HRISTOS A ÎNVIAT!

Mă găsiți zilnic cu noutăți la adresa http//:dicuoctavian.blogspot.com/

REVISTA

IMPORTANȚA ZILEI DE ASTĂZI ÎN ISTORIE, RELIGIE ȘI ARTE, NR 199 DIN 9 APRILIE 2018

ISTORIE PE ZILE 9 Aprilie

Evenimente

·         193: Septimius Severus (n. 146- m. 211), este proclamat împărat la Carnuntum de către legiunile de la Dunăre, la vestea asasinării lui Pertinax și a alegerii lui Didius Iulianus. După moartea lui Didius Iulianus este recunoscut de senatul din Roma. A domnit până în anul 211 si a pus bazele dinastiei Severilor (193-235). I-a ridicat pe doi fii ai săi, Caracalla și Geta, la rangul de auguști.

·         1241: Forțele mongole conduse de Baidar, Kadan și Orda Han, înfrâng armata coaliției germano-polono-cehe în bătălia de la Liegnitz. Această lupta a avut loc cu 2 zile înaintea bataliei de la Mohi, pe malul raului Sajo, care a lăsat Regatul Maghiar în ruine. Invazia spre vest a fortelor mongole a fost oprită de moartea subită a marelui han mongol Ogodai , dar mongolii au mai efectuat scurte incursiuni in Polonia in anii 1259, 1286 si 1287.

·         1413: Henric al V-lea este încoronat rege al Angliei. Va ocupa tronul timp de nouă ani, domnia fiindu-i marcată de victoria de la Azincourt asupra francezilor, în timpul Războiului de 100 de ani.

·         1454: Se semneaza Tratatul de la Lodi, in urma caruia se stabileste un echilibru de putere între orașele-state italiene din nord, pentru aproape 50 de ani. Tratatul a stabilit granita permanenta între Milano și Veneția în nordul Italiei, de-a lungul râului Adda.

·         1555: Începutul pontificatului papei Marcel al II-lea (Marcello Cervini), al 222-lea papă al Bisericii Catolice. A murit după numai 21 de zile de pontificat.

·         1682: Robert Cavelier de la Salle descoperă vărsarea fluviului Mississippi si pune stapanire pentru Franta pe acest teritoriu din America de Nord, caruia ii pune numele de Louisiana, in onoarea regelui Ludovic al XIV lea.

·         1721: Un cutremur de pamant a provocat moartea a 250.000 de oameni in Persia.

·         1732: Episcopul Ioan Inochentie Micu Clain (Klein) a adresat primul memoriu Curtii de la Viena, prin care a cerut respectarea drepturilor acordate clerului unit de diplomele leopoldine. Inocenţiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului – d. 22 septembrie 1768, Roma), a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraş. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” şi mănăstirea cu acelaşi hram. Este considerat întemeietorul gândirii politice româneşti moderne.

·         1749: La mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi, domnul Moldovei Constantin Mavrocordat a convocat Marea Adunare a ţării. Despre desfăşurarea Adunării aflăm din Aşezămîntul de dezrobire şi din relatările cronicarului Pseudo-Enache Kogălniceanu. Conform Aşezămîntului se stabilea statutul vecinilor în comparaţie cu ţăranii slobozi aşezaţi pe moşii boiereşti şi mănăstireşti. Boierii au fost nevoiţi să recunoască abuzul care s-a făcut prin asimilarea vecinilor cu robii ţigani, promiţînd că pe viitor vecinii vor fi consideraţi “săteni megieşi fără moşie”. S-a mai convenit “ca tunci cînd se va vinde moşie oamenii să nu se vînză”. Boierii au convenit să nu le mai spună “vecini” acestor ţărani, “ci ca nişte săteni ai satelor în sat să rămînă”. Afirmaţia privitoare la rămînerea în sat nu se referea la moşia stăpînului, ci era o obligaţie fiscală a tuturor categoriilor de ţărani, introdusă încă în octombrie 1741 de a nu părăsi satele fără încuviinţarea domniei. Boierii au refuzat să accepte răscumpărarea vecinilor cu 10 lei ca în Muntenia, socotind această sumă foarte mică, dar au reuşit să capete încuviinţarea domnului ca foştii vecini să presteze 24 de zile de boieresc pe an.

·         1850: La Teatrul Național din Iași a avut loc 
premiera comediei „Coana Chirița sau Două fete și–o neneacă", de Vasile Alecsandri.

·         1864: În România este aprobată legea privind interzicerea cumulului de funcţii publice.

·         1865: S-a incheiat razboiul de secesiune din S.U.A., inceput la 12 aprilie 1861, din SUA, după ce generalul confederat Robert E. Lee capitulează în fața generalului unionist Ulysses S. Grant.

·         1867: Statele Unite ale Americii cumpară Alaska de la Rusia . Rusia a vândut acest teritoriu pentru ca se afla într-o situație financiară dificilă și se temea ca-l va pierde într-un viitor conflict cu britanicii,cu care a luptat in Razboiul din Crimeea (1853-1856). Ceremonia de transfer a avut loc pe 18 octombrie 1867. Soldații ruși și americani au defilat în fața casei guvernatorului; steagul rus a fost coborat si steagul american a fost ridicat, în timp ce se trageau salve de artilerie.

·         1914: La Holborn Empire, Londra, a avut loc premiera primului film artistic color din lume – „The World, the Flesh and the Devil".

·         1916: A avut loc, la Ateneul Roman din Bucuresti, prima auditie a Suitei a II-a de George Enescu.

·         1918: (27 martie pe stil vechi) Sfatul Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti votează actul Unirii cu România. La 9 aprilie 1918 stil nou (27 martie 1918, stil vechi), în prezenţa prim-ministrului României Al. Marghiloman, Sfatul Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti votează actul Unirii cu România. Unirea cu România a fost aprobată cu o largă majoritate de voturi: 86 pentru, 3 contra, 36 abţineri, 13 absenţi. După votare, prim-ministrul român Marghiloman vine cu o declaraţie în care afirmă: „În numele poporului român şi al Regelui său Majestatea Sa Ferdinand I, iau act de hotărîrea Sfatului Ţării şi proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România una şi indivizibilă„. În Actul Unirii se menţiona: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa, România„. Actul cuprinde şi 11 condiţii.

·         1918: S-a reunit, la Roma, Congresul natiunilor asuprite din Austro-Ungaria, care a decis ca fiecare natiune componenta a imperiului sa se constituie in stat national sau sa se uneasca cu statul sau national.

·         1940: Al doilea război mondial: Germania invadează Danemarca și Norvegia.

·         1945 - Se constituie, de către PCR, Uniunea Femeilor Antifasciste din România.

·         1948: Masacrul de la Deir Yassin. Deir Yassin a fost un sat palestinian în apropiere de Ierusalim, care a avut neșansa să fie pe drumul dinspre Tel Aviv. La 9 aprilie 1948, au fost măcelariți de către forțele israeliene 254 de bărbați, femei și copii. Întrucât era unul dintre puținele asemenea episoade care a fost difuzat de mass-media în Occident, liderii israelieni l-au etichetat ca fiind o aberație a extremiștilor. Masacrul se pare că a fost parte a unui plan de purificare etnică pus la cale de Înaltul Comandament sionist, condus de Ben Gurion însuși, al cărui scop era eliminarea pe criterii etnice a palestinienilor din teritoriul aflat sub mandat britanic și acapararea unei zone cât mai mare posibil pentru viitorul Stat evreiesc.

·        1959: NASA a anunțat oficial terminarea selecției pentru primii astronauți. Printre ei, Alan Shepard - cel de-al cincilea om care a pășit pe Lună și John Glenn - primul american care a orbitat vreodată în jurul Pământului.
  1970: A fost inaugurat Aeroportul Internațional București–Otopeni.

·         1974: A fost inaugurat Stadionul Steaua.

·         1986 - Guvernul francez decide împotriva privatizării Renault. În anii '80 un subiect foarte aprins Franţa era legat de posibilitatea cumpărări Renault, regie de stat, de către grupul PSA Peugeot-Citroen. Rezoluţia Guvernului a pus însă capăt acestor speculaţii şi constructorul francez a rămas tot sub conducerea statului. În 1994, pentru prima dată, Guvernul a scos la vânzare acţiunile Renault la preţul unitar de 165 de franci pe acţiune. Pentru că industria auto trecea printr-o perioadă mai puşin fastă, în anul următor s-a vorbit iarăşi de o fuzine între Renault şi PSA, nematerializată însă. Privatizarea Renault s-a făcut însă în 1996, urmând o perioadă mai fastă pentru constructorul francez, totul culminând cu fuziunea cu Nissan. Recent, grupul Renault a mai trecut printr-o etapă, parteneriatul cu Daimler.

·         1989: O demonstrație pașnică anti-sovietica in favoarea independenței Georgiei este dispersată in forta de către armata sovietica rezultând în 20 de decese și sute de raniti.

·         1990: A fost beatificat de catre Papa Ioan Paul al II-lea, sfantul Juan Diego, indianul mexican caruia i-a aparut Fecioara de Guadalupe.

·         1991: Georgia își declară independența față de Uniunea Sovietică.

·         1992: Fostul conducător al statului Panama, Manuel Noriega, a fost condamnat pentru înşelătorie şi trafic de droguri la 30 de ani inchisoare.

·         1998: La Chisinau, in fata Universitatii, a fost dezvelita o statuie a lui Mihai Eminescu Initiativa a apartinut Uniunii “Vatra Romaneasca” si „Ligii pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni”.

·         1999: Președintele Boris Elțin cere Occidentului să nu împingă Rusia spre o implicare în conflictul iugoslav, pentru că acest lucru ar însemna declanșarea unui război european sau chiar mondial.

·          2001: In cadrul reuniunii ministrilor de externe din tarile membre ale Uniunii Europene, la Luxemburg, UE si FYROM au semnat un Acord de Asociere si Stabilizare.

·         2002: La Westminster Abbey au loc funeraliile reginei mamă Elizabeth a Marii Britanii.

·         2004: Presedintele algerian, Abdelaziz Bouteflika, a fost reales in urma primului tur al alegerilor prezidentiale desfasurat la 8 aprilie, cu 83,49% dintre sufragii.

·         2004: A fost răsturnată cea mai importantă statuie a fostului lider irakian, Saddam Hussein în centrul Bagdadului.

·         2005: În Marea Britanie, ls Windsor's Guildhall, Prințul de Wales se căsătorește cu Camilla Parker Bowles printr-o ceremonie civilă.

·         2005: Un monument reprezentandu-l pe Papa Ioan Paul al II-lea a fost inaugurat la cimitirul Rakowicki din Cracovia (sudul Poloniei), unde sunt inmormantati parintii Papei, Emilia si Karol Wojtyla, si fratele mai mare al acestuia, Edmund.

·         2006: Capsula spatiala rusa de pe naveta Soiuz, avandu-i la bord pe primul turist spatial – brazilianul Marcos Pontes, precum si pe astronautul american William MacArthur, si pe cosmonautul rus Valeri Tokarev, de pe Statia Spatiala Internationala (ISS), a aterizat in stepa Kazahstanului.

·         2009: La Tbilisi, Georgia, peste 60.000 de oameni protestează împotriva guvernului lui Miheil Saakașvili.

Nașteri

·         1283: Regina Margareta I a Scoției (d. 1290)

·         1821 - S-a născut poetul francez Charles Baudelaire (“Florile răului”, “Spleen de Paris”) (m.31.08.1867).

·         1835: Leopold al II-lea al Belgiei, rege (d. 1909)

·         1872: Léon Blum, politician, prim-ministru al Franței (d. 1950)

·         1882: Frederic Francisc al IV-lea, Mare Duce de Mecklenburg (d. 1946)

·         1894: Camil Petrescu, scriitor român (d. 1957)

·         1898: S-a nascut Paul Robeson, cântăreţ american şi activist pentru drepturile populatiei de culoare; (d. 1976).

·         1905: S-a nascut William Fullbright, politician american, fondatorul programului școlar cei poartă numele; (d. 1995).

·         1908: Victor Vasarely (Vásárhelyi), pictor maghiar stabilit la Paris (d. 1997)

·         1916 - S-a născut Cornelia Bodea, istoric, membră a Academiei Române.

·         1924: Francisc Munteanu, scriitor, regizor, scenarist de film român (d. 1993)

·         1924 - S-a născut scriitorul Francisc Păcurariu (m.1993).

·         1926: Hugh Hefner, fondatorul revistei Playboy

·         1932 - S-a născut Carl Perkins, cântăreţ, chitarist şi compozitor american.

·         1933: Jean-Paul Belmondo, actor francez

·         1935: Ágnes Ágai, scriitoare, poetă, traducătoare maghiară

·         1938: Viktor Cernomîrdin, om politic rus (d. 2010)

·         1939: S-a născut actriţa Anda Caropol. Absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București promoția 1960, la clasa profesorului A. Pop. Marțian, asistent Cornel Todea, a fost colegă de an cu Stela Popescu, Sebastian Papaiani, Rodica Popescu Bitănescu  s.a. De peste cinzeci de ani este actriță a Teatrului Nottara din București. În film a debutat  în 1962 cu un rol în  drama lui Francisc Munteanu ” Cerul n-are gratii „, si  șapte apariții în filme de succes dar interpretând roluri secundare. A fost căsătorită cu renumitul actor Ion Marinescu după divortul acestuia de colega ei, Oana Diamandi și până la moartea lui din 1998. Sărbătorită în fiecare an de colegii de teatru și presă,  Anda Caropol declară de fiecare data : „Noul an care vine în viața mea, îl privesc cu seninătate…Pentru anul ce urmează îmi doresc ca Dumnezeu să mă ferească de toate bolile de pe lume, mai puțin de aceasta boala incurabilă care este teatrul.” 

·         1939 - S-a născut Iosif Cheie-Pantea, critic şi istoric literar.

·         1941 - S-a născut poeta Eugenia Topor.

·         1941 - S-a născut sculptorul Iugo Gláss. Stabilit în Germania.

·         1944 - S-a născut Gene Parsons, baterist, chitarist, basist şi vocalist american (Byrds, Flying Burrito Brothers).

·         1944 - S-a născut Emil Stucchio, vocalist american (The Classics).

·         1946 - S-a născut Les Gray, vocalist britanic (Mud).

·         1947 - S-a născut ziaristul Horia Alexandrescu.

·         1948 - S-a născut Philip Wright, vocalist şi baterist britanic (Paper Lace).

·         1954: Dennis Quaid, actor american

·         1956 - S-a născut Blackie Lawless, vocalist, compozitor şi basist american (W.A.S.P.).

·         1961 - S-a născut Mark Kelly, clăpar britanic (Marillion).

·         1962: Mircea Rednic, fotbalist și antrenor român

·         1971 - Jacques Joseph Charles Villeneuve, fostul campion de Formula 1 canadian, se naşte în această zi. Venind dintr-o familie cu un bogat palmares în Formula 1, fiul lui Gilles Villeneuve şi nepotul lui Jacques Villeneuve, Jacques a fost văzut ca o mare speranţă a Grand Prix-urilor. A debutat în Formula 1 la echipa Williams, după doi ani de CART, pe data de 10 Martie 1996. Prima victorie a venit după doar o lună pe circuitul Nurburgring, impunându-se la mustaţă în faţa lui Schumacher. Probabil mai repede decât se aştepta a venit şi primul titlu de campion F1 în sezonul 1997, când a fost la mare luptă tot cu Michael Schumacher, tranşată prin descalificarea germanului după un incident provocat chiar la ultimul Mare Premiu al sezonului. Deşi a mai concurat încă 8 sezoane speranţa Jacques Villeneuve s-a consumat prea repede şi ultima victorie în F1 a fost obţinută tot în sezonul 1997. Anii umrători s-a perindat pe la BAR, Renault şi Sauber, dar nu a mai beneficiat nici de maşini performante şi nici nu a reuşit să se ridice la forma de la debut. Villeneuve a fost foarte aproape de o revenire în Formula 1 în 2010, fiind pe punctul de a semna cu Stefan GP, dar această echipă nu a primit licenţa FIA. Canadianul şi-a încercat norocul şi în NASCAR şi la LeMans, dar fără succes. Foarte puţini ştiu că Villeneuve şi-a lansat în 2007 un album muzical intitulat "Private Paradise". Succesul l-a ocolit şi în acest domeniu, vânzând doar câteva sute de copii.

·         1975: Terasa Livingstone actriță australiană de teatru, film și televiziune

Decese

·         585 i.I.Hr: A murit impăratul Jimmu, considerat de traditia japoneza primul imparat fondator al casei imperiale a Japoniei. Se crede ca s-a nascut pe 13 februarie 711i.IHr. si ca a domnit din 18 februarie 660 pana la moartea sa. Potrivit credintei shintoiste, Jimmu este considerat descendent direct al zeiței soarelui, Amaterasu.

·         715: Papa Constantin

·         879: A murit regele Ludovic (Louis) al II-lea cel Gângav (877-879). La moartea sa, regatul a fost mostenit de fii sai, Ludovic si Carloman.

·         1024: Papa Benedict al VIII-lea

·         1483: A murit Eduard al IV-lea, rege al Angliei (1461-1470; 1471-1483), intemeietorul dinastiei York.

·         1492: A murit Lorenzo de Medici (Magnificul), ilustru senior al orasului Florenta. (n. 1 ianuarie 1449, Florența – d. 9 aprilie 1492, Carregio). A fost conducător al Republicii Florentine în timpul Renașterii italiene. Viața sa poate fi asociată cu apogeul Renașterii italiene timpurii, iar moartea sa a marcat încheierea epocii de aur a Florenței.

·         1553 - A murit scriitorul renascentist francez François Rabelais. Rabelais a fost pe rând autor satiric, călugăr şi medic, numele său devenind sinonim cu umorul obscen („Gargantua şi Pantagruel”) (n.1494).

·         1626 - A murit filosoful britanic Francis Bacon ("Noul Organon") (n.22.01.1561).

·         1654: A murit Matei Basarab, domnul Tarii Romanesti. (n. 1580 localitatea Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654).A fost domnitor al Țării Românești între anii 1632 și 1654. Matei Basarab (n. 1580, Brâncoveni, Muntenia) a fost domnul Ţării Româneşti între 1632 şi 1654. Domnia i-a fost marcată de confruntări cu domnitorul Vasile Lupu  al Moldovei. Pe plan cultural, Matei Basarab a ctitorit şi a refăcut o seamă de lăcaşuri de cult. Matei Basarab a fost cel care a adus o contribuţie majoră în înlocuirea limbii slavone cu cea românească, în viaţa oficială, religioasă şi civilă. El a introdus prima legislaţie scrisă: „Pravila mică” (tipărită la mănăstirea Govora, 1640), care a fost tradusă din limba slavonă de către Moxa, precum şi „Îndreptarea legii” (Târgovişte, 1652).  Tot Matei Basarab (1632-1654) a fost iniţiatorul şi comandantul general al Ligii antiotomane, constituită din Ţările Române, Polonia şi Rusia. Cel care a fundamentat ideologic doctrina poporului român a fost savantul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), membru al Academiei din Berlin. Liga antiotomană a eşuat în cele din urmă din cauza lipsei de coordonare. Sfârşitul domniei a fost caracterizat de o slăbire a autorităţii domneşti în raport cu mercenarii seimeni, care avea să ducă la Răscoala seimenilor din timpul lui Constantin Şerban. Dacă Ştefan cel Mare a zidit 45 de biserici şi mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc (conform lui C. C. Giurescu. Printre altele, a reconstruit Episcopia Buzăului, „după ce mai întâiu au dărâmat din temelie pre cea veche, făcută de strămoşii săi, arsă şi stricată de năvălirile varvariceşti”, aşa cum scria un cronicar al vremii. Dar cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab rămâne Mănăstirea Arnota (din actualul judeţ Vâlcea), ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui lăcaş de cult mai vechi. A fost înmormântat la Târgovişte, de unde a fost mutat în 1658 la ctitoria sa – Mănăstirea Arnota – de către un sobor de preoţi, în frunte cu patriarhul Macarie al Antiohiei şi secretarul acestuia, cărturarul Paul de Alep, care se aflau atunci în Ţara Românească.

·         1754: Christian von Wolff, filosof german (n. 1679)

·         1765: Marie Louise de Hesse-Kassel, Prințesă consort de Orania (n. 1688)

·         1796: Frederic Albert, Prinț de Anhalt-Bernburg (n. 1735)

·         1806: Willem al V-lea, Prinț de Orania (n. 1748)

·         1858: Joseph Karl Stieler, pictor german, pictor de curte al regilor bavarezi (n. 1781)

·         1882: Dante Gabriel Rossetti, poet englez (n. 1828)

·         1889: Michel Eugène Chevreul, chimist francez (n. 1786)

·         1934 - A murit inginerul german Oskar von Miller, fondator al Muzeului german de ştiinţă şi tehnologie din Munchen (n.07.05.1855).

·         1945: Dietrich Bonhoeffer, pastor luteran, membru al rezistenței germane (n. 1906)

·         1959: Frank Lloyd Wright, arhitect american (n. 1867)

·         1961: A decedat Alexandru Kiriţescu, dramaturg şi traducător român interbelic, care face parte din aceeași generație cu Victor Eftimiu și Mihail Sorbul. A fost frate cu scriitorul de spectacole de revistă Nicolae Kirițescu. A scris comedii satirice („Gaiţele sau Cuibul de viespi”, „Dictatorul”), evocări istorice („Nunta din Perugia”, „Borgia”, „Michelangelo”), remarcabile prin conflictul incisiv, varietatea tipologică şi valoarea observaţiei sociale şi psihologice (n.28.03.1888).

·         1964 - A murit poetul Mihu Dragomir (Mihail G. Dragomirescu) (n.24.04.1919).

·         1976 - A murit Phil Ochs, cântăreţ şi compozitor folk-protest american.

·         1988 - A murit sculptorul Vasile Blendea, autorul unor mari ansambluri monumentale (n.1896).

·         2015: A decedat solistul vocal, compozitorul şi orchestratorul roman Constantin Draghici; (n.19 ianuarie 1932 în Bucureşti). A debutat in 1961 la televiziune cu piesa Nu eşti de vină tu de Enrico Fanciotti. Piesa va fi înregistrată pe un disc împreună cu o altă melodie intitulată Gelozia. A fost o prezenţă constantă a emisiunilor realizate de Valeriu Lazarov şi Alexandru Bocăneţ. În 1962 obţine Medalia de Bronz la Festivalul Tineretului de la Helsinki cu melodii compuse de Nicolae Kirculescu şi Henri Mălineanu. În 1967 obţine premiul al III-lea la Festivalul Naţional de Muzică Uşoară Mamaia cu compoziţia proprie N-ar trebui. Alături de Teatrul Constantin Tănase face turnee în Franţa, Germania, Italia, Rusia, Polonia, Bulgaria. Înregistrează pentru case de discuri din Germania (Amiga, Show, BASF). Participă la inaugurarea canalului german de televiziune în culori. Alături de teatrul Ion Vasilescu face turnee în Israel. Îşi petrece o bună perioadă din viaţă în SUA. În 1982, în urma unui contract la Town Hall, New York, i se oferă un angajament pentru încă un an. Cântă în programe de night club, musicaluri.
În Los Angeles colaborează cu Margareta Pâslaru şi cu formaţia lui Radu Goldiş. iar în 1990 se întoarce în ţară şi susţine recital la Festivalul Mamaia. În perioada 1992-1995 se stabileşte în Germania şi apoi revine în Romania.

Sărbători

În calendarul ortodox: (+) Sfintele Paști; Sf Mc Eupsihie; Sf Cuv Vadim

RELIGIE ORTODOXĂ 9 Aprilie

(+) Sfintele Paști; Sf Mc Eupsihie; Sf Cuv Vadim

Pastorala Patriarhului Daniel de Sfintele Paşti 2018

Scris de : Ziua Veche     2018-04-07 15:10

Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului 2018, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis un mesaj pastoral clerului şi credincioşilor din Patriarhia Română:

† DANIEL 

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR, MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI

ŞI

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER

ŞI DREPTMĂRITORILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Slavă Sfintei şi Celei de o ființă

şi de viaţă făcătoarei şi nedespărțitei Treimi,

 totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin”. 

(binecuvântarea Preasfintei Treimi la începutul Utreniei Învierii)

Hristos a înviat!

Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,

Iubiți credincioși şi credincioase,

Taina morții şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă iubirea nesfârșită a Preasfintei Treimi pentru oameni. Din ascultare smerită faţă de Dumnezeu-Tatăl şi din iubire milostivă faţă de oameni, Hristos-Domnul a răbdat răstignirea şi moartea, dar a biruit moartea prin Învierea Sa, după cum le-a spus ucenicilor Săi mai înainte (cf. Matei 20, 19; Marcu 10, 34; Luca 9, 22).

Domnul Iisus Hristos a biruit moartea ca despărţire a sufletului de trup, deoarece atât trupul Său din mormânt, cât şi sufletul Său din iad erau unite cu dumnezeirea Sa cea dătătoare de viaţă.

Însă, când Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Îşi înviază din morţi propria Sa umanitate, la această lucrare dătătoare de viaţă a Fiului participă, prin cooperare, şi Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt (cf. Romani 1, 4 şi 8, 11).

În acest sens, deşi numai Fiul lui Dumnezeu Se întrupează, Se botează şi înviază din morţi cu trupul, totuşi, toate Persoanele Preasfintei Treimi participă, prin împreună-lucrare, la taina mântuirii omului împlinită în şi prin Iisus Hristos, adică: la Întruparea lui Hristos din Fecioara Maria (cf. Luca 1, 35), la Botezul lui Hristos în Iordan (cf. Matei 3, 16-17) şi la Învierea lui Hristos din morţi (cf. Matei20, 19; Ioan 2, 19-22; 10, 18; Romani 1, 4 şi 8, 11; 1 Petru 3, 18-19).

Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe ne învață că numai Fiul veșnic al lui Dumnezeu, Cel ce „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, cu bunăvoința lui Dumnezeu Tatăl (cf. Luca 1, 35), poate dărui oamenilor viața veşnică trăită în comuniune de iubire eternă cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

În acest sens, Sfântul Atanasie cel Mare explică: „Nu era cu putință altuia să rezidească în om existenţa după chipul lui Dumnezeu, decât Chipului Tatălui. Şi nu era cu putință altuia să facă, prin înviere, pe cel muritor nemuritor, decât Celui ce era Viaţa, adică Domnul nostru Iisus Hristos”[1].

Dezvoltând această învățătură despre Iisus Hristos, Unul din Treime Care a pătimit în trupul Său răstignirea şi moartea pentru mântuirea oamenilor, rămânând totuşi în unitate şi comuniune desăvârșită cu Preasfânta Treime, Părintele Dumitru Stăniloae, spune: „nimeni n-a pătimit mai mult pentru noi oamenii în trupul Său, ca Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru noi. Acesta e sensul expresiei «Unul din Treime a pătimit cu trupul», pentru care au luptat cu mare însuflețire călugării daco-romani din Dobrogea, la începutul sec. VI, şi care, până la urmă, s-a impus ca hristologie a Bisericii”[2].

Însă, „nu cu dumnezeirea pătimea Cuvântul întrupat, ceea ce ar fi transformat creștinismul în panteism, ci cu trupul omenesc, cu firea umană asumată de bunăvoie, ca o altă fire pe lângă cea dumnezeiască, fiind așadar o unică Persoană, dar în două firi”[3].

Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Vieţii veşnice, ne uneşte cu Preasfânta Treime, deoarece „Hristos este puntea care unește pe Dumnezeu cu oamenii, cu creația.(…) El îndumnezeiește umanitatea şi Îşi umanizează dumnezeirea, fără să le schimbe după ființă, fiind atât Dumnezeu adevărat, cât şi om adevărat”[4].

Întrucât nici în timpul morţii Sale ca om, Fiul lui Dumnezeu nu Se desparte de Tatăl şi de Duhul Sfânt, cu atât mai mult în timpul Învierii trupului Său din morți, realizată prin puterea dumnezeirii Sale, Fiul rămâne unit cu Tatăl şi cu Duhul. Astfel, Învierea lui Hristos descoperă în mod deplin iubirea, slava şi  puterea de viață făcătoare ale Preasfintei Treimi.

În acest sens, slujba Învierii Domnului (Utrenia Învierii) din noaptea Sfintelor Paşti, care se săvârșește în afara lăcașului de cult, este precedată de citirea Evangheliei Învierii (cf. Matei 28, 1-16), de invocarea Preasfintei Treimi: „Slavă Sfintei şi Celei de o ființă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărțitei Treimi” şi apoi de intonarea troparului Sfintelor Paşti: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Toate acestea ne arată că prin Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor, noi pregustăm, în Biserica lui Hristos, arvuna slavei şi bucuriei veşnice din Împărăția cerească a Preasfintei Treimi. În acest sens, încă din primele veacuri, creștinii trăiau şi mărturiseau adevărul că Biserica lui Hristos este plină de iubirea Preasfintei Treimi (cf. 2 Corinteni 13, 13; Efeseni 2, 18).

De aceea, viaţa liturgică ne învață că Biserica Ortodoxă este, în acelaşi timp, Biserica Preasfintei Treimi şi Biserica legăturii dintre Cruce şi Înviere, dintre nevoință şi biruință, dintre pocăinţă şi bucurie.

Acest adevăr al prezenței în cultul ortodox a iubirii smerite şi milostive a lui Hristos, care este mai tare decât păcatul şi moartea, este evidențiat printr-un tropar din rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paști (devenit rugăciune de tămâiere a Sfintei Mese).

În respectivul tropar se arată că unirea firii dumnezeiești cu firea omenească în Persoana lui Hristos, precum şi comuniunea de iubire a Persoanelor Preasfintei Treimi sunt mai tari decât moartea omului ca despărțire a sufletului său de trup. Conținutul troparului este acesta: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, şi pe tron ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”[5].

Astfel, prin Răstignirea, Moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos, se descoperă în acelaşi timp taina iubirii smerite şi preaslăvite a Preasfintei Treimi faţă de om, dar şi chemarea sau vocația omului de a participa la viața, bucuria şi slava veșnică a Preasfintei Treimi.

În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel spune că, prin Învierea lui Hristos, Dumnezeu „ne-a sculat (înviat) şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 6), şi „prin El (Hristos) avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh” (Efeseni 2, 18).

Prin urmare, Domnul Iisus Hristos dăruiește Bisericii Sale iubirea, sfințenia şi slava Preasfintei Treimi care strălucesc în El prin jertfa Cucii, prin Învierea şi Înălțarea Sa la cer. De aceea, Sfântul Apostol Pavel numește Evanghelia mântuirii care luminează pe oameni „Evanghelia slavei lui Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4, 4; cf. 1 Timotei 1, 11).

Iar în altă parte, Apostolul spune că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „după ce a săvârșit prin El Însuşi curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte” (Evrei 1, 3) şi prin harul Său dăruiește slava Sa celor ce cred în El (cf. 1 Petru 5, 10; 2 Corinteni 3, 18; Filipeni 1, 26; 1 Tesaloniceni 2, 12; 2Tesaloniceni 2, 14). 

Iubiți fii şi fiice duhovnicești,

Duhul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne îndreaptă şi ne deschide spre Dumnezeu Tatăl prin rugăciune (cf. Romani 8, 15-16; Galateni 4, 6) şi spre aproapele nostru prin fapte bune (cf. Matei 25, 31-46). Duhul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne învață că adevărata libertate este libertatea de a căuta şi de a afla iubirea, pacea şi slava lui Dumnezeu, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (2 Corinteni 3, 17-18).

De aceea, Apostolul invocă binecuvântarea Preasfintei Treimi asupra credincioșilor prin cuvintele: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!” (2Corinteni 13, 13).

Harul lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne ajută să vedem duhovniceşte că slava neapusă a Împărăției lui Dumnezeu este destinația finală a vieţii noastre pământeşti şi ne ajută să ne rugăm şi să lucrăm în lumina iubirii Preasfintei Treimi, prezentă în viaţa Bisericii lui Hristos.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe toţi creștinii la viețuire sfântă, zicând: „cu toată smerenia şi blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un Trup şi un Duh, precum şi chemați aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni 4, 2-6).

Iubirea milostivă şi jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat ne ajută să vedem lumea sau creația materială nu ca pe o pradă însușită cu lăcomie pătimașă, ci ca pe un dar al iubirii milostive a lui Dumnezeu-Creatorul pentru toţi oamenii, ca pe oEuharistie a comuniunii fraterne pe care trebuie să o cultivăm şi să o folosim împreună cu generațiile prezente şi viitoare.

Lumina lui Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat – icoană a Dumnezeului Celui nevăzut (cf. Coloseni 1, 15) – ne ajută să vedem pe chipul fiecărei ființe umane, în fiecare familie binecuvântată şi în fiecare lucrare de ajutorare frățească, o icoană a comuniunii de iubire a Preasfintei Treimi şi o lumină a Învierii lui Hristos, Cel ce a biruit păcatul, iadul şi moartea, dăruind lumii viaţă sfântă şi bucurie veşnică.

Iubiţi frați şi surori,

Umanitatea lui Hristos Cel răstignit, înviat şi înălțat întru slavă cerească se află permanent în iubirea eternă a Preasfintei Treimi, ea fiind receptaculul tuturor suferințelor oamenilor şi, în acelaşi timp, izvor de bucurie, de putere spirituală şi de speranță pentru toţi cei care, în lume, Îl iubesc pe Hristos.

Astfel, umanitatea răstignită, înviată şi preaslăvită a lui Hristos dă sens şi forţă luptei spirituale împotriva păcatului, efortului constant pentru viețuire sfântă şi pentru toată lucrarea iubirii milostive dezinteresate.Învierea lui Hristos Cel răstignit dăruiește putere şi lumină rugăciunilor noastre pentru cei vii şi pentru cei morți, ca semn al iubirii smerite mai puternice decât timpul şi spațiul care separă, decât uitarea şi moartea.

Faptul că Iisus Cel răstignit şi înviat a fost rânduit de Dumnezeu să fie Judecător al lumii, al tuturor popoarelor şi al tuturor generațiilor de oameni (cf. Fapte 10, 42) ne arată că numai iubirea milostivă poate fi mântuitoare şi dătătoare de viaţă veşnică (cf. Matei 25, 31-46).

În lumina Sfintelor Paşti în care se arată slava iubirii Preasfintei Treimi pentru umanitate, Biserica este chemată să-L mărturisească totdeauna pe Hristos Cel răstignit, înviat şi preaslăvit, adică să binevestească biruința sfințeniei asupra păcatului, biruința iubirii asupra urii, biruința păcii asupra violenței, biruința dreptății asupra nedreptăţii, biruinţa luminii asupra întunericului, pentru ca lumea să caute şi să primească „dreptatea, pacea şi bucuria Duhului Sfânt” din Împărăția Preasfintei Treimi (cf. Romani 14, 17). 

Dreptmăritori creștini,

Anul 2018 este, în mod deosebit, un an al recunoștinței şi al comuniunii românești, deoarece serbăm 100 de ani de la Marea Unire (1918) a poporului român într-un stat unitar, după Primul Război Mondial. Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2018 să fie Anul omagial al unității de credinţă şi de neam, precum şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri, în Patriarhia Română.

Anul acesta este, așadar, un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul Catedralei Mântuirii Neamului.

Pentru a marca într-un mod deosebit şi solemn acest moment de referință în istoria poporului român, Patriarhia Română va organiza în perioada 25 – 30 noiembrie 2018 mai multe manifestări duhovnicești, liturgice şi culturale. În acest context, Înaltpreasfinţitul Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra, va aduce din Grecia la București cinstita mână a Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care va fi expusă spre închinare în Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională.

În semn de prețuire faţă de credința puternică şi statornică a poporului român, în data de 25 noiembrie 2018, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, va fi prezent la Bucureşti, pentru a sfinți împreună cu ierarhii români Catedrala Naţională, dedicată Eroilor români din toate timpurile.

Apoi, în data de 30 noiembrie 2018, Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului, va fi prezent la hramul Catedralei Naţionale, de sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, în comuniune frăţească.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, Tratat despre întruparea Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor, traducere, studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 169-170.

[2] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Opere complete, vol. 5, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2013, pp. 370; 687-688.

[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu …, pp. 690-691.

[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu …, p. 696.

[5] Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti, în Slujba Învierii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 62. Vezi şi Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2012, Rânduiala Proscomidiei (cădirea Sfintei Mese), p. 130, precum şi la Intrarea cu Cinstitele Daruri, pp.165 şi 239.

Sântul Mucenic Eupsihie († 362) – Era originar din Cezareea Capadociei și a trăit în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). În anul 362 împăratul a dorit să desființeze creștinismul din imperiu. Acesta era mânios pentru că aflase că aproape toată cetatea era creștină, dar și pentru faptul că unii locuitori creștini dărâmaseră un templu păgân chiar cu prilejul nunții lui Eupsihie. Și cum dărâmarea unui templu era considerată ca o necinstire adusă împăratului, ocrotitorul păgânismului, Eupsihie s-a pregătit pentru ce avea să vină asupra lui. Astfel, și-a împărțit averea la săraci și a început a se pregăti pentru pătimire, în post și rugăciuni. La scurt timp a fost prins și supus la torturi, sfârșind mucenicește. Sfântul a fost îngropat cu cinstea cuvenită, iar pe mormântul lui au construit o biserică.

Sfântul Cuvios Mucenic Vadim († 376) – Acest cuvios a pătimit în cetatea Vitlapata în timpul regelui Sapor II al Persiei (310-381). Vadim fusese un om foarte bogat. Își vânduse toată averea. O parte o împărțise la săraci, iar cu cealaltă parte zidise mănăstirea de lângă cetate. Vadim a fost întemnițat împreună cu ceilalți monahi și bătut în toate zilele timp de patru luni pentru mărturisirea credinței în Hristos. La scurt timp, la porunca regelui, a fost ucis de un bogat creștin pe nume Nirsan care s-a lepădat de credință în temniță. Trupul lui Vadim a fost ridicat noaptea în taină și îngropat creștinește. Ucenicii lui Vadim au mai stat în temniță încă patru ani când au fost eliberați, deoarece regele murise.

În vremea uciderii sfintilor patruzeci de mucenici din Persia, a fost prins si Sfantul Vadim Arhimandritul, impreuna cu sapte ucenici ai sai, si din porunca imparatului Savorie au fost inchisi in temnita. Acest sfant era din cetatea Vitlaplata, de neam foarte bogat si, cand a voit sa se faca monah, toata bogatia sa a impartit-o saracilor. Apoi, zidindu-si o manastire afara din cetate, vietuia intr-insa, cu fapte bune, sarguindu-se in toate a placea lui Dumnezeu si a implini voia cea sfanta a Lui; pentru ca era barbat plin de dar si de adevar, vas ales al lui Dumnezeu.

   Acest cuvios parinte, purtandu-se cu intelepciune dumnezeiasca si fiind desavarsit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit in locul cel sfant al Lui, a luat binecuvantare de la Dumnezeu, Mantuitorul sau, si a vazut fata Dumnezeului lui Iacov. Acesta era in acele vremuri in Persia, ca niste aluat la framantat, fiind din aluatul cel desavarsit mucenicesc, al marturisirii lui Hristos, prin care cei neputinciosi s-au intarit in credinta.

Acesta era cu adevarat piatra credincioasa taiata din muntii aceia, care de la inceput au fost credinciosi, preot ales al lui Dumnezeu, povatuind pe multi la calea mantuirii, care isi pusese viteazul si neschimbatul sau scop catre mucenicia cea catre Hristos, aratand mare rivna pentru Dumnezeul sau. Si atat de curat s-a aratat, incat nici un lucru rau nu avea loc intr-insul; lacomia era departe de el, iar poftirile fiind stinse intr-insul, nu puteau sa-l vatame, incat chiar Mamona, cunoscand bunatatea lui, s-a minunat. Aurul nici nu indraznea sa vina inaintea fetei lui, pentru ca bogatiile erau dispretuite de dansul, mandria s-a smerit inaintea lui, mintea cea inalta ca praful s-a calcat de dansul, iar saracia si blandetile l-au cuprins, dreptatea a privit spre dansul si adevarul a rasarit in el, dragostea a cuprins grumajii lui, pacea l-a sarutat si de dansul s-a bucurat, o intocmire si o minte s-a sadit in el si de toate rodurile cele drepte era plin acest barbat, ca multe bunatati erau intr-insul; iar din roadele lui duhovnicesti toti s-au saturat cu dulceata.

   Acesta a petrecut patru luni in temnita, legat impreuna cu ucenicii lui, batut aspru in toate zilele, rabdand toate cu barbatie, pentru nadejdea si adevarata credinta, care o avea catre Dumnezeu. In acea vreme era un oarecare barbat cu numele Nirsan, boier mare al cetatii, care se numea Aria, fiind in hotarele ce se numeau Vidghern. Acest Nirsan era crestin si fiind silit de imparatul sa se inchine soarelui, dupa ce n-a voit sa se lepede de sfanta credinta in Hristos Domnul, l-a incuiat in temnita. Dupa aceea, slabind prin imputinarea sufletului si infricosindu-se cu inima de muncile cele ce era sa patimeasca, n-a stat pana la sfarsit, precum incepuse, in marturisirea lui Hristos. Caci, iubind viata aceasta de putina vreme si asteptand desarta cinste, de la imparatul cel muritor, s-a lipsit de viata cea dumnezeiasca si de cinstea cea vesnica. Insa n-a putut a se indulci de desfatarile lumii acesteia, precum mai pe urma va arata cuvantul, ci fugind de mucenicie, a cazut in munci; cautand slava cea pamanteasca, a castigat necinstea, de vreme ce pe imparatul cel de putina vreme l-a cinstit mai mult decat pe Cel vesnic si ceresc. Si a dat stire despre sine, ca toate cele ce imparatul Savorie le va porunci, este gata a face.

   Imparatul auzind, s-a bucurat foarte si aducandu-si aminte de Sfantul Vadim, i-a poruncit sa-l elibereze din legaturi si sa-l duca din temnita la palatul sau. Si a zis catre boierii care stateau inaintea lui: "Daca Nirsan va ucide cu mana sa pe Vadim, apoi sa se dezlege din legaturi si sa ia el toate averile lui Vadim". Si i-a spus indata lui Nirsan acele cuvinte imparatesti, iar el a fagaduit, ca in toate sa faca voia imparatului. Deci, a adus pe Sfantul Vadim la Nirsan si l-a pus in mijloc, iar ticalosul Nirsan luand sabia, s-a apropiat ca sa ucida pe mucenicul lui Hristos, dar, fiind cuprins de un cutremur, cand a voit sa loveasca pe mucenic, s-a facut ca o piatra nemiscata. Iar robul lui Dumnezeu cautand spre el, a zis: "Pana intr-atat a crescut rautatea ta, o, Nirsane, incat, nu numai ca te-ai lepadat de Dumnezeu, ci si pe robul Lui voiesti a-l ucide? Vai tie, tica-losule, ce vei face in ziua aceea, cand vei sta inaintea infricosatei judecati, ca sa dai un raspuns Dumnezeului Celui vesnic? Eu, o, ticalosule, ma savarsesc in chinuri pentru Hristosul meu, insa n-as fi voit ca din mainile tale sa fiu ucis, ci de la altul oarecare as fi dorit, ca sa sufar moartea aceasta". Iar Nirsan, rusinandu-se de cuvintele acelea si neputand sa faca porunca aceea, statea tremurand. Dupa aceea, facandu-si fata ca piatra si inima intarindu-si ca fierul, a lovit cu sabia in grumaji pe mucenic. Dar de vreme ce mainile ucigasului tremurau, era nevoie ca nu cu o lovire, ci cu mai multe sa taie pe sfantul. Deci, lovindu-l de multe ori cu sabia in grumaji, abia a putut savarsi taierea. Iar Cuviosul Vadim, intr-o chinuire ca aceea, si-a dat sfantul lui suflet in mainile lui Dumnezeu. Si toti necredinciosii care erau acolo, s-au mirat de rabdarea mucenicului, de vreme ce era nemiscat ca un stilp, primind lovirile de sabie de mai multe ori. Iar pe ucigasul acela il batjocoreau ca pe un fricos si ocarandu-l, se departau de el. Apoi, nu dupa multa vreme, ucigasul acela si-a luat plata cea vrednica dupa faptele sale, caci cu multe feluri de rautati fiind prins, a pierit de sabie, singur el fiindu-si ucigas in a sa deznadejde.

   Sfantul Vadim s-a sfarsit prin mucenicie, in 8 Aprilie, intru Domnul nostru Iisus Hristos. Iar trupul sfantului mucenic, fiind aruncat afara din cetate, oamenii cei cucernici luandu-l in taina, l-au ingropat cu cinste. Iar cei sapte ucenici ai lui, care ramasesera in temnita, au petrecut patru ani acolo, pana la moartea imparatului Savorie. Iar dupa sfarsitul aceluia s-au liberat cu pace si li s-a poruncit sa petreaca in a lor credinta, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Carui slava este in veci. Amin.

ARTE 9 Aprilie

MUZICĂ 9 Aprilie

Carl Perkins, cântăreţ, chitarist şi compozitor american

Carl Perkins - The Rockabilly Years (One Day Music) [Full Album]: 

Gene Parsons, baterist, chitarist, basist şi vocalist american (Byrds, Flying Burrito Brothers)

Emil Stucchio, vocalist american (The Classics)

Emil Stucchio & The Classics 

Les Gray, vocalist britanic (Mud)

Les Gray's MUD

Philip Wright, vocalist şi baterist britanic (Paper Lace)

Phillip Wright - Keep Her Happy: 

Blackie Lawless, vocalist, compozitor şi basist american (W.A.S.P.)

W.A.S.P. - Golgotha (Official Lyric Video) | Napalm Records: 

Mark Kelly, clăpar britanic (Marillion)

Marillion 

Phil Ochs, cântăreţ şi compozitor folk-protest american

Constantin Draghici

ÎNREGISTRĂRI NOI:

MUSICA CLASICA GRANDES OBRAS. Selección de Cecil González

J S Bach: Violin Concertos BWV 1041 1043 (Zino Francescatti, Rudolf Baumgartner)

Best English Love Songs 2018 New Songs Playlist The Best Romantic Love Songs Ever HD

Bert Kaempfert Bert Kaempfert In Love (1970) GMB

Best Fast Country Songs Of All Time - Top Greatest Old Classic Country Music Hits Collection

POEZIE 9 Aprilie

Charles Baudelaire

Viața și opera

Baudelaire, Charles (-Pierre) (09.04.1821, Paris, Franţa – 31.08.1867, Paris).   Poet, traducător şi critic literar şi de artă francez, faimos îndeosebi datorită lucrării Florile răului (Les Fleurs du mal, 1857), care a fost, poate, cea mai importantă şi mai influentă colecţie de poezii publicată în Europa în sec. XIX. În mod similar, Mici poeme în proză (Petits poèmes en prose, 1868) a fost cel mai reuşit şi mai inovator experiment de poeme în proză din timpul său.

Primii ani    Baudelaire a fost singurul copil al lui François Baudelaire şi a celei de-a doua soţii, mult mai tânără decât acesta, Caroline Defayis, cu care s-a căsătorit în 1819. Începându-şi cariera ca preot, François a abandonat preoţia în 1793 şi a devenit în final un funcţionar public prosper din clasa mijlocie. Pictor şi poet modest, acesta a deschis apetitul fiului său pentru arte sau pentru ceea ce tânărul Baudelaire avea să numească mai târziu pasiunea sa cea mai mare, cea mai consumatoare şi cea mai timpurie, „cultul imaginilor”.

Tatăl său a murit în februarie 1827 şi, vreme de 18 luni, Baudelaire şi mama sa au trăit împreună la periferia Parisului, în condiţii pe care avea să şi le reamintească mereu. În 1861 scria despre acea „perioadă de iubire pasională”: „Am fost pentru totdeauna viu în tine; ai fost numai a mea şi în totalitate”.

Acest „paradis naiv al iubirilor copilăreşti” s-a încheiat brusc în noiembrie 1828, când Caroline s-a căsătorit cu Jacques Aupick, un soldat de carieră care a fost ridicat la rang de general şi a servit ulterior ca ambasador francez în Imperiul Otoman şi în Spania, înainte de a deveni senator în Al Doilea Imperiu. În 1831, Aupick a fost mutat la Lyon, iar Baudelaire şi-a început educaţia la Collège Royal de acolo, în 1832, după care s-a transferat, când familia s-a reîntors la Paris în 1836, la prestigiosul Lycée Louis-le-Grand.

Baudelaire s-a arătat un elev cu perspective şi a început să îşi scrie primele poeme, dar profesorilor săi li s-au părut un exemplu de depravare precoce, care adopta ceea ce ei numeau „o afectare nepotrivită vârstei lui”. A început să manifeste o tendinţă spre melancolie şi a devenit conştient că era o fire solitară. Actele regulate de indisciplină au determinat exmatricularea sa după un incident trivial în aprilie 1839. După ce şi-a luat bacalaureatul la Collège Saint-Louis, Baudelaire a devenit student la drept la École de Droit, însă în realitate a dus o „viaţă libertină” în Cartierul Latin. Aici a avut primele contacte cu lumea literară şi, de asemenea, s-a îmbolnăvit de boala venerică ce avea să îi aducă în final moartea, probabil contractată de la prostituata poreclită Sara Şaşia („Sarah la Louchette”), pe care a cântat-o în câteva dintre cele mai patetice poezii ale sale de început.

Încercând să îşi scoată fiul vitreg din acest mediu rău famat, Aupick l-a trimis într-o lungă călătorie în India în iunie 1841, dar Baudelaire a debarcat în Mauritius şi, după câteva săptămâni petrecute acolo şi în Réunion, s-a reîntors în Franţa în februarie 1842. Călătoria i-a adâncit şi îmbogăţit imaginaţia, iar scurta sa întâlnire cu tropicele avea să aducă în scrierile sale o abundenţă de imagini şi senzaţii exotice şi eterna temă a reveriilor nostalgice.

Baudelaire a intrat în posesia moştenirii sale în aprilie 1842 şi a început rapid să o irosească pentru un stil de viaţă de literat devenit dandy, cheltuind necumpătat pe haine, cărţi, picturi, mâncare, vinuri scumpe şi, nu în ultimul rând, pe haşiş şi opiu, pe care le-a experimentat mai întâi în apartamentul din Paris de la Hôtel Pimodan (astăzi Hôtel Lauzun), pe Ile Saint-Louis, între 1843 şi 1845.

La scurt timp după revenirea din mările Sudului, Baudelaire a cunoscut-o pe Jeanne Duval, care, mai întâi ca amantă şi apoi, după jumătatea anilor 1850, ca persoana însărcinată cu finanţele sale, avea să îi domine viaţa pentru următorii 20 de ani. Jeanne l-a inspirat pe Baudelaire în scrierea poeziilor sale erotice cele mai senzuale şi mai pline de suferinţe; parfumul său şi, mai presus de toate, părul său negru lung şi magnific au inspirat exotice capodopere de imaginaţie erotică precum Părul (La Chevelure).

Extravaganţa continuă a lui Baudelaire l-a făcut să cheltuiască jumătate din avere în doi ani; a căzut pradă înşelăciunilor şi cămătarilor, acumulând datorii care aveau să îl afecteze tot restul vieţii. În septembrie 1844, familia i-a impus un aranjament legal care i-a restricţionat accesul la moştenire şi l-a făcut dependent ca un minor din punct de vedere legal. Din acest moment, modesta sumă anuală acordată nu a fost suficientă pentru a-i plăti datoriile, iar finanţele sale permanent restrânse l-au condus către o dependenţă financiară şi emoţională încă puternică faţă de mama sa şi, de asemenea, au exacerbat dispreţul pentru tatăl său vitreg. Stările de agonie, izolare şi deznădejde pe care le cunoscuse în adolescenţă, şi pe care le denumise „spleen”, au revenit şi s-au manifestat şi mai frecvent.

Primele scrieri

Baudelaire s-a întors din mările sudice în 1842 mai hotărât ca niciodată să devină poet. Din acel moment şi până în 1846 a compus probabil şirul de poeme care au format prima ediţie (1857) din Florile răului. Totuşi, acesta a evitat să le publice ca texte separate, ceea ce sugerează că a avut în minte, încă de la început, o colecţie coerentă, guvernată de o arhitectură tematică strânsă, mai degrabă decât o simplă secvenţă de poeme independente. În octombrie 1845 a anunţat apariţia iminentă a unei colecţii intitulate Lesbienele (Les Lesbiennes), urmată, la intervale după 1848, de Purgatoriul (Les Limbes), ciclu al cărui obiectiv era, după spusele lui Baudelaire, să „reprezinte agitaţia şi melancoliile tineretului modern”.

Nici una dintre aceste colecţii nu a apărut însă ca volum, iar Baudelaire s-a remarcat mai întâi în mediul cultural parizian nu ca poet, ci ca un critic de artă, cu eseurile sale despre Saloanele din 1845 şi 1846. Inspirat de pictorul romantic Eugène Delacroix, a elaborat în Saloanele sale o serie largă de teorii despre pictura modernă, pictorii fiind îndemnaţi să celebreze şi să exprime „eroismul vieţii moderne”.

În ianuarie 1847, Baudelaire a publicat o nuvelă intitulată La Fanfarlo, al cărei erou, un antierou de fapt, Samuel Cramer, a fost considerat de mulţi, chiar dacă în mod simplist, ca un autoportret al autorului, deoarece oscilează agonizant între sentimentele faţă de materna şi respectabila doamnă de Cosmelly şi cele pentru dansatoarea-actriţă erotică din titlu.

Despre activitatea lui Baudelaire se ştiu prea puţine din acest moment şi până în februarie 1848, când participă intens la revoltele care l-au răsturnat pe regele Ludovic-Filip şi au instalat A Doua Republică; o relatare neconfirmată este că ar fi fluturat o armă şi i-ar fi îndemnat pe insurgenţi să îl împuşte pe generalul Aupick, care era atunci directorul Şcolii Politehnice (École Polytechnique). Astfel de istorii i-au determinat pe unii să discrediteze implicarea lui Baudelaire în evenimentele revoluţionare din anii 1848-1851, considerând-o o simplă frondă din partea unui poet burghez nemulţumit (şi încă nepublicat). Studiile mai recente sugerează că acesta şi-a luat un serios angajament politic radical care se asemăna probabil cu cel al anarhistului socialist Pierre-Joseph Proudhon. Surse de încredere relatează că Baudelaire a luat parte la răscoala clasei muncitoare din iunie 1848 şi la mişcarea de rezistenţă împotriva loviturii de stat militare bonapartiste din decembrie 1851; ultimul eveniment, aşa cum a spus el însuşi după aceea, i-a încheiat interesul activ în politică. După acel moment, s-a concentrat exclusiv asupra literaturii.

Maturitate şi declin

În 1847, Baudelaire a descoperit opera lui Edgar Alian Poe. Uimit de ceea ce a considerat o asemănare uimitoare între gândirea şi temperamentul scriitorului american şi propriul său fel de-a fi, s-a angajat într-o activitate de traducător care avea să devină o ocupaţie şi o sursă de venit constantă pentru tot restul vieţii. Traducerea Apocalipsei hipnotice (Mesmeric Révélation) a lui Poe a apărut nu mai târziu de iulie 1848, iar de atunci încolo, traducerile sale au apărut constant în periodice şi au fost adunate în volumele Istorii extraordinare (Histoires extraordinaires, 1856) şi Noi istorii extraordinare (Nouvelles Histoires extraordinaires, 1857), fiecare precedat de câte o importantă introducere critică a lui Baudelaire. Aceste volume au fost urmate de Aventurile lui Arthur Gordon Pym (Les Aventures d’Arthur Gordon Pym, 1857), Eureka (1864) şi Poveşti groteşti şi serioase (Histoires grotesques et sérieuses, 1865). Traducerile acestor lucrări sunt volume clasice în proza de limbă franceză. Literatura lui Poe i-a dat lui Baudelaire o mai mare încredere în propriile teorii estetice şi în idealurile sale despre poezie. De asemenea, Baudelaire a început să studieze opera teoreticianului conservator Joseph de Maîstre, care, împreună cu cea a lui Poe, i-a indus un mod de gândire din ce în ce mai antinaturalist şi antiumanist.

De la jumătatea anilor 1850, Baudelaire a început să se considere romano-catolic, însă obsesia sa faţă de păcatul originar şi de diavol nu a fost înlăturată de credinţa în iertarea şi iubirea propovăduite de credinţa în Dumnezeu, iar credinţa sa în Iisus a fost aproape inexistentă. Între 1852 şi 1854, Baudelaire i-a dedicat un număr de poeme lui Apollonie Sabatier, prin care o celebra, în pofida reputaţiei ei de curtezană de înaltă clasă, ca madonă şi muză a sa şi, în 1854, a avut o scurtă legătură amoroasă cu actriţa Marie Daubrun.

Între timp, reputaţia lui Baudelaire ca traducător al lui Poe şi critic de artă i-a permis să publice câteva dintre poemele sale. În iunie 1855, Revue des deux mondes a publicat o serie de 18 poeme ale sale sub titlul Les Fleurs du mal. Poemele, pe care Baudelaire le alesese pentru stilul lor original şi temele surprinzătoare, i-au adus notorietate. În anul următor, Baudelaire a semnat un contract cu editorul Poulet-Malassis pentru publicarea sub acelaşi titlu a unei colecţii de poezii complete. La publicarea primei ediţii din Les Fleurs du mal în iunie 1857,13 din cele 100 de poeme au declanşat acţiuni în tribunal, fiind considerate o ofensă la adresa religiei şi moralităţii publice. După un proces de o zi, la 20 august 1857, s-a hotărât scoaterea din volum a şase dintre poeme, considerate obscene, iar Baudelaire a fost obligat să suporte o amendă de 300 de franci (redusă ulterior la 50). Cele şase poeme au fost publicate pentru prima dată în Belgia în 1866, în colecţia Epavele (Les Épaves), iar interzicerea lor a fost revocată abia în 1949. Les Fleurs du mal au devenit un simbol al depravării, morbidităţii şi obscenităţii. Astfel s-a născut legenda care-l înfăţişează pe Baudelaire drept disident condamnat şi poet pornografic.

Ultimii ani

Eşecul volumului Les Fleurs du mal, de la care avusese atât de multe aşteptări, a fost o lovitură puternică pentru Baudelaire, iar restul anilor de viaţă au fost întunecaţi de un pronunţat sentiment de eşec, deziluzie şi deznădejde. La scurt timp după condamnarea cărţii sale, a avut o legătură fizică scurtă şi aparent inconsistentă cu Apollonie Sabatier, urmată, la sfârşitul anului 1859, de o relaţie la fel de scurtă şi de nefericită cu Marie Daubrun.

Chiar dacă Baudelaire a scris unele dintre cele mai reuşite lucrări ale sale în aceşti ani, doar câteva au văzut lumina tiparului. După publicarea primelor sale experimente de poem în proză, s-a ocupat de pregătirea unei a doua ediţii din Les Fleurs du mal. În 1859, în timp ce locuia cu mama sa la Honfleur, pe estuarul râului Sena, unde se retrăsese după moartea lui Aupick, în 1857, Baudelaire a creat într-o succesiune rapidă o serie de capodopere poetice, începând cu Călătoria (Le Voyage), în ianuarie, şi culminând cu ceea ce este considerat drept cel mai important poem de sine stătător scris de el, Lebăda (Le Cygne), în decembrie. În acelaşi timp, acesta a compus două dintre cele mai îndrăzneţe eseuri ale sale în critica de artă, Salon din 1859 şi Pictorul vieţii modeme (Le Peintre de la vie moderne). Ultimul eseu, inspirat de desenatorul Constantin Guys, este privit de mulţi ca o profeţie a elementelor fundamentale ale viziunii şi stilului impresionist, cu un deceniu înainte de apariţia propriu-zisă a acestei şcoli. Anul 1860 a adus publicarea volumului Les Paradis artificiels, care conţinea traduceri după fragmente din Confesiunile unui consumator englez de opiu (Confessions of an English Opium-Eater) ale eseistului englez Thomas De Quincey, însoţite de o cercetare proprie şi de o condamnare a drogurilor. În februarie 1861, Poulet-Malassis a publicat o a doua ediţie,  adăugită şi îmbunătăţită, a volumului Les Fleurs du mal. În acelaşi timp, Baudelaire a publicat o serie de eseuri critice importante despre Théophile Gautier (1859), Richard Wagner (1861), Victor Hugo şi despre alţi poeţi contemporani (1862), precum şi despre Delacroix (1863); toate eseurile au fost publicate după moartea sa în volumul L’Art romantique (1869). Pateticele fragmente autobiografice intitulate Rachete (Fusées) şi Inima mea dezvăluită (Mon coeur mis à nu) datează tot de la sfârşitul anilor 1850 şi începutul anilor 1860.

În 1861, Baudelaire a avut o tentativă neinspirată şi nereuşită de a fi ales în Academia Franceză. În 1862, Poulet-Malassis a fost declarat falit; Baudelaire a fost implicat în eşecul editorului său, iar greutăţile sale financiare s-au agravat. În această perioadă se afla deja într-o stare fizică şi emoţională critică, simţind ceea ce a numit cu răceală „vântul aripii imbecilităţii”. Abandonând poezia în versuri, Baudelaire s-a concentrat pe scrierea de poeme în proză. În 1862 a publicat o serie de douăzeci de astfel de poeme în La Presse. În aprilie 1864 a plecat de la Paris la Bruxelles, în speranţa că va convinge un editor belgian să îi publice operele complete. A rămas în Belgia, din ce în ce mai dezamăgit şi sărac, până în vara anului 1866, când, după ce şi-a pierdut cunoştinţa în biserica Saint-Loup din Namur, a fost lovit de paralizie şi de afazie şi nu şi-a mai revenit niciodată. Baudelaire a murit la 46 de ani la Paris, în casa în care a fost îngrijit în ultimul an al vieţii. În momentul morţii, multe dintre scrierile sale rămăseseră nepublicate, iar cele care fuseseră publicate se epuizaseră din librării. Acest lucru avea să se schimbe însă curând. Viitorii promotori ai mişcării simboliste care participaseră la înmormântarea lui Baudelaire se descriau deja ca urmaşi ai lui, iar, către începutul sec. XX, acesta a fost recunoscut public drept unul dintre cei mai mari poeţi francezi ai sec. XIX.

Les Fleurs du mal

Capodopera lirică a lui Baudelaire, ediţia din 1861 a volumului Les Fleurs du mal, cuprinde 126 de poeme aranjate în şase secţiuni de lungimi diferite. Baudelaire a insistat întotdeauna că această colecţie nu este un „simplu album”, ci că are „un început şi un sfârşit”, fiecare poem dezvăluindu-şi înţelesul complet doar atunci când este citit în relaţie cu celelalte din „cadrul singular” în care este plasat. Poezia care prefaţează volumul dovedeşte preocuparea lui Baudelaire pentru greutăţile întâmpinate de umanitate, destinul său fiind semnificativ. Colecţia poate fi citită în lumina poemului de încheiere Le Voyage ca o călătorie prin sine şi societate în căutarea unei satisfacţii imposibil de realizat care îl ocoleşte mereu pe călător.

Prima secţiune, Spleen et idéal, se deschide cu o serie de poeme care pun în scenă viziunile contrastante despre artă, frumuseţe şi artist, ilustrat adeseori ca martir, vizionar, interpret, paria sau nebun. Interesul se concentrează apoi pe iubirea sexuală şi romantică, iar naratorul la persoana I al poemelor oscilează între extremele extaz (idéal) şi angoasă (spleen) pe măsură ce încearcă să îşi găsească împlinirea printr-o succesiune de femei în care pot fi identificate cu uşurinţă Jeanne Duval, Apollonie Sabatier şi Marie Daubrun. Fiecare set de poezii de dragoste descrie un ciclu erotic care duce de la beţie, conflict şi repulsie la o linişte ambivalenţă finală născută din memorie şi din transfigurarea suferinţei în artă. Cu toate acestea, încercarea de a găsi plenitudine prin dragoste este sortită eşecului, iar Spleen et idéal se încheie cu o secvenţă de poezii pline de angoasă, multe intitulate Spleen, în care eul poetic este ilustrat ca prizonier al propriului sine, având în faţă doar siguranţa suferinţei şi a morţii.

A doua secţiune, Tableaux parisiens, a fost adăugată în ediţia din 1861 şi descrie un tur de 24 de ore prin viaţa oraşului, în care călătorul, metamorfozat acum în flâneur (pierde-vară), a plecat în căutarea eliberării de suferinţe şi ajunge să găsească, în schimb, doar imagini ale izolării şi nefericirii care îi reamintesc izbitor de propria condiţie. Secţiunea cuprinde câteva dintre cele mai reprezentative poeme ale lui Baudelaire, printre care Le Cygne, în care imaginea unei lebede lăsate în părăsire totală în apropierea Luvrului devine un simbol al unei condiţii existenţiale de pierdere şi de exil care transcende timpul şi spaţiul. După ce traversează oraşul care îi reaminteşte în permanenţă de propriul sine, călătorul se întoarce, în secţiunile mult mai scurte care urmează, în mod succesiv la băutură (Le Vin), la depravare sexuală (Fleurs du mal) şi la satanism (Révolte), în căutarea idealurilor iluzorii. Căutarea se arată, încă de la început, fără folos, şi, după cum dezvăluie ultima secţiune, intitulată La Mort, călătoria sa este o eternă odisee fără sfârşit care, continuând dincolo de moarte, îl va duce
în adâncurile necunoscutului, mereu în căutarea noului care, prin definiţie, trebuie întotdeauna să îl ocolească.

Poemele în proză

Volumul Mici poeme în proză (Petits poèmes en prose) a fost publicat postum în 1869 şi a fost intitulat ulterior, aşa cum a intenţionat şi autorul, Le Spleen de Paris. Baudelaire nu a trăit suficient încât să îşi strângă poemele într-un singur volum, dar este clar din corespondenţa sa că opera pe care o vedea era nu doar o continuare a volumului Les Fleurs du mal, dar şi o despărţire definitivă de acesta. Unele texte pot fi privite ca poeme în proză autentice, iar altele se apropie de naraţiuni miniaturale în proză. Din nou, cadrul este preponderent urban, iar atenţia este îndreptată către mulţime şi suferinţele ei: un acrobat de stradă ruinat (Le Vieux Saltimbanque), un comerciant stradal nefericit (Le Mauvais Vitrier), săraci care se uită la bogaţi în cafenele opulente (Le Yeux des pauvres), nebuni (Mademoiselle Bistouri) şi oameni abandonaţi (Assommoir les pauvres!) şi, în textul final (Les Bons Chiens), câini de periferie care caută şi mănâncă din gunoaiele de pe străzile din Bruxelles. Poemele în proză au un subiect esenţialmente urban şi se consideră că însăşi forma lor, „muzicală, dar fără ritm şi rimă, atât flexibilă, cât şi staccato”, a derivat din „contactul frecvent cu oraşe enorme, din intersectarea nenumăratelor lor conexiuni”. În fragmentarea sa voită şi în fuziunea liricului cu sardonicul, Le Spleen de Paris poate fi considerat unul dintre cele mai timpurii şi mai reuşite exemple de literatură specific urbană, echivalentul textual al scenelor urbane din pictura impresionistă, încorporând în această poetică a conflictului subit şi dezorientat ambiguul „eroism al vieţii moderne” pe care Baudelaire îl celebra în critica lui de artă.

Influenţa

Ca poet şi critic, Baudelaire este situat în poezia franceză şi europeană asemeni prozei lui Gustave Flaubert şi picturii lui Edouard Manet: cu toţii sunt o legătură esenţială între romantism şi modernism şi un exemplu suprem, atât în viaţa, cât şi în opera lor, a ceea ce înseamnă artistul modern. Influenţa sa catalitică a fost recunoscută în sec. XIX de Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé şi Algernon Charles Swinburne şi, în sec. XX, de Paul Valéry, Rainer Maria Rilke şi T. S. Eliot. În căutarea unei „magii evocative” de imagini şi sunete, fuziunea dintre raţiune şi emoţie, ironie şi lirism şi eschivarea intenţionată de la rostirea retorică, Baudelaire s-a desprins decisiv de poezia romantică a declaraţiilor şi emoţiilor în favoarea poeziei moderne a simbolurilor şi sugestiilor. El a fost, după spusele discipolului său Jules Laforgue, primul poet care a scris despre Paris ca o persoană condamnată să trăiască zi de zi în oraş, iar cea mai de seamă dovadă a originalităţii sale a fost, aşa cum scria Verlaine pe la 1865, să „reprezinte puternic şi esenţial omul modern” în toată complexitatea sa fizică, psihologică şi morală. Baudelaire este un scriitor fundamental al literaturii şi gândirii europene, iar influenţa sa asupra poeziei moderne a fost uriaşă.

Albatrosul

Din joacă, marinarii pe bord, din când în când

Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare

Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând

Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi

Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase

Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi

Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!

Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând

Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe

Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări

Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă

Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări

Aripele-i imense l-împiedică să meargă.

Balconul

Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!

Tu, grija mea şi unic tezaur de plăceri!

Mai ştii tu dezmierdarea iubirii fericite,

Căminul blând şi vraja văraticelor seri,

Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!

În serile când lampa ne lumina plăpând

Sau pe balcon în roze amurguri visătoare,

Ce dulce-ţi era sânul şi sufletul ce blând!

Ne-am spus adesea lucruri în veci nepieritoare

În serile când lampa ne lumina plăpând!

Cât de frumos e-apusul în serile senine!

Ce adâncime-n spaţiu şi-n suflet ce delir!

Crăiasă-ntre iubite, când m-aplecam spre tine,

A sângelui mireasmă visam să ţi-o respir.

Cât de frumos e-apusul în serile senine!

Pe nesimţite noaptea prindea să crească lin

Şi ochii mei privirea cercau să ţi-o ghicească

Şi îţi sorbeam suflarea, o, farmec!, o, venin!

Şi-ţi adormeam piciorul în mâna mea frăţească.

Pe nesimţite noaptea prindea să crească lin.

Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine

Şi-mi văd din nou trecutul în poala ta pitit;

Căci unde vraja-ţi dulce o pot găsi mai bine

Decât în blându-ţi suflet şi-n trupul tău iubit?

Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine!

Aceste jurăminte, miresme, sărutări,

Din hăuri nepătrunse se vor mai naşte oare

Cum, după ce se scaldă în nesfârşite mări,

Pe cer se urcă iarăşi întineritul soare?

- O, vis! o, jurăminte! miresme! sărutări!

Traducere de Al Philippide

Ceasornicul

Ceasornic! Zeu amarnic, nepăsător, c-un deget

Pe fiecare ameninţi spunâdu-i „Nu uita!”

Durerile în freamăt curând s-or împlânta

În inima-ţi ca-n tina lovită fără preget

Plăcerea ca un abur în zare va pieri

Cum în culise-şi pierde silfida legănarea

Oricare clipă soarbe un strop din desfătarea

Ce tututor ni-e dată cât timp vom mai trăi

De trei mii şase sute de ori pe ceas. Secunda

Şopteşte: „Ţine minte!” Cu glasul lui mărunt

De greier, spune – Acuma: tot Altădată sunt

Sugând cu trompa-i hâdă viaţa ta ca unda!

Remember! Esto memor! Tu mână spartă! Vezi!

(Vorbeşte-n orice limbă gâtleju-mi de metal)

Minutele sunt scumpe, nebune – mineral

Al cărui dram de aur se cade să nu-l pierzi!

Adu-ţi aminte: Timpul ce tot mai lacom joacă

Nemăsluind, câştigă oricând, e scris aşa

Dar ziua scade; noaptea e mare; nu uita!

Genunea e-nsetată; clepsidra tot mai seacă.

Curând suna-va ceasul când şi Norocul viu

Şi vrednica Virtute, soţia ta fecioară

Şi chiar Căinţa (hanul de cea din urmă oară!)

Ţi-or spune: „Mori bătrâne mişel! e prea târziu!”

Mihu Dragomir

Mihu Dragomir (n. 1919 la Brăila^[1] - d. 1964) a fost un poet român. Versurile sale evocă trecutul de luptă al poporului român, tragedia soldatului român târât în războiul antisovietic, momentul istoric al întoarcerii armelor împotriva hitleriștilor, redă cu entuziasm realitățile sociale, frumusețile propriei patrii. Trăsătura dominantă a poeziilor sale este viziunea optimistă și patriotismul. Lirica sa, de esență romantic-revoluționară, îmbină atitudinea cetățenească militantă cu meditația filozofică. Stilul său, de resurse adesea folclorice, bogat în asociații și sugestii, cultivă cu măiestrie hiperbola. S-a afirmat și ca autor de literatură științifică-fantastică și ca traducător.

În 1952 este publicat volumul „Stelele păcii” pentru care va primi Premiul de Stat clasa a III-a iar în 1955 la editura E.S.P.L.A vede lumina tiparului „Pe struna fulgerelor”, care conține poemul „Războiul” premiat cu Premiul de Stat clasa a II-a.^[2]

Mihu Dragomir, șeful Secției de Poezie al revistei Viața Românească a fost exclus din Partidul Comunist Român pentru „activitate fascistă și antisovietică, fost informator de siguranță”.^[3]

Volume de versuri

·         Stelele păcii, 1952

·         Războiul, 1954

·         Pe struna fulgerelor, 1955

·         Odă pământului meu, 1958

·         Întoarcerea armelor, 1959

·         Stelele așteaptă Pământul, 1961

·         Poezii, 1963.

Povestiri SF

·         Povestiri deocamdată fantastice, 1962

Traduceri

·         Edgar Allan Poe, H.G. Wells, Konstantin Simonov.

Adolescenţă

Vânt, dumbrăvi, şi optsprezece ani ...

Strada cu salcâmi sau cu castani,

primăvară-n balta renăscută,

zile ce-amintirea le sărută ...

Fată cu mijloc de violină,

unde-i cartea noastră de latină,

mîzgălită, printre ablative,

cu distihuri şchioape şi naive ?

Adunai în ochii viorii

netraduse cărţi de poezii,

şi în mersul lin, de căprioară,

caligrafiai o rimă rară ...

Dunărea-şi plimba în funduri stele,

noi le număram, plutind cu ele,

ameţea, de-atâţia nuferi, luna

şi-nvăţasem vorba : totdeauna.

Se-arcuiau din sălcii catedrale,

luntrea noastră se pierdea, agale,

către-o ţară de tăceri şi stuh.

Gânduri – pescăruşii din văzduh.

Sărutarea, caldă şi învoaltă,

avea gustul murelor de baltă,

dulce-nsângerată şi-amăruie,

anafor ce din străfunduri suie.

Pe nisipul plăjilor de aur

soarele ne-a-ntins cununi de laur,

fata mea de Dunăre şi şoapte,

fata mea cu păr de miazănoapte ...

Hei, dumbrăvi de vise şi castani,

vânt, nisip, şi optsprezece ani ...

Din volumul “Războiul”, 1954

Acum

Acum – e bine. Iar suntem străini.

Nimic din mine nu-i al tău. Nimica.

Tăceri, şi-atât, trecând prin brazi şi pini,

s-au dus de mult nesomnu-n doi, şi frica.

Şi, ca-nainte de-a ne fi ştiut,

redevenim persoane singulare.

Avem un cer şi-o noapte fiecare,

acum e bine – nopţile-au tăcut.

De-atâtea ne-mpliniri suntem prea plini,

nici aşteptarea n-o mai ştim, nici frica.

Suntem şi-n noi şi între noi străini.

Din tine nu-i nimic al tău. Nimica.

Din „Versuri noi”

Ştiu

Ştiu, doar parcul e de vină

că nu suntem amândoi.

Prea-nvelitu-s-a-n rugină

prea valsează trist în foi.

Eu, la braţ numai cu mine,

caut mersu-ţi mlădios.

Lacul, cufundat în sine,

mi-a surâs, neputincios.

Dezdoindu-şi iarăşi arcul

crengile bocesc în vânt.

Ştiu, de vină-i numai parcul

el nimic nu are sfânt.

Unde-i vara de-altădată?

Frig, şi singur, şi târziu ...

Nu eşti tu cea vinovată,

Parcul e de vină, ştiu ...

Din volumul „Versuri alese”, 1956

TEATRU/FILM 9 Aprilie

Francisc Munteanu, scriitor, regizor, scenarist de film român

Francisc Munteanu (n. 9 aprilie 1924, Vețel, județul Hunedoara - d. 13 aprilie 1993) a fost un scriitor, regizor și scenarist de film român.

Artistul a decedat în anul 1993 și a fost incinerat.

Filmografie

Ca regizor

·         Valurile Dunării (1959) - regizor secund

·         Soldați fără uniformă (1960)

·         Drum nou (1961) (partea "Lada cu zestre")

·         Cerul n-are gratii (1962)

·         La vârsta dragostei (1963)

·         La patru pași de infinit (1964)

·         Dincolo de barieră (1965)

·         Cerul începe la etajul III (1967)

·         Tunelul (1967)

·         Cîntecele mării (1971)

·         Sfînta Tereza și diavolii (1972)

·         Pistruiatul (1973)

·         Roșcovanul (1976)

·         Melodii, melodii (1978)

·         Detașamentul 'Concordia' (1980)

·         Un petic de cer (1983)

·         Zbor periculos (1984)

·         Vară sentimentală (1986)

·         Duminică în familie (1988)

Ca scenarist

·         Valurile Dunării (1959)

·         Camera albă (1964)

·         Dincolo de barieră (1965)

·         Cerul începe la etajul III (1967)

·         Tunelul (1967)

·         Cîntecele mării (1971)

·         Dragostea începe vineri (1972)

·         Sfînta Tereza și diavolii (1972)

·         Pistruiatul (1973) - serial TV

·         Evadarea (1975)

·         Zile fierbinți (1975)

·         Roșcovanul (1976)

·         Melodii, melodii (1978)

·         Detașamentul 'Concordia' (1980)

·         Ana și hoțul (1981)

·         Pruncul, petrolul și ardelenii (1981) - după o idee a lui Titus Popovici

·         Buletin de București (1983)

·         Un petic de cer (1984)

·         Căsătorie cu repetiție (1985)

·         Pădurea de fagi (1987)

·         Coroana de foc (1990)

Opera literara

·         Mecanicul si alti oameni de azi, schite. Bucuresti, 1951 (in colab. cu Titus Popovici);

·         Lenta, Bucuresti, 1954 (ed. revazuta, 1956; trad. sirba. Bucuresti, 1955; trad. rusa. Moscova, 1958);

·         In orasul de pe Mures, roman, Bucuresti, 1954 (ed. II,' 1957; ed. revazuta, 1971; trad. maghiara. Bucuresti, 1956; trad. germana, Bucuresti, 1958);

·         Ciocirlia, Bucuresti, 1955 (trad. maghiara, Budapesta, 1959);

·         Scrisoarea, Bucuresti, 1955;

·         A venit un om, nuvele. Bucuresti, 1956 (ed. II, 1972);

·         Statuile nu rid niciodata, roman. Bucuresti, 1957 (ed. II, 1959; ed. III, 1962; ed. revazuta, 1971; trad. maghiara, Bucuresti, 1959; trad. rusa, Moscova, 1962);

·         Fericitul negustor, roman. Bucuresti, 1957;

·         Hotel Tristete, Bucuresti, 1957 (trad. rusa. Moscova, 1959);

·         Cerul incepe la etajul 3, Bucuresti, 1958 (trad. germana. Bucuresti, 1964);

·         Nuvele, Bucuresti, 1959;

·         Lenta, nuvele si povestiri, Bucuresti, 1961;

·         Terra di Siena,'Bucuresti, 1962 (trad. maghiara. Bucuresti, 1962; trad. rusa. Moscova, 1963);

·         Prietenul meu Adam, Bucuresti, 1962;

·         Hotel Tristete si alte povestiri. Bucuresti, 1965;

·         Reintoarcerea, roman. Bucuresti, 1967;

·         Profesorul de muzica. Nuvele de ieri si de azi. Bucuresti, 1968;

·         Incotro?, roman. Bucuresti, 1970;

·         Testamentul si alte povestiri. Bucuresti, 1972;

·         Strada semaforului, Cluj-Napoca, 1972;

·         Pistruiatul, roman, Bucuresti, 1976 (ed. II, 1981; trad. maghiara. Bucuresti, 1979);

·         Daca toti copacii ar fi la fel, roman. Bucuresti, 1977;

·         Roscovanul, roman. Bucuresti, 1979;

·         Profesorul de muzica, nuvele, Bucuresti 1979;

·         Hotul, roman. Bucuresti, 1980;

·         Povestiri de razboi. Bucuresti, 1980;

·         Oameni, fapte, amintiri. Bucuresti, 1981;

·         Filiera Prahova, roman, Bucuresti. 1982;

·         Patru zile fierbinti, roman. Bucuresti, 1983;

·         Dincolo de ziduri, roman, Bucuresti, 1983;

·         Cocorii zboara fara busola, roman, Bucuresti, 1984;

·         Oameni, fapte, amintiri, voi. II, Bucuresti, 1985;

·         Printesa din Sega, roman. Bucuresti, 1985;

·         Barajul, roman. Bucuresti, 1986;

·         Sonata in re major. Bucuresti, 1987;

·         Scrisori din Calea Lactee, roman. Bucuresti, 1989.

·         Cont secret: roman.Bucuresti ;Odeon, 1993

   Pădurea de fagi (1987)

Dincolo de Bariera (1965) Film Românesc:

Cu Anda Caropol

Biografie

Actrița de teatru și film, Anda Caropol s-a născut pe 9 aprilie 1939.Absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, promoția 1960 la clasa profesorului A. Pop. Marțian, asistent Cornel Todea, colegă de an cu Stela Popescu, Sebastian Papaiani, Rodica Popescu Bitănescu, Brândușa - Zaita Silvestru, , Sorin Gheorgiu, Oana Diamandi, Agatha Nicolau etc., actrița, Anda Caropol " A deschis ochii cu uimire și nevinovăție în universul teatrului și filmului. O interpretă de mare sensibilitate, transmițând mereu, indiferent de partitură, un fel de finețe și fragilitate, o nebănuită putere de expresie. O actriță de factură specială. Farmec și seriozitate, un aer de inconfundabilă distincție..." De peste cinzeci de ani este actriță a Teatrului Nottara din București unde directorul de atunci,  Horia Lovinescu a reușit mai demult să facă o trupă tânără, formată din Gilda Marinescu, Lucia Muresan, Emil Hossu, Alexandru Repan și ea, azi, toți nume celebre ale teatrului și filmului românesc. Dupa cum ea însăși declara : " Nu iubesc decât teatrul şi vreau să fac teatru în continuare până când nu o să mai pot.” și îl face și în prezent, la 73 de ani și asta o ține în viață.Interpretează roluri în 2012 în trei piese la Teatrul Nottara : Loreen Smith  din "Clipe de viață ", Servitoarea din " Titanic Vals "și Dejanira din " Hangița, pe scena ArCuB în " Comedie pe intuneric ", o savuroasă comedie de situaţii, în rolul slujnicei din “ Iubiri otrăvite “ la teatrul “George Ciprian “ din Buzău etc.În film debutează în 1962 cu un rol în  drama lui Francisc Munteanu : " Cerul n-are gratii ", mai are șapte apariții în filme de succes dar interpretând roluri secundare.A fost căsătorită cu renumitul actor Ion Marinescu după divorșul acestuia de colega ei, Oana Diamandi și până la moartea lui din 1998.Sărbătorită în fiecare an de colegii de teatru și presă, ( dupa spectacol, se  întâlnește cu colegii, prietenii ei dragi, să ciocnească un pahar de vin), Anda Caropol declară de fiecare data : "Noul an care vine în viața mea, îl privesc cu seninătate...Pentru anul ce urmează îmi doresc ca Dumnezeu să mă ferească de toate bolile de pe lume, mai puțin de aceasta boala incurabilă care este teatrul."  

Arhipelagul Lenoir Teatru radiofonic dupa Armand Salacrou: 

Arthur Miller - Cum A Ajuns Motanul Tom Primar (Teatru Radiofonic): 

De Alexandru Kitițescu

Alexandru Kirițescu (n. 28 martie 1888, Pitești - d. 9 aprilie 1961, București) a fost un scriitor român interbelic care face parte din aceeași generație cu Victor Eftimiu și Mihail Sorbul. A fost frate cu scriitorul de spectacole de revistă Nicolae Kirițescu. S-a născut pe 28 martie 1888 la Pitești în familia unui funcționar ceferist. A început școala primară la Pitești, continuând la Alexandria și terminând liceul Gh. Lazăr din București. Va urma cursurile Universității din București. După terminare obține un post de inspector pe lângă Teatrul Național din București. Debutul său în dramaturgie se produce rapid când autorul avea numai 22 de ani cu piesa Învinșii. Despre această piesă Tudor Arghezi spunea că este o ironie deoarece autorul și-a început cariera cu o piesă cu un nume de învins, apreciind piesa ca "originală, dar lipsită de originalitate". Deși nu va atinge gloria fratelui sau în materie de texte de revista Al. Kirițescu a scris multi ani pentru compania Durstoikir (Durma-Stoicovici-Kiretescu).

Scriitor multilateral, Kirițescu atacă problematica vieții sociale contemporane lui în "trilogia burgheză": Cea mai importantă piesă a sa a fost Gaițele. În anii celui de-al Doilea Război Mondial a scris Dictatorul.

După 1945 a făcut parte din colectivul de lectură al Teatrului National din București. A fost o muncă plină de responsabilitate, deoarece montările ce s-au făcut au trebuit să țină cont atât de faptul că Teatrului Național din București a fost grav avariat în august 1944 în urma bombardamentelor, precum și de dorința autorităților de a monta doar operele unor anumiți autori, apreciați de regimul comunist.

Ultimii ani ai vieții a trăit în imobilul de pe strada Jean Louis Calderon (fostă Al. Sahia) la nr. 40 din București.

Alexandru Kirițescu s-a stins din viață la 9 aprilie 1961.

Opera dramatică

·         Învinșii (1910)

·         Marcel și Marcel (1923)

·         Florentina (1925)

·         Gaițele (1932)

·         Borgia (1936), prima parte a "trilogiei Renasterii"

·         Dictatorul (1945)^[1]

·         Michelangelo Buonaroti

Gaițele

Gaitele 1993: 

Cuibul de viespi

Cuibul de viespi HQ: 

GÂNDURI PESTE TIMP 9 Aprilie

Charles Baudelaire - Citate:

Camil Petrescu - Citate: