abia prin ianuarie sau februarie 1823, reocupându-şi scaunul
mitropolitan, sub primul domn „pământem”, Ion (Ioniţă) Sandu Sturza
(1822-1828). În timpul refugiului său, caimacamul Ştefan Vogoridi a numit, la 1
octombrie 1821, pe episcopul Meletie Lefter de la Huşi, ca „vechil”, adică
locţiitor la Mitropolia Moldovei. Reaşezat în scaunul mitropolitan, Veniamin
Costachi a păstorit încă două decenii, până la 18 ianuarie 1842, când s-a
retras definitiv din scaun.
După
o activitate de aproape şase decenii în slujba Bisericii şi a ţării,
mitropolitul Veniamin a fost nevoit să se retragă din scaun. Şi-a înaintat
actul de demisie (paretisis) domnitorului Mihail Sturza la 18 ianuarie 1842.
Deşi nu se arătau motivele care l-au determinat să plece, ele trebuie căutate
în neînţelegerile avute cu domnitorul, mai ales pentru proiectele sale de legi
privitoare la averile Mitropoliei, episcopiilor şi mănăstirilor neînchinate,
urmărindu-se subordonarea lor faţă de Stat (legea s-a şi votat a doua zi după
plecarea mitropolitului din Iaşi).
S-a
retras la mănăstirea Slatina, unde a rămas până la sfârşitul vieţii,
continuându-şi munca de o viaţă întreagă: traducerea de cărţi în limba română.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, obosit de povara anilor închinaţi binelui
obştesc şi acţiunilor culturale, la 8 ianuarie 1844, proin-mitropolitul
Veniamin şi-a scris cunoscutul său testament, un adevărat model al genului,
străbătut de cea mai adâncă smerenie şi dragoste creştinească. În prima parte a
testamentului făcea o scurtă expunere asupra vieţii şi activităţii sale, iar în
partea a doua testa puţinele bunuri pe care le mai avea. Astfel, Mitropoliei îi
lăsa „toate odoarele, argintăriile şi lucrurile, câte din vreme în vreme le-am
făcut eu, spre înfrumuseţarea, podoaba şi înzestrarea bisericii catedrale”,
precum şi veşmintele sale arhiereşti, iar mănăstirii Slatina îi lăsa odoarele
pe care le-a făcut după retragerea din scaun, mănăstirii Agapia o mie de
galbeni împărăteşti, spre a se face un paraclis întru pomenirea sa şi a surorii
sale. Pentru întreţinerea ierodiaconului Veniamin Cananău la studii teologice
la Atena lăsa engolpionul de aur ce i-a fost dăruit de ţarul Nicolae al Rusiei;
din banii rămaşi după ce-şi va termina studiile, cerea să se înfiinţeze un
fond, din care să fie premiate anual cele mai bune lucrări de istorie
naţională.
Şi-a
dat obştescul sfârşit la 18 decembrie 1846, în vârstă de-78 de ani, fiind
îngropat lângă biserica mănăstirii Slatina. La 30 decembrie 1886, rămăşiţele
sale pământeşti au fost aşezate în catedrala mitropolitană din Iaşi, ctitoria
sa, terminată atunci prin strădaniile unuia dintre urmaşii săi, mitropolitul
Iosif Naniescu.
Cercetând
viaţa şi activitatea mitropolitului Veniamin Costachi, ne dăm seama cât de
îndreptăţite erau cuvintele scrise de el în testamentul său: ,, tot ce mi-au
stat prin putinţă am făcut şi cu sfatul şi cu fapta, ca să sporesc şi
sufleteşte şi materialiceşte înflorirea sfintei Biserici şi a Patriei”.
Într-adevăr, prin eforturile sale permanente puse în slujba semenilor săi,
prin curăţia şi sfinţenia vieţii sale, prin dragostea sa nemărginită faţă de
ţara sa şi de poporul pe care l-a păstorit, mitropolitul Veniamin s~a înscris
ca o personalitate proeminentă în viaţa poporului nostru şi a Bisericii sale.
Pentru
toate acestea, a fost unanim apreciat de contemporani, iar amintirea sa a rămas
mereu vie în conştiinţa urmaşilor. De pildă, bursierul său la Kiev, viitorul
arhiereu Filaret Scriban, scria: „Moldova a avut în cele politice un domn mare,
pe Ştefan Vodă, iar în cele bisericeşti, un mitropolit mare, pe Veniamin
Costachi”. Iar marele istoric Nicolae Iorga scria: „ Un om mai sfânt şi mai bun
decât dânsul n-a mai ţinut în mâini cârjă de episcop român „.
Vrednic
urmaş al lui Varlaam şi Dosoftei, putând sta alături de marele mitropolit
Andrei Şaguna al Ardealului, având amândoi numeroase trăsături comune,
mitropolitul Veniamin Costachi este icoana adevăratului păstor de suflete şi
cârmuitor bisericesc.
Opera
·
Carte pastorală (contra
luxului în îmbrăcăminte), 10 martie 1804;
·
Tâlcuirea celor
șapte taine, Iași, 1807;
·
Chiriacodromion,
Mănăstirea Neamț, 1811;
·
Îndeletnicire
iubitoare de Dumnezeu, Iași, 1815;
·
Istoria Vechiului
și a Noului Testament, Iași 1824;
·
Funie sau frânghie
întreită, Iași 1831;
·
Iubitorul de
înțelepciune, 1831;
·
Oglinda omului
celui dinlauntru, 1833;
·
Dumnezeieștile
liturghii, 1834;
·
Didahii sau cuvinte
de învățătură, 1837;
·
Piatra scandelei,
Iași 1844;
·
Îndeletnicire
despre buna murire, Iași 1845.
Bonifaciu Florescu s-a născut la 14 mai 1848, Budapesta Era fiul
nelegitim al lui Nicolae Bălcescu şi al Alexandrinei (Luxiţa) Florescu, fiica
marelui logofăt Iordache Florescu. Asupra legăturii fiicei lor, pe care o
considerau o mezalianţă, Floreştii ascund adevărul, în timp ce Bălceştii
recunosc paternitatea copilului. Luxiţa Florescu şi-a adoptat în 1858 propriul
fiu şi s-a îngrijit de educaţia lui. Elev la Liceul „Louis-Le-Grand” din Paris,
urmează Facultatea de Litere la Academia din Rennes, obţinând, în 1872,
licenţa. Vine în ţară în 1873. Prin concurs, este numit profesor „provizor” la
Catedra de istorie universală critică de la Facultatea de Litere din Iaşi. Titu
Maiorescu îl destituie în 1874. Este profesor de istorie şi de limba şi
literatura franceză la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. A mai predat franceza
la Gimnaziul „Mihai Viteazul”, la Liceul Militar şi la Seminarul Nifon din
capitală.
Autor de
manuale, al unui dicţionar (1894) şi al unei antologii (La Poesie lyrique
francaise du X-eme au XX-eme siecle, 1895), editor şi comentator al lui Buffon
(Discours sur le style, 1884), istoric al literaturii franceze (Histoire de la
litterature francaise jusqu’a Malherbe, 1892), Florescu a desfăşurat şi o
insistentă activitate jurnalistică. Membru al Partidului Liberal, prieten cu
Pantazi Ghica şi colaborator la gazetele acestuia, s-a numărat între cei care
au făcut o opoziţie categorică Junimii şi lui Titu Maiorescu: figurează în
aproape toate foile antijunimiste („Românul”, „Tranzacţiuni literare şi
ştiinţifice”, „Revista contimporană”, „Stindardul”) şi, împreună cu Al.
Macedonski, iniţiază editarea „Literatorului”. A fondat „Portofoliul român” şi
„Duminica” (alături de I.C. Săvescu); a condus „Ţara literară”, a întemeiat
„Revista albastră” şi „Biblioteca omului de gust”. A colaborat la „Revista
orientală”, „România literară”, „Nuvelistul”, „Revista literară”, „Vestea”,
„Peleşul”, „Analele literare” etc. În 1894 a scos săptămânalul „Dacia
viitoare”.
Publicistul se
arată preocupat de istoria şi literatura popoarelor. Scrie despre Revoluţia
franceză, îl interesează Istoria în cântecele poporare, susţine rubrici ca
„Revista politică” şi „Revista ştiinţelor”. Dă un Curs facultativ de istorie
modernă critică (1875) şi un Memento de istorie universală sau Istoria în
tablouri (1883). În „Literatorul” i-a apărut o suită de Studii literare,
reproduse în două volume (1892-1893). Didactice, greoaie, dar dovedind o bună
cunoaştere a culturii antice, studiile judecă literatura vremii în raport cu
idealul clasic al criticului: naturalismul e acuzat că anulează prin
întâmplător caracterul de generalitate al artei (Frumos, graţios, sublim),
parnasianismul este respins, întrucât excesul formal ar anula mişcarea ideii şi
„simţământul” (Despre poezia descriptiva).
Florescu
utilizează noţiuni şi definiţii din Buffon, teoretizează asupra apropierii
dintre pictură şi poezie, dar şi asupra armoniei imitative. Mereu limitat în
aprecieri de dogma sa clasicistă (poeziile lui Nerval sunt „bizareriile minţii
sale bolnave”, Baudelaire nu este niciodată citat), emite uneori şi observaţii
interesante, cum ar fi cea despre importanţa decorului în romantism,
parnasianism, simbolism. Când iese din chingile metodei pentru a analiza o
operă (Gr. Alexandrescu, Al. Vlahuţă etc.), comentatorul nu trece dincolo de
examenul versificaţiei. Preţuieşte, în literatura română, numai scriitorii pe
care cercul „Literatorului” şi-i recunoştea ca înaintaşi: I. Heliade-Rădulescu,
Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, în timp ce M. Eminescu şi I. Slavici sunt
ironizaţi, fără inteligenţă. Eminescu, care a crezut că sub pseudonimul Rienzi
se ascundea Florescu, a răspuns atacurilor din „Literatorul” cu o Epistolă deschisă
către homunculul Bonifaciu (rămasă în manuscris în timpul vieţii poetului, ea
conţine germenii Scrisorii II). Unui examen negator sunt supuse scrierile lui
Maiorescu în două articole, intitulate Despre stil; este proclamată tendenţios
lipsa, la noi, a unei critici literare.
Florescu a
scris versuri în română (Ritmuri şi rime, 1892) şi în franceză (Quelques vers.
Au profit des blesses, 1877); căznite jocuri prozodice, ele au contribuit
totuşi la împământenirea unor forme fixe. Poemul în proză, cultivat la
„Literatorul”, este încercat, după model francez, în Aquarele şi poezii în
proză (1894) şi în câteva Sanguine româneşti, anexate Sanguinelor traduse din
Catulle Mendes (1889). Florescu a fost un conştiincios popularizator al
literaturii franceze, iar prin intermediul francezei a asigurat rubrica de
tălmăciri din „Portofoliul român”, „Povestitorul”, „Duminica”, „Literatorul”,
„Biblioteca familiei” cu texte din Alexander Pope, Ronsard, Voltaire, Moliere,
Alfred de Musset, H. Murger, W. Scott, J.L. Runeberg, J.M. de Heredia, Theodore
de Banville, E.A. Poe, Longfellow, Petofi, din folclorul rus, chinez, albanez,
indian, italian. Printre primii la noi, a dat în româneşte o versiune în proză
la Nevrozele lui Maurice Rollinat. A tradus, după intermediar francez, din
folclorul rus, chinez, albanez, indian, italian, din Petofi, Longfellow, J.L.
Runeberg şi R. Burns.
Moare la 18 decembrie 1899,
Bucureşti
Opera literară
Istoria în cântecele poporare, 27-31 iulie, 1, 3 august 1873;
Curs de istoria universală critică. Discurs de deschidere, 1873;
Asupra poeziei romane, 1873;
Poetul Gregoriu Alexandrescu, 1874:
Etiam contra omnes, Bucureşti, 1875;
Curs facultativ de istoria modernă, critică, Bucureşti, 1875;
O sută de adevăruri, Bucureşti, 1875;
Despre stil, 1878;
Despre individualităţi în literatură, 1876;
Quelques vers. Au profet des blesses, Bucureşti, 1877;
Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, Bucureşti, 1333;
Discursul despre stil al lui Buffon, în Buffon, Discours sur le style, Bucureşti, 1884;
„Poezii” de Alexandru Vlahuţă, 1887;
Sanguinele romaneşti, în Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889;
Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892;
Studii literare, I-II, Bucureşti, 1892-1893;
Aquarele şi poezii în proză, Bucureşti, 1894.
Istoria în cântecele poporare, 27-31 iulie, 1, 3 august 1873;
Curs de istoria universală critică. Discurs de deschidere, 1873;
Asupra poeziei romane, 1873;
Poetul Gregoriu Alexandrescu, 1874:
Etiam contra omnes, Bucureşti, 1875;
Curs facultativ de istoria modernă, critică, Bucureşti, 1875;
O sută de adevăruri, Bucureşti, 1875;
Despre stil, 1878;
Despre individualităţi în literatură, 1876;
Quelques vers. Au profet des blesses, Bucureşti, 1877;
Memento de istorie universală sau Istoria în tablouri, Bucureşti, 1333;
Discursul despre stil al lui Buffon, în Buffon, Discours sur le style, Bucureşti, 1884;
„Poezii” de Alexandru Vlahuţă, 1887;
Sanguinele romaneşti, în Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889;
Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892;
Studii literare, I-II, Bucureşti, 1892-1893;
Aquarele şi poezii în proză, Bucureşti, 1894.
Traduceri
Ch. Deulin, Părul Miseriei, 31 august – 1 septembrie 1874;
X. de Maistre, Leprosul din oraşul Aosta, 1876;
E.A. Poe, Adevărul asupra cazului d-lui Valdemar, 1876;
Josephine Colomb, Negi Cigana, 1876;
H. Murger, Balade, 1880;
A. Second, Trei separaţiuni de corp, 1876; Portretul răposatului Duhamel, 1876;
I. Garnier, Lea, 1876;
Sainte-Beuve, Maria, 1876;
Voltaire, Istoria unui brahm, 1876; Întâmplare indiană, 1876; Orbii judecători despre culori, 1890;
G. de Nerval, Monstrul verde, 1876;
George Sand, Joconda lui Leonard da Vinci, 1876;
J. de Saint-Germaln, Foaia de alun, 1876;
H. Greville, Lina, 1876; Povestea cârpaciului (poveste milaneză), 1880;
J.L. Runeberg, Puterea amorului, 1880; Poezie populară suedeză. Cântec popular danez, 1880;
R. Burns, Ochi albaştri, 1880; Cântec din Britania franceză, 1880;
Th. Moore, Maria, 1880;
A. Nouville, Asta-i tot, 1880; Don Juan, 1880; Cântec grecesc, 1880;
Petofi, Gelozia, 1880, 18, Din poeziile lui…, 1882, 1890;
Gil Polo, Orbirea, 1880;
Marmontel, Memoriile lui…, 1830; Cei doi amici (poveste populară rusă), 1880;
Walter Scott, Fecioara de la Toro, 1880; Pantum males, 1881;
J.P.F Mallefille, Tabloul secolului al XVI, 1881; Don Rafael, 1881; Don Juan, 1882; Poezii arabe, 1881; Poezii persane, 1881;
A. Pope, Rugăciunea universală, 1882; Femeia capricioasă, femeia egoistă, 1882;
Cleant, Imn către Joe, 1882;
Fr. Ruckert, o poezie de…, 1882;
A. de Musset, Să nu zici vorbă mare, 1884;
Th. de Banville, Ca apa, 1888;
Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889; Recunoştinţa, 1890; Fericirea altora, 1890; Oaspetele nepoftit, 1891; Înţeleaptă necuriozitate, 1892; Calculatorul cel bun, 1892;
Alexandre Dumas, Cugetări, 1890;
S. Lapointe, Banii dracului, 1890;
Aug. Brizeux, Alaiul fetei sărace, 1890;
H. W. Longfellow, Excelsior. Psalmul vieţii, 1890; Avadanaele (apologuri indiene), 1890;
J. le Roho, În contra pesimiştilor, 1890;
A. Robert, Căpitanul Vârtej, 1890; Romanţa fetei Mulan (poezie chineză), 1890;
R. Topffer, Frica, 1890;
M. Rollinat, Nevroze, 1890;
J. Lemaître, Prinţesa Lilit, 1890;
J.M. de Heredia, Dorul de ţară, 1890;
Ronsard, Roza, 1891;
Hugo, Mellin de Saint-Gelais, Ronsard, Rabelais, J. le Roho, Musset, în Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892; Cântece madecase, 1894;
Th. Gautier, La un portret din veacul trecut, 1895;
P. Bourget, Muzica, 1895;
Manuel des Essarts, Viaţa armonioasă, 1895;
Victor Hugo, După bătălie, 1895;
Ghuse Schiro, Călugăriţa, 1896; Poezii populare albaneze, 1896;
Flaubert, Candidatul, 1897.
Ch. Deulin, Părul Miseriei, 31 august – 1 septembrie 1874;
X. de Maistre, Leprosul din oraşul Aosta, 1876;
E.A. Poe, Adevărul asupra cazului d-lui Valdemar, 1876;
Josephine Colomb, Negi Cigana, 1876;
H. Murger, Balade, 1880;
A. Second, Trei separaţiuni de corp, 1876; Portretul răposatului Duhamel, 1876;
I. Garnier, Lea, 1876;
Sainte-Beuve, Maria, 1876;
Voltaire, Istoria unui brahm, 1876; Întâmplare indiană, 1876; Orbii judecători despre culori, 1890;
G. de Nerval, Monstrul verde, 1876;
George Sand, Joconda lui Leonard da Vinci, 1876;
J. de Saint-Germaln, Foaia de alun, 1876;
H. Greville, Lina, 1876; Povestea cârpaciului (poveste milaneză), 1880;
J.L. Runeberg, Puterea amorului, 1880; Poezie populară suedeză. Cântec popular danez, 1880;
R. Burns, Ochi albaştri, 1880; Cântec din Britania franceză, 1880;
Th. Moore, Maria, 1880;
A. Nouville, Asta-i tot, 1880; Don Juan, 1880; Cântec grecesc, 1880;
Petofi, Gelozia, 1880, 18, Din poeziile lui…, 1882, 1890;
Gil Polo, Orbirea, 1880;
Marmontel, Memoriile lui…, 1830; Cei doi amici (poveste populară rusă), 1880;
Walter Scott, Fecioara de la Toro, 1880; Pantum males, 1881;
J.P.F Mallefille, Tabloul secolului al XVI, 1881; Don Rafael, 1881; Don Juan, 1882; Poezii arabe, 1881; Poezii persane, 1881;
A. Pope, Rugăciunea universală, 1882; Femeia capricioasă, femeia egoistă, 1882;
Cleant, Imn către Joe, 1882;
Fr. Ruckert, o poezie de…, 1882;
A. de Musset, Să nu zici vorbă mare, 1884;
Th. de Banville, Ca apa, 1888;
Catulle Mendes, Sanguine, Bucureşti, 1889; Recunoştinţa, 1890; Fericirea altora, 1890; Oaspetele nepoftit, 1891; Înţeleaptă necuriozitate, 1892; Calculatorul cel bun, 1892;
Alexandre Dumas, Cugetări, 1890;
S. Lapointe, Banii dracului, 1890;
Aug. Brizeux, Alaiul fetei sărace, 1890;
H. W. Longfellow, Excelsior. Psalmul vieţii, 1890; Avadanaele (apologuri indiene), 1890;
J. le Roho, În contra pesimiştilor, 1890;
A. Robert, Căpitanul Vârtej, 1890; Romanţa fetei Mulan (poezie chineză), 1890;
R. Topffer, Frica, 1890;
M. Rollinat, Nevroze, 1890;
J. Lemaître, Prinţesa Lilit, 1890;
J.M. de Heredia, Dorul de ţară, 1890;
Ronsard, Roza, 1891;
Hugo, Mellin de Saint-Gelais, Ronsard, Rabelais, J. le Roho, Musset, în Ritmuri şi rime, Bucureşti, 1892; Cântece madecase, 1894;
Th. Gautier, La un portret din veacul trecut, 1895;
P. Bourget, Muzica, 1895;
Manuel des Essarts, Viaţa armonioasă, 1895;
Victor Hugo, După bătălie, 1895;
Ghuse Schiro, Călugăriţa, 1896; Poezii populare albaneze, 1896;
Flaubert, Candidatul, 1897.
Radu D Rosetti
Biografie
Despre familia Rosetti se stie ca e una
dintre familiile boieresti foarte vechi din Tarile Romane. Era originara din
Italia, unde radacinile ii coborau pana la inceputul secolului al XIV-lea. O
ramura a sa si-a continuat existenta acolo, cu succesiuni remarcabile, iar o
alta a ajuns la Constantinopol. De acolo, primii reprezentanti ai ei au poposit
prin secolul al XVII-lea in Tarile Romane, unde s-au despartit in doua ramuri.
Una s-a stabilit in Valahia, iar cealalta in Moldova.
In ramura valaha, Radu D.Rosetti (1874-1964) era fiul lui Dumitru Rosetti, deputat si ziarist, cunoscut si sub pseudonimul Max, descendent din contele Nicolae Rosetti, care fusese ginere al lui Constantin Brancoveanu. Radu Rosettia fost, cum scrie George Calinescu, un avocat abil, dar si un scriitor prolific, adaptand pentru literatura romana o maniera franceza a vremii, prin poezii sentimentale ce ilustrau viata celor de jos. Potrivit aceluiasi George Calinescu, "cu Radu D. Rosetti se inaugureaza la noi o poezie diletantista de tribunale si barou, constand in dueluri de epigrame, in madrigaluri si romante tremolate".
O literatura adusa pana la scrieri mai recente, dinspre zilele noastre, mai ales prin epigrame, datorita unor juristi de felul lui M. Ionescu Quintus. Rosetti a scris si piese de teatru, al caror continut este inspirat din viata societatii romanesti contemporane lui.
Notele de calatorie au fost publicate la Bucuresti, de Editura Alcalay, in 1909).
Iata ce spunea despre ele Radu D. Rosetti in 1909: "Tot ca celelalte lucrari ale mele cu note de calatorie, Din largul lumii si Dincolo de hotare, cartea de fata n-are pretentia la mai mult de ce este: o calauza pitoreasca. Pot zice despre dansa ce-am zis si despre celelalte: din ce-am vazut, din ce-am cetit, din ce-am auzit - uneori si din ce-am visat - s-a nascut cartea aceasta". Poate ca atunci, si la fel ca si Calinescu mai tarziu, autorul nu s-a gandit cat lasa in urma ca marturie istorica pentru vremea sa si pentru spatiul adunat intr-o carte mica de nici 250 de pagini. Atunci, publicul romanesc a fost atras de carte, asa ca, la scurta vreme, a mai aparut o editie, in colectia Biblioteca pentru toti. Acum, se poate vedea cat completeaza un asemenea volum cunoasterea noastra despre epoca prin ochii atenti ai unui martor talentat si pasionat ca Radu Rosetti. Era o alta treapta de cunoastere fata de aceea in care predomina scopul savant al calatoriei lui Mihail C. Sutzu, petrecuta anterior.
Contribuiau la aceasta altfel de deschidere, impreuna cu insasi personalitatea speciala a lui Radu Rosetti, avansul rapid al modernizarii regatului Romaniei si apropierea acestuia de tari unde interesul reciproc era tot mai evident. In cazul din urma, desi Egiptul era inca supus Inaltei Porti, aici s-a deschis in 1906 prima agentie diplomatica si consulatul roman.
Odata urcati pe motonava Dacia, dupa ce am traversat cu trenul prin iarna viforoasa Baraganul si Dobrogea, suntem, impreuna cu Radu Rosetti, martorii directi ai unor progrese deosebite ale Romaniei de atunci.
Mai intai, cum scrie autorul, "casa" unde avea sa locuiasca o vreme trebuia cunoscuta. O imagine fotografica a ei apare de altfel in carte si surprinde eleganta vaporului. Tehnic, acesta era de apreciat pentru acea vreme: avea 3.422 tone, costase 2,6 milioane lei in banii de atunci si fusese construit la Saint Nazaire, fiind dotat cu ventilatie, incalzire, bai, iluminat electric. Viteza: 18 mile pe ora, personal la bord: 70, capacitate: 108 la clasa I, cabine de lux, 50 la clasa a doua si pana la 600 la clasa a treia. De remarcat ca personalul navigant calificat era foarte bine vazut inca de atunci, astfel ca tot mai multi romani erau angajati de companii straine cu traditie. Totodata, vasele maritime romanesti erau tot mai cautate de calatorii straini si se numeau, in afara de Dacia noastra, Romania, Imparatul Traian, Regele Carol. La Istanbul, la prima escala, Dacia a ancorat langa Principesa Maria, care facea cale intoarsa spre Constanta. Ceva mai tarziu, in drum spre Smirna, Rosetti nu inceteaza sa se bucure de aplicarea inventiei lui Marconi pe vase, bunaoara cand se afla pe aceasta cale ca Principesa a trebuit sa se intoarca la Istanbul din cauza furtunii sau cand un calator primeste, tot prin telegraful fara fir, informatia ca nu a pierdut banii, ci ca i-a uitat acasa.
Rosetti mai era martor, pe aceeasi nava si prin pasagerii care urcau si coborau in timpul acestei calatorii catre Egipt, la miscarea tot mai agitata a "junilor turci", care avea sa schimbe mult Turcia, aflata si ea in curs de modernizare. "'La primavara, probabil c-o s-avem razboi', mi se adreseaza in frantuzeste unul din fesurile negre, intrerupandu-si pentru moment infocata discutie despre Constitutie, pe care o are cu tovarasii lui de drum de la Constantinopol."
Odata ancorati in fata Smirnei, Radu D. Rosetti ne mai spune ca turcii supranumeau orasul "Ghiaur Ismin", din cauza europenilor numerosi care o locuiau. Smirna a fost unul dintre orasele care aveau sa sufere multe schimbari dramatice in urma evolutiei miscarii care se urnea atunci sub ochii calatorului nostru.
In ramura valaha, Radu D.Rosetti (1874-1964) era fiul lui Dumitru Rosetti, deputat si ziarist, cunoscut si sub pseudonimul Max, descendent din contele Nicolae Rosetti, care fusese ginere al lui Constantin Brancoveanu. Radu Rosettia fost, cum scrie George Calinescu, un avocat abil, dar si un scriitor prolific, adaptand pentru literatura romana o maniera franceza a vremii, prin poezii sentimentale ce ilustrau viata celor de jos. Potrivit aceluiasi George Calinescu, "cu Radu D. Rosetti se inaugureaza la noi o poezie diletantista de tribunale si barou, constand in dueluri de epigrame, in madrigaluri si romante tremolate".
O literatura adusa pana la scrieri mai recente, dinspre zilele noastre, mai ales prin epigrame, datorita unor juristi de felul lui M. Ionescu Quintus. Rosetti a scris si piese de teatru, al caror continut este inspirat din viata societatii romanesti contemporane lui.
Notele de calatorie au fost publicate la Bucuresti, de Editura Alcalay, in 1909).
Iata ce spunea despre ele Radu D. Rosetti in 1909: "Tot ca celelalte lucrari ale mele cu note de calatorie, Din largul lumii si Dincolo de hotare, cartea de fata n-are pretentia la mai mult de ce este: o calauza pitoreasca. Pot zice despre dansa ce-am zis si despre celelalte: din ce-am vazut, din ce-am cetit, din ce-am auzit - uneori si din ce-am visat - s-a nascut cartea aceasta". Poate ca atunci, si la fel ca si Calinescu mai tarziu, autorul nu s-a gandit cat lasa in urma ca marturie istorica pentru vremea sa si pentru spatiul adunat intr-o carte mica de nici 250 de pagini. Atunci, publicul romanesc a fost atras de carte, asa ca, la scurta vreme, a mai aparut o editie, in colectia Biblioteca pentru toti. Acum, se poate vedea cat completeaza un asemenea volum cunoasterea noastra despre epoca prin ochii atenti ai unui martor talentat si pasionat ca Radu Rosetti. Era o alta treapta de cunoastere fata de aceea in care predomina scopul savant al calatoriei lui Mihail C. Sutzu, petrecuta anterior.
Contribuiau la aceasta altfel de deschidere, impreuna cu insasi personalitatea speciala a lui Radu Rosetti, avansul rapid al modernizarii regatului Romaniei si apropierea acestuia de tari unde interesul reciproc era tot mai evident. In cazul din urma, desi Egiptul era inca supus Inaltei Porti, aici s-a deschis in 1906 prima agentie diplomatica si consulatul roman.
Odata urcati pe motonava Dacia, dupa ce am traversat cu trenul prin iarna viforoasa Baraganul si Dobrogea, suntem, impreuna cu Radu Rosetti, martorii directi ai unor progrese deosebite ale Romaniei de atunci.
Mai intai, cum scrie autorul, "casa" unde avea sa locuiasca o vreme trebuia cunoscuta. O imagine fotografica a ei apare de altfel in carte si surprinde eleganta vaporului. Tehnic, acesta era de apreciat pentru acea vreme: avea 3.422 tone, costase 2,6 milioane lei in banii de atunci si fusese construit la Saint Nazaire, fiind dotat cu ventilatie, incalzire, bai, iluminat electric. Viteza: 18 mile pe ora, personal la bord: 70, capacitate: 108 la clasa I, cabine de lux, 50 la clasa a doua si pana la 600 la clasa a treia. De remarcat ca personalul navigant calificat era foarte bine vazut inca de atunci, astfel ca tot mai multi romani erau angajati de companii straine cu traditie. Totodata, vasele maritime romanesti erau tot mai cautate de calatorii straini si se numeau, in afara de Dacia noastra, Romania, Imparatul Traian, Regele Carol. La Istanbul, la prima escala, Dacia a ancorat langa Principesa Maria, care facea cale intoarsa spre Constanta. Ceva mai tarziu, in drum spre Smirna, Rosetti nu inceteaza sa se bucure de aplicarea inventiei lui Marconi pe vase, bunaoara cand se afla pe aceasta cale ca Principesa a trebuit sa se intoarca la Istanbul din cauza furtunii sau cand un calator primeste, tot prin telegraful fara fir, informatia ca nu a pierdut banii, ci ca i-a uitat acasa.
Rosetti mai era martor, pe aceeasi nava si prin pasagerii care urcau si coborau in timpul acestei calatorii catre Egipt, la miscarea tot mai agitata a "junilor turci", care avea sa schimbe mult Turcia, aflata si ea in curs de modernizare. "'La primavara, probabil c-o s-avem razboi', mi se adreseaza in frantuzeste unul din fesurile negre, intrerupandu-si pentru moment infocata discutie despre Constitutie, pe care o are cu tovarasii lui de drum de la Constantinopol."
Odata ancorati in fata Smirnei, Radu D. Rosetti ne mai spune ca turcii supranumeau orasul "Ghiaur Ismin", din cauza europenilor numerosi care o locuiau. Smirna a fost unul dintre orasele care aveau sa sufere multe schimbari dramatice in urma evolutiei miscarii care se urnea atunci sub ochii calatorului nostru.
Dor
În Flandra ţară sângeroasă,
Ne spun pribegii călători,
Femeile scot ochii, noaptea,
Plăpândelor privighetori.
Ne spun pribegii călători,
Femeile scot ochii, noaptea,
Plăpândelor privighetori.
Şi mai frumos ca mai-nainte,
Cu dorul veşnic de lumină,
În trilurile lor suave,
Privighetorile suspină.
Cu dorul veşnic de lumină,
În trilurile lor suave,
Privighetorile suspină.
Poeţi, lumina vieţii voastre
E visul magic de iubire;
În dorul ei cântaţi voi jalnic,
Ca ea nu-i alta să inspire.
E visul magic de iubire;
În dorul ei cântaţi voi jalnic,
Ca ea nu-i alta să inspire.
Iubiţi! Să n-aveţi însă parte
Nicicând de-ai dragostei fiori!
Ca s-o cântaţi, dorind-o veşnic,
Sărmani poeţi-privighetori.
Nicicând de-ai dragostei fiori!
Ca s-o cântaţi, dorind-o veşnic,
Sărmani poeţi-privighetori.
Portretele
Pe masa mea am trei portrete,
Ce le privesc ades, când scriu.
Imagini, care-mi spun discrete
Ce-am fost, ce sunt şi ce-o să fiu.
Ce le privesc ades, când scriu.
Imagini, care-mi spun discrete
Ce-am fost, ce sunt şi ce-o să fiu.
Întâiul, rupt şi plin de pete,
Lipit de mult pe mucava,
M-arată un copil cu plete
Aşa precum am fost cândva.
Lipit de mult pe mucava,
M-arată un copil cu plete
Aşa precum am fost cândva.
Al doilea - ce mai podoabă!
Batjocorit şi el de fum,
M-arată trist, cu faţa slabă,
Bătrân, aşa cum sunt acum.
Batjocorit şi el de fum,
M-arată trist, cu faţa slabă,
Bătrân, aşa cum sunt acum.
Iar cel din urmă e un craniu
Răpit odihnei din sicriu.
O hârcă, ce-mi arată straniu
Portretul meu: cum o să fiu...
Răpit odihnei din sicriu.
O hârcă, ce-mi arată straniu
Portretul meu: cum o să fiu...
Om
Te-a înşelat o dulcinee
Şi-n mândria-ţi de bărbat:
"o femee-i tot femee!"
Strigi cu glasul revoltat.
Şi-n mândria-ţi de bărbat:
"o femee-i tot femee!"
Strigi cu glasul revoltat.
O-nselaşi amar la rându-ţi
Fără frică de păcat
Şi s-a dus plângând, zicându-ţi
"un bărbat e tot bărbat!"
Fără frică de păcat
Şi s-a dus plângând, zicându-ţi
"un bărbat e tot bărbat!"
Oh! bărbat, femee... glume!
Şi de glume sunt sătul...
Cui ţi-o face rău pe lume
OM să-i zici - şi e destul.
Şi de glume sunt sătul...
Cui ţi-o face rău pe lume
OM să-i zici - şi e destul.
Ilarie Voronca
Biografie
Pseudonimul lui
Eduard Marcus, n. 31 dec. 1903, Braila - m. 5 apr. 1946, Paris.
Poet
Fiul lui Isidor Marcus, proprietarul unui joagar, comerciant, si al Ceciliei (n. Brenner).
Studii la Liceul Pedagogic din Bucuresti (1914-1921). Licentiat al Facultatii de Drept a Univ. din Bucuresti (1924). Debuteaza in revista Sburatorul literar, cu poezia Tristeti de toamna (nov. 1921). Fecventeaza cenaclul condus de E. Lovinescu. Versurile publicate in Sburatorul literar, Flacara, Nazuinta, Contimporanul sunt adunate in volumul Restristi (1923).
Din 1924, cand redacteaza impreuna cu St. Roii si VORONCA Brauner, numarul unic din revista 75 H. P. (oct.), VORONCA se afirma printre principalii promotori ai miscarii de avangarda romanesti. Publica in Punct (1924-1925), face parte din red. revistei Integral 1925-1928, colaboreaza frecvent la rev. unu (1928-1931). Din capitala Frantei, unde plecase in 1926 cu intentia de a-si lua doctoratul in drept (proiect nerealizat), revine frecvent in tara sau trimite numeroase colab. (poezii, poeme in proza, eseuri, interviuri). La Paris, lucreaza, printre altele, in biroul unei soc. de asigurari. Dupa intoarcerea la Bucuresti, in 1929, e functionar la presedintia Consiliului de Ministri. Din 1933, se stabileste in Franta; continua sa trimita art. ziarului Adevarul (1935-1937). in anii ocupatiei naziste, participa la miscarea franceza de Rezistenta, iar dupa eliberare este directorul emisiunilor in lb. romana la Radio Paris. Se sinucide in aprilie 1946. Scrierile in lb. romana ale lui V., posterioare debutului cu accente bacoviene din Restristi, ilustreaza toate etapele importante ale miscarii romanesti de avangarda: momentul 75 H. P. poarta marca unui dadaism tarziu si al constructivismului, poemele publicate in rev. Punct, in 1924-1925, si abia in 1931, in placheta Invitatie la bal, se fac ecoul manifestelor construc-tiviste; Colomba (1927), Ulise (1928), Bratara noptilor (1929), Plante si animale (1929) indica, prin neobisnuita densitate imagistica si mobilitatea asociativa, anumite deschideri spre suprarealism, identificabile si in Zodiac (1930) si Incantatii (1931). Excesele "miliardarului de imagini" (E. Lovinescu) sunt evitate in mare masura in ultimele carti - Petre Schlemihl (1932) si Pattnos si alte sase poeme (1933) in care discursul liric se simplifica, primind accente whitmaniene. Eseuri si poeme in proza, in voi. A doua lumina (1930) si Act de prezenta (1932). Inaugurata prin traducerea unor carti reprezentative pentru creatia sa romaneasca (Ulise - Ulysse dans la citi, 1933; Petre Schlemihl - Poimes parmi Ies hommes -1934; Patmos, 1934), etapa franceza a scrisului lui VORONCA cuprinde inca cincisprezece carti (poezii, poeme in proza); ea continua direct perioada anterioara in directia unui lirism vizionar, cu accente imnice, insufletite de un autentic patos umanitarist, pe un fond de angoasa existentiala, permanent in opera sa (v. Permis de sejour -1935; La Poesie commune - 1936; La joie est pour l homme - 1936; Amitie des choses - 1937; L Apprenti fantome - 1938; Contre-solitude - 1946 etc). Proze: Lord Duveen ou l invisible a la portee de tous - 1941; L interview - 1944; Souvenirs de la planate Terre - 1945 etc. Conferinte despre literatura romana la Sorbona si Radio Paris. A tradus, in colab., folclor din culegerea lui C. Brailoiu (Les chants du mort, 1947).
Poet
Fiul lui Isidor Marcus, proprietarul unui joagar, comerciant, si al Ceciliei (n. Brenner).
Studii la Liceul Pedagogic din Bucuresti (1914-1921). Licentiat al Facultatii de Drept a Univ. din Bucuresti (1924). Debuteaza in revista Sburatorul literar, cu poezia Tristeti de toamna (nov. 1921). Fecventeaza cenaclul condus de E. Lovinescu. Versurile publicate in Sburatorul literar, Flacara, Nazuinta, Contimporanul sunt adunate in volumul Restristi (1923).
Din 1924, cand redacteaza impreuna cu St. Roii si VORONCA Brauner, numarul unic din revista 75 H. P. (oct.), VORONCA se afirma printre principalii promotori ai miscarii de avangarda romanesti. Publica in Punct (1924-1925), face parte din red. revistei Integral 1925-1928, colaboreaza frecvent la rev. unu (1928-1931). Din capitala Frantei, unde plecase in 1926 cu intentia de a-si lua doctoratul in drept (proiect nerealizat), revine frecvent in tara sau trimite numeroase colab. (poezii, poeme in proza, eseuri, interviuri). La Paris, lucreaza, printre altele, in biroul unei soc. de asigurari. Dupa intoarcerea la Bucuresti, in 1929, e functionar la presedintia Consiliului de Ministri. Din 1933, se stabileste in Franta; continua sa trimita art. ziarului Adevarul (1935-1937). in anii ocupatiei naziste, participa la miscarea franceza de Rezistenta, iar dupa eliberare este directorul emisiunilor in lb. romana la Radio Paris. Se sinucide in aprilie 1946. Scrierile in lb. romana ale lui V., posterioare debutului cu accente bacoviene din Restristi, ilustreaza toate etapele importante ale miscarii romanesti de avangarda: momentul 75 H. P. poarta marca unui dadaism tarziu si al constructivismului, poemele publicate in rev. Punct, in 1924-1925, si abia in 1931, in placheta Invitatie la bal, se fac ecoul manifestelor construc-tiviste; Colomba (1927), Ulise (1928), Bratara noptilor (1929), Plante si animale (1929) indica, prin neobisnuita densitate imagistica si mobilitatea asociativa, anumite deschideri spre suprarealism, identificabile si in Zodiac (1930) si Incantatii (1931). Excesele "miliardarului de imagini" (E. Lovinescu) sunt evitate in mare masura in ultimele carti - Petre Schlemihl (1932) si Pattnos si alte sase poeme (1933) in care discursul liric se simplifica, primind accente whitmaniene. Eseuri si poeme in proza, in voi. A doua lumina (1930) si Act de prezenta (1932). Inaugurata prin traducerea unor carti reprezentative pentru creatia sa romaneasca (Ulise - Ulysse dans la citi, 1933; Petre Schlemihl - Poimes parmi Ies hommes -1934; Patmos, 1934), etapa franceza a scrisului lui VORONCA cuprinde inca cincisprezece carti (poezii, poeme in proza); ea continua direct perioada anterioara in directia unui lirism vizionar, cu accente imnice, insufletite de un autentic patos umanitarist, pe un fond de angoasa existentiala, permanent in opera sa (v. Permis de sejour -1935; La Poesie commune - 1936; La joie est pour l homme - 1936; Amitie des choses - 1937; L Apprenti fantome - 1938; Contre-solitude - 1946 etc). Proze: Lord Duveen ou l invisible a la portee de tous - 1941; L interview - 1944; Souvenirs de la planate Terre - 1945 etc. Conferinte despre literatura romana la Sorbona si Radio Paris. A tradus, in colab., folclor din culegerea lui C. Brailoiu (Les chants du mort, 1947).
Opera lui VORONCA reflecta principalele momente ale miscarii romanesti de avangarda dintre cele doua razboaie mondiale, cu care biografia sa poetica se identifica. Restristi, volumul de debut (1923), se situa inca in zona de iradiere a lirismului bacovian, la care se adauga ecouri din Camil Baltazar si Adrian Maniu. Tristeti, Nelinisti, Sfarsiri, Primavara trista, Preumblari bolnave sunt cateva dintre titlurile acestor poeme, circumscriind un sentiment de neliniste si apasare, intr-un peisaj cenusiu, pluvios, in lenta dezagregare - tablou al descompunerii materiei, al stingerii generale. VORONCA reface aici, in tonalitate sentimentala, cadrul targului de provincie bacovian ("orasul intunecat", "deznadajduit", "de intuneric", cu "tristetea zidurilor de internat", cu gradina publica in care "banci si lumini in toamna putrezesc") si fizionomia palidului "elev singuratic" stanjenit de decorul sumbru si tentat (precum Camil Baltazar din Vecernii) de evaziunea in natura regeneratoare. Daca universul poetic e inca restrans la cateva motive mai putin originale, poate fi remarcata totusi, inca de pe acum, indrazneala modernista a imaginilor. "Facilitatea aproape prodigioasa de a se exprima in comparatii si imagini" (E. Lovinescu) face si meritul, dar si deficienta acestei prime carti in care poezia se construieste adeseori prin simpla juxtapunere de metafore, uneori arbitrare, daunand unitatii poemului. Foarte curand, VORONCA se orienteaza catre primele manifestari ale avangardei, inaugurata de Manifestul activist catre tinerime al revistei constructiviste Contimporanul (mai, 1924). Creatia sa din acesti ani este evident modelata dupa programul constructivist, dezvoltat si teoretic in numeroasele manifeste, articole si eseuri publicate paralele in Punct (1924-1925) si Integral (1925-1928). Efemera 75 H. P (octombrie 1924) retinuse si un numar de texte antipoetice, compuse dupa reteta dadaista sau cea a "cuvintelor in libertate" futurista. Poetul neaga acum sentimentalismul si "dezagregarea bolnava, romantica suprarealista", opunandu-i idealul "ordinii esenta constructiva, calsica, integrala". In viziunea sa, poetul devine un "seismograf al dinamicii vremii, iar "poemul integral" urmeaza a se construi pe baza unei tehnici a imaginii sugerata, in ordine istorica, de catre F. T. Marinetti sau Pierre Reverdy: "plasmuire abstracta, imagine: raport pur a doua elemente cat mai departate (sau cat mai apropiate) intre ele". Rigoarea constructiei poeziei, orientata catre "analogia de corpuri geometrice", este serios concurata in aceasta definitie de procedeul "liberei insiruiri a cuvintelor" (ecou futurist) si al revelatoarelor "asociatii fulgere frunzis in noapte", menite sa imprime creatiei dinamica adecvata spiritului epocii masiniste. O asemenea definitie a actului poetic, situata la confluenta mai multor tendinte ale avangardei, va permite, de altfel, e destul de mare libertate de miscare a creatiei poetice a lui V., prin succesive nuantari, de la dadaism, futurism si constructivism, pana la frontierele scrierii automate suprarealiste. Invitatie la bal, ce aduna, in 1931, versurile tiparite in reviste intre 1924 si 1925, prelungeste, de fapt, sentimentalitatea ravasita de "tristeti" si de "restristi" a debutului, in feeria mecanica a metropolei cosmopolite. Versul e eliptic, construit in stilul "telegrafic" propus in manifestele vremii, de un ermetism mai mult gramatical. Imagismul abundent, caracteristic inca de la debut, vizeaza sugestia dinamismului vietii modeme, cautand desenul geometric, organizat intr-o suprapunere simultaneista de planuri ale notatiei, precum in acest Almanah: "Supapa ora in alama si zinc/ sangele face salturi de necrezut subteran/ acid pasul ca un cuvant cub deschis/ campul intre coaste curb sau plan. // Amazoana peste preerii in vis/ las gandul rasturnat in oglinzi/ zgomotele descresc ca pretul cerealelor". In ciuda unor reusite remarcabile, rigiditatea tehnicista a unei asemenea poezii convine mai putin temperamentului elegiac al poetului. Contactul cu miscarea suprarealista, din ce in ce mai puternic in anii urmatori, va fi decisiv pentru evolutia lui VORONCA Fara a deveni vreodata un suprarealist propriu-zis, poetul e stimulat totusi de libertatea asociativa nelimitata si de fervoarea romantica a curentului patronat de Andre Breton indeosebi intre anii 1928 si 1931 (adica in perioada colaborarii la revista unu). Schimbarea tine mai mult de deplasarea unor accente in cadrul unei doctrine poetice de sinteza avangardista. Ramas acelasi in datele sale fundamentale (anti-traditionalism, respingerea conventiei literare in profitul poeziei definita ca stare de spirit in perpetua mobilitate, ca act existential, cult al inovatiei radicale etc.), acest program adauga exaltarea romantica a imaginatiei creatoare si a visului (care devine principalul agent de subversiune anticonventionala si de dinamizare a poeziei, garantandu-i in acelasi timp autenticitatea). "Miliardarul de imagini" (E. Lovinescu) scrie, incepand cu poemul erotic Colomba (1927), o poezie a jubilatiei imnice, de intensa metaforizare, eliberata acum de constrangerile esteticii constructiviste, impinsa iarasi pana la supraaglomerarea baroca, ce va atinge in Incantatii (1931) maxima amplitudine. Elanul imagistic iesit din comun il va indrepta spre poemul construit panoramic, - vast "reportaj liric" coaguland o suita de "ode elementare", in volume ca Ulise (1928) si Bratara noptilor (1929), care se situeaza printre creatiile sale cele mai valoroase. Comparat ca structura cu poemul lui Apollinaire, Zone, Ulise (impreuna cu Bratara noptilor si mai ales cu Plante si animale - 1929), poate fi apropiat si de universul arghezian al "boabei si al faramei" ori de "poezia roadelor" a lui Ion Pillat" class="navg">Ion Pillat. Situarea lui VORONCA printre "traditionalisti" (G. Calinescu) e-totusi o eroare, elementele fundamentale ale universului sau, ca si structura poeziei sale neavand decat foarte superficiale incidente cu traditionalismul. Ultimele volume ale lui VORONCA se deschid tot mai mult spre un lirism vizionar, aducand in creatia sa solemnitatea amplului discurs umanitarist de factura whitmaniana -vis al unui cosmos purificat si al unei omeniri eliberate de servitutile "veacului mediocritatii". Imagismului fragmentar, dezlantuit spectaculos in versurile de pana la Incantatii, i se substituie, indeosebi in Petre Schlemihl (1932), si Patmos (1933), notatia directa, accentul fiind deplasat de pe imaginea de detaliu pe viziunea de ansamblu, care castiga in coerenta, frenezia vitalista face loc meditatiei si reveriei mai calme, intr-un univers scaldat in luminile visului: "Zi linistita, zi luminoasa, / cu semanaturile stralucind langa soarele de arama/ Cu impartirea dreapta a bucatelor/ Langa aburii desfacuti intre fanete si vanturile de argint/ Iata-te tu, omule bun, /Argat sau cantaret cu uneltele amiezii /Cainii latra bucurosi, cainii iti ies inainte/ Din vocea ta buna ziua urca limpede". E o formula ce va fi dezvoltata in limbajul simplu si direct al poeziei sale franceze, egala ca intindere cu opera scrisa in romaneste. Univers al transparentei si puritatii, al generoasei comuniuni a lucrurilor umile, ridicand in plan poetic evenimentul cotidian pe care il glorifica cu pasiunea si forta imaginativa a unui romantic, poezia lui VORONCA se impune in primul rand prin extraordinara sa incarcatura imagistica, de o mare bogatie si varietate a inventiei. Metaforizarea excesiva dauneaza uneori echilibrului general al poeziei. Remarcabila este si poezia poetului, scrisa in acelasi stil imagistic, in care propozitiile manifestului de avangarda se confunda cu poemul. In plus, A doua lumina (1930) si Act de prezenta (1932) constituie unele dintre cele mai entuziaste pledoarii pentru poezie din literatura romana a secolului nostru.
OPERA
Restristi, Bucuresti, 1923; Colomba, Paris, 1927; Ulise, Paris, 1928; Plante si animale. Terase, Paris, 1929; Bratara noptilor. Bucuresti, 1929; A doua lumina, Bucuresti, 1930; Zodiac, Bucuresti, 1930; Invitatie la bal (1924-1925), Bucuresti, 1931; Incantatii, Bucuresti, 1931; Act de prezenta, Bucuresti, 1932; Petre Schlemihl, Bucuresti, 1932; Patmos si alte sase poeme, Bucuresti, 1933; Ulysse dans la cite, traducere partiala Roger Vailland, praface de G. Ribemont-Dessaignes, Paris, 1933; Poemes parmi Ies hommes. Bruxelles, 1934; Patmos, Paris, 1934; Permis de sejour, Paris, 1935; La Poesie commune, Paris, 1936 (ed. II, 1979); La joie est pur l home, Paris, 1936; Pater noster, Paris, 1937; Ami-tie des choses. Paris, 1937; Oisivete, Paris, 1938; L Ap-prenti fantome. Paris, 1938; Le Marchand de quatre saisons. Bruxelles, 1938; Lord Duveen ou l invisible a la portee de tous, Paris, 1941; La confession d une ame fausse, Paris, 1942; L Interview, Paris, 1944; La ele des realites, Paris, 1944; Henrika, Paris, 1945; Souvenirs de la planete Terre, Paris, 1945; Contresolitude, Paris, 1946; Les chants du mort. Paris, 1947; Diner chez Jeanne Coppel, Paris, 1952; Poimes choisis, pref. de Tristan Tzara, Paris, 1956 (ed. II, 1967); Poemes inedits, presentation de D. P. Bouloc, Paris, 1961; Poeme, cu o pref. de E. Simion, Bucuresti, 1961; Poemes inedits. Paris, 1964; Onze recits, pref. de Eugene Ionesco, 1968; Poeme pour glorifier la pied. Paris, 1971; Poeme alese, I-II, antologie, trad. si pref. de S. Pana, Bucuresti, 1972; Act de prezenta, studiu introductiv si note de I. Pop, Cluj, 1972; Mic manual de fericire perfecta, trad. de S. Pana, Bucuresti, 1973; Interviul. Unsprezece povestiri, traducere de B. Brezianu, Irina Fortunescu, I. Pop, pref. de I. Pop, cuvant inainte de B. Brezianu, Bucuresti, 1989; Zodiac (Scrieri, I), ed., studiu introductiv si note de I. Pop, Bucuresti 1992; Incantatii (Scrieri, II), Bucuresti, 1993; A doua lumina, proze (Scrieri, III), Bucuresti, 1996.
REFERINTE CRITICE
E. Lovinescu, Istoria, III; Perpessicius, Mentiuni, I-V; P. Constantinescu, Scrieri, V; G. Calinescu, Principii; idem, Istoria; I. Pop, in Tribuna, Nr. 18, 1965; idem, in Tribuna nr. 23, 1966; E. Ionescu, in Tribuna, nr. 14, 1968; N. Manolescu, Metamorfozele; I. Pop, Avangardismul; S. Pana, in Luceafarul, nr. 11, 1971; C. Veronca, in Romania literara, nr. 32, 1971; D. Pillat, Mozaic istorico-literar, 1971; Al. Piru, in Romania literara, nr. 39, 1972; C. Cio-praga, in Cronica, nr. 52, 1973; Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 42, 1973; Al. Philippide, in Luceafarul, nr. 6, 1973; M. Zaciu, in Tribuna, nr. 10, 1973; idem, in Manuscriptum, nr. 3, 1973; idem, Ordinea si aventura, 1973; Ovid S. Crohmalniceanu, Literatura, II; N. Balota, Arte poetice ale secolului XX, 1976; I. Negoitescu, Analize si sinteze, 1976; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; H. Zalis, in Saptamana, nr. 335, 1977; Gh. Grigurcu, in Steaua, nr. 4, 1978; C. Sorescu, in Saptamana, nr. 413, 1978; S. Cioculescu, in Flacara, nr. 6, 1979; B. Brezianu, in Secolul 20, nr. 11-12, 1980; M. Bucur, Poezie-destin-drama, 1982; M. Mincu, Avangarda literara romaneasca, 1983; D. Micu, Modernismul romanesc, I-II, 1984-1985; M. Scarlat, Istoria poeziei romanesti, III, 1986; I. Pop, in Revista de istorie si teorie literara, nr. 3-4, 1987; idem. Avangarda in literatura romana, 1990; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu; 1989; idem, A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei, 1993; D. Micu, Scurta istorie a literaturii romane, II, 1995; M. Papahagi, Interpretari pe teme date, 1995.
Bucurii îngaduite
Cum se bucura de eleganta trestiilor, ratele salbatice,
papurisul destrama un cântec pe panglica nemiscarii
în ierburi aluneca taciunii din privirea vulpilor
bursucii se leagana în adiere cu arbustii
pitpalacii împletesc un sal din lumina sunetului,
caprele negre fac alpinism,
oglindesc înaltimile,
ploaia daruie scoarte oltenesti pamântului,
si plugurile fac dragoste cu tarâna, o saruta, o musca,
iepurii se pitesc la marginea zilei ca dovlecii,
soarele da malai vrabiilor e o bucurie în argint a vocilor.
Priveste
Ce mladios e piciorul asinului
ca un deget copita mica atinge clapele pietrelor
coapsele au o leganare în mers ca apele
asinul cunoaste pleoapa potecilor
diamantul piscurilor tale sticla zborului de vultur
dar pupila asinului a închis înaltimile
lacatele stâncilor nu-l sperie
poarta pe grumaji frunzele poverilor
si tipete izbucnesc din el
cum din argintul râului pescarusii
Sângele din lampa
lui Jules Supervielle
Fiinta ta mi-aduce din necunoscut glasul tau suav
Ca un vapor care aduce din fundul Indiei albul fildes.
În locul unei vorbe steaua lacrimei tremuratoare
Si radacini ramase în câmp din luminoasa lupta.
De unde trec obrajii prin focuri cazatoare
Si muzica, de unde, te rupi prin migratiune
În inima dulci urme din degetele scumpe
Ca, pân'la buza, cupa plina de-oglinzi spumoase.
Iata plecare umplând tot mai mult corabia
Ca oceanul navalit prin crapatura neprevazuta
Si, în curând, alunecare cu pânzele prin meduze
Prin cristalul care mareste orizontul de valuri.
Si-n timp ce visul-peste în plasa de pescar a somnului
Cu soarele atinge geometricele ape,
O flacara tâsneste ca un hulub din unde,
Si-n larg plutirea târâste o trena de luceferi,
Sunt lacatele de-astri sfarâmate în spatiu
Prin portile deschise sunt panoplii si-alamuri,
Si noaptea ca un sarpe prin muzicalii nuferi,
Când fluierul desface cararile vrajite.
Si când în despletirea de mergeri ca o coama
Cu mâinile prin aer cauti pasarile de vorbe,
Ca un orb le pipai pâna ce gasesti zborurile potrivite
Pentru versul care se va încrusta în inima, în pagina.
Asa din buzunarul plantei scoti ca pe o batista aroma
Si de pe culmi în piatra silabele de vulturi,
Ca o agrafa aripa pe bluza unui cântec,
Pâna ce padurea ca o sticla va reflecta poemul.
Apusurile prinse de sa ca niste arme,
Si dimineata ascunsa ca o nervura în frunza,
Când sângele te conduce spre caprioara ranita
Si în ceasornic timpul închis ca o insecta.
Va recunosc, voi, ierburi si înserari si capre,
Sau voi priviri cazute ca un pietris în apa
Si voi argiloase platorui în care se împotmolesc furtunile,
Voi si altele înca, alcatuiti lentele noastre destine.
Si stiu: pe calul care taie respiratia frunzisului
Sau în corabia sânge prin asprul puls al noptii
Sau între penele smulse din pasarea aurorei,
Ma-ndrept fara sovaire spre viitorul pe care mi-l compuneti.
De-aceea: stele pe pomi ca niste fructe,
Si-n respiratie revine o caravana bogata,
Si umbrele noastre nu sunt decât crengile aceluiasi arbore,
Prin care lumina trece ca o pasare calatoare.
Memoria ca o femeie în caramizi zidita,
Cu cântecul pe schele urcând ca o galeata
Ca un cearceaf sub apa târât în naufragiu,
Si frigul care se-nfasoara pe mâna ca o esarfa.
Din vinele pamântului sângele fluviilor va mai curge,
Vor mai suna pahare în garile aburite,
Plecari înrucisate pe-o masa de biliard,
Ceaiul baut în graba pe un peron în ceata.
Anotimp ca un nume sapat în scoarta copacului,
Obraji în amintire ca florile-n herbare,
Cuvânt zbatut sub cutitul atent al vivisectiei,
Voce plina de continente ca un atlas luminos
Spune-mi esti fructul straniu adus dintr-o escala
Sau panglica albastra pe harta calatoriei?
Ochiul descifrând orasele ca pe niste inscriptii
Pas lunecând pe sârma voiajului perpetuu?
Nedeslusite-ntoarceri din magice contururi.
Zapezi în latitudini între animale obscure,
Pupila ca o pasare în migratiuni eterne
Când visul ca o lampa îti lumineaza scrisul.
Sub oceanul tricotat din ghemele de meduze
Lumina ca un greier cutreierând prin spice
Cascada ca o femeie cu stelele la picioare,
Mâinile care primesc stofa de pret a unei umbre.
Ca sa ma smulgi din mine ca flacara dintr-o cremene
Si gura mea sa muste luna singuratatii,
Cu inima-nclestata pe gratii ca o mâna,
Sa ma lovesti de-otelul evenimentelor.
Ca sa-mi amintesc suflul cu rasuflarea marii,
Si apa sa ma primeasca în tunelul ei de frunze
Prin schelele ridicate de aurora în abur,
Când mâna regaseste harpa copilariei.
Cadere luminoasa între zapezi de odihna
Si amintiri ca ierburi napadind o ruina
Veti sti cine se-apleaca peste podul respiratiei noastre
Cine ne scutura somnul ca pe-un arbore încarcat de fructe?
Si care-i anotimpul c-un clinchet în pahar
Fluxul va destupa oceanul ca pe-o sticla de sampanie,
Si noptile lucite ca solzii unui peste,
În timp ce-un calaret goneste pe-un armasar al febrei.
Si sângele deodata prin carne lumineaza
Sunt pasii tai ca niste flori proaspete pe lespezi
Pâna-n oceanul adânc pâna-n piscurile înalte
E vocea ta pe care o aduci cu tine ca o lampa.
Vintilă Horia
Biografie
Numele la
nastere: Caftangioglu, n. 18 dec. 1915, Segarcea, jud. Teleorman - m. 4 apr.
1992, Madrid (Spania).
Poet, prozator si eseist.
Fiul unui agronom. Din 1923 familia se stabileste la Bucuresti.
Studii liceale la Colegiul "Sf. Sava"; debuteaza aici in rev. elevilor - Vlastarul (1932). Studii universitare de litere, filosofie si drept. Din 1936 colaboreaza la Gandirea, cu eseuri, poezie si proza scurta. In 1939, intemeiaza la Bucuresti rev. Mesterul Manole. In 1940, este numit atasat de presa la Ambasada Romana din Roma. Din 1942, atasat de presa la Consulatul Roman din Viena. Deportat (1944) de germani in lagarul de la Krummhii-bel (Silezia); in 1945, transferat in lagarul "Maria Pfarr" (Austria). Eliberat de englezi in 1945. Se stabileste initial in Italia, la Assisi si Florenta (1945-1948), frecventandu-1 pe G. Papini (va ilustra aceste intalniri in voi. Giovanni Papini, ed. franceza, 1963; ed. spaniola, 1965). Emigreaza in Argentina (1948-1953), unde creeaza rev. Noutati despre Argentina si Romania si lucreaza ca prof. de literatura romana la Facultatea de Filosofie si Litere din Buenos Aires, dar si ca mic functionar de banca. Traieste la Madrid (1953-1960), la inceput cu o bursa acordata de Institutul Cultural Hispanic, apoi ca functionar, reporter si prof. numit la Scoala Oficiala de Jurnalism din Madrid. Aici, redacteaza (initial in limba spaniola, apoi in franceza) primul sau mare roman, Dumnezeu s-a nascut in exil, incununat cu Premiul Goncourt (1960). Este silit sa refuze premiul din pricina unei campanii de presa orchestrata la Paris impotriva lui in ziarele de stanga. Stabilit o vreme, la Paris (1960-1964), se intoarce la Madrid (1964), unde se afla o comunitate romaneasca si cativa intelectuali romani activi (Al. Busuioceanu, A. Rauta, G. Uscatescu s.a.). Colaboreaza intens la diverse publicatii spaniole {ABC, Ya, Madrid, El Alcazar, Semana, Estafeta literaria, Indice, Revista de literatura, Tercer programa) si din alte tari (Ecrits de Paris, Antaios din Stuttgart), se integreaza tot mai mult in viata culturala a Spaniei, dar devine cetatean al acestei tari numai in 1972. Intre ian. 1969 si mai 1970, calatoreste in intreaga lume (de la Napoli la Stockholm, din Padurea Neagra la Montreal si Toronto, de la Salamanca la Dublin), ca reporter al rev. Tribuna Medica din Madrid, pentru a-i intalni pe marii scriitori si oameni de stiinta ai secolului (interviurile sunt adunate ulterior in voi. Viaje a los centros de la tierra, 1971). Prof. de literatura universala si comparata la Universidad Com-plutense din Madrid; intre 1979 si 1988, prof. de literatura contemporana la Univ. Catolica din Paris, filiala Madrid; ulterior, prof. la Univ. din Alcala de Henares. Cumpara o casa la Polop de la Marina, unde petrece lungi perioade ale anului, ba chiar prefateaza o carte cuprinzand istoria acestei localitati (Joaquin Fuster Perez, Baronia de Polop, 1971). In acest rastimp, are o laborioasa activitate de scriitor, publicand romane, nuvele, eseuri si poezie; intemeiaza si conduce rev. Futuro Presente si colectia editoriala Tercer Milenio.
Poet, prozator si eseist.
Fiul unui agronom. Din 1923 familia se stabileste la Bucuresti.
Studii liceale la Colegiul "Sf. Sava"; debuteaza aici in rev. elevilor - Vlastarul (1932). Studii universitare de litere, filosofie si drept. Din 1936 colaboreaza la Gandirea, cu eseuri, poezie si proza scurta. In 1939, intemeiaza la Bucuresti rev. Mesterul Manole. In 1940, este numit atasat de presa la Ambasada Romana din Roma. Din 1942, atasat de presa la Consulatul Roman din Viena. Deportat (1944) de germani in lagarul de la Krummhii-bel (Silezia); in 1945, transferat in lagarul "Maria Pfarr" (Austria). Eliberat de englezi in 1945. Se stabileste initial in Italia, la Assisi si Florenta (1945-1948), frecventandu-1 pe G. Papini (va ilustra aceste intalniri in voi. Giovanni Papini, ed. franceza, 1963; ed. spaniola, 1965). Emigreaza in Argentina (1948-1953), unde creeaza rev. Noutati despre Argentina si Romania si lucreaza ca prof. de literatura romana la Facultatea de Filosofie si Litere din Buenos Aires, dar si ca mic functionar de banca. Traieste la Madrid (1953-1960), la inceput cu o bursa acordata de Institutul Cultural Hispanic, apoi ca functionar, reporter si prof. numit la Scoala Oficiala de Jurnalism din Madrid. Aici, redacteaza (initial in limba spaniola, apoi in franceza) primul sau mare roman, Dumnezeu s-a nascut in exil, incununat cu Premiul Goncourt (1960). Este silit sa refuze premiul din pricina unei campanii de presa orchestrata la Paris impotriva lui in ziarele de stanga. Stabilit o vreme, la Paris (1960-1964), se intoarce la Madrid (1964), unde se afla o comunitate romaneasca si cativa intelectuali romani activi (Al. Busuioceanu, A. Rauta, G. Uscatescu s.a.). Colaboreaza intens la diverse publicatii spaniole {ABC, Ya, Madrid, El Alcazar, Semana, Estafeta literaria, Indice, Revista de literatura, Tercer programa) si din alte tari (Ecrits de Paris, Antaios din Stuttgart), se integreaza tot mai mult in viata culturala a Spaniei, dar devine cetatean al acestei tari numai in 1972. Intre ian. 1969 si mai 1970, calatoreste in intreaga lume (de la Napoli la Stockholm, din Padurea Neagra la Montreal si Toronto, de la Salamanca la Dublin), ca reporter al rev. Tribuna Medica din Madrid, pentru a-i intalni pe marii scriitori si oameni de stiinta ai secolului (interviurile sunt adunate ulterior in voi. Viaje a los centros de la tierra, 1971). Prof. de literatura universala si comparata la Universidad Com-plutense din Madrid; intre 1979 si 1988, prof. de literatura contemporana la Univ. Catolica din Paris, filiala Madrid; ulterior, prof. la Univ. din Alcala de Henares. Cumpara o casa la Polop de la Marina, unde petrece lungi perioade ale anului, ba chiar prefateaza o carte cuprinzand istoria acestei localitati (Joaquin Fuster Perez, Baronia de Polop, 1971). In acest rastimp, are o laborioasa activitate de scriitor, publicand romane, nuvele, eseuri si poezie; intemeiaza si conduce rev. Futuro Presente si colectia editoriala Tercer Milenio.
Este fondator al Soc. Spaniole de Parapsihologic si codirector al rev. Meta-politica (Roma). Conferentiaza si publica in Spania, Franta, Italia si Chile. A tradus in spaniola dialogurile lui Francisco de Holanda cu Michelangelo (1956), precum si din Ungaretti (1958) si, in colab., din alti poeti italieni moderni (Poesia italiana contemporanea, 1959) si a prefatat diverse opere de autori spanioli (Ellos oyeron su voz. Testimonio de bus-caderos de Dios en nuestro tiempo, Madrid, 1957; Juan Dacio, Diccionario de los papas. Barcelona, 1963; Jose Luis Martin Abril, El banco sin respaldo, 1966; Ramos Perera, Uri Geller al descubierto, 1975) si romani (Jorge Uscatescu, Hombres y realidades de nuestro tiempo. Madrid, 1961; Panait Istrati, Los cardos de Baragan, 1973) sau scrieri de valoare universala (Blaise Pascal, Pensamientos, Santa Cruz de Tenerife, 1968; Franz Kafka, Elproceso, Madrid, 1981). A alcatuit antologii de poezie romaneasca moderna {Antologia poetilor romani in exil, Buenos Aires, 1953; Poezia romaneasca noua, Salamanca, 1956), selectand nume precum C. Amariutei, L. M. Arcade, Antoaneta Bodisco, Al. Busuioceanu, Nicu Caranica, N. A. Gheorghe, V. Ierunca, Ion Parvulescu, Yvonne Rossignon, HORIA Stamatu, V. Tara. Lasa o opera impunatoare, construita in buna masura pe paradigma exilului, in toate cele patru lb. folosite: romana, franceza, italiana si spaniola. Pana la plecarea din tara (1942) opera sa cuprindea voi. de poezie {Procesiuni, 1936; Cetatea cu duhuri, 1939; Cartea omului singur, 1941) si romanul Acolo si stelele ard (1942); dupa plecare publica, pe langa versuri {A murit un sfant, 1952; Jurnal de copilarie, 1958; Viitor petrecut, Salamanca, 1976) si romane {Dieu est ne a l exil, Paris, 1960; Le Chevalier de la resignation, 1961; Les Impossibles, 1962; La septieme lettre, 1964; Unefemme pour l Apoca-lypse, 1968; El hombre de las nieblas, 1970; El viaje a San Marcos, 1972; Marta e la segunda guerra, 1982; Perseguid a Boecio, 1983; Un sepulcro en el cielo, 1987; Les clefs du crepuscule, 1988), povestiri {El des-pertar de la sombra, 1967; Informe ultimo sobre el Reino H.: reiatos, 1981), un foarte interesant jurnal {Le Journal a"un paysan du Danube, 1966), interviuri (Viaje a los centros de la tierra, 1971; Encuesta detras de Io visible, 1975), carti de eseu literar, filosofic si social-politic (Eseu despre interpretarea ciclica a istoriei, 1953; Presencia del mito, 1956; Poesia y libertad, 1959; La rebeldia de los escritores sovieticos, 1960; La poesia italiana contemporanea, 1961; Quaderno italiano, 1962; Giovanni Papini, 1963; Espana y otros mundos, 1970; Pipi Sanchez, 1971; Mester de novelista, 1972; Introduccion a la literatura del siglo XX. Ensayo de epistemologia literaria, 1976; Consideraciones sobre un mundo peor, 1978; Literatura y disidencia: de Mayakowski a Soljenitsin, 1980; Los derechos humanos v la novela del siglo XX, 1981), cea mai mare parte traduse (spaniola, franceza, catalana) si reeditate de mai multe ori. HORIA este, alaturi de Ionesco, M. Eliade, E. Cioran unul dintre scriitorii romani cei mai cunoscuti in lume.
Diversa ca expresie, fictionala si eseistica, redactata in patru limbi neolatine, incarcata de livresc si vertebrata in acelasi timp de "exil" ca topos fundamental, opera lui HORIA se alatura ilustrei triade a lui Mircea Eliade, Emil Cioran si Eugen Ionescu printr-o creatie simptomatica pentm destinul intelectualitatii romanesti si de aiurea, supusa totalitarismelor de azi si de ieri. Dar premonitia campului de tensiuni ce structureaza marile sale romane si eseuri e detectabila inca din primul ciclu de creatie, pana la plecarea din Romania, "care coincide cu viata fericita a mea", asa cum marturisea intr-un interviu in revista punto y coma (ianuarie 1986). Este vorba de poetul din Procesiuni (1937), unde elegia, turnata pe tiparul versului de factura pillatiana, se invecineaza cu nelinistea "omului papinian", deocamdata in versuri fluide, cu aplecare spre simbol si stilizare: "O pasare neagra tasneste spre cer / Si alta cu ciocul izbeste-n eter, / Cad ramuri de sange-n amurgul pustiu / Locul in lume nu mi-1 mai stiu." (Septet magic). Registrul post-simbolist cu ecouri din Vasile Voiculescu si Lucian Blaga se prelungeste in poemele cu tenta retorica din Cetatea cu duhuri (1939), o incursiune intr-un Bucuresti plin de pitoresc balcanic, pentru ca, in Cartea omului singur (1941) sa intalnim, matura de asta data, reflectia solitarului, intretinuta de frisonul metafizic si de Biblioteca deja asumata, ca in Vals trist nr. 2: "Sybellius isi tremura rascoala / Pe coardele amurgului finez / Si-n siruri lungi si reci de do diez / dansa prin aer toata Kalevala". Culegerile ulterioare, A murit un sfant (1952) si Viitor petrecut (1976), dezvolta tema exilului dublu, interior si exterior, in versuri ce reitereaza, sintetizand in acelasi timp, drumul "de la poetul crestin al sintezei medievale ia ganditorul radical al Traditiei", deplin cristalizat in ultimele sale romane. Deocamdata insa expresia lirica, eleganta, abia mascheaza un profil, schitat indirect intr-un eseu publicat in aceeasi epoca in Gandirea: "Omul rapinian se poate intalni numai printre intelectualii framantati pana la propria lor rastignire de intrebarile si incertitudinile actualitatii. A cuprinde intr-o viziune mareata toata gama spiritului omenesc, a incerca sa-i .uceresti cu sange fiecare pozitie si a cadea istovit de maretia efortului pentru a te ridica asupra si a reincepe calvarul aceleiasi cautari, iata schema dinamica a unei tipologii cu totul moderne". Or, elemente din aceasta "tipologie cu totul moderna" incep sa se configureze in nuvelistica cu insertiuni ale fantasticului, ramasa in reviste: Zambetul lui Enzo Terga (1939), Aventuri sub luna (1941), Moartea imposibila a lui Vladimir Noaptea (1937) sau Ucigasul Teofil (1938), merita din plin o resti-tutie editoriala (au aparut numai in traducerea spaniola a lui Antonio Iglesias Laguna, El despertar de la sombra, 1967). Aceste proze anunta, de fapt, primul roman a lui H., Acolo si stelele ard (1942), construit pe tema cautarii iubirii ideale intr-un spatiu strain (Italia) si impregnat de trairi mistice si sentimentale. De altfel, in odiseea exilului, cand, dupa 1944, se localizeaza al doilea ciclu de creatie, HORIA descopera, cu ajutorul lecturilor frecvente din Dante si apoi din Rene Guenon, "cheia analogica" destinata "sa ne inalte deasupra aspectelor vizibile si sa ne acorde darul cunoasterii veritabile". In Trilogia exilului, cel mai important demers epic al scriitorului, alcatuit din Dumnezeu s-a nascut in e.ti/(1960), Cavalerul resemnarii (1961) si Persecutati-l pe Boetius (1983), conditia exilatului devine pretextul unei meditatii filosofice care descifreaza articulatiile unei situatii universale, paradigmatice. Iata de ce protagonistii romanelor, restituiti cu fast cromatic si acribie de istoric, sunt, in realitate, niste prototipuri, ilustrand, prin secole, un acelasi destin tragic. Ovidiu la Tomis (Dumnezeu s-a nascut in exil), Radu-Negru intors din Venetia (Cavalerul resemnarii), Toma Singuran ostracizat in Baragan (Persecutati-lpe Boetius) sunt izomorfi, impreuna cu El Greco la Toledo (Un mormant in cer, 1987) sau cu utopicul Platon din Scrisoarea a saptea (1962). Toate aceste romane, pe de o parte resti-tutive si pe de alta simbolice, sunt ale "radacinilor taiate", in acelasi timp insa, ele convertesc ori anuleaza chiar "destinul de blestem" in metanoizarea lui Ovidiu prin intalnirea acestuia cu Dumnezeu pe malurile tomi-tane, sau in cazul lui El Greco, ce traieste "miracolul alchimic al transfigurarii" in summa operei sale plastice, inmormantarea contelui de Orgaz. Pentru poetul latin, "exilul, ca indepartare de cerul si de pamantul natal, isi pierde din dramatism in fata descoperirii universalitatii conditiei umane si a importantei sufletului", observa unul din cei mai avizati exegeti ai lui H., hispanista Monica Nedelcu. Deambularile exilatilor sunt, de fapt, initiatice, ele sunt descifrabile prin "cheia anagogica", indiferent daca citim un roman al salvarii, cum este Dumnezeu s-a nascut in exil, sau unul al crepusculului, Cavalerul resemnarii. intr-o "nota finala" la acesta din urma, scriitorul preciza ca "trebuie acceptata perspectiva exilului pentru a ajunge, precum Radu-Negru, la resemnarea care nu este, in fond, decat o lupta mai dura decat o alta, mai atragatoare si mai directa, dar de sfarsitul careia depinde tot ceea ce este mai omenesc inca in om". La o privire globala asupra operei, impresioneaza trecerea programatica de la corpus naturale la corpus spirituale sau, mai exact, de la imagine si exterioritate (in taietura tipologica a personajelor, localizarea spatio-tem-porala etc.) la viziune si interioritate, ce explica privilegierea, de catre autor, a naratiunii, "simfonizata" in discurs monologic si jurnal apocrif. O alta consecinta este ceea ce s-a numit spiritualizarea peisajului la HORIA Un mormant in cer (1987) proiecteaza ultimii ani din viata lui El Grec o pe "ideea de Toledo", la fel cum, in cel mai realizat si mai cunoscut roman, Ovidiu deseneaza, in jurnalul sau imaginar, epura Daciei Felix in spatiul marin. Antologic ramane visul poetului despre o calatorie in barca, cu semnificatie ezoterica: "Nu calatoream pe fata apei, ca toata lumea, ci inauntrul marii, ca pestii. Asta mi se parea firesc si ma simteam ca la mine acasa. Barca inainta singura, impinsa de un curent sau de o putere nevazuta. Nu cadea nici fundul, care se pierdea in intuneric, nici suprafata, de unde intrezaream o lumina albastra, placuta ochilor" etc. incununat cu Premiul Goncourt (1960), Dumnezeu s-a nascut in exil nu numai ca venea in intampinarea opiniei istoricilor moderni despre motivul real al exilarii lui Ovidiu (probabil contactele acestuia cu cercurile neopitagoreice de la Roma), dar el impunea, inca de la data aparitiei, o adevarata tehnica de cunoastere prin intermediul romanescului (teoretizata, de altfel, in Presencia del mito, 1956). Suferinta si constiinta dezradacinarii, confruntarea cu sine insusi pe parcursul celor opt ani de exil la capatul lumii civilizate conduc cititorul de-a lungul romanului - alcatuit, semnificativ, din opt capitole - la purificare si inaltare spre metafizic. Confesiva si livrescain sens superior (prin perfecta asimilare a memoriei culturale a lumii), epica lui HORIA constituie, dincolo de redundantele din Cavalerul resemnarii, si o splendida lectie de stil artistic. Extragand un arhetip al dezradacinatului, HORIA il ilustreaza memorabil pe diferite paliere ale istoriei europene intr-un evantai de "restituiri" epice, invitand cititorul la o receptare hermeneutica in conformitate cu principiul pars pro toto. Aceasta deoarece majoritatea romanelor lui HORIA reitereaza problematica fundamentala din Dumnezeu s-a nascut in exil, desigur cu libertatea constitutiva variatiilor pe o singura tema, obsedanta.
Poate cea mai buna cale pentru intelegerea lui HORIA ca eseist si ganditor (o declara chiar autorul, de altfel) e data de Jurnalul unui taran de la Dunare, aparut in limba franceza in 1966 (si in spaniola in 1968). Autorul marturiseste aici insatisfactia sa in urma lecturilor din Platon si Jung, evoca paradisul copilariei si tineretii petrecute la Albesti (la inceputul anilor 20), circumstantele plecarii in strainatate sau scandalul Premiului Goncourt, atribuit lui pentru Dumnezeu s-a nascut in exil si apoi neacordat (autorul a fost constrans de campania de presa orchestrata de mediile pariziene de stanga sa renunte la importanta distinctie literara); el aminteste de personalitatile literare cunoscute (intre ei de Papini si Paul Morand, de Jacques Maritain sau de "colaborationistul" R. Brasil-lach, executat de francezi), de prietenia ce 1-a legat cu Eugenio D Ors sau cu o serie de intelectuali romani din Spania (intre acestia, Alexandru Busuioceanu apare ca un jouisseur donjuanesc, amestec de Renastere italiana, ironie franceza si sobrietate spaniola, pe un fond de "taran de la Dunare"), include consideratii despre inocenta romanilor (reluand ideea neparticiparii lor la istorie), scrie despre semnificatia exilului, despre propriile romane ("Eu sunt un distrugator al timpului istoric", noteaza undeva in jurnal), evoca anii razboiului si episodul internarii in lagar, dupa 23 august 1944, gloseaza pe marginea propriilor proiecte etc. Peste tot razbate o nostalgie ascutita dupa patria pierduta, "rana deschisa", "mereu mai sangeranda si mai sensibila", dar si iubirea pentru Occident si, in special, pentru Spania si pentru casa din Polop de la Marina, a carei stapanire i-a luminat ultima parte a vietii. Traducator al poeziei italiene in spaniola (G. Ungaretti, El dolor, 1958; Poesia italiana con-teporanea, 1959; La poesia italiana contemporanea, 1961). HORIA este autorul eseului Quaderno italiano (1962), al unor studii dedicate romanului italian {La novela como reflejo de la sociedad italiana contemporanea, in Mester de novelista, 1972) sau liricii italiene - Quasimodo, Ungaretti, Saba (Poesiay liberdad, 1959), i-a intervievat pe Federico Fellini si Giovani Agnelli (Viaje a los cen-tros de la tierra, 1979), a inclus intre "orasele secrete" ale lumii Florenta si Roma, pe care le cunostea atat de bine (Espanay otros mundos, 1970), si era, ca multi dintre intelectualii romani ai generatiei sale (Eliade e intre ei numele cel mai marcant) un pasionat lector al lui Papini si al lui Julius Evola. Intereseaza din acest contrastant ansamblu de subiecte predilecte (de completat cu imaginea ce rezulta din nuvele si romane, unele plasate in Italia) cartea despre autorul lui Un uomo finito (Giovanni Papini, Paris, 1963; trad. spaniola, Madrid, 1965) ce grupeaza si interviurile luate de HORIA scriitorului florentin. Cartea nu e, asa cum avertizeaza chiar autorul ei, o monografie in sensul traditional al cuvantului, pentru ca ea examineaza, de fapt, un singur episod din viata lui Papini: acela al conversiunii (nu trebuie uitat ca, in linie cu preferintele intelectualilor de dreapta din generatia anilor 30, HORIA era - o spune el insusi - un cititor al lui Ernest Psichari, Jacques Maritain, Henri Massis). Scriitorul (care declara ca a "suferit atroce" la prima lectura a romanului Un om sfarsit) 1-a intalnit de mai multe ori pe Papini, in 1947 si in 1956, dupa o incercare ratata in 1938: il cauta pentru a-i spune ca iubirea de patrie a scriitorului florentin era una din ratiunile cultului pentru el al celor ce formau noua generatie intelectuala a anilor 30, alaturi de admiratia pentru cel ce reprezenta o impletire de "realism omenesc" cu crestinismul, ridicata pe mai vechile adeziuni la pragmatism ale ganditorulu . HORIA ii face lui Papini un portret foarte veridic, completat dupa ultima intalnire (intamplata in iunie 1956, cu o luna inainte de moartea scriitorului) cu un adevarat panegiric (Papini ii apare inca un "erou modern, poet si sfant" inzestrat cu geniu de romancier: evident nu se produsese in prozatorul roman acea profunda schimbare de apreciere pe care o inregistreaza, in schimb, Jurnalul lui Mircea Eliade). HORIA are chiar un rol important in difuzarea operei papiniene in America Latina, prin antologia pe care o ingrijeste, Descubrimientos espirituales, Buenos Aires, 1950. Interesul (ramas viu) pentru literatura italiana precede in timp nasterea exegetului interesat de literatura moderna si a ziaristului de cultura. In cartile sale de eseu literar, filosofic si social-politic liniile ce se intersecteaza au proveniente diverse: apar, constante, predilectiile cultivate inca din anii 30, impletite cu o mai vadita deschidere spre marile nume ale modernitatii literare, cu consideratiile unui intelectual in planul ideilor politice si sociale si cu interesul pentru parapsihologic Ansamblul e cum nu se poate mai eterogen, desi nu e lipsit de o anumita consecventialitate logica. Primele carti par mai legate de atmosfera spirituala a anilor 30 in Romania. in Presencia del mito (1956), ce cuprinde eseuri elaborate intre 1951-1954, autorul vorbeste de "revolutiile crestine" din Italia, Spania si Argentina, reface contururile unei filosofii romanesti a mitului, cu trimiteri la Blaga, Noica, D. Gusti, N. Crainic, Nae Ionescu, A. D. Xenopol, N. Iorga, Vasile Parvan, Mircea Eliade, avanseaza o perspectiva filosofica asupra romanului, e interesat de originile folclorice ale "interpretarii ciclice a istoriei" (tema tratata si in Eseu despre interpretarea ciclica a istoriei, Madrid, 1953). Unele din subiectele abordate vor reveni in carti de mai tarziu. Eseistul e interesat in Poesia y liberdad (1959) de conjunctia dintre literatura si politica (libertatea scriitorului, revolta acestuia impotriva ideologiei, cu unele accente asupra literaturii ruse moderne), de conceptul de "umanism tragic" la Malraux, de poezia metafizica franceza (Pierre Jean Jouve, Pierre Emmanuel, J. Tardieu, A. Bosquet).
Concluzia cartii este ca "revine poetilor sa reactualizeze libertatea, pentru ca cuvantul «pace» sa aiba un sens". Pe fondul marilor discutii pacifist-umani-tariste din primul deceniu postbelic, incercarea lui HORIA este aceea de a contrapune retoricii, dominante in mediile de stanga, valori occidentale precum "revolta" si "cautarea", in conexiune cu spiritualismul crestin. Volumele despre literatura rusa (La rebeldia de los escritores sovieticos, 1960 si Literatura y disidencia. De Mayakovski a Soljenitsin, 1980), aparute la mari intervale de timp unul de altul, trebuie dispuse in prelungirea acestor consideratii: "scriitorul sovietic" - scrie HORIA - ca si cel occidental a stiut sa apere persoana umana in fata invaziei colectivitatii tehnificate. A fost un anticonformist, cu riscul de a pierde totul, jucandu-si viata pe un singur cuvant interzis. in cartile sale si in viata sa exemplara in toate detaliile sta promisiunea libertatii". in Espana y otros mundos (1970), ce culege, grupand-o in sapte sectiuni (Un sueno con Espana I Un vis cu Spania; Alma y letra I Sufletul si litera; Sabiduria o violencia I intelepciune si violenta; Ciudades secretos I Orase secrete; Situacion de Europa I Situatia Europei; La sociedady Io social I Societatea si socialul; Aspectos de hoyy de manana I Aspecte de azi si de maine), o activitate de jurnalist raspandita in ziare precum ABC, Ya, Madrid, El Alcazar, Semana, autorul incepe prin a se adresa propriilor sale texte intr-o Scrisoare deschisa limi-nara, declarandu-le "unitatea multipla", inclinata spre "ceea ce Husserl numeste intentionalitatea prezentei noastre", sub semnul unei "fidelitati pentru idei, principii, dorinte" ramase intacte in el in ciuda schimbarii vremilor si a locurilor (Romania, Franta, Italia, Germania, Argentina). Cartea contine, uneori in forma nucleara, idei dezvoltate in proze si eseuri de mai larga respiratie si e, prin diversitatea sa, un bun ghid pentru cunoasterea gandirii lui HORIA In Introduccion a la literatura del siglo XX. Ensayo de epistemologia literaria (1976), probabil ridicata pe experienta de profesor universitar a autorului, gasim, de fapt, reconfirmate optiunile sale literare si filosofice, asa cum apar in studiile particularizate din celelalte volume. Cele mai personale carti de eseuri ale lui HORIA sunt insa Mester de novelista (1972), Consider aciones sobre un mundo peor (1978) si Los derechos humanos y la novela del siglo XX (1981); cea dintai cuprinde studii despre Pascal, Ernst Jiinger, James Joyce, Miguel Delibes, despre Platon ca personaj de roman (un text ce prefateaza, in fond, romanul din 1964) etc. Intereseaza conceptia lui HORIA despre rostul romancierului, in viziunea sa el fiind "cel care astazi canta, intrucat intelege ceea ce se intampla in aceasta lume, este omul care domina cel mai vast si mai puternic din mijloacele de comunicare, limba, este acela care stie sa recunoasca lucrurile dupa vorba si le infatiseaza prin vorba, lasandu-le in pielea goala a cunoasterii lor". Dupa H., marii romancieri ai secolului sunt aceia care compun prin opera lor un soi de "antimanifest" opus operei de omogenizare intreprinsa de ganditori "sofisti" precum Sartre si Marcuse. Romancierul este, asadar, acela care izbuteste sa cuprinda intr-un tot simfonic viata, gandirea, literatura, suferintele, propria biografie si evenimentele lumii. Modelul sau scriitoricesc este de aceea, in aceasta perspectiva universalista, marele exilat Dante (despre care intentiona sa scrie, asa cum o facuse despre Platon, un roman), adevarat "model arhetipal" (intr-o linie ce, deschisa de Socrate si Ovidiu, continua cu scriitori "reactionari" precum Ezra Pound si Boris Pasternak) tocmai pentru ca a stiut sa-si parcurga propria "metanoia", conditie indispensabila pentru scrierea marelui sau poem. Pentru H., epoca marelui realism a trecut el semnaleaza iruptia crestinismului in literatura pana la punctul in care, in literatura italiana, de exemplu, i se pare ca putem asista la o noua confruntare intre "guelfi" si "ghibelini". Ca HORIA e tributar, asemeni altor eseisti romani (intre acestia, Anton Dumitriu, cel din Cartea intalnirilor admirabile), marilor lecturi la moda in anii 30 si 40 e mai mult decat evident (de pilda, el este partizanul ideilor guenoniste despre Dante si "fedeli d almore" ca secta secreta, de mult depasite in dantologia moderna): de fapt, eseul despre Dante atesta tocmai ciudatul salt inapoi peste timp al eseistului gandirist, legat inca de spiritul lecturilor tineretii, care n-a mai fost capabil de a le actualiza sau inlocui. Consideraciones sobre un mundo peor (1978) reia numele deja intalnite (Dos-toievski, James Joyce, Ernst Jiinger, Raymond Abellio), dar vine, dupa experienta celor doua carti de interviuri (Viaje a los centros de la tierra, 1971 si Encuesta detras de Io visible, 1975), in cautarea unei convergente intre stiinta, parapsihologic si literatura, in cautarea unui concept universal in stare sa-1 inlocuiasca pe acela de "umanism" sau neoumanism ce apare, in viziunea autorului, opus crestinismului. Umanismul, marxismul, freudismul apar, in aceasta perspectiva, drept tinte predilecte ale autorului. Momentul in care umanismul inlocuieste crestinismul i se pare a fi acela in care Galileo Galilei rastoarna perspectiva cosmologica a omului medieval: "Ar fi fost mai bine - scrie HORIA - ca Galileo sa fi ramas cu centrul sau si Biserica cu al ei", pentru ca, dupa aceea, omul a incetat sa-1 mai laude pe Dumnezeu si s-a divinizat pe sine. Din nou, Dante este modelul exclusiv, el, care a unit intr-o fiinta pe cunoscatorul stiintei si pe poet, infaptuind prin creatie si cunoastere suprema sinteza, contopita cu spiritualitatea crestina. "Schizofrenia" lumii moderne, care a despartit stiinta de creatie a fost rareori depasita in secolul nostru: doar Heisenberg, Jung, Ernst Jiinger si Stefan Lupascu ar putea fi citati in acest sens. In ei, HORIA vede, printr-un defect de optica foarte caracteristic, pe adevaratii continuatori, in epoca moderna, ai lui Ren6 Guenon si Julius Evola, el insusi decla-randu-si optimismul in ce priveste restabilirea unui "dialog intre oamenii de stiinta si poeti". HORIA include in Consideraciones sobre un mundo peor si cateva Pietre pentru un templu personal (parafrazarea lui Blaga e cat se poate de evidenta) ce retraseaza o formatie spirituala si filosofica (in care lectura lui Dante sta alaturi de aceea a lui Swedenborg si Hamsun). Ceea ce este oarecum surprinzator e ca pentru HORIA calea intr-o lupta impotriva ideologiilor si catre Dumnezeu e aratata nu de literati si "umanisti", ci de oamenii de stiinta: "Toate elucubratiile psiho-sociale, socio-politice, politico-economice ale ideologiilor, creatoare de universuri concentrationare si de torturi morale necunoscute vreodata pana acum in Istoria Umanitatii, au fost, una dupa alta, daramate de fizica quantica (Planck, Heisenberg, Niels Bohr, Wolfgang Pauli si altii), recreandu-se astfel o lume omeneasca, bazata pe individ si pe relatiile sale personale atat cu lumea vizibila, cat si cu Dumnezeu". Ganditor "reactionar" (caci, explica el, in timp ce revolutie vine de la revolutio, "intoarcere inapoi", reactiune provine din reactio, "modificare"), HORIA se vrea un scriitor "afara din timp", prieten al omului intrucat, departe de a fi un prea-maritor al "utopiei prezentului", se arata plin de incredere in "realitatea viitorului" (e evidenta parabola crestina pe care se dispune acest paradox), adica in venirea "a ceea ce va fi pentru ca este deja, cu unicul scop de a trebui sa fie din nou". In plan practic, o aplicatie indicata de autorul insusi intre prozele sale este aceea din Una mujer para el Apocalipsis, un fel de reluare a schemei diegetice din Adam si Eva de Liviu Rebreanu: "Iubire si eternitate, femeie-cunoastere, exil si suferinta, moarte si transfigurare, aceste concepte sunt vii in toate cartile mele, dar in nici o alta ca in O femeie pentru Apocalips, roman al celei de-a patra dimensiuni, cum a fost numita, si care da seama limpede despre activitatea mea in fata timpului meu, al meu si cel general, timpul in sine". Atitudinea fata de timpul prezent formeaza, in prelungirea cartilor despre literatura rusa, obiectul volumului Los derechos humanos y la novela del siglo XX (1981), unde conceptele din Consideraciones sobre un mundo peor - umanism, revolutie, libertate, iubire - sunt reluate din perspectiva aceluiasi spiritualism crestin strabatut de aspiratii de cunoastere stiintifica. Autorul intreprinde o reconsiderare a Umanismului si Renasterii (vazute ca epoci ale unei trufii omenesti ce a anihilat ideea de Dumnezeu), cu pagini nu lipsite de interes despre marii scriitori italieni (despre Dante si Petrarca, indeosebi), pentru a ajunge la aceeasi considerare pesimist-optimista a contemporaneitatii. Autorul a cautat o confirmare a ideilor sale in doua carti de interviuri organizate tematic. Cea dintai, Viaje a los centros de la tierra (1971), e o calatorie prin intreaga lume (la Napoli si Stockholm, la Montreal, New York, Dublin, Toronto si Salamanca) pentru a discuta cu aceia care sunt "centrele" spirituale ale pamantului. Publicate in Tribuna medica din Madrid, care a sustinut financiar calatoria de un an si jumatate (ianuarie 1969 - mai 1970) a autorului, interviurile din prima carte sunt grupate in doua sectiuni: cea dintai ii cuprinde pe "umanisti" (filosofi crestini ca Gabriel Marcel, teologi ca Urs von Balthazar, scriitori ca Ernst Jiinger, cineasti ca Federico Fellini, filosofi ai istoriei ca Jacques Soustelle, Arnold Toynbee, Marshall Mc Luhan), cea de-a doua pe "oamenii de stiinta (Ferdinand Gonseth, Stefan Lupascu, Werner Heisenberg, printre care apar si mari oameni de afaceri ca Giovanni Agnelli ori mari medici din toata lumea). Performanta in sine ramane notabila, chiar daca HORIA e confortat numai intr-un sens foarte general in ideile sale de aceasta diversitate de interlocutori. Mai aproape de preocuparile lui e autorul in Encuesta detras de Io visible (1975), unde, in dialoguri si pagini de eseu, el pleaca de la convingerea ca "religia nu poate fi dezradacinata" si ca exista o cale de comunicare intre stiinta si teologie. Un larg spatiu e dat aici preocuparilor sale pentru parapsihologic, metapsihica, intelegerea subiectiva etc, in linie, din nou, cu prima sa inclinatie spre studiile "ezoterice" si "traditionale", ce il apropie, in cultura romana moderna, de Vasile Lovinescu. In ansamblul lor, cartile de eseistica ale autorului raman interesante, in primul rand, pentru intelegerea pe care o mediaza in raport cu operele sale literare, si mai ales cu marile sale romane din anii 60 si 70, ce ilustreaza, alaturi de prozele lui Mircea Eliade, singura cale alternativa in raport cu proza romaneasca moderna scrisa in tara.
OPERA
Procesiuni, poeme, Bucuresti, 1936; Cetatea cu duhuri, poeme, Bucuresti, 1939; Cartea omului singur, poeme, Bucuresti, 1941; Acolo si stelele ard, roman. Bucuresti, 1942; A murit un sfant, poeme, Valle Her-moso (Argentina), 1952; Eseu despre interpretarea ciclica a istoriei, Madrid, 1953; Presencia del mito, eseu, Madrid, 1956; Jurnal de copilarie, poeme, Paris, 1958; Poesiay liberdad, eseuri, Madrid, 1959; La rebeldia de los escritores sovieticos, eseu, Madrid, 1960; Dieu est ne a l exil, roman, preface de D. Rops, Paris, 1960; ed. noua, 1961 (trad. spaniola: Dios ha nacido en el exilio. Diario de Ovidio en Tomis, prefacio por D. Rops, traduccion del frances por Rafael Vazquez-Zamora, Barcelona, 1960; alte ed.: Barcelona, 1963; Madrid, 1968; Barcelona, 1972; Madrid, 1983; trad. catalana: Den ha nascut a l exili. Diari d Ovidi a Tomis, traduccio de R. Llates, Barcelona, 1963; trad. romaneasca: Dumnezeu s-a nascut in exil, roman, trad. din lb. franceza de Al. Cioranescu, Madrid, 1978); La poesia italiana contemporanea, Guatemala, 1961; Le Chevalier de la Resignation, roman, Paris, 1961 (trad. spaniola: El caballero de la resignacion, Barcelona, 1961); Les Impossibles, Paris, 1962 (trad. spaniola: Los imposibles, traducido del frances por R. Vazquez-Zamora, Barcelona, 1966); Quaderno italiano, eseu, Pisa, 1962; Giovanni Papini, Paris, 1963 (trad. spaniola: Giovanni Papini, de J. Garcia Mercadal, Madrid, 1965); Platan, personaje de novela, Madrid, 1964; La septieme lettre, roman, Paris, 1964 (trad. spaniola: La septima carta, traduccion de Mercedes A. Carrera, Barcelona, 1966; alte ed.: Barcelona, 1969; Barcelona, 1976); Le Journal d un paysan du Danube, Paris, 1966 (trad. spaniola: Diario de un campesino del Danubio, traduccion M. Garcia Vinor, Barcelona, 1968); El despertar de la sombra, traduccion del rumano por A. Iglesias Laguna, Madrid. 1967; Une femme pour l Apocalypse, Paris, 1968 (trad. spaniola: Una mujer para el Apocalipsis, tradujo M. Arroita Jauregui, Madrid, 1968); El hombre de las nieblas, traduccion de M. Arroita Jauregui, Barcelona, 1970 (alte ed.: Barcelona, 1971; Barcelona, 1975); Espana y otros mundos, Barcelona, 1970; Viaje a los centros de la tierra. Encuesta sobre el estado actual del pensamiento, las artes y las ciencias, Barcelona, 1971 (ed. II, Barcelona, 1972; alte ed.: Barcelona, 1976, 1979), Pepi Sanchez, Madrid, 1971 (ed. noua, 1972); Mester de novelista, Madrid, 1972; El viaje a San Marcos, Introduccion y traduccion: M. Arroita Jauregui, roman, Madrid, 1972; Encuesta detras de Io visible. Barcelona, 1975 (ed. noua, Barcelona, 1980); Introduccion a la literatura del siglo XX. Ensayo de epistemologia literaria, Madrid, 1976; Viitor petrecut, poeme, Salamanca, 1976; Considera-ciones sobre un mundo peor, Barcelona, 1978; Literatura y disidencia: de Mayakowski a Soljenitsin, Madrid, 1980; Los dereclws humanos y la novela del siglo XX, Madrid, 1981; Informe liltimo sobre elReino H.: relatos, Barcelona, 1981; Marta o la segunda guerra, traduccion del frances de C. A. Betoret, Barcelona, 1982; Perseguid a Boecio, Madrid, 1983 (ed. II, ibidem); Un sepulcro en el cielo, Barcelona, 1987; Les clefs du crepuscule, Lausanne, 1988; Dumnezeu s-a nascut in exil, roman, trad. din franceza, revizuita de autor, Craiova, 1990; Cavalerul resemnarii, roman, trad. din franceza de Ileana Cantuniari, postfata de Monica Nedelcu, Craiova, 1991; Mai sus de miazanoapte, roman, Bucuresti, 1992; Salvarea de ostrogoti (Prigoniti-l pe Boetiu), trad. de Ileana Cantuniari, Craiova, 1993; Un mormant in cer, trad. de M. Cantuniari si T. S. Olteanu, Bucuresti, 1994; Recucerirea descoperirii, trad. de M. Cantuniari, Bucuresti, 1996. Traduceri: Francisco de Holanda, Con-versaciones con Miguel Angel, introduccion y notas de ~, Nueva version castellana de ~ y J. Vila Selma, Buenos Aires, 1956; Giuseppe Ungaretti, El dolor, traduccion del italiano por ~, Madrid, 1958; Poesia italiana con-temporanea, antologia, Madrid, 1959 (in colab. cu J. Lopez Pacheco).
REFERINTE CRITICE
O. Papadima, in Gandirea, nr. 2, 1938; Mariella Coanda, in Gandirea, nr. 8, 1942; N. Rosu, in Gandirea, nr. 10, 1942; O. Sulutiu, in Revista Fundatiilor Re gale, va. 1, 1943; Enciclopedia Universal Ilustrada Europeo-Americana, Supl. 1961-1962, pp. 226-227; D. Micu, Gandirea si gandirismul, 1975; M. Cismarescu, in Revista scriitorilor romani, nr. 15, 1978; N. Balota, in Revista scriitorilor romani, nr. 25, 1988; C. Ungureanu, La vest de Eden, 1995; Monica Spiridon, in Luceafarul, nr. 34, 1996; P. Martinescu, in Romania literara, nr. 17, 1997; Z. Sangeorzan, ibidem, nr. 28, 1998.
Inchinare
Prin targuri,Doamne,sufletul
mi-alunec
Si printre oameni in zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt si ragusit:un flaut
Cu sufletul rapus de prea mult cantec.
Te-astept in dimineti intunecate,
Prin zgomotul rascrucilor umblate
Si-am obosit de cand Te caut Doamne,
Prin zvon de ierni si prin uscate toamne.
Nu vezi? Sunt singur si prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntalnit pe nici o cale.
Da-mi semn sa-nchin Minunatiile Tale,
Condeiul greu,poemele si visul.
Fa-mi glasul drept si coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n maini de aurore
Si lasa-ma pe albul unei pagini
Sa ma culeg sfios dintre paragini.
Si printre oameni in zadar Te caut.
Mi-e glasul rupt si ragusit:un flaut
Cu sufletul rapus de prea mult cantec.
Te-astept in dimineti intunecate,
Prin zgomotul rascrucilor umblate
Si-am obosit de cand Te caut Doamne,
Prin zvon de ierni si prin uscate toamne.
Nu vezi? Sunt singur si prea greu mi-e scrisul
De-a nu Te fi-ntalnit pe nici o cale.
Da-mi semn sa-nchin Minunatiile Tale,
Condeiul greu,poemele si visul.
Fa-mi glasul drept si coardele sonore,
Cuprinde-mi fruntea-n maini de aurore
Si lasa-ma pe albul unei pagini
Sa ma culeg sfios dintre paragini.
Echilibru
Te voi iubi din umbra, necunoscut si
grav,
Pe drumurile toamnei iti voi ciopli icoana
Si-n fiecare frunza, cu patimi de zugrav,
Voi auri feeric altare de prigoana
in razele de soare, ca-n ape reci de vis,
Voi risipi medalii cu chipul tau sapat
Si fiecare frunza va fi un paraclis
Si fiecare toamna un drum inmormantat.
Tu stii sa treci senina, cu bratele-n rotund
Si palid joc de umbre taiate-n marmori reci.
Eu rup din mine zvonuri si clinchete de gand
Ca sa pastrezi surasul si ritmul tau pe veci.
Pe drumurile toamnei iti voi ciopli icoana
Si-n fiecare frunza, cu patimi de zugrav,
Voi auri feeric altare de prigoana
in razele de soare, ca-n ape reci de vis,
Voi risipi medalii cu chipul tau sapat
Si fiecare frunza va fi un paraclis
Si fiecare toamna un drum inmormantat.
Tu stii sa treci senina, cu bratele-n rotund
Si palid joc de umbre taiate-n marmori reci.
Eu rup din mine zvonuri si clinchete de gand
Ca sa pastrezi surasul si ritmul tau pe veci.
Victoria Milescu
Biografie
Născută
la 18 decembrie 1952, în județul Brăila, Victoria Milescu face studiile liceale
la Colegiul Național „Nicolae Bălcescu”, apoi Facultatea de Filologie la Universitatea din București (limbile
română și engleză; studii postuniversitare).
Activitatea
profesională o începe din 1976, in calitatea de profesor de limba engleză;
referent de specialitate la Compania Tarom, apoi la Departamentul Aviației
Civile; redactor, publicist-comentator la cotidianul „Realitatea Românească”
(secția Cultură); redactor la ziarul „Azi” (suplimentul cultural „Fețele
culturii”); redactor-șef adj. la săptămânalul „Ecran Magazin”; redactor de
rubrică la revista lunară a Ministerului Culturii și Cultelor, „Universul
cărții”; redactor de carte la Editura Scripta și redactor de carte la Editura
Nemira.
Debutul
literar are loc în anul 1978, cu un grupaj de versuri publicate în revista
„Luceafărul”, iar cel editorial în anul 1988, prin concurs, concomitent în vol.
„Prier” (Editura Cartea Românească, București, redactor Mircea Ciobanu) și în
vol. „Argonauții II” (Editura Facla, Timișoara, redactor Eugen Dorcescu).
Victoria
Milescu este inclusă în zeci de antologii de poezie, de critică literară și în
dicționare; semnează cronici literare, versuri, interviuri cu tematică exclusiv
culturală. Poeta Victoria Milescu a fost invitată la emisiuni de radio (Radio
România Cultural; redactori: Titus Vâjeu, Dan Popovici, Dan Verona, Daniela
Vasile, Teodora Stanciu, Raluca Rădulescu) și de televiziune (TVRM, redactori
Marina Roman, Victorița Duțu, Carmen Fulger; DDTV, red. Mircea Micu, SIGMA,
red. criticul Mircea Coloșenco; TRINITAS TV), în cadrul cărora s-a remarcat
prin promovarea valorile naționale autentice.
A
făcut parte din juriile festivalurilor de poezie : „Romeo și Julieta la
Mizil”, „Agatha Grigorescu Bacovia” (Mizil), festivaluri de creație literară
pentru copii de la Urziceni. Victoria Milescu a fost organizator și moderator
al „Întîlnirilor cu scriitori” de la Biblioteca Metropolitană „Mihail
Sadoveanu” din București (2009-2014).
„Expurgată
de sentimentalism și pitoresc, poezia Victoriei Milescu reprezintă sunetul cel
mai pur al unui lirism profund, în linia lui Montale, în care biograficul,
drama existențială, în general, sunt inserate într-o vertiginoasă dramă
cosmică...Nu în ultimul rând, aș vrea să amintesc aici acuratețea scriiturii:
poeta pune în fiecare vers ceva definitiv, fiecare vers e pregătit cu infinită
precizie, ritmul subtil și precipitat induce o stare de gravă urgență”.
Listă de publicații
Volume de autor
Poezie
·
Welcome December/
Bun venit, Decembrie (ed. bilingvă
română-engleză, versiunea engleză aparținând autoarei, Editura Fiat Lux, 1994);
reeditare, eLiteratura, 2013;
·
Șlefuitorul de
lacrimi (Editura Eminescu, 1995);
·
Izbânda furată (Editura
Albatros, 1995);
·
Inimă de iepure (prefață
de Cezar Ivănescu, Casa Editorială Odeon, 1998);
·
Arleziana (postfață
de Sultana Craia, Editura Eminescu, 2000);
·
Zâmbet de tigru (Casa
Editorială Odeon, 2001);
·
Ecoul clipei (haiku,
postcopertă de Radu Cârneci, Casa Editorială Odeon, 2003);
·
Tinere, cunoaște-ți
înaintașii! (Fundația Națională "Henri Coandă"
pentru sprijinirea tinerilor supradotați, 2005);
·
Roua cuvântului/
Szóharmat (haiku, ed. bilingvă română-maghiară, versiunea
maghiară de Horváth Dezideriu, Editura Anamarol, 2008);
·
Conspirații celeste (Editura
DominoR, 2008);
·
Bucuriile triste/
Gëzimet e trishtme (ed. bilingvă
română-albaneză; prefață de Gelcu Maksutovici; traducere de Baki Ymeri, Editura
Kriterion, Cluj-Napoca, 2009);
·
Floarea vieții (ed.
bilingvă română-georgiană; prefață de Zaira Samharadze; postcopertă de David
Luca Kafiașvili; traducere de Zaira Samharadze, Editura RAWEXCOMS, 2010);
·
Dreptatea
învingătorului (prefață de Gheorghe
Istrate, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2010);
·
Vrabia albă (CD,
poezii în lectura autoarei, Editura Fundației „Paul Polidor“, București, 2010);
·
Scrijelind pe
nisipurile Universului: Documentar biobibliografic la 65 de ani (3 aprilie 1945
- 3 aprilie 2010), Editura RAWEXCOMS, 2010;
·
Sub steaua câinelui (prefață
de Horia Gârbea, Editura Tracus Arte, 2012);
·
Existențele
fastuoase (prefață de Octavian Soviany, Editura Semne,
2013);
·
Cenușa verii/ Les
cendres de l’été (ed. bilingvă
română-franceză; traducere în limba franceză de Ion Roșioru, supervizare Paula
Romanescu, eLiteratura, 2015);
·
Feeding Illusions (ed.
în limba engleză exclusiv, textul englez aparținând autoarei, eLiteratura,
2015);
·
Raportul de aur/ La
proportion d’or (ediție bilingvă
română-franceză; prefață/Préface: Linda Bastide; traducere în limba franceză de
Paula Romanescu și Elisabeta Bogățan, Editura Poètes à vos plumes, 2015,
Paris);
·
Deriva
sentimentelor (prefață de Nicolae Georgescu, Editura Betta,
2016);
Antologii
·
Láthatatlan láng:
kétnyelvü lírai antológia = Flacăra nevăzută: antologie lirică bilingvă (ed.
bilingvă română-maghiară, versiunea maghiară de Horváth Dezideriu, Casa
Editorială Odeon, București, 2007);
·
101 Poeme (Editura
Biodova, 2009, col. „Ideal”);
·
Fenomenele fără
cauză (antologie, Editura TipoMoldova, Iași, 2011, col.
„Opera omnia – poezie contemporană”, coordonator serie Valeriu Stancu);
·
Cununa de flăcări (antologie,
eLiteratura, 2014);
Varia
·
Din Caucaz în
Carpați. Zaira Samharadze în dialog cu Victoria Milescu (Editura
RAWEXCOMS, 2011);
·
"Despre cum nu
am ratat o literatură grozavă" de Angela Baciu;
cu Norman Manea, Constantin Abăluță, Ana
Blandiana, Leo
Butnaru, Ion
Pop, Gellu
Dorian, Nora
Iuga, Mihail Gălățanu, Adrian
Popescu, Adrian
Alui Gheorghe, Cristian
W. Schenk, Cristina Rhea, Dan Manuca, Theodor
Codreanu, Șerban
Codrin, Ioana Pârvulescu, Paulina Popa, Lucian
Vasiliu, Ștefan Ion
Ghilimescu, Vasile
Baghiu, Adrian
Munteanu, Victoria Milescu, Cassian Maria
Spiridon, Mihaela Albu, Liviu
Antonesei, Nina
Cassian, George
Astaloș, Constantin Ciopraga, Dan Alexandru
Condeescu, Emil
Iordache, Cezar
Ivănescu, Emil
Manu, Fănuș
Neagu, Cornel
Regman, Ion
Rotaru, Mircea Sântimbreanu, Radu
G. Țeposu, Laurențiu Ulici, Mircea
Zaciu; Ed. Limes, 2014.
Cărți pentru copii
·
Cartea cu surprize (Editura
Scripta, 1995);
·
Cine l-a salvat pe
Murdărel? (Editura Scripta, 1995);
·
Abecedar-ghicitoare (Editura
Teora, 1997);
·
Dicționar-ghicitoare (Editura
Teora, 1998);
·
Găsește rima!:
poezii pentru copii (Casa Editorială Odeon,
2000)
·
Lacrima de cristal:
povestire pentru copii (Casa
Editorială Odeon, 2000);
·
Animalele mele
dragi (Editura Flamingo GD, 2006);
·
Animale de la zoo (Editura
Flamingo GD, 2007);
·
Povești și poezii
de Crăciun (Editura Flamingo GD, 2008);
·
Degețica - carte de
colorat (Editura Flamingo GD, 2011);
Traduceri
·
Cartea junglei;
de Joseph Rudyard Kipling, repovestită de G.C. Barret (Editura Flamingo GD,
1994);
·
Povestiri de
Crăciun (Editura Flamingo GD, 2004);
·
Aventurile lui
Azorică (Editura Flamingo GD, 2004);
·
Iepurele cel
lăudăros: povestiri cu animale (Editura
Flamingo GD, 2004);
·
Bandiți, gangsteri
și mafie: Rusia, Statele Baltice și CSI, după anul 1992;
de Martin McCauley (Editura All, 2006);
·
Exploratorii;
·
Corpul uman - atlas (Editura
Flamingo GD, 2006);
·
Vrăjitorul din Oz (Editura
Flamingo GD, 2006)
·
Animalele lumii:
Carte - Puzzle: 6 planșe cu câte 48 de piese;
de Garry Fleming (Editura Flamingo GD, 2006);
·
Aventurile lui
Robin Hood: Povești clasice; de Walker J.
Mcspadden (Editura Flamingo GD, 2006);
·
Pinocchio; de Carlo
Collodi (Editura Flamingo GD, 2006);
·
Seria de basme
scrise de Hans Christian Andersen (Editura Flamingo GD, w007) - Lebedele
sălbatice, Mica Sirenă, Hainele noi ale împăratului, Rățoiul
cel urât, Soldățelul de plumb;
·
Seria de basme
scrise de Frații Grimm (Editura Flamingo GD, 2007) - Rumpelstiltskin, Rapunzel, Broscoiul
fermecat, Croitorașul cel viteaz, Albă ca Zăpada;
·
Seria de basme
scrise și ilustrate de australianca Shirley Barber (Editura Flamingo GD, 2007)
- Povești de noapte-bună: șapte povești magice, Zâna
dințișorului: o călătorie magică, Povestea unei sirene, Al
șaptelea unicorn, Curcubeul Magic. În căutarea aurului fermecat, Înainte
de culcare: Povești pentru cei mici, O vizită în Țara Zânelor:
Poveste cu zâne, Brățara magică: Poveste de dragoste cu zâne, Pădurea
vrăjită: Nuntă în Ținutul fermecat, Bucătăreasa zânelor: povestea
iepuroaicei Martha B. Rabbit, Prințesa Sirenă și Regele Caracatiță, Povestea
unei sirene;
·
Povești cu
vrăjitori din toată lumea (Editura
Flamingo GD, 2007);
·
Cenușăreasa (Editura
Flamingo GD, 2008);
·
Cartea mea cu
povești de noapte bună (Editura
Flamingo GD, 2008);
·
Călătoriile lui
Vincas în jurul lumii; de Brigita
Jovaišienė (Editura Flamingo GD, 2011),
·
Efecte
secundare : moartea; dezvăluiri din interiorul industriei farmaceutice;
de John Virapen (Editura Flamingo GD, 2010);
·
Călătoriile lui
Vincas în jurul lumii; de Brigita
Jovaišienė (Editura Flamingo GD, 2011);
·
Origami pentru
copii: Pajiștea; 20 de modele; 58 de foi colorate (Editura
Flamingo GD, 2011);
·
Origami cu
dinozauri: 20 de modele; 58 de foi colorate (Editura
Flamingo GD, 2011);
·
Călătoriți cu
origami: 20 de modele de origami; 45 de foi colorate (Editura
Flamingo GD, 2012);
·
Animale din România
+ 210 abțibilduri (Editura Flamingo GD,
2012);
·
Origami cu animale;
de Liliana Fabisinska (Editura Flamingo GD, 2012);
·
Cuiburi de animale
+ 206 abțibilduri (Editura Flamingo GD,
2012);
Antologii de poezie, dicționare și cărți de critică
·
Prier (volum
colectiv de debut, Ed. Cartea Românească, 1988) (17 autori);
·
Argonauții - II (volum
colectiv de debut, Ed. Facla 1988) (Ionel Bota, Valentina Caluser, Victoria
Milescu, Ioan Palici, Gh. Pruncut, Emilian Rosculescu);
·
Poezia pădurii (Radu
Cârneci, Editura Orion, 1998);
·
Icoana mamei (George
Chirilă, Editura Amurg Sentimental, 1999);
·
O antologie a
poetelor din România (Editura
Muzeul Literaturii Române, 2000);
·
Personalia,
dicționar biobibliografic (Axenia
Hogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2000);
·
Lumini către
Eminescu (Editura Amurg Sentimental, 2000);
·
Poezia română între
milenii, dicționar de autori (Geo Vasile,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002);
·
Carte de citire (Paul
Silvestru, Editura Paideia, 2002);
·
Millenium (Biblioteca
județeană ,,V. Voiculescu“, Buzău, 2002);
·
Banca de metafore.
Cronici succinte (Victor Sterom, Biblioteca
Sinteze Literare, Ploiești, 2002);
·
Who’s Who în
România (Pegasus Press, 2002);
·
Cinegetica (Radu
Cârneci, Editura Orion, vol. 1, 2003);
·
Despre starea
poeziei (Ștefania Mincu, Editura Pontica, 2003);
·
Cupolă de veac (Mihail.
I. Vlad, Editura Macarie, Târgoviște, 2003);
·
O istorie a
literaturii pentru copii și adolescenți (Iuliu
Rațiu, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2003);
·
De la cuvinte la
necuvinte, 50 de poeți români contemporani,
ed. bilingvă română-maghiară, traducere de Horvath Dezideriu (Editura Contrast,
2005);
·
Râsu’- plânsu’ lui
Nichita Stănescu, vol 2 (Editura Fundației
Culturale Ideea Europeană, 2005);
·
Dicționarul general
al literaturii române (Academia
Romană, Editura Univers Enciclopedic, 2005);
·
Atelierele poeziei (Mircea
A. Diaconu, Editura Ideea Europeană, 2005);
·
Murmurul vocilor (antologie
plurilingvă, Editura Cogito, Oradea, 2007);
·
Antologia
Festivalului Internațional ,,Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș“, Poesys
11 (Editura Academiei Internaționale Orient-Occident, 2007);
·
Al cincilea
patriarh - Prea Fericitul Teoctist în câteva «gânduri», evocări și documente (Editura
Intermundus, București, 2007); Au contribuit: Calinic Argatu, Ioan Solomon,
Mariana Gurza, Adrian Botez, Corneliu Leu, Constantin Rosu Pucu (Noua
Zeelanda), Ion Marin Almajan, Dan Brudascu, Victoria Milescu, Titus Filipas,
Viorel Roman (Germania), Ioan Barbu, Dan Ghelase, Ion Coja, Pr. Gheorghe Naghi
(SUA), Aurelia Lapusan, Tudor Pacuraru, Maria Cobianu - Bacanu, Gheorghe Seitan
s.a.
·
Voices of
Contemporary Romanian Poets (English
version by Dan Brudașcu, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2007);
·
Voices of
Contemporary Romanian Poets (Antologie
engleză-coreeană, versiunea engleză de Dan Brudașcu, versiunea coreeană de
Youngsuk Park, Suwon, Korea, 2008);
·
Scrisorile Mioriței,
vol. 2 (Elisabeth Păunescu, Editura Fundația Culturală ,,Elisabeta“, 2008);
·
Noul Orfeu,
antologie de poezie română de azi, ARP (on line,
2008);
·
Antologie poetică
albano-română, Frumusețea frumuseților/ Bukuria e bukurive (versiunea
albaneză de Baki Ymeri, Editura DominoR, București, 2008);
·
Doamnele poeziei/
The ladies of poetry/ Les dames de la poesie (antologie
trilingvă, română/ engleză/ franceză, Editura Anamarol, București, 2008);
·
Lecturi despre
cărțile confraților (critică literară, Miron
Tic, Editura Amurg Sentimental, 2008);
·
Eu v-am citit pe
toți, vol. 2 (Florentin Popescu, Ed. Bibliotheca,
Târgoviște, 2009);
·
Memoria punctelor
cardinale (Mihai Antonescu, Ed. Rora, 2009);
·
Timpul poeziei /
Time of poetry. Poete contemporane / Contemporary Poetesses (antologie
bilingvă / bilingual Anthology, antologie română-engleză, Romanian-English
Anthology, traduceri de / translated into English by Victoria Milescu, prefață
de / preface by Radu Voinescu, București, Casa Editorială Odeon, 2009);
·
Antologia sonetului
românesc, vol. 3 (Editura Muzeul Național al
Literaturii Române, 2009);
·
Dicționarul
personalităților din România, Biografii contemporane, Romanian Who’s Who (ONG
Eco- Europa, Redacția Romanian Biographic Institute, Editura Anima, 2009, 2010,
2011, 2012);
·
Dicționarul
scriitorilor brăileni (Editura
Proilavia, 2010);
·
Antologie română de
haiku, Când greierii tac (Editura
Societății Scriitorilor Români, 2010);
·
Artă sfâșiată.
Antologie de poezie. Poeți contemporani – 73 (Valentina
Becart, Editura Arhip Art, Sibiu, 2011, p. 213);
·
Antologia premiilor
literare Naji Naaman, 2012, ed. a X-a,
Liban, FCG Naji Naaman’s Foundation for Gratis Culture;
·
Meridiane lirice.
Antologie universală a poeziei românești contemporane, 124 poeți contemporani (Editura
Armonii culturale, 2012);
·
Afinități selective (Ioan
Adam, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012);
·
Antologiile în
limba engleză publicate de Brian Wrixon: War and Peace, The Wind of Change,
Tripping on Words, Survivor’s Guide to Bedlam, All God’s Creatures. A Poet’s
View of Being (Canada, 2012);
·
Literatura română.
Dicționarul autorilor români contemporani (Alina
Kristinka și Carmen Cătunescu, Editura Arial, Ploiești, 2013);
·
Enciclopedia
Academiei Dacoromâne (ed. a II-a,
vol. 3, Editura Dacoromania, 2013);
·
Poeți, după plac:
(începând cu Nichita) (Lucian
Gruia, ,,Victoria Milescu – Stele duble“, p.91; Editura Rafet, Râmnicu Sărat,
2013);
·
Aventura lecturii.
Poezie română contemporană (Mioara
Bahna, Editura Pim, Iași, 2013);
·
Românul a rămas
poet? (Liviu Grăsoiu, Editura Bibliotheca, Târgoviște,
2013);
·
Antologia
scriitorilor români contemporani din întreaga lume/ L’Antologia degli scrittori
romeni contemporanei del mondo intero (Ligya
Diaconescu, ed. bilingvă română-italiană, Starpress, 2014);
·
Poeți români
slăvind dumnezeirea (Elena Armenescu, Editura
Mirabilis, 2014);
·
Simbioze lirice,
vol. 4 (Elena Rodica Lupu, Editura Anamarol, 2014);
·
Simbioze lirice,
vol. 8 (Elena Rodica Lupu, Editura Anamarol, 2014);
·
Mitul lui Narcis.
Studii și cronici literare (Lucian
Gruia, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2014);
·
Metafore fără
frontiere/ Metafore senza confine (antologie
bilingvă română-italiană, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2014);
·
Poemele limbii
române (Vasile Capățână, Editura Biodova, Colecția
IDEAL, 2014);
·
Sensuri (Mioara
Bahna, ,,O bucureșteancă din Brăila, Victoria Milescu“, Editura Junimea, Iași,
2014);
·
Constelația
tăcerii. Sub semnul trandafirului (Vasile
Ghinea, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2014);
·
Anthologie de
poesie roumaine, Poets, vos papiers! (version
francaise Paula Romanescu, TipoMoldova, 2014);
·
Calendarul
scriitorilor români, vol. 3 (Ion Lazu, TipoMoldova,
Iași, Opera omnia, dicționar, 2014, p. 597);
·
Antologie de poezie
română contemporană/ Anthologie de poésie roumaine contemporaine/ Contemporary
Romanian Poetry Anthology/ Anthologie der heutigen rumänischen dichtung, vol.
2, col. Opera omnia, TipoMoldova, Iași, 2014, p. 1689);
·
Sonet. Antologie
Românească. Partea a patra (Florian
Chelu Madeva, Editura Ritmus, Oradea, 2014, p. 535);
·
Am cunoscut câțiva
contemporani (Eliza Roha, Editura Betta, București, 2014);
·
O sacoșă cu
cărți : critică literară (Gheorghe
Stroe, eLiteratura, 2014);
·
Antologia
scriitorilor români contemporani din întreaga lume/ Antologia de scriptores
rumanos contemporaneous de todo el mundo (antologie
română-spaniolă, Ligya Diaconescu, Starpress, Râmnicu Vâlcea, 2015);
·
Lecturile unui
insomniac. Cronici literare (Lucian
Gruia, ,,Victoria Milescu – Cununa de flăcări“, Editura Betta, București, 2015,
p. 87);
·
Doamne, ce doamne!,
vol. 2 (Maruca Pivniceru, Interviuri, Editura SemnE, București, 2015);
·
Almanah. Sintagme
Literare, 2015 (Geo Galetaru, Silvia Bitere, Editura
Eurostampa, Timișoara, p. 136; p. 230);
·
Boema 33 (Antologie
de poezie și proză, vol. X, București, 2015);
·
Ora lecturii (Lucian
Gruia, ,,Patru direcții de cercetare ale poeziei Victoriei Milescu“, p. 86,
Editura Betta, București, 2015);
·
Simplitatea
risipirii (Antologie de poezii, Editura Ex Ponto,
Constanța, 2015, p. 59);
·
Întâmpinarea
cărților. Echilibru și contraste, metamorfoze și metafore în cronici literare (Aureliu
Goci, ,,Victoria Milescu, Cununa de flăcări“, p. 106, Editura Betta, 2015);
·
Lecturi estivale (Eliza
Roha, Editura Betta, 2015, București, ,,Victoria Milescu – neîntrecută poetă a
contemporaneității și existențele fastuoase“, pp. 66-72);
·
Conviețuiri.
Antologie de poezie contemporană (Editura
Betta, București, 2016, Prefață de Aureliu Goci);
·
Anotimpul iubirii/
Stina e dashurise (antologie poetică
română-albaneză, traducere în lb. albaneză de Baki Ymeri, Editura Amanda,
Sinaia, 2016);
·
Biblioteca revistei
,,Convorbiri literare’’. Antologie 2015, ,,Convorbiri literare“, Iași, 2016;
·
Simfonia poeziei (antologie
multilingvă, coord. Rodica Elena Lupu, Editura Anamarol, 2016, p. 152);
·
Antologie literară
brăileană (Editura Pim, Iași, 2016, pag. 157-166, col.
Cărțile Chirei);
·
Un dicționar al
scriitorilor români contemporani, vol. III,
2016 (coord. Ioan Holban, TipoMoldova, Iași, col. Opera Omnia, pag. 359-368);
·
Doamne ale
scrisului românesc la început de secol XXI (coord.
Ligya Diaconescu, Editura Olimpias, 2016, pp. 83-93);
·
Tastes of
Danube/Gusturile Dunării. International Anthology of Danube Writers/ Antologie
Internațională a scriitorilor danubieni (Eurobit
Publishing House, Timișoara, 2016).
CYTHERA
A
murit prietenul meu, menagache
l-au
prădat, l-au bătut
o
vreme a cerşit desculţ în pasaj
îmi
spune laurian
la
festivalul de poezie
în
seara premiilor
cei
pe care i-am iubit
au
murit
cei
pe care i-am urât
au
murit…
în
creierii munţilor am aflat
că
a murit prietenul meu, menagache
cu
care mergeam la pescuit
mă
învăţa să vânez îngeri lichizi
cu
nadă de nuferi galbeni
în
sălciile putrezind până la gât
ne
citeam versurile
scrise
pe pachetele de ţigări
scria
bine, grecul
dar
nu i-am spus-o niciodată
când
i-au scos şarpele din burtă
l-am
vegheat
spre
indignarea rudelor
ce-l
vegheau pe proaspătul meu soţ
internat
la nebuni
în
aceeaşi clădire
i-am
adus lapte
l-a
împărţit cu o pisică şi un câine
câinele
paznicului
mi-a
sfâşiat fusta
când
am escaladat gardul
eludând
bacşişul de la intrare
am
mâncat ştiucă umplută cu perle
la
sulina
pe
puntea vasului, sub lună, a îngenuncheat
cerându-mă
de nevastă
idiotule,
sunt măritată
tu
ai copil
la
miezul nopţii lângă biserica
bântuită
de ciori
şi-a
tăiat venele iscălindu-se sub
desenul
obscen
când
mi-am ars pielea
a
spart alimentara
să
facă rost de lapte bătut
la
2 noaptea m-a dus la spital
cu
maşina gunoierilor
după
care s-a întors la magazin
să
bea ce mai rămăsese pe raft
se
scufunda cu o pâlnie la urechi
să
audă adâncul
îl
căutam înfigând crengi în apă
până
când valul se înroşea
apărea
departe
odihnindu-se
pe un ciot de copac uscat
plutind
în derivă
cu
plante şi peşti prinşi în barbă
apărea
şi tatăl său
odihnindu-se
pe o masă
cu
tălpile spre tavan
legate
cu aţă de pescuit
când
a venit de la şcoală
părea
un joc, desigur
şi
coborârea în groapă
pe
frânghii de florea-ţigăncii
de
la tanti frusina
pentru
râmele de-a doua zi
într-o
duminică a sunt la uşă
hlizindu-se
cu capul bandajat,
mâini
zdrelite
căzuse
de pe schela şantierului
unde
se angajase
să
picteze pe cer
o
lozincă muncitorească
se
destramă oraşul nostru natal
dus
pe Dunărea plumburie
luându-şi
în fiecare an tributul:
un
poet, un actor, un ofiţer
e
plin oraşul nostru de cei
ce
au fost gata de sacrificiu
unii
sunt nume de străzi cu salcâmi
când
vapoarele sună prelung
împodobite
cu steguleţe şi becuri
scufundându-se
lent
pe
faleză adie ecoul
unui
trist cântec de petrecere
pe
fundul apei
stau
monedele din Corint
dăruite
de unchiul său
casa
galbenă cu balcon masiv
unde-l
aştepta beba –
moartă
în urma unui avort provocat –
s-a
demolat
şi
fernanda a murit tot din dragoste
injectându-şi
alcool în uter
uzina
care-şi trezea oraşul la 6
cu
sirena asurzitoare
mai
înghite încă fiinţe adormite
cu
manşete prinse în cleme
şi
pacheţelul cu peşte prăjit
din
poartă în poartă bate pescarul
cu
ochi apoşi să-şi vândă
sirena
din sac…
în
grădina mare cântă fanfara
în
chioşc
tineri
îmbujoraţi, în uniformă albă
primesc
bileţele de la domnişoare
cu
sutiene croşetate din iarbă
în
care se zbate un ţipar
am
mâncat împreună
morun
prăjit
la
restaurantul din centru
nu
e prea scump? am zis
nu,
doar cât un tablou
pe
care-l pictez într-o noapte
şi
am mâncat acel tablou
aruncând
şira spinării şi capul
din
peisaj
lăutarii
cu floare roşie la rever
ne-au
înconjurat
scârţâind
la vioară
lacrimile
diluau vopseaua
dulce-amăruie
a vaporului
în
burta căruia
ne
băteam joc de cei de afară
oare
unde l-au îngropat
pe
prietenul meu, menagache
l-a
plâns cineva…
Biografie
Franz Liebhard (din 1949 pseudonim
literar al lui Robert Reiter) (n. 6 iunie 1899, Timisoara - d. 18 decembrie
1989) a fost initial un poet de limba maghiara si ulterior un scriitor de limba
germana, originar din Banat.
Tatal sau era de origine germana, iar mama sa, slovaca. Desi in familie nu vorbea limba maghiara, a urmat o scoala de prestigiu cu limba de predare maghiara din Timisoara (unde a studiat si Arnold Hauser).
Limba prin care a patruns in lumea literaturii si a stiintelor a fost maghiara. A citit din literatura modernista aparuta in publicatia "Nyugat" (Vest), fondata in 1908, dar si din literatura de avangarda promovata in special de revistele"A Tett" (Actiunea) si "Ma" (Astazi), fundate de Lajos Kassák in 1915, respectiv 1916. Mai tarziu, Reiter va face adesea referire la aceste periodice, care circulau la scoala si in familie, alaturi de publicatii in limba germana, ca "Der Sturm" (Furtuna).
In Banat coexistau mai multe culturi, deoarece aici conlocuiau, de secole, romani, maghiari, sarbi, germani si evrei. Prin urmare, trecerea lui Reiter de la limba germana la cea maghiara poate fi privita ca o "optiune culturala". Desi la inceputul liceului nu stia aproape deloc limba maghiara, la varsta de 17 ani cunostea limba atat de bine incat, impreuna cu cativa prieteni a infiintat o revista literara, numita "Holnap" (Maine). Cu toate ca administratia scolii a interzis revista dupa aparitia primului numar, Reiter a continuat sa publice poezie expresionista. In 1917 devenise un contribuitor regulat la revista "Ma", publicata de Lajos Kassák la Budapesta.
Reiter a studiat la Universitatea din Budapesta, devenind una din figurile principale ale cercului lui Kassák. Talentul sau este remarcat si de editorii si contribuitorii revistei moderniste "Nyugat". Mai tarziu, Reiter isi aminteste ca a purtat discutii cu Mihály Babits si Ernõ Osvát, care l-au invitat sa publice in revista lor. Dar, in acea perioada, Reiter isi orinta discursul spre expresionismul militant si spre institutiile literare care il promovau.
Dupa revolutia din 1919 din Ungaria, Reiter s-a intors la Timisoara, de curand devenita parte a Romaniei. In acelasi timp, Kassák si fostii lui colaboratori pleaca in exil in lumea larga, fiind declarati indezirabili in Ungaria. Kassák, impreuna cu cativa membri ai grupului sau, intre care si Tibor Déry s-a dus la Viena, unde a reinfiintat revista "Ma", care a functionat intre anii 1920 si 1925.
In acest timp, Reiter lucreaza la Timisoara ca editor al unor ziare social-democrate, publicate in germana si maghiara.
In 1922, Reiter se alatura din nou cercului "Ma" din Viena, contribuind cu poezii, traduceri (din Arthur Rimbaud, Guillaume Apollinaire si altii) si chiar cu doua eseuri: Vázlat: Társadalom, mûvész, mûvészet (Schita: Societate, Artist, Arta) si Dogma, szkepszis, konstrukció (Dogma, Scepticism, Constructie). Aceste texte dezvaluie o personalitate matura, marcata de lecturile sale de filozofie si de studiile de filozofie, urmate la Universitatea din Viena.
Dificultatile financiare il obliga sa se intoarca la Timisoara in 1924, unde reia activitatea de jurnalist. In acest moment incepe metamorfozarea sa, prin trecerea de la limba maghiara spre limba germana. In 1926 inceteaza sa mai scrie poezie in limba maghiara, si isi modifica semnatura, din Reiter Róbert, poet maghiar, in Robert Reiter, jurnalist german. Dupa cativa ani reincepe sa scrie poezie, dar in limba germana. Aceste poezii vor incepe sa fie publicate sub pseudonimul Franz Liebhard, (numele unui prieten decedat), nume sub care va deveni celebru printre cititorii din Romania. Unul din motivele pentru care a renuntat sa scrie poezie in limba magiara a fost criza poeziei avangardiste de la sfarsitul anilor '20. Bine cunoscutele reviste "Ma", "Genius"si "Periszkop" si-au incetat aparitia in jurul anului 1926.
Din 1919 a inceput sa apara, in Banat, ziarul de limba germana "Schwäbische Volkspresse". Ulterior, denumirea acestuia s-a schimbat in "Banater Deutsche Zeitung". Publicatia era mijlocul de exprimare al comunitatii de svabi banateni. Primul redactor-sef a fost Franz Xaver Kappus.
In vara anului 1925, Reiter a devenit editor al publicatiei "Banater Deutsche Zeitung", al carei editor-sef a fost in perioada 1929 - 1941. O data cu conformitatea impusa de nationl-socialistii germani, publicatia si-a schimbat titlul in "Südostdeutsche Tageszeitung, Ausgabe Banat", unde a ramas pana in august 1944, pentru a pune in practica o noua politica culturala, sub conducerea altui editor-sef. In aceasta perioada a publicat si traducerea in limba germana a cuoscutei balade populare romanesti Miorita.
In ianuarie 1945, Reiter a fost deportat in Uniunea Sovietica, intr-un lagar de munca fortata. La intoarcerea sa, in 1948, s-a reitegrat in viata culturala a germanilor din Banat, reorientata pe caile marxism-leninismului de Partidul Comunist Roman.
Simbolismul sau stangaci se vrea un mesaj clar: prezentul socialist a inlaturat toate tensiunile, astfel incat urmasii lui Lenau din Lenauheim pot trai o viata fericita. [7]
In 1953, in cadrul Teatrului de Stat din Timisoara (Deutsches Staatstheater Temeswar), pe langa trupa romana au fost infiintate si sectiile germana si maghiara. Secretar literar al trupei adevenit Robert Reiter (Franz Liebhard) care, impreuna cu actorul si dramaturgul Hans Kehrer a tradus in limba germana piesa "Oamenii de azi" de Lucia Demetrius, piesa care a fost pusa in scena de Rudolf Schati, in 11 decembrie 1953. A lucrat la acest teatru pana in 1968.
In 1969 Franz Liebhard a vorbit in public despre "colegul " sau Robert Reiter. Prin aceasta voia sa arate ruptura intre cele doua etape ale vietii sale, trecerea de la poeziile de avngarda semnate Robert Reiter, inaite de razboi, la poetica postbelica cu forma si ritm clasice, semnate Franz Liebhard. Cazul sau pare a fi unic in istoria literaturii, o adevarata trinitate, Reiter Róbert, Robert Reiter si Franz Liebhard.
Tatal sau era de origine germana, iar mama sa, slovaca. Desi in familie nu vorbea limba maghiara, a urmat o scoala de prestigiu cu limba de predare maghiara din Timisoara (unde a studiat si Arnold Hauser).
Limba prin care a patruns in lumea literaturii si a stiintelor a fost maghiara. A citit din literatura modernista aparuta in publicatia "Nyugat" (Vest), fondata in 1908, dar si din literatura de avangarda promovata in special de revistele"A Tett" (Actiunea) si "Ma" (Astazi), fundate de Lajos Kassák in 1915, respectiv 1916. Mai tarziu, Reiter va face adesea referire la aceste periodice, care circulau la scoala si in familie, alaturi de publicatii in limba germana, ca "Der Sturm" (Furtuna).
In Banat coexistau mai multe culturi, deoarece aici conlocuiau, de secole, romani, maghiari, sarbi, germani si evrei. Prin urmare, trecerea lui Reiter de la limba germana la cea maghiara poate fi privita ca o "optiune culturala". Desi la inceputul liceului nu stia aproape deloc limba maghiara, la varsta de 17 ani cunostea limba atat de bine incat, impreuna cu cativa prieteni a infiintat o revista literara, numita "Holnap" (Maine). Cu toate ca administratia scolii a interzis revista dupa aparitia primului numar, Reiter a continuat sa publice poezie expresionista. In 1917 devenise un contribuitor regulat la revista "Ma", publicata de Lajos Kassák la Budapesta.
Reiter a studiat la Universitatea din Budapesta, devenind una din figurile principale ale cercului lui Kassák. Talentul sau este remarcat si de editorii si contribuitorii revistei moderniste "Nyugat". Mai tarziu, Reiter isi aminteste ca a purtat discutii cu Mihály Babits si Ernõ Osvát, care l-au invitat sa publice in revista lor. Dar, in acea perioada, Reiter isi orinta discursul spre expresionismul militant si spre institutiile literare care il promovau.
Dupa revolutia din 1919 din Ungaria, Reiter s-a intors la Timisoara, de curand devenita parte a Romaniei. In acelasi timp, Kassák si fostii lui colaboratori pleaca in exil in lumea larga, fiind declarati indezirabili in Ungaria. Kassák, impreuna cu cativa membri ai grupului sau, intre care si Tibor Déry s-a dus la Viena, unde a reinfiintat revista "Ma", care a functionat intre anii 1920 si 1925.
In acest timp, Reiter lucreaza la Timisoara ca editor al unor ziare social-democrate, publicate in germana si maghiara.
In 1922, Reiter se alatura din nou cercului "Ma" din Viena, contribuind cu poezii, traduceri (din Arthur Rimbaud, Guillaume Apollinaire si altii) si chiar cu doua eseuri: Vázlat: Társadalom, mûvész, mûvészet (Schita: Societate, Artist, Arta) si Dogma, szkepszis, konstrukció (Dogma, Scepticism, Constructie). Aceste texte dezvaluie o personalitate matura, marcata de lecturile sale de filozofie si de studiile de filozofie, urmate la Universitatea din Viena.
Dificultatile financiare il obliga sa se intoarca la Timisoara in 1924, unde reia activitatea de jurnalist. In acest moment incepe metamorfozarea sa, prin trecerea de la limba maghiara spre limba germana. In 1926 inceteaza sa mai scrie poezie in limba maghiara, si isi modifica semnatura, din Reiter Róbert, poet maghiar, in Robert Reiter, jurnalist german. Dupa cativa ani reincepe sa scrie poezie, dar in limba germana. Aceste poezii vor incepe sa fie publicate sub pseudonimul Franz Liebhard, (numele unui prieten decedat), nume sub care va deveni celebru printre cititorii din Romania. Unul din motivele pentru care a renuntat sa scrie poezie in limba magiara a fost criza poeziei avangardiste de la sfarsitul anilor '20. Bine cunoscutele reviste "Ma", "Genius"si "Periszkop" si-au incetat aparitia in jurul anului 1926.
Din 1919 a inceput sa apara, in Banat, ziarul de limba germana "Schwäbische Volkspresse". Ulterior, denumirea acestuia s-a schimbat in "Banater Deutsche Zeitung". Publicatia era mijlocul de exprimare al comunitatii de svabi banateni. Primul redactor-sef a fost Franz Xaver Kappus.
In vara anului 1925, Reiter a devenit editor al publicatiei "Banater Deutsche Zeitung", al carei editor-sef a fost in perioada 1929 - 1941. O data cu conformitatea impusa de nationl-socialistii germani, publicatia si-a schimbat titlul in "Südostdeutsche Tageszeitung, Ausgabe Banat", unde a ramas pana in august 1944, pentru a pune in practica o noua politica culturala, sub conducerea altui editor-sef. In aceasta perioada a publicat si traducerea in limba germana a cuoscutei balade populare romanesti Miorita.
In ianuarie 1945, Reiter a fost deportat in Uniunea Sovietica, intr-un lagar de munca fortata. La intoarcerea sa, in 1948, s-a reitegrat in viata culturala a germanilor din Banat, reorientata pe caile marxism-leninismului de Partidul Comunist Roman.
Simbolismul sau stangaci se vrea un mesaj clar: prezentul socialist a inlaturat toate tensiunile, astfel incat urmasii lui Lenau din Lenauheim pot trai o viata fericita. [7]
In 1953, in cadrul Teatrului de Stat din Timisoara (Deutsches Staatstheater Temeswar), pe langa trupa romana au fost infiintate si sectiile germana si maghiara. Secretar literar al trupei adevenit Robert Reiter (Franz Liebhard) care, impreuna cu actorul si dramaturgul Hans Kehrer a tradus in limba germana piesa "Oamenii de azi" de Lucia Demetrius, piesa care a fost pusa in scena de Rudolf Schati, in 11 decembrie 1953. A lucrat la acest teatru pana in 1968.
In 1969 Franz Liebhard a vorbit in public despre "colegul " sau Robert Reiter. Prin aceasta voia sa arate ruptura intre cele doua etape ale vietii sale, trecerea de la poeziile de avngarda semnate Robert Reiter, inaite de razboi, la poetica postbelica cu forma si ritm clasice, semnate Franz Liebhard. Cazul sau pare a fi unic in istoria literaturii, o adevarata trinitate, Reiter Róbert, Robert Reiter si Franz Liebhard.
TEATRU/FILM 18 Decembrie
Acești nebuni fățarnici – Teodor Mazilu
Acești nebuni fățarnici, de Theodor Mazilu, în regia
lui Constantin Dicu: https://youtu.be/Gpm0EyGEkTc.
urgia film intreg cu gheorghe cozorici , luila orosz
,costel constantin: https://youtu.be/99W6kcvL4yw.
Cu Rodica Tapalagă
SFATURI UTILE 18 Decembrie
REŢETE PENTRU SĂRBĂTORI
Curcan fript
Se curăţă curcanul şi se spală în
mai multe ape.
Se scurge bine şi se sărează,
apoi se lasă să stea o oră.
De obicei se taie vârful aripilor
şi picioarele, din care se pregătesc împreună cu celălalte măruntaie, piftii
sau altă mâncare.
Se aşază într-o tavă potrivită ca
mărime, cu 2-3 linguri de apă şi se dă la cuptor.
Se unge mereu cu sosul din tavă.
La început se lasă focul mai mic,
ca să se frăgezească cu încetul, apoi se iuţeşte focul, iar curcanul se unge cu
puţin ulei amestecat cu rom, sau numai cu untură, ca să se rumenească.
Cu jumătate de oră înainte de a
fi gata nu se mai unge deloc.
Un curcan potrivit de mare se
ţine cam 2 ore şi jumătate la cuptor.
Curcanul fript se scoate pe un
fund de lemn şi se taie. Se desprinde piciorul şi aripa de la încheietură, iar
pieptul se taie în felii subţiri şi anume, puţin oblice pe coşul pieptului.
Se aşază pe platou.
Se scurge grăsimea din tavă, se
adaugă puţină apă, se dă un clocot, se strecoară şi se pune într-o sosieră.
Friptura poate fi servită caldă
sau rece.
Salată de Boeuf
·
1 kg cartofi
·
250 g carne de vită
·
300 g morcovi
·
300 g castraveţi muraţi
·
350 g mazăre verde –
conservă
·
2 ouă
·
300 g gogoşari în oţet
·
300 g ulei
·
2 g sare de lămâie
·
2 g piper
·
40 g muştar
·
Sare
Carnea se fierbe în apă cu sare.
Îndată ce carnea este fiartă se
lasă să se răcească şi se taie în cuburi.
Cartofii se fierb în coajă, se
curăţă şi se taie cubuleţe.
Morcovii se fierb separat şi se
taie cubuleţe.
Castraveţii se curăţă de coajă,
se taie ştraifuri, se scot seminţele şi apoi se taie feliuţe.
Mazărea se scurge de zeamă şi se
trece printr-un jet de apă rece.
Gogoşarii se taie cubuleţe.
Se separă gălbenuşurile de
albuşuri.
Se pun gălbenuşurile într-un
castron, se adaugă puţină apă şi puţină sare, apoi se pune puţin ulei şi se
amestecă cu o lingură de lemn.
Se pune castronul la frigider
pentru 20-30 minute, apoi se reia amestecarea până ce se înglobează tot uleiul.
Se acreşte maioneza cu puţină
sare de lămâie dizolvată în puţină apă şi se potriveşte gustul cu sare şi
piper.
În cazul în care maioneza s-a
tăiat, se pune în alt castron puţină maioneză tăiată, se adaugă puţină apă şi
se amestecă din nou, adăugându-se câte puţin din maioneza tăiată până la
epuizarea ei.
Dacă maioneza se taie din nou,
atunci se pune într-un castron un gălbenuş cu puţină apă rece, se amestecă cu
puţină maioneză tăiată, se lasă să stea la rece şi apoi se continuă amestecarea
şi încorporarea maionezei tăiate până ce toată maioneza a fost refăcută.
Se amestecă carnea, legumele şi
muştarul cu două treimi din cantitatea de maioneză, se anjează salata pe un
platou şi se decorează cu restul de maioneză.
Peste maioneză se pot face
ornamente florale din fâşii de gogoşari şi de albuşuri de ou.
Se mai poate orna şi cu măsline
umplute şi frunze de pătrunjel verde.
Maioneza se poate pregăti şi cu
ajutorul mixerului.
Muşchi de porc
împănat cu cârnaţi şi costiţă
·
750 g muşchi de porc
·
175 g cârnaţi olteneşti
·
75 g costiţă afumată
·
25 g untură
·
200 ml supă de oase
·
1 g piper
·
Sare
Muşchiul de porc se înţeapă cu un
cuţit de tranşat cu lama îngustă şi se împănează cu cârnaţi olteneşti şi
costiţă tăiată ştraifuri.
Se sărează muşchiul şi se
prăjeşte pe toate părţile în untură fierbinte circa 20 minute.
Se adaugă supa de oase şi se
fierbe înăbuşit o jumătate de oră, apoi se ridică capacul şi se mai fierbe
câteva minute ca să scadă sosul.
Când este gata se taie felii şi
se serveşte cu garnituri de legume şi salată.
Vom continua reţetele pentru
sărbători
GÂNDURI PESTE TIMP 18 Decembrie
DESPRE
ISPITE
Dupa marturia Sfantului Meletie Marturisitonul, crestinul este ispitit de diavolul din opt parti, si anume:
1. De sus ne ispitim
cand ne silim la nevointe si virtuti peste puterile noastre proprii. Adica post
pana la epuizare, osteneala peste masura a trupului, priveghere de toata
noaptea si alte fapte bune la care abia ajung cei desavarsiti.
2. De jos ne ispitim
de diavoli prin moleseala si lenevire la lucrarea faptelor bune, slabindu-ne
astfel vointa, ratiunea, mustrarea constiintei, barbatia si staruinta in lupta
cea duhovniceasca.
3. Din stanga ne
ispitesc diavolii prin patimi trupesti de tot felul, prin betie, lacomie,
zgarcenie, manie, ura, razbunare si tot felul de rautati trupesti si
sufletesti. Se numesc asa pentru ca vin direct de la diavolul si fiecare isi da
usor seama de cursele celui viclean.
4. Din partea
dreapta ne ispitesc diavolii prin patimi sufletesti si rationale subtiri,
greu de deslusit si foarte greu de cunoscut si biruit, cum sunt: mandria,
trufia, parerea de sine, slava desarta, osandirea altora, razvratirea mintii,
neascultarea, egoismul, eresurile, sectele, increderea prea mare in mila lui
Dumnezeu, cugetarea inalta, hula, indoiala, necredinta, visurile, vedeniile,
vrajitoria etc. Aceste patimi, avand la temelie mandria din care a cazut
Lucifer in adanc, sunt foarte cu anevoie de cunoscut si tamaduit.
5. Din fata ne
ispitesc si ne tulbura diavolii cu nalucirea celor viitoare, adica ne arunca in
griji, in banuieli asupra altora si in osteneli trupesti peste puteri pentru
"ziua de maine ", ca si cum Dumnezeu nu ne-ar purta de grija in toata
viata. Cei ispititi de aceste ganduri aduna averi pentru batranete, se ostenesc
numai pentru viata aceasta, se tem ca nu vor avea ce manca si ce bea, isi avorteaza
copiii, spunand ca nu vor avea cu ce-i hrani, se cearta pentru averi, sunt
foarte zgarciti si iubitori de bani, nu fac milostenie si sunt egoisti.
6. Din spate ne
ispitesc diavolii cu aducerile aminte ale pacatelor si patimilor care ne-au
stapanit in tinerete, indemnandu-ne sa le facem din nou. Ca ne aduc aminte
diavolii de persoanele cu care am pacatuit, de locul in care am gresit, de
pricinile pacatelor care ne-au stapanit. Ne aduc aminte de cei cu care am fost
certati, de cuvintele cu care ne-au suparat, ca sa incepem din nou a-i uri; ne
aduc aminte de pacatele trupesti pe care le-am facut, de fetele care ne-au
smintit, de betii si alte rautati din trecut, imboldindu-ne vointa sa cadem in
aceleasi pacate de care cu greu ne-am izbavit.
7. Dinlauntru, adica din
inima, ne ispitesc vrajmasii cei nevazuti cu toate patimile care stapanesc
inima, precum: mania, rautatea, pofta, razbunarea, impietrirea, zavistia,
mandria si celelalte, cum spune Domnul: "Iar ce iese din gura, iese din
inima, si acestea spurca pe om. Caci din inima ies gandurile cele rele,
uciderile, desfranarile, marturiile mincinoase, hulele... " (Matei 15,
18-19). De aceea si proorocul David se ruga, zicand : "Inima curata
zideste intru mine, Dumnezeule, si Duh drept innoieste intru cele dinauntru ale
mele" (Psalm 50, 11).
8. Din afara ne
ispitesc si ne biruiesc diavolii prin cele cinci simturi, care sunt ferestrele
sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire si prin limba. Despre ispitele ce
intra in inima prin simturi auzim pe proorocul Isaia, zicand: "Doamne, a
intrat moartea prin ferestrele noastre". Despre ochi zice Mantuitorul:
"Cela ce cauta spre femeie spre a o pofti pe ea, iata, a preacurvit cu
dansa intru inima sa" (Matei 5, 28). Iar despre limba auzim pe apostolul
Iacob, zicand : "De nu greseste cineva in cuvant acesta este barbat
desavarsit, puternic a-si infrana si tot trupul" (Iacob 3, 2).
Iata, dar, ca din toate partile arunca satana sagetile ispitelor asupra noastra, cautand sa ne raneasca prin pacate si sa ne traga in pierzare: Noi, insa, suntem datori sa ne marturisim toate cugetele cele rele la duhovnic si sa alungam de la noi ispitele diavolului cu rugaciunea, cu postul, cu smerenia, cu pazirea mintii si cu citirea cartilor sfinte. Iar daca, totusi, sagetile ispitelor nu se indeparteaza de la noi este semn ca radacinile patimilor sunt vii in mintea noastra. Este semn ca inca nu ne-am spovedit curat gandurile si a odraslit pacatul in noi. In acest caz este nevoie de mai fierbinte rugaciune, cu lacrimi si post, pana nu pune pacatul stapanire pe noi. (Dupa Razboiul nevazut, de Sfantul Nicodim Aghioritul, ed. 1937, pag. 82).
Despre necazuri şi milostenie
Fragment
din Omilia I:
“PRECUM NU EXISTĂ OM NEMURITOR, TOT AŞA NU SE POATE GĂSI VREUN OM LIPSIT DE SUPĂRARE ÎN ACEASTĂ VIAŢĂ, ŞI
CĂ O SINGURĂ SUPĂRARE ESTE FOLOSITOARE, ACEEA VENITĂ PRIN PĂCAT”.
DESPRE MILOSTENIE
Deci, să nu ne mâhnim şi nici să credem că numai noi suntem în necaz. Căci nu există om care să vieţuiască şi să fie scutit de necazuri în această viaţă trecătoare, ci unul astăzi, altul mâine, iar de nu mâine, după aceasta negreşit i se va întâmpla ceva care să-l supere. Că, după cum nu este cu putinţă ca plutind cineva, să nu fie în agonie, adică în frica morţii — vorbesc de cel ce pluteşte pe mare — tot aşa nu l-ar putea găsi cineva pe un om lipsit de supărare în viaţa aceasta.
Chiar de ai spune de bogat, totuşi, fiindcă este bogat, va avea mai multe motive de supărare; ba chiar de ar fi împărat, căci şi împăratul de multe este stăpânit şi nu face totul după placul său, ci trece cu vederea multe împotriva voinţei sale, şi mai cu seamă acesta este cel care mai mult decât toţi face de multe ori ceea ce nu voieşte. Şi de ce oare? Fiindcă are sub el pe mulţi din aceia care voiesc a răpi din drepturile sale.
Gândeşte-te în câtă supărare se găseşte el, când voieşte de pildă a face un lucru, dar nu poate, fie de frică, fie din cauza bănuielii, fie din cauza duşmanilor, fie din a prietenilor. De multe ori, chiar şi atunci când se ambiţionează a face un lucru din cele ce-i plac lui, totul dispare din acea faptă ce-l putea mulţumi, fiind mulţi din cei ce-l urăsc.
Dar ce? Crezi poate că aceia care duc un trai rară oboseală sunt lipsiţi de supărări în viaţă? Nicidecum, căci, precum nu este cu putinţă a fi cineva nemuritor, tot aşa nu este cu putinţă a fi fără de supărare. Câte neajunsuri nu suferă ei, pe care nu este cu putinţă a le reprezenta prin cuvinte, şi cu toate acestea le îndură în plăcere! Câţi poate, de mii de ori, nu s-au rugat să moară în acea bogăţie şi desfătare? Căci a se desfăta cineva nu este totdeauna lipsit şi de necaz; ba încă tocmai din a petrece în desfătare se nasc mii de necazuri, boli şi dezgusturi, şi chiar fără de acestea, adică şi fără să fie vreo cauză.
Când sufletul ajunge într-o astfel de deprindere, se întristează şi de la sine, adică fără vreo cauză anume; căci şi doctorii spun ca supărările pot veni de multe ori şi de la construcţia stomacului. Sau poate nu ni se întâmplă şi nouă de a ne întrista, de a ne mâhni şi să nu ştim cauza mâhnirii?
Într -un cuvânt, nu se poate găsi cineva fără de supărare, şi dacă poate nu are atâta pricină de supărare ca noi, totuşi fiecare are pe atât pe cât şi-o închipuie. Pe cineva îl supără mai mult cele ale sale decât cele ale aproapelui. Precum cei ce suferă din cauza unor membre ale trupului cred că ei îi covârşesc cu durerile pe cei din jur — căci şi cel bolnav de ochi nu-şi poate închipui vreo altă boală mai rea decât a sa, şi iarăşi cel ce suferă de stomac zice că boala aceasta este mai grea decât toate bolile, şi, în fine, fiecare crede că boala ce-l stăpâneşte este mai greu de vindecat decât toate celelalte boli — tot aşa se petrece şi cu întristarea, căci aceea pe care o are cineva o consideră drept cea mai dureroasă, lucru pe care îl judecă din propria experienţă.
De pildă, cel ce nu are copii, nimic nu consideră atât de dureros, ca lipsa de copii, pe când cel ce are mulţi copii şi este sărac, nimic nu învinovăţeşte atât de mult ca facerea de copii mulţi, iar cel ce are numai unul, nu-şi poate închipui ceva mai rău, ca a avea numai un copil. Căci de aici, zice, copilul devine leneş, iar pe tatăl său îl aduce în supărare — fiindu-i pururea prea iubit — nevrând a se îndrepta. Cel ce are femeie frumoasă, iarăşi nimic nu crede a fi mai rău decât a avea cineva femeie frumoasă, fiindcă faptul acesta este încărcat de bănuieli şi de zavistii. Iar cel ce are femeie urâtă, nu-şi poate închipui ceva mai rău decât a avea femeie urâtă, fiindcă faptul acesta este încărcat de dezgust.
Cel fără nici o ocupaţie zice că nimic nu este mai netrebnic şi mai de dispreţuit ca viaţa aceasta. Ostaşul spune că nimic nu este mai greu şi mai primejdios ca oştirea, şi că mult mai bine este a mânca cineva pâine cu apă, decât a suferi atâtea greutăţi. Cel ce este în stăpânire zice că nimic nu este mai obositor ca a se ocupa cineva cu trebuinţele altora, în timp ce acela care e stăpânit zice că nimic nu este mai înjositor ca a fi cineva sub puterea altuia. Cel însurat zice că nici un rău nu poate fi mai mare decât a avea cineva grijă de femeie, pe când cel neînsurat spune că nimic nu este mai fără libertate ca a fi neînsurat şi a se vedea fără casă şi fără odihnă. Neguţătorul fericeşte siguranţa lucrătorului de pământ, în timp ce acesta îl fericeşte pe neguţător pentru bogăţia sa.
În fine, neamul nostru omenesc este întru totul nemulţumit şi veşnic cârtitor asupra soartei sale, şi posomorât. Când unul îi osândeşte şi îi pune pe toţi oamenii în aceeaşi cumpănă, atunci zice în general: „Bietul om este un animal nenorocit şi încărcat cu multe greutăţi”, numind astfel întreaga natură umană. Câţi nu admiră bătrâneţea? Câţi nu fericesc tinereţea? Tot aşa şi în vârstele omeneşti mare este tristeţea şi necazul. Când de pildă, ne vedem acuzaţi pentru vârstă, zicem: de ce nu suntem bătrâni? Iar când ne înălbeşte părul, spunem: unde este tinereţea? Şi, într-un cuvânt, avem mii de motive spre a fi scârbiţi şi întristaţi. Dar pentru scăparea din această anomalie nu este decât o singură cale: aceea a virtuţii, deşi chiar şi aceasta are necazurile şi nemulţumirile sale, însă, la drept vorbind, acele necazuri nu sunt fără de folos, ci au cu ele o mare folosinţă şi un mare câştig.
Căci, dacă cineva a păcătuit şi pe urmă prin întristare s-a umilit, s-a curăţit de păcat; sau de a compătimit cu fratele căzut în greşeală, şi atunci iarăşi are nu o mică plată. Căci a compătimi cu cei ce sunt în nenorociri, aceasta ne dă multă îndrăzneală fată de Dumnezeu. Gândeşte-te la cele ce Scriptura filosofează despre Iov, ascultă-l apoi şi pe Pavel, care spune: „Plângeţi cu cei ce plâng… lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 15, 16), fiindcă împărtăşirea de nenorocirile celor întristaţi obişnuieşte a uşura greutatea cea mare a tristeţii.
Precum se întâmplă şi cu greutatea, că, dacă cineva susţine, uşurează povara celui ce o duce, tot aşa şi cu celelalte toate.
Atunci când cineva dintre ai noştri moare, mulţi sunt cei care stau pe lângă noi, mulţi care ne mângâie — ba de multe ori chiar şi pe un măgar căzut îl ridicăm —, în timp ce sufletele cele căzute ale fraţilor noştri le trecem cu vederea mai mult decât pe un măgar.
Dacă îl vedem intrând fără sfială în crâşmă, noi nu-l oprim, iar de-l vedem beat, nu îl împiedicăm — sau de face orice faptă absurdă —, ci încă ne purtăm bine cu ei.
De aceea zicea Pavel: „Nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”. (Romani 1, 32) Ba încă mulţi fac şi societăţi de beţie şi de băutură. Fă, omule, societăţi pentru a depărta mania (nebunia) beţiei, iar ospeţele sau mesele tale fă-le pentru cei legaţi, pentru cei ce sunt în necazuri. Aşa ceva a poruncit Pavel şi corintenilor, zicând: „ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni”. (I Corinteni 16, 2)
Acum, pentru petreceri şi desfătări toate le facem, şi masă comună, şi pat comun, şi vin comun, şi cheltuială comună, însă milostenie nimeni n-a făcut în comun. Astfel erau cele ale dragostei pe timpul apostolilor, când toate averile se puneau la mijloc. Dar eu nu poruncesc a le pune pe toate, ci o parte din ele, după cum şi Pavel zice: „Fiecare din voi, într-una din sâmbete, să pună de la sine ce se va îndura”, adică, strângând ca o dare oarecare pentru cele şapte zile şi depozitând-o, ca astfel să avem de unde face milostenie, fie mare, fie mică. „Să nu te înfăţişezi înaintea Mea cu mâna goală (deşert)” (Ieşirea 23, 15), zice Moise, şi băgaţi de seamă că el spunea acestea iudeilor.
Dar cu cât mai vârtos nu ni s-ar putea spune nouă! De aceea stau săracii înaintea uşilor bisericii, ca astfel nimeni să nu intre înaintea Domnului deşert, ca să intre o dată cu milostenia.
Intri ca să fii miluit; miluieşte tu mai întâi.
Cel ce vine după aceea, trebuie să dea mai mult; căci, când începem noi, cel de-al doilea dă mai mult. Fă-ţi mai întâi datornic pe Dumnezeu, şi după aceea cere şi tu; împrumută-L, şi după aceea cere, ca să iei înapoi împrumutul cu procente. Dumnezeu o voieşte aceasta şi nu se dă în lături.
Dacă tu ceri împreună cu milostenia, vei dobândi; dacă vei cere, zic, astfel, vei primi şi procente. Aşa, vă rog, să faceţi.
Nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor.
De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce sade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o rară roadă, nimic n-ai câştigat.
Căci spune-mi, te rog: dacă împăratul s-ar apropia de tine cu porfira pe trup şi ar cere ceva de la tine, oare n-ai da cu plăcere tot ce ai? Nu prin întinderea mâinilor suntem auziţi, nici în mulţimea vorbelor, ci în fapte, căci ascultă pe prorocul, care zice: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult” (Isaia 1, 15), căci trebuie a tăcea şi nici măcar de a căuta spre cer, cerând milă — pe când cel ce are curaj, multe spune.
Dar ce spune Scriptura? „Ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1, 17) Astfel vom putea fi auziţi, chiar de am avea mâinile în jos, chiar de n-am grăi nimic, chiar de n-am cere. Acestea deci să le facem, ca să ne învrednicim de bunurile făgăduite nouă, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu