HRISTOS A ÎNVIAT!

Mă găsiți zilnic cu noutăți la adresa http//:dicuoctavian.blogspot.com/

REVISTA

IMPORTANȚA ZILEI DE ASTĂZI ÎN ISTORIE, RELIGIE ȘI ARTE, NR 201 DIN 11 APRILIE 2018

ISTORIE 11 Aprilie

Evenimente

·         491: Flavius Anastasius devine împărat bizantin sub numele de Anastasius I.  A domnit  în perioada 491-518  si a fost ultimul membru al dinastiei Leonide. Principalul război din timpul lui Anastasiu a fost războiul cu perșii (Războaiele Sassadine intre anii 502 -505). Ambii aadversari au fost nevoiți să facă pace în anul 506. De asemenea, Balcanii au fost pustiiți de slavi si  din această cauză Anastasiu a întărit cetățile dunărene și a creat un zid lung de 72 km, la nord de Constantinopol (Zidul Anastasian), care se întindea de la Marea Marmara la Marea Neagra.

·         1241: Mongolii lui  Batu Khan,  distrug oastea maghiara condusa de regele Bela al IV-lea in batalia de la Muhi, ard si jefuiesc Ungaria. 

·         1680: Apare, la Iași, Psaltirea de-nțăles a sfântului împărat proroc David, cu text slavo-român, tradusă de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (cunoscută sub denumirea de Psaltirea slavo-română).

·         1689: William al III-lea și Maria a II-a sunt încoronați suverani ai Angliei și Irlandei.

·         1713: Au fost semnate Tratatele de pace de la Utrecht. Filip al V-lea de Bourbon (1700-1746) a fost recunoscut rege al Spaniei cu conditia ca Franta si Spania sa nu fie unite niciodata sub aceeasi coroana.

·         1805: A fost semnat, la Sankt Petersburg, un tratat  de alianta anglo-rus care a constituit baza celei de a II-a coalitii antifranceze la care  au participat pe langa  Anglia si  Rusia, Austria, Suedia, Neapole.

·         1814: Tratatul de la Fontainebleau pune capăt Războiului celei de-a Șasea Coaliții împotriva lui Napoleon Bonaparte, și îl forțează să abdice necondiționat pentru prima dată.

·         1834: Are loc la Iași, reprezentaţia cu piesa lui Gheorghe Asachi „Cantata pastorală” sau „Serbarea păstorilor moldoveni” – primul spectacol muzical în limba română (Matei Millo interpretează primul rol din cariera sa) (11/23)

·         1877: Tarul Alexandru II-lea soseşte la Chişinău, gubernia Basarabia, iar armatele ruse trec frontiera României în  drum spre teatrul de razboi  ruso-turc din Balcani (1877-1878). La 11 aprilie 1877, venind cu trenul dinspre Tighina, gubernia Basarabia, ţarul Alexandru II-lea soseşte la Chişinău, unde a ieşit penru cîteva clipe pe peronul gării, apoi şi-a continuat calea spre Ungheni, de unde în seara aceleiaşi zile revine la Chişinău. Această deplasare a împăratului rus marca începutul războiului ruso-turc 1877-1878. Tot la 11 aprilie 1877 trupele ruse trec frontiera României.

·         1880: Ia ființă administraţia de stat a căilor ferate, sub denumirea Direcţiunea princiară (din 1883, generală) a Căilor Ferate Române, instituţie care consacră iniţialele CFR. Din acel moment, statul român a început să preia, prin răscumpărare, liniile de cale ferată de la concesionarii străini (11/23).

·         1888: La Amsterdam are loc inaugurarea „clădirii pentru concerte” – Concertgebouw.

·         1888 - Henry Ford, la vârsta de 24 de ani, se căsătoreşte cu Clara Jane Bryant, în vârsta de 22 de ani. Se spune că în spatele unui bărbat puternic se află o femeie şi mai puternică şi acest lucru este foarte bine ilustrat de mariajul familiei Ford. Henry Ford a fost văzut mult timp ca un erou american, dar secretul succesului său constă şi în susţinerea necondiţionată pe care soţia sa i l-a acordat. Între anii 1885 şi 1901 Ford era un ilustru necunoscut şi cu o condiţie medie, care îşi punea la îndoială visele automobilistice, dar soţia sa a insistat să nu abandoneze ambiţiile de a construi automobile. Un alt episod foarte elocvent, pentru care foarte mulţi muncitori de la Ford ar trebui să îi mulţumească doamnei Ford s-a consemnat în 1941, atunci când muncitorii de la River Rouge Plant au iniţiat o grevă din cauza nemulţumirilor. Se spune că sindicatele ar fi agitat spiritele, dar Henry Ford nu a vrut să negocieze cu greviştii spunând că este dispus să închidă fabrica datorită acţiunilor de protest. Clara Ford a intervenit atunci spunând că, dacă Henry va da oameni afară sau va închide definitiv fabrica, va trebui să îşi găsească o nouă soţie. Forda căzut până la urmă la pace cu sindicatele şi în prezent Ford Rouge Center, este un complex uriaş care găzduieşte 6 fabrici cu o arie totală de 2,4 kilometri pătraţi.

·         1888: Arheologul român Ion Suruceanu din Basarabia ţaristă, este ales membru de onoare al Academiei Române.

·         1899: Spania cedează Puerto Rico Statelor Unite.

·         1905: Principele G.V. Bibescu întreprinde, împreună cu soția sa Martha, Emanuel Bibescu, inginerul Dimitrie Leonida, soții Ferekyde și Claude Anet, o mare expediție cu automobilul în Persia, traversînd Rusia, Crimeea și Caucazul

·         1913 - Ettore Bugatti începe în această zi dezvoltarea unuia dintre cele mai emblematice Bugatti Type 41 Royale. Iniţial modelul nu avea această denumire şi dezvoltarea a fost foarte anevoioasă, fragmentată de multe pauze, dovadă că modelul de serie a ieşit de abia în 1927. Doar şase astfel de unităţi au fost produse şi, cu siguranţă, ar fi putut să surclaseze un Rolls-Royce Phantom la prestanţă, având 6,4 lungime şi un ampatament de 4,3 metri lungime. A fost adresată familiilor regale şi poate fi numită una dintre cele mai opulente limuzine făcute vreodată, având finisaje din os de balenă, volan din nuc şi o siglă sculptată manual de fratele lui Ettore, Rembrandt Bugatti.

·         1917: Şi-a ţinut lucrările Congresul Învăţătorilor din gubernia Basarabia, care acceptă institurea şcolii naţionale moldoveneşti, dar cu menţinerea limbii ruse ca obiect de studiu obligatoriu.

·         1919: A fost creată Organizația Internațională a Muncii, cu sediul la Geneva. România este membru fondator.

·         1932: Este prezentat în România filmul Visul lui Tănase, o coproducție româno-germană. Acest film-scheci de N. Kirițescu a fost realizat la Berlin, iar rolul principal l-a avut Constantin Tănase.

·         1945: Al doilea război mondial: trupele americane eliberează lagărul de concentrare Buchenwald.

·         1949: Are loc premiera piesei Haiducii, de Victor Eftimiu.

·         1961: a început în Israel procesul lui Adolf Eichmann, unul dintre organizatorii „soluţiei finale”, planul nazist de exterminare a evreilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a dus la uciderea a peste 6 milioane de oameni. Prinderea și judecarea lui Adolf Eichmann a fost posibilă datorită implicării agenților Mossad, ce aveau ca sarcină, găsirea criminalilor de război naziști, ascunși în diferite țări ale lumii. După sfârșitul războiului, Eichmann a reușit să treacă în Elveția și după ce s-a ascuns sub diferite nume, a reușit să ajungă în 1950, în ceea ce credea ca avea să fie un loc sigur pentru el și anume în Argentina. Dar un deceniu mai târziu în noiembrie 1960, serviciile secrete israeliene au reușit să îi dea de urmă la Buenos Aires, unde Eichmann lucra într-o fabrică, sub numele de Ricardo Klement, iar după ce agenții l-au depistat și s-au convins că este vorba chiar de Eichmann, guvernul israelian și-a dat acordul pentru operațiunea de a-l captura și a-l aduce la Ierusalim pentru a fi judecat. Adolf Eichmann a fost capturat în apropiere de casa sa din suburbiile capitalei argentiniene, a fost dus într-o casă ce fusese închiriată cu câteva zile înainte, unde a fost supus unui interogatoriu în urma căruia prizonierul și-a recunoscut identitatea. Apoi, Adolf Eichmann a fost sedat și deghizat, urcat la bordul unui avion al companiei El Al, iar după o escală în Senegal, a fost dus în Israel. Trei zile mai târziu, la 23 noiembrie 1960 premierul Ben Gurion făcea în fața parlamentului, anunțul care, la momentul respectiv, a uimit lumea întreagă și anume, că după 15 ani de la sfârșitul războiului, marele criminal nazist, fusese în sfârșit capturat. Capturarea pe teritoriul Argentinei a stârnit un scandal internațional, astfel că au avut loc negocieri între premierul Ben Gurion și președintele argentinian Arturo Frondizi, în timp ce extrema dreaptă din Argentina a lansat un val de proteste antisemite din cauza incidentului. În cele din urmă, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 138/1960, prin care se cerea Israelului să acorde părții argentiniene „reparații morale corespunzătoare”, cerând de asemenea părții israeliene ca Eichmann să aibă parte de un proces corect, să fie adus în fața justiției și judecat pentru crimele de care era acuzat. După un proces care a început pe 11 aprilie 1961 și în care a fost învinuit de numeroase crime de război și crime împotriva umanității, Adolf Eichmann a fost condamnat la moarte și executat prin spânzurare, la data de 31 mai 1962.

·         1963: Enciclica Papei Ioan al XXIII-lea, Pacem in Terris.

·         1963: S-a înfiinţat la Bucureşti, Corul de Cameră „Madrigal” – fondator şi dirijor Marin Constantin (n. 1925 – m. 2011). Cu un repertoriu renascentist, gregorian şi baroc precum şi din muzica tradiţională şi contemporană românească şi peste 4000 de concerte de mare succes în ţară şi străinătate, ansamblul a susţinut primul recital la 7 iulie 1963. Din luna februarie a anului 2015, când s-au împlinit 90 de ani de la naşterea fondatorului, Marin Constantin, Corul Naţional de Cameră “Madrigal” cuprinde în titulatura sa şi numele acestuia, devenind “Corul Naţional de Cameră Madrigal – Marin Constantin” 

·         1968: România stabilește relații diplomatice cu Republica Volta Superioară.

·         1969: Are loc, la Teatrul Mic din Bucureşti, premiera piesei Iona, de Marin Sorescu.Tragedia in patru tablouri Iona , a fost montata de regizorul Andrei Serban, in rolul titular fiind  interpretat  de actorul emerit George Constantin.

·         1970: Apollo 13 se lansează de la Kennedy Space Center.

·         1979: Dictatorul ugandez Idi Amin a fost înlăturat de la putere.

·         1990: Înființarea Centrului European de Cultură din București.

·         1990: A  apărut, la Bucureşti, primul număr al cotidianului „Azi”, avandu-l ca director onorific pe Alexandru Bîrlădeanu si redactor-şef  pe Octavian Ştireanu.

·         1992: S-a înființat Eximbank, bancă specializată în susținerea comerțului exterior al României prin istrumente financiar-bancare și de asigurări specifice, atît în nume și cont propriu, cât și în numele statului.

·         1992: În cadrul reuniunii Delegației Permanente a PNL, președintele partidului, Radu Câmpeanu, anunță retragerea acestei formațiuni politice din Convenția Democrată Română.

·         1999: India testează o nouă variantă a rachetei balistice cu rază medie de acțiune de tip AGNHI.

·         2000: Guvernul României solicită Agenției Standard and Poor's să precizeze care sunt sursele de documentare în baza cărora a fost elaborată evaluarea României.

·         2008: Ministrul de Externe  roman Adrian Cioroianu şi-a prezentat demisia de onoare, ca urmare a cazului Crulic. Românul Claudiu Crulic a murit într-un spital polonez, după ce intrase în greva foamei, protestând faţă de arestarea sa de către autorităţile de la Varşovia. Fusese arestat în Polonia la 10 octombrie 2007 şi a decedat la 18 ianuarie 2008, după ce autorităţile poloneze l-au eliberat din închisoare pentru a-l interna într-un spital, starea sa de sanatate fiind precară dupa o  indelungata  greva a  foamei.

·         2010: Societatea Română de Radiodifuziune a fost aleasă ca membră în comitetul director al Conferinţei Permanente a Audiovizualului Mediteranean (COPEAM).

Nașteri

·         146: Septimius Severus, împărat roman (193–211), fondator al dinastiei Severilor (d. 211). A fost împărat roman din 9 aprilie 193 pana la moartea sa. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor. Este singurul împărat născut în Provincia Africa.

·         1357: Regele Ioan I al Portugaliei (d. 1433)

·         1492: Margareta de Navara, soția regelui Henric al II-lea de Navara (d. 1549)

·         1770: George Canning, prim-ministru al Regatului Unit (d. 1827)

·         1819 - S–a născut pianistul şi dirijorul german Sir Charles (Karl) Halle, fondatorul celebrei Halle Orchestra (m.25.10.1895).

·         1825: Ferdinand Lassalle, socialist german (d. 1864)

·         1830: S-a născut Emanoil Bacaloglu, fizician, chimist şi matematician român de origine greacă; din 1879 este ales membru titular al Academiei Române, devenind vicepreşedintele forului şi preşedinte al secţiei ştiinţifice; (m. 1891). A studiat la Leipzig şi Paris. Reîntors în ţară începe să predea fizica şi chimia la şcoala de medicină şi farmacie. Apoi este profesor de matematică la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti şi în final ajunge profesor de fizică la Universitatea Bucureşti. La 1869 pune bazele societăţii de ştiinţe fizico-naturale, care-l alege şi preşedinte. Din 1879 este ales membru al Academiei Române. Va fi vicepreşedintele forului şi preşedinte al secţiei ştiinţifice. A participat la Revoluţia de la 1848. Este creditat cu primele lucrări ştiinţifice româneşti de matematică, fizică şi chimie, contribuind astfel la crearea terminologiei în limba română pentru aceste domenii. A fost şi unul dintre principalii iniţiatori ai „Societăţii de ştiinţe fizice”, înfiinţată în 1890.

·         1858, la Bucureşti, Valahia, s-a născut Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române şi primar de Bucureşti. Scriitorul îşi va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început ”de la Vrancea”, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simţea foarte legat sufleteşte). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnînd cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-şi desăvîrşi studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica. Prozator şi dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămîne în literatură, însă, întîi de toate prin Hagi-Tudose şi prin trilogia dramatică moldovenească.

·         1869: Gustav Vigeland, sculptor norvegian (d. 1943)

·         1871:  S-a nascut la Iasi (11/23 aprilie) pictorul roman Theodor Pallady, fiul lui Ioan sau Iancu Pallady, căsătorit cu Maria Cantacuzino, sora mai mare a diplomatului Neculai B. Cantacuzino. A decedat  la  16 august 1956 in  București.  Muzeul Theodor Pallady, în care sunt expuse tablouri pictate pe pânză de Pallady precum și peste 800 desene cu peisaje, nuduri, portrete sau interioare, reprezentative pentru perioada pariziană a lui Pallady, este gazduit Casa Melik, aflată în București, pe strada Spătarului 22, sector 2, care a fost construită în 1750-1760 de către armeanul Hagi Kevork Nazaretoglu. Clădirea este astăzi cea mai veche casă din București și este inclusă pe lista momumentelor istorice.

·         1880: Bernardino Molinari, dirijor italian (d. 1952)

·         1891: Serghei Prokofiev, compozitor și pianist rus (d. 1953). Nascut pe 23 aprilie, ( stil vechi 11 aprilie) 1891 – d.5 martie 1953  (cu 50 de minute înaintea lui Stalin), a fost  unul dintre cei mai mari compozitori ruși ai tuturor timpurilor. De la miniaturi instrumentale până la simfonii  , concerte și muzică de film, creația sa cuprinde aproape toate genurile muzicale.

·         1893: Dean Gooderham Acheson, om politic american (d.1971)

·         1897: Gheorghe Zane, economist și istoric, membru al Academiei Române (d. 1978) s-a născut la Galați. A publicat lucrări în domeniul istoriei economice şi sociale, istoriei gândirii economice, economiei politice, finanţelor publice, ş.a.În cercetarea ştiinţifică a folosit cu preferinţă metoda istorică.A colaborat la elaborarea lucrării „Bibliografia istorică a României. Secolul XIX. Tom I (1972), Tom V (1974)”şi a făcut parte din consiliul de coordonare al seriei. O mare parte a activităţii sale de cercetare ştiinţifică este legată de studierea şi valorificarea moştenirii ştiinţifice şi literare a lui Nicolae Bălcescu. A elaborat numeroase studii şi articole dedicate concepţiilor istorice, sociale şi economice ale lui Nicolae Bălcescu, pe care le-a reunit în volumul: Nicolae Bălcescu – Opera. Omul. Epoca. (1975). A editat de asemenea opera lui Nicolae Bălcescu: N. Bălcescu. Opere. Scrieri istorice, politice şi economice (2 vol., 1940); N. Bălcescu. Opere. Vol. IV. Corespondenţă. Scrisori, memorii, adrese, documente, note şi materiale (1964); N. Bălcescu. Opere. Vol. I. Scrieri istorice, politice şi economice. 1844—1847 (1974). Gheorghe Zane are contribuţii în domeniul istoriografiei economice, publicând studii cum ar fi: Marx si Bălcescu (1927), Mişcarea revoluţionară de la 1840, preludiu al Revoluţiei de la 1848 (1964), N. Iorga şi problemele sociale ale epocii sale (1965). Pe lângă istorie economică, el a elaborat şi lucrări de istoria doctrinelor economice: Introducere în studiul problemei valorii (1925); Comentarii şi interpretări în istoria doctrinelor economice (1928); Chestiuni de economie politică (1939). De asemenea, a avut contribuţii în analiza principalelor domenii de activitate industrială, agrară, comercială şi bancară din România. În anul 1974, a fost ales membru titular al Academiei Române, pentru opera sa de economist şi istoric al gândirii politice.De asemenea, a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice din R.S.R., membru al Asociaţiei „Tiers Monde” (Paris), membru în comitetul de redacţie al revistei „Mondes en developpement” (Paris)

·         1898: Mircea Ștefănescu, dramaturg român (d.1982)

·         1901: Theodor Rogalski, compozitor, dirijor și profesor român (d. 1954)

·         1905: Attila József, poet maghiar (d. 1937)

·         1913: Sorin Ionescu, pictor român

·         1924: S-a nascut  Gheorghe Viziru, fost campion national la tenis, personalitate marcantă a tenisului românesc (d. la 6 august 2003). Gheorghe Viziru a avut un frate geaman, Marin, si el jucator de tenis. La varsta de 15 ani, cei doi frati Viziru au jucat finala campionatului national de juniori, invingator si campion national fiind Gheorghe Viziru. In anul 1947 a castigat primul sau titlu de campion national la seniori, performanta pe care o va repeta de inca opt ori, egaland, astfel, recordul lui Constantin Tanasescu. In anul 1949, Gheorghe Viziru a devenit seful sectiei de tenis a Clubului Sportiv al Armatei Steaua, iar doi ani mai tarziu a castigat, alaturi de fratele sau Marin,  proba de dublu a Campionatelor Mondiale Universitare. Gheorghe Viziru a fost un component de baza al reprezentativei de Cupa Davis a Romaniei, el facand echipa si cu Ion Tiriac.

·         1924: Ion Grecea, scriitor român (d. 1999)

·         1926: Hristo Hristov, regizor bulgar

·         1929: Alexander Ternovits, actor și scriitor român

·         1934: Karl Josef Rauber, cardinal, al doilea nunțiu în Republica Moldova

·         1942: S-a născut la Corabia, eseistul, poetul şi traducătorul român, Virgil Mazilescu; (d.10 august 1984, Bucuresti).
A scris printre altele, poeziile „Cineva pe lume are nevoie de mine” şi „Mi-am uitat casa şi numele”si a primit un premiu din partea revistei „Luceafărul” în anul 1968 pentru volumul de poezii Versuri.

·         1943 - S-a născut Tony Victor, vocalist american (The Classics).

·         1944: S-a născut la Turda, pictorul român  Nicolae Maniu. A absolvit Liceul de Artă Plastică din Cluj (1963) şi Institutul de Artă Plastică din Cluj, secţia sculptură (1969). Din 1983 s-a stabilit la Köln, în Germania, iar în 1993, la Paris, în Franţa.

·         1944: John Milius, scenarist, regizor și producător american

·         1949 - S-a născut Lee Sheridan, vocalist britanic (Brotherhood Of Men).

·         1949: Bagîș Sanghirai, muftiul Cultului Musulman din România

·         1954: Teo Peter, basistul trupei „Compact" (d. 2004)

·         1956 - S-a născut Neville Staples, cântăreţ jamaican (Specials).

·         1957: S-a născut Mirela Voiculescu-Fugaru, cântăreață română, sotia cantaretului si compozitorului Cornel Fugaru.

·         1958 - S-a născut Stuart Adamson, vocalist, compozitor şi chitarist britanic (Big Country).

·         1970 - S-a născut Delroy Pearson, cântăreaţă britanică (Five Stars).

·         1979: Sorin Ghionea, fotbalist român

Decese

·         1744: A murit Antioh Dimitrievici Cantemir, poet, fiul mezin al  lui Dimitrie Cantemir și al doamnei Casandra, fiica lui Serban Cantacuzino, scriitor iluminist şi diplomat rus, unul dintre iniţiatorii  clasicismului în literatura rusă; (n.10 septembrie  1709).

·         1842: Sándor Kőrösi Csoma, filolog secui (n. 1784)

·         1854: A murit Karl von Basedow, medic german celebru pentru descrierea simptomelor bolii care va fi denumită ulterior Basedow- Graves; (n.28 martie 1799).

·         1875: Samuel Heinrich Schwabe, astronom german, autorul primului desen detaliat al marii pete roșii de pe Jupiter (n. 1789)

·         1907: Simion Florea Marian, folclorist și etnograf român (n.1847)

·         1921: Augusta Viktoria de Schleswig-Holstein, prima soție a împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei (n. 1859)

·         1930: Aureliu Cornea, prozator român (n. 1897)

·         1944: A încetat din viaţă in urma unui atac de cord, Ion Minulescu, poet simbolist, prozator şi dramaturg  român. Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881 in  Bucureşti), s-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A condus două publicaţii simboliste, Revista celorlalţi şi Insula (1912).In anul 1922  este numit director general al artelor, iar din 1926 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, România.  Printre cele mai cunoscute dintre volumele sale de versuri  se numara : Romanțe pentru mai târziu, 1908; De vorbă cu mine însumi, 1913; Spovedanii, 1927; Strofe pentru toată lumea,  1930; Nu sunt ce par a fi, 1936.

·         1964: Alexandru Ghica, matematician, membru al Academiei Române (n. 1902)

·         1977: Jacques Prévert, poet francez (n. 1900)

·         1985: Enver Hoxa (Hodja), conducător al Partidului Comunist Albanez în perioada 1943-1985 (n. 1908)

·         1987: Primo Levi, autor italian de memorii, scurte povestiri, poeme și nuvele (n.1919)

·         1988 - A murit Dave (Prater), cântăreţ soul american (Sam & Dave).

·         1997: A decedat medicul genetician Constantin Maximilian, membru corespondent al Academiei Române din 1992 (n.2 august 1928, Bucuresti). A fost unul din pionierii relansării bioeticii în România, în formula sa modernă,enunţând pentru acest domeniu următoarea definiţie concisă: „bioetica este un punct de întâlnire al tuturor celor care urmăresc destinul uman supus presiunilor ştiintei”. În 1958, Constantin Maximilian a organizat primul laborator de genetică medicală din România. A redactat peste 20 de volume de antropologie, bioetică şi genetică umană, între care Dicţionarul Enciclopedic de Genetică, apărut în 1984.

·         2005: André François, grafician și ilustrator de cărți pentru copii francez (n. 1915)

·         2007: Kurt Vonnegut, romancier american (n. 1922)

·         2013: Jonathan Winters, actor american (n. 1925)

Sărbători

• În calendarul creștin-ortodox: Sfântul Calinic de la Cernica (1787 -1868); Sf. Mc. Antipa, Episcopul Pergamului Asiei
• În calendarul romano-catolic: Sf. Stanislau, episcop martir (cca. 1036-1079)
• Ziua internațională a celor eliberați din lagărele de concentrare fasciste

RELIGIE ORTODOXĂ 11 Aprilie

+) Sf Ier Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului

Sf Sfințit Mc Antipa, episcopul Pergamului (Harți)

SFÂNTUL IERARH CALINIC DE LA CERNICA 
(1787-1868)

a. Viaţa

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787, în Bucureşti, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din Sfântul Botez a primit numele de Constantin.

Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie. De asemenea, şi mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit de mic o educaţie religioasă aleasă, învăţând carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau în acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie, 1808, a fost tuns în schima monahală cu numele de Calinic. La 3 decembrie, 1808, a fost hirotonit ierodiacon. La 13 februarie, 1813, a fost hirotonit ieromonah, iar la 20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie. Tot atunci primeşte şi ascultarea de eclesiarh al Mănăstirii Cernica. În vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu duhovnicul său, ieroschimonahul Pimen, iar în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic este ales stareţ în Mănăstirea Cernica. Nu avea atunci decât 31 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit şi conduce Mănăstirea Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă obşte monahală.

La 14 septembrie, 1850, este ales episcop pentru Eparhia Râmnicului - Noului Severin, pe care o păstoreşte timp de 17 ani. La 24 mai, 1867, se retrage din scaun la mănăstirea de metanie, iar la 11 aprilie, 1868, se mută la cereştile lăcaşuri.

Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica s-a făcut la 21 octombrie, 1955, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1.  Cuviosul Calinic, încă pe când era călugăr tânăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, îşi împlinea regulat canonul şi pravila cu multă osârdie şi se lupta împotriva somnului. Dormea numai trei ceasuri pe noapte, însă nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colţ al chiliei, după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele ale mănăstirii.

2.  După plecarea la Sfântul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic şi-a pus această aspră rânduială, ca în toată săptămâna să nu mănânce bucate fierte la foc, fără numai pâine cu apă după apusul soarelui, iar sâmbăta şi Duminica să meargă la trapeză împreună cu părinţii şi să se mângâie cu înfrânare.

3.  Mărturisesc părinţii care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic că faţa îi era mereu palidă de multa postire şi ochii adânciţi în orbite din pricina multei privegheri şi a atâtor lacrimi, căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune.

4.  În anul 1813, murind de boala ciumei mulţi preoţi călugări din Mănăstirea Cernica, stareţul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Fiind însă foarte ascultător şi lăsându-se în voia lui Dumnezeu, a primit Taina Sfintei Preoţii, săvârşind cele sfinte în toată viaţa sa cu lacrimi şi cu multă evlavie.

5.  După primirea darului preoţiei, Sfântul Calinic a început şi mai mult a se nevoi şi a sluji cu osârdie tuturor. Că era plin de dumnezeiasca dragoste către toţi, după cuvântul ce zice: „Dacă vrei să te iubească toţi, iubeşte şi tu pe toţi". De vedea pe cineva scârbit, împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta şi după ale sale puteri îi mângâia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toţi îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte duhovnicesc.

6.  Sfântul Calinic era atât de smerit, că, pe cât se înălţa cu cinstea şi cu darul de către toţi, cu atât mai mult se smerea către toţi, după cuvântul Domnului, Care zice: Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 26).

7.  Ajungând Cuviosul Calinic duhovnic al Mănăstirii Cernica, aproape toţi părinţii şi fraţii din obşte se mărturiseau la sfinţia sa, pentru că toţi se cucereau de nevoinţa lui şi îşi făceau adăpostire şi mângâiere supărărilor lor. Era atât de iscusit duhovnic, că veneau la spovedanie nu numai monahii, ci şi multă lume din afară şi chiar mitropolitul.

8.  Fericitul părinte Calinic, ori de câte ori era ocărât de cineva, grăia de bine; iar pe cel care îl nedreptăţea îndată îl miluia şi îl ajuta cu tot ce putea. Însă la dânsul în chilie altceva nu se găsea, fără numai un ulcior cu apă.

9.  Spuneau părinţii că în chilia sa, cuviosul era atât de liniştit, încât nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, când, adică, se odihnea şi când era la rugăciune.

10.              După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic săvârşea în timp de 24 de ore două mii de închinăciuni şi 300 de metanii mari, precum şi pravila cea rânduită fiecărui călugăr la chilie.

11.              Aceiaşi duhovnici ai Mănăstirii Cernica adevereau că Sfântul Calinic, încă din anii tinereţii, primise darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, prin care se făcuse casă a Duhului Sfânt şi vas al alegerii.

12.              În primăvara anului 1817, Cuviosul Calinic împreună cu Ignatie duhovnicul şi cu un alt călugăr s-au sfătuit să postească desăvârşit tot Postul Mare, până la Sfintele Paşti. Deci, luând binecuvântare de la stareţul mănăstirii, Dorotei, au început această aspră şi mai presus de putere nevoinţă. Dar, din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toţi o grea ispită. Călugărul n-a putut să postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit câteva săptămâni, apoi, slăbind foarte tare, s-a îmbolnăvit şi cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desăvârşit până în joia Canonului Mare (Adică până în joia din săptămâna a cincea a Postului Mare), când a mâncat o jumătate de prescură. Dar, voind să împlinească cele 40 de zile de post, asemenea Mântuitorului şi sfinţilor de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită ameţeală de cap şi slăbire a firii, încât n-a mai ştiut nimic de sine până în Duminica Tomei. Pentru aceasta, stareţul Dorotei era foarte mâhnit, crezând că nu va mai scăpa cu viaţă. 
Însă, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic şi-a venit din nou în simţire, spre bucuria stareţului şi a tot soborul. Din ceasul acela, părintele Dorotei i-a rânduit să ţină toată viaţa calea cea împărătească. Adică să se împărtăşească zilnic din masa cea de obşte la trapeză. Deci, făcând ascultare, părintele Calinic mânca zilnic cu fraţii la masă, fără să mai aibă nimic de mâncare la chilie sau să guste ceva fără binecuvântare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simţit-o până la obştescul său sfârşit.

13.              În vara aceluiaşi an, Sfântul Calinic n-a mâncat pâine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mânca câte o felie de pepene şi fructe crude, ca să-şi potolească slăbiciunea firii şi să nu calce porunca stareţului.

14.              Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că în toată viaţa sa cuviosul nu dormea întins pe pat, ci aţipea câteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat şi încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricând de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuţilor vrăjmaşi care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gânduri.

15.              Acelaşi ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea Sfântului Calinic, pentru că era înaintevăzător şi îndată descoperea adevărul şi cele ce urmau să se întâmple în viitor.

16.              Acelaşi ucenic prea iubit al Sfântului Calinic spunea că dascălul său era atât de blând şi smerit cu inima, încât oricine socotea că are în faţa sa un înger, iar nu un om pământesc. De aceea toţi îl iubeau, îl cinsteau şi îl aveau ca pe un adevărat sfânt, atât călugării şi mirenii, cât şi episcopii şi dregătorii ţării.

17.              După ce a fost rânduit stareţ, cuviosul se silea, nu numai cu viaţa sa, ci şi cu alese sfaturi duhovniceşti, să îndrepteze pe călugării leneşi şi tulburători din mănăstire. Şi pe mulţi îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiţi şi neascultători îi scotea afară din obşte, după porunca apostolului, ca să nu vatăme şi pe alţii.

18.              Sfântul Calinic socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii călugăreşti. Astfel, învăţa pe fiii săi duhovniceşti că „viaţa de obşte, în sfânta ascultare, a întemeiat-o Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieţii Sale pământeşti".

19.              Spuneau părinţii şi aceasta, că marele stareţ nu îngăduia deloc clevetirea în viaţa călugărească. Căci o socotea „moartea sufletului". În locul multei vorbiri, el sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea şi rugăciunea lui Iisus.

20.              Aceiaşi părinţi spuneau de Cuviosul Calinic că îşi împlinea chemarea de stareţ cu mare râvnă şi frică de Dumnezeu, ştiind că „lucrul cel mai greu şi anevoios este meşteşugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii".

21.              Uneori zicea către ucenici: 
- Stareţul este inima tuturor inimilor care îl caută şi îi cer sfat şi mângâiere. El este calea spre desăvârşire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său.

22.              Cuviosul obişnuia adesea să pescuiască la lacul din jurul mănăstirii, iar peştele pe care îl prindea îl dădea la obşte pentru hrana părinţilor. într-o zi, un călugăr tânăr, curăţind de solzi o caracudă mică, a început a cârti şi, lovind-o cu cuţitul, zicea: „Na, na! De ce n-ai adus pe tată-tu, pe mamă-ta, pe moşu-tu, pe strămoşu-tu, care aveau solzi mai mari, că nu mă necăjeam atâta!" Apoi tot el răspundea: „Am venit şi cu tata, şi cu mama, şi cu moşul, şi cu strămoşul, dar i-au luat părinţii duhovnici cei din comitet şi părintele stareţ". 
Aceste cuvinte au ajuns la urechile Cuviosului stareţ Calinic. Atunci el, stând puţin pe gânduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire, a zis: 
- De azi înainte nu voi mai pune peşte în gura mea! Şi într-adevăr, până la sfârşitul vieţii sale nu a mai mâncat niciodată peşte, păzind cu sfinţenie făgăduinţa dată lui Dumnezeu. Se hrănea numai cu verdeţuri, şi acelea o dată pe zi, cu multă înfrânare.

23.              În timpul răscoalei din anul 1821, mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica. Bunul stareţ i-a găzduit pe toţi în insula Sfântului Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în insula Sfântului Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru ţară, multă mângâiere au aflat locuitorii capitalei de la Sfântul Calinic. Că pe toţi îi îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea în mod gratuit din alimentele mănăstirii.

24.              În primăvara aceluiaşi an, auzind turcii de mulţimea mirenilor adăpostiţi în insula Cernicăi şi socotind că ar fi dintre răsculaţi, au înconjurat mănăstirea cu tunuri şi stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflaţi în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfântul Calinic a adunat tot poporul şi pe călugări în biserică, le-a ţinut cuvânt de îmbărbătare şi au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai- marele turcilor din tabăra alăturată. Şi astfel, cu rugăciunile Sfântului Calinic, cu lacrimile poporului şi cu mijlocirea Sfântului Nicolae, s-au liniştit turcii şi s-au izbăvit cu toţii de la moarte.

25.              Terminându-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării şi mirenii erau ameninţaţi de cumplită foamete. Deci, căzând Sfântul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae şi cerân- du-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareţ de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de câte doi boi, pline cu pesmeţi de pâine, trimise de paşa, mai-marele turcilor din tabăra apropiată.

26.              Tot în anul 1821, un alt paşă, care îşi avea tabăra în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă din Mănăstirea Pasărea, drept ostatică. Dar Sfântul Calinic, nerăbdând să fie mireasa lui Hristos în mâinile păgânilor, a făcut jalbă la stăpânire şi a izbăvit călugăriţa din mâinile turcului. Deci, supărându-se cumplit, paşa a hotărât să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii, ca s-o prade şi să ucidă pe stareţ. 
Atunci Sfântul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Şi iarăşi prin minune a fost izbăvit de, primejdie. Căci, chiar în noaptea aceea, pe când paşa lua cafeaua, ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viaţă. Cutremurat de această minune, a doua zi paşa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica, din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fântână, cunoscută până astăzi cu numele de „Fântâna turcului".

27.              Pe lângă înnoirea vieţii duhovniceşti în obştea sa, marele stareţ al Cernicăi s-a îngrijit şi de cele necesare vieţii pământeşti, după exemplul înaintaşilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfântului Nicolae, iar cu banii donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucureşti a zidit o biserică mare cu cetate în insula Sfântului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-o singură biserică. 
Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi fericitul stareţ Gheorghe. Deci, Sfântul Nicolae a zis Cuviosului Calinic: „Scoală-te şi să zideşti în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfântului Mucenic Gheorghe...". Marele Mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte: „Noi îţi vom trimite tot ce-ţi va trebui". Iar stareţul Gheorghe i-a zis: „Să nu ai nici o îndoială în inima ta". 
Această vedenie arătându-se deodată şi Cuviosului Pimen duhovnicul, l-a încredinţat pe Sfântul Calinic să înceapă lucrul. În anul 1832 a început noua biserică. În anul 1838 s-a dărâmat de un puternic cutremur, iar după patru ani a fost zidită din nou, aşa cum se vede până astăzi. A mai zidit din anul 1846 biserica Mănăstirii Pasărea şi alte câteva biserici parohiale.

28.              Sfântul Calinic a fost, de asemenea, şi un bun iconom al Mănăstirii Cernica şi al celorlalte Mănăstiri - Pasărea, Snagov, Căldăruşani, Ciorogârla şi Poiana Mărului - care erau sub administraţia sa. Când a intrat stareţ, Cernica avea doar „o teleguţă cu un bou ce se conducea de un călugăr pe uliţele Bucureştilor, şi oricine voia din popor arunca câte o pâine în acea teleguţă; apoi se întorcea la mănăstire şi împărţea acea pâine pe la călugări. Iar pentru îmbrăcămintea călugărilor se trimitea de la domnie şi de la alţi buni creştini".
Or, venerabilul stareţ în puţină vreme a refăcut iconomia mănăstirii, a făcut un mare metoc în satul Bueşti-Ilfov, a ridicat case şi adăposturi pentru oameni şi vite, a cultivat pământul cu tot felul de cereale, a plantat vii şi păduri, încât se mirau toţi de priceperea lui. Acolo creştea mănăstirea cirezi de vite şi turme de oi pentru hrana şi îmbrăcămintea călugărilor din lavră.

29.              Fiind chemat şi propus de câteva ori să fie Mitropolit al Ţării Româneşti, Sfântul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe când marele stareţ zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit". Atunci, în umbra nopţii, un glas de taină i-a răspuns: „Nu vei muri de otravă. Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Râmnicu-Vâlcea, unde vei îndrepta Biserica şi clerul care este în scăzământ". 
În ceasul acela, cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie, că era miezul nopţii.

30.              Pentru blândeţea şi sfinţenia vieţii sale atât de mulţi călugări s-au strâns în jurul Sfântului Calinic, încât nu mai încăpeau în amândouă insulele, în anul 1850, când a plecat ca episcop la Râmnicu-Vâlcea, a lăsat în Mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viaţă aleasă.

31.              Pe când era stareţ, a venit pitarul mănăstirii la Cuviosul Calinic şi l-a înştiinţat că s-a isprăvit făina. Iar el a răspuns: 
- Să avem nădejde la Maica Domnului şi la Sfântul Ierarh Nicolae şi nimic nu ne va lipsi. 
Apoi, intrând în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei protectorului său, zicând: „Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mângâietorule al săracilor şi cald-folositorule al celor ce te roagă cu credinţă, vino şi acum şi ajută smeritei turmei tale şi ne scapă de foamete, precum ai mântuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine...". Apoi, după Vecernie, a pus să se citească în biserică Paraclisul Sfântului Nicolae. 
Astfel, Sfântul Ierarh Nicolae, ascultând rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul Mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu făină. Erau doi oameni necunoscuţi, trimişi cu această milostenie de stăpânul lor, care, după ce au descărcat povara, îndată au plecat. 
Drept recunoştinţă, marele stareţ a adunat soborul în biserică şi, după Pavecemiţă, au cântat acatistul Sfântului Nicolae. Apoi, binecuvântând făina, a pus să se facă pâine în noaptea aceea pentru mângâierea părinţilor şi fraţilor.

32.              În altă zi. pe când vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfântul Calinic un om cerându-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tânăr şi a spus stareţului: „Părinte, tatăl meu a murit şi a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici cinci sute şi restul îl voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum". Apoi a plecat. Atunci bătrânul duhovnic a întrebat pe cuviosul: 
- Ce cugetai, părinte Calinic, când ai dat milostenie acelui om? Iar blândul stareţ i-a răspuns: 
- Aş fi vrut să-i dau o sută de lei, dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci şi am primit cinci sute.

33.              În anul 1829, luna iulie, în dimineaţa unei zile de praznic, stătea Cuviosul Calinic în chilia sa din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastră, a văzut mulţime de musafiri care atunci veniseră, iar pe bieţii călugări, „ascultătorii din arhondărie", cum alergau în toate părţile ca să slujească musafirilor. Deci, căutând la dânşii cu durere de inimă, a zis în sine:
- Ah, Dumnezeule, cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu mirenii! Şi tare oftând, a început să citească icoasele Sfântului Ierarh Nicolae.

34.              Spuneau ucenicii Sfântului Calinic „că faptele îi erau întocmai după graiul gurii şi nu putea nimeni să-i găsească nici un cusur. Că, după cum învăţa, aşa şi lucra. Că zice şi Mântuitorul: Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu (Matei 5, 37).

35.              Aceiaşi ucenici mărturiseau că Sfântul Calinic „cu multă mâhnire a primit alegerea de episcop, la 14 septembrie, 1850, fiindcă n-a putut strica hatârul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Ştirbei - domnul Ţării Româneşti - şi s-a supus la voia obşteştii Adunări...".

36.              Spunea Sfântul Calinic în ceasul despărţirii de fiii săi duhovniceşti: 
- Călugărul, oriunde va merge şi oricât bine va găsi, tot nu este ca unde şi-a pus metania, fiindcă inima lui nu este în pace.

37.              Altă dată iarăşi le spunea: 
- Iubiţii mei fraţi şi fii, trebuie să avem mare grijă când intrăm în Sfânta Biserică sau în Sfântul Altar, că acolo este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos de faţă în Sfintele Taine.

38.              Spunea ucenicul său, Anastasie, că, îndată după aşezarea sa în scaunul episcopiei de la Râmnicu-Vâlcea, a şi început a da porunci la protopopi, ca unde s-ar afla vreun om necununat să-l cunune şi să-l cerceteze pentru ce nu se cunună şi „şade cu posadnică".

39.              Spunea iarăşi acelaşi ucenic că Sfântul Ierarh Calinic avea mare evlavie către Sfântul Ierarh Nicolae, al cărui acatist îl citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al marelui ierarh, protectorul său, a rezidit din temelie Catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea, casele episcopale şi seminarul, între anii 1854-1856, care fuseseră distruse de incendiul din 1847. Odată cu biserica, blândul episcop a redeschis şi vestita tipografie a Episcopiei din Râmnic, în care a tipărit tot felul de cărţi de slujbă şi de zidire sufletească, pe care apoi le trimitea gratuit la preoţi şi credincioşi.

40.              Spunea iarăşi arhimandritul Anastasie Baldovin despre dascălul său, Preasfinţitul Calinic: 
- Mă minunam de aşa viaţă mai presus de fire, pentru că vedeam că slujesc un sfânt viu. De aceea îndrăzneam de multe ori şi îl întrebam câte ceva despre tainele dumnezeieşti şi el îmi descoperea ceea ce cunoştea că-mi este de folos şi cât putea să încapă în mintea mea cea slabă şi întunecată. Iar dacă înaintam cu întrebările mai departe, îmi zicea: „Nu este acum timpul pentru asemenea întrebări".

41.              Acelaşi ucenic spunea: 
- Avea obicei fericitul că, după rugăciunea de seară, mă ţinea lângă preasfinţia sa mai mult timp, povăţuindu-mă în credinţă şi la datoriile mele monahale şi multe lucruri de taină îmi descoperea.

42.              Adeseori îmi zicea fericitul: 
- Fiul meu, mulţi surit din călugări şi mireni numai cu numele creştini, iar cu viaţa şi cu faptele sunt departe de adevărul creştinătăţii. De aceea, la unii ca aceştia nu ai voie să le arăţi ceea ce ai văzut la mine. Iar la cei pe care îi vei cunoaşte că sunt creştini buni şi cred în darul şi puterea lui Dumnezeu, ai voie de la mine să le arăţi şi să le scrii, numai după ce mă voi duce din această lume trecătoare.

43.              În vara anului 1854, mergând Sfântul Calinic spre Târgu-Jiu, însoţit de ucenicul său şi mai mulţi slujitori, la rugămintea credincioşilor a poposit peste noapte într-un sat din cale. Şi iată, fiii unui om înstărit au mărturisit bunului păstor că tatăl lor a murit de mai mulţi ani, dar trupul lui n-a putrezit în pământ. L-au dezgropat de trei ori, i-au făcut parastas cu arhierei şi cu preoţi, dar trupul său tot întreg l-au scos din groapă. 
Deci, l-au rugat pe Sfântul Calinic să le dea voie să-l dezgroape a patra oară pe tatăl lor, iar după ce fericitul va termina liturghia arhierească, să-i citească rugăciunile de dezlegarea păcatelor la mormânt. Şi bunul păstor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat. După terminarea liturghiei au mers cu toţii la mormânt. Trupul răposatului, întreg şi nevătămat, era rezemat de zidul bisericii. Şi iată, o, minune preaslăvită! În timp ce Sfântul Calinic citea rugăciunile de dezlegarea păcatelor, trupul cel neputred a început a se preface în ţărână, de la picioare spre cap. La sfârşitul rugăciunilor, întreg trupul său se prefăcuse într-o grămăjoară de ţărână amestecată cu oase albe. Uimiţi toţi de aceasta, au dat slavă lui Dumnezeu.

44.              Spunea părintele Anastasie, ucenicul Sfântului Calinic, că au poposit împreună timp de trei zile la Schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic şi arhimandrit Irodion Ionescu, renumit pentru viaţa sa în toate hotarele Olteniei şi dincolo de Carpaţi. Apoi, pornind pe poteci de munte spre Râmnicu-Vâlcea, au poposit puţin într-o poiană. Şi, plecând însoţitorii săi înainte, Sfântul Calinic stătea jos şi plângea. 
- De ce plângi, Preasfinţite? 1-a întrebat ucenicul. Te doare stomacul? 
- Nu, fiul meu, a răspuns el. Dar nu credeam să mai trăiesc, să văd alt stareţ schimbându-se în Cernica. Nicandru, stareţul Cernicăi, a murit!... 
Deci, ucenicul însemnând ziua şi ceasul acela, a plecat după două săptămâni la Mănăstirea Cernica şi s-a încredinţat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua şi ceasul în care a plâns Sfântul Calinic.

45.              Odată, pe când Sfântul Calinic slujea Sfânta Liturghie în paraclisul Episcopiei Râmnicului cu mai mulţi slujitori, a fost adusă la biserică o femeie legată în lanţuri, cumplit chinuită de un duh necurat. La sfârşitul slujbei, protoiereul oraşului a rugat pe bunul păstor de suflete să-i citească o rugăciune de vindecare. Arhimandritul Anastasie i-a pregătit molitfelnicul. După citirea rugăciunii, Sfântul Calinic a binecuvântat pe femeia bolnavă de trei ori în numele Preasfintei Treimi şi a zis: 
- În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te! În clipa aceea, bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu. Deci, sculându-se sănătoasă de jos, săruta cu lacrimi sfintele icoane, mulţumind binefăcătorului ei. Apoi, intrând Sfântul Calinic în chilia sa, a început a plânge cu multe lacrimi. 
- De ce plângi, Preasfinţite? l-a întrebat ucenicul. - Nu am nimic, fiul meu, dar văd că pentru multele mele păcate mă pedepseşte Dumnezeu. Spuneţi la toţi că nu pentru mine păcătosul a făcut Dumnezeu această minune de a tămădui pe femeia bolnavă.

46.              Spunea acelaşi ucenic despre Sfântul Calinic: 
- Era atât de milostiv, încât, când nu avea ce să dea milostenie, îşi dădea hainele de pe Preasfinţia sa şi, plângând, se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani de unde voi şti, ca să aibă să dea la „fraţii lui Hristos", căci aşa numea fericitul pe săraci şi neputincioşi.

47.              Odată, pe când Sfântul Calinic ieşea de la slujbă, la o biserică din Craiova, epitropul i-a dat şase galbeni. Iar în ograda episcopiei, o femeie cerându-i milostenie, a scos acei galbeni şi i-a pus în mâinile ei. 
După trei zile, aceeaşi femeie a venit iar la uşa Sfântului Calinic să ceară milostenie. Deci, chemând pe părintele Anastasie, ucenicul său, i-a poruncit zicând: 
- Dă milostenie femeii de afară. 
- Preasfinţite, a răspuns el, această femeie a primit şase galbeni când ne-am întors de la biserică. 
Iar blândul păstor i-a zis cu asprime: 
- Dar cuvioşia ta, dacă ai mâncat ieri, astăzi nu mai mănânci? O fi fost şi ea datoare la cineva şi de aceea mai cere. Du-te şi dă-i milostenie! 
Din clipa aceea până la sfârşitul vieţii Sfântului Calinic, n-a mai îndrăznit ucenicul să-i facă vreo observaţie în privinţa milosteniilor.

48.              Spunea iarăşi ucenicul despre Sfântul Calinic: 
- Când hirotonea preoţi, nu numai că nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea şi pe alţii a le lua ceva. Iar când plecau preoţii pe la bisericile lor, îi chema înaintea sa şi îi povăţuia cum să se poarte în societate şi cu enoriaşii lor. Apoi le dădea bani de cheltuială pe drum, cărţi de preoţie şi alte cărţi de învăţătură.

49.              În timpul domniei lui Cuza Vodă - spunea ucenicul Sfântului Calinic - s-a întâmplat o tulburare în Seminarul Episcopiei de Râmnic şi Preasfinţia sa, cu darul şi cu blândeţea sa, a potolit acea tulburare. Aflând de aceasta, mitropolitul Nifon şi ministrul de Culte, Scarlat Creţulescu, au trimis de la Bucureşti un funcţionar în anchetă. 
- Nu mai este nevoie ca să faci dumneata cercetare - a zis Sfântul Calinic - pentru că eu, ca episcop, i-am liniştit şi mulţumit pe toţi. Să spui la cei care te-au trimis că sunt în neştiinţă de aceasta. 
Auzind de cuvintele Sfântului Calinic, ministrul s-a supărat şi, intrând în audienţă la domnitor, i-a spus: 
- Măria Ta, să iscăliţi decretul de suspendare a episcopului de Râmnic şi darea lui în judecată, iar dacă nu, să-mi primiţi demisia. 
- Demisia dumitale pot să o primesc, dar decretul contra episcopului de Râmnic niciodată nu-l voi semna, a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce înaltă a strigat: 
- Măi Scarlat, acela, episcopul Râmnicului, Calinic, este adevăratul şi sfântul călugăr al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea.

50.              Sfântul Calinic, având darul înaintevederii, într-una din zile a spus ucenicului său, Anastasie: 
- Să ştii, fiul meu, că la 1866, Cuza nu mai este domn al ţării şi au să se facă mari schimbări. Să mai ştii că la 1877 are să vină în ţară împăratul Rusiei cu familia şi cu oştirile sale şi are să treacă Dunărea, să se bată cu turcii, dar ruşii au să fie învinşi de turci. După aceea, ruşii au să cheme în ajutorul lor oştirea română şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, au să facă românii mari victorii, încât să-i laude şi să-i admire toate continentele lumii. După acest război sângeros, are să fie un război cu condeiul, adică cu diplomaţia. Şi după aceasta are să vină un război aşa de mare, cum nu a fost de când pământul, şi ferice de cei care vor scăpa după acest mare război.

51.              Adeseori mergând Sfântul Calinic în vizită canonică prin eparhie, i-a plăcut locul liniştit de la Schitul Frăsinei. De aceea a voit să facă aici mănăstire de chinovie ca la Cernica. Deci, numaidecât, în anul 1863 a pus de s-a zidit biserică frumoasă şi chilii pentru părinţi şi a aşezat reguli ca în Cernica, unde s-au adunat vreo câţiva călugări. Însă, pentru asprimea locului, n-au putut să se adune prea mulţi părinţi.

52.              După zidirea Mănăstirii Frăsinei, a voit Sfântul Calinic ca în acest lăcaş sihăstresc să nu intre niciodată parte femeiască. De aceea, înainte de retragerea sa din scaun, a fixat la un kilometru mai jos de Frăsinei o piatră pe care scrie următoarele: 
„Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Râmnicului Noului Severin. 
Acest lăcaş s-a clădit din temelie de noi, spre a fi chinovie de părinţi monahi. Şi fiindcă prin partea femeiască putea să se aducă vreun scandal monahilor vieţuitori acolea, de aceea, sub grea legătură s-au oprit ca de la acest loc să nu mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să fie asupra lor, precum: sărăcia, gubăvia şi tot felul de pedepse. Şi iarăşi, cele ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vie asupra lor tot fericitul bine. Amin. Calinic. Râmnic, 1867, ianuarie, 17".

53.              În vara aceluiaşi an, după înnoirea Mănăstirii Frăsinei, o copilă din satul Muereasca, care păştea vitele aproape de hotarul mănăstirii, alergând după vite, a trecut din greşeală mai sus de piatra cu legământul pus de Sfântul Calinic. În ceasul acela, copila s-a îmbolnăvit de epilepsie. 
La rugămintea părinţilor ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfântului Calinic, rugându-l s-o ierte şi să-i citească rugăciuni de vindecare. 
- Ce tristă întâmplare, a zis blândul episcop. Să mergem să ne rugăm pentru dânsa. 
Deci, a venit anume în satul Muereasca şi a intrat în casa bolnavei. Copila zăcea în pat în grea suferinţă. 
- Mă cunoşti? a întrebat-o Sfântul Calinic. Iar bolnava a făcut semn din cap că îl cunoaşte. Apoi, mângâind-o, i-a zis: 
- Ai să te faci sănătoasă; da, da, ai să te faci sănătoasă. Eu te-am iertat! Să ne rugăm lui Dumnezeu să te ierte şi El. Apoi şi-a pus omoforul peste bolnavă, i-a citit rugăciunea de iertare, a stropit-o cu agheasmă pe frunte şi i-a zis din nou: „Da, da, ai să te faci sănătoasă!" Şi a plecat. 
După o zi, copila s-a sculat sănătoasă din pat. Vestea acestei minuni s-a răspândit în toate părţile, căci toţi îl cinsteau pe marele episcop Calinic ca pe un adevărat sfânt şi făcător de minuni.

54.              Spunea arhimandritul Anastasie şi despre altă minune: 
- Fiul meşterului Costache, care zidise Catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea şi Mănăstirea Frăsinei, s-a îmbolnăvit de epilepsie. Boala îl chinuia tot mai cumplit. Bătrânul meşter a alergat la Sfântul Calinic, cerându-i cu lacrimi rugăciuni de vindecare pentru fiul său. 
- Du-te acasă, meştere Costache, i-a zis Preasfinţitul, şi te roagă Maicii Domnului. 
Cum a intrat în casă, tatăl şi-a găsit feciorul sănătos, rugându-se în faţa icoanei Maicii Domnului. 
- Rugaţi-vă şi voi Maicii Domnului, a zis copilul. Nu vedeţi cum se roagă Preasfinţitul Episcop? De acum înainte nu mă mai îmbolnăvesc! 
În acelaşi ceas a venit şi părintele Anastasie cu moaştele Sf. Mercurie, să se sărute copilul, după porunca Preasfinţitului Calinic.

55.              Spunea iarăşi ucenicul său că, din anul 1820 şi până când s-a mutat din viaţa aceasta, peşte n-a mâncat, fără numai verdeţuri, şi acelea fără untdelemn, o dată pe zi. Iar unt, ouă, brânză şi lapte numai sâmbăta gusta câte puţin, ca să biruiască mândria.

56.              Acelaşi arhimandrit spunea că din anul 1850, când a fost ales episcop, şi până în anul 1868, când a decedat, nu şi-a schimbat întru nimic paza datoriilor sale monahale, ci mai mult se nevoia întru toate faptele cele bune. Chiar şi hainele ce le purta ca episcop nu erau mai luxoase ca cele pe care le purta când era stareţ în Mănăstirea Cernica.

57.              Pe când era episcop de Râmnic, Sfântul Calinic toată ziua şedea cu cartea în mână şi citea. Pentru ca să nu-l cuprindă somnul sau să-şi risipească mintea de la lucrarea ei, obişnuia să pună pe carte o greutate metalică rotundă, iar jos, în dreptul cărţii, un lighean de tablă gol. Îndată ce Sfântul Calinic se îngreuia de somn şi îşi pierdea echilibrul, greutatea metalică cădea în lighean şi îl deştepta din nou la rugăciune şi la citit. Astfel, cuviosul era permanent stăpân pe voinţa şi pe trupul său.

58.              Se mai spunea despre dânsul un fapt vrednic de ştiut. Întrucât nu mânca niciodată carne, după rânduiala vieţii monahale, dăduse poruncă părinţilor de la episcopie să nu mănânce nici ei carne. într-o zi, stând în cerdacul casei episcopale, i-a venit de departe un miros de carne friptă. Atunci a pornit încet după miros şi a ajuns la chilia unui călugăr. După ce a bătut la uşă, a intrat înăuntru. Călugărul tocmai frigea o bucată de carne. Deci, mâniindu-se Preasfinţitul de aceasta, a început să-l mustre cu asprime, zicând: 
- Hoitarule! Nu te-ai mai săturat de hoit? Nu vezi că faci mâncare viermilor şi putoare? 
Într-adevăr, Sfântul Calinic ţinea ca ucenicii săi să fie călugări şi cu fapta, nu numai cu cuvântul.

59.              După şaptesprezece ani de rodnică păstorie a turmei lui Hristos, adică la 24 mai, 1867, Sfântul Ierarh Calinic s-a retras din nou la metania sa, Mănăstirea Cernica, unde dorea să-şi dea obştescul sfârşit. A doua zi, de Înălţarea Domnului, a venit la biserică, a stat la liturghie şi la urmă a dat anaforă părinţilor, sărutându-i toţi mâna. Pe urmă a mers în chilia sa, cea mai dinainte gătită pentru sine, şi de aici n-a mai ieşit până la sfârşitul său, fiindcă slăbise cu totul de bătrâneţe şi de mult post.

60.              Spunea mitropolitul Nifon către Anastasie, ucenicul Sfântului Calinic: 
- Ştiu că voi, fraţii Baldovini, aţi servit cu frică de Dumnezeu pe episcopul vostru. Te rog, când vei vedea că este greu bolnav, să mă vesteşti şi pe mine ca să mă mărturisesc lui, căci am multe cuvinte care trebuie să i le arăt cât este în această viaţă şi să-mi cer iertăciune. După ce mitropolitul a intrat la Sfântul Calinic şi s-a mărturisit lui, a ieşit de la el aşa de vesel şi luminat la chip, cum nu mai fusese în toată viaţa lui.

61.              Plecând mitropolitul Nifon, a zis Sfântul Calinic, care zăcea în pat, către iubitul său ucenic, Anastasie: 
- Fiul meu, Nifon mi-a spus totul şi cred că este speranţă de mântuirea lui. Să ştii că la şapte ani când mă va dezgropa pe mine, va intra mitropolitul în mormânt. 
Această prevestire s-a împlinit întocmai.

62.              În Joia cea Mare, anul 1868, spre sfârşitul lunii martie, Sfântul Calinic a chemat la chilia sa şapte preoţi de au slujit Sfântul Maslu. După otpust, le-a zis Preasfinţitul: 
- Părinţilor, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, că poate zilele acestea ne vom despărţi!

63.              La rugămintea Sfântului Calinic, în fiecare seară venea în chilia sa ucenicul său iubit, Cuviosul Anastasie, şi îi citea toată pravila, căci acum slăbise şi nu mai putea să şi-o facă singur. După terminarea rugăciunii stătea mult de vorbă cu părintele Anastasie şi cu ceilalţi părinţi apropiaţi, dându-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet.

64.              Spunea părintele Anastasie că într-una din aceste seri de rugăciune şi priveghere, i-a zis Sfântul Calinic:- Adu-ţi aminte ceea ce ţi-am spus în anul 1852 la Craiova, şi de atunci până acum, că voi, fraţii Baldovini, Anastasie şi Orest, aveţi să-mi închideţi ochii şi să mă duceţi la groapă. Aşa că acum mai am 14 zile şi mă duc din această lume. Ai grijă să mă îmbraci la moarte cu veşmintele ce ţi-am spus că sunt trimise de călugăriţa Brâncoveanca din Moldova (este vorba de Safta Brâncoveanu din Mănăstirea Văratec, care a donat Sfântului Calinic un rând de veşminte în anul 1852).

65.              Spunea iarăşi părintele Anastasie că, într-o seară, „Preasfinţia Sa, întinzând cu mine vorba despre mai multe învăţături şi eu, ştiind că darul Sfântului Duh este cu desăvârşire în el, i-am zis: 
- Preasfinţite Stăpâne, ştii că mult-puţin, cât te-am servit, te-am servit cu credinţă şi dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva decât să te rogi lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele mele pe această lume. 
Atunci Preasfinţia Sa a început să plângă amarnic, încât m-a făcut şi pe mine păcătosul să plâng. După ce s-a liniştit, a început a-mi zice: 
- Fătul meu, eu v-am primit în Mănăstirea Cernica, eu v-am călugărit şi v-am luat din mănăstire şi aţi urmat mie. Ştiu că nu v-aţi păzit datoriile şi făgăduinţele călugăriei, însă să vă siliţi a le păzi de aici înainte şi vă făgăduiesc că, dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, am să mă rog pentru voi şi pentru toţi ai mei".

66.              Dorind Sfântul Calinic să asculte ultima liturghie pe pământ şi să se bucure de praznicul Învierii lui Hristos, în ziua de Paşti a slujit un preot Sfânta Liturghie în paraclisul chiliei unde şedea şi s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era în ziua de 7 aprilie, 1868.

67.              În Joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevestite de Sfântul Calinic. Cu câteva zile mai înainte a venit la el stareţul mânăstirii, arhimandritul Ştefan, „pe care îl iubea foarte mult şi i-a dat testamentul pentru înmormântare scris cu câtăva vreme înainte. Apoi l-a mai învăţat şi ceva lucruri duhovniceşti, vorbind amândoi multe ceasuri".

68.              În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfântul Calinic şi i-a citit Utrenia. După otpust au stat amândoi de vorbă, vorbind pentru mântuire şi alte lucruri folositoare. Când se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa. 
La orele 5 dimineaţa, Sfântul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano ca să-l îmbrace în cămaşă şi haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe faţă, s-a pieptănat şi a binecuvântat pe toţi câţi erau în casă. Spunea ucenicilor că „au venit nişte oameni mari în casă şi vor să-l ia cu dânşii". 
Cum stătea aşa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ţinând crucea în mână, s-a închinat ei, a sărutat-o şi a zis: 
- Sfântă Cruce, ajută-mi! Iar către ucenici a zis: Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume! Şi, rezemându-şi capul pe pieptul lui Gherman, a răsuflat adânc şi şi-a dat duhul în Mâinile Domnului.

69.              La înmormântarea Sfântului Calinic, de sâmbătă, 13 aprilie, a venit mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai mulţi egumeni şi zeci de mii de credincioşi, „încât nu mai încăpeau în amândouă ostroavele". Cu toţii se sileau să-i sărute mâinile. Trupul său era îmbrăcat în veşminte arhiereşti, aşa cum poruncise el, şi era aşezat pe scaun, cu cârja şi Evanghelia pe braţ. 
Slujba prohodului s-a făcut în biserica cea mare din ostrovul Sfântului Nicolae. Apoi, patru preoţi l-au purtat pe braţe, împreună cu arhiereii şi zeci de preoţi şi diaconi, şi l-au înmormântat aşezat pe scaun, în partea de nord a pridvorului bisericii Sfântul Gheorghe, ctitorită de el.

70.              După înmormântarea Sfântului Ierarh Calinic, „a venit comisia de la guvern ca să cerceteze pentru stare - avere personală - şi a aflat bani o rila şi o jumătate de napoleon şi multe adeverinţe întărite cu iscălituri, de pe la toate locurile pe unde dăduse milostenie, atât de aici, din România, cât şi din Orient, Ierusalim, Sfetagora (Sfântul Munte) şi alte locuri de prin Turcia, care hârtii s-au luat de minister".

71.              Despre marele episcop Sfântul Calinic spunea ucenicul său, cuviosul Anastasie Baldovin, aceste cuvinte: 
- Acest sfânt episcop şi arhiereu al Bisericii noastre Ortodoxe a săvârşit multe fapte mari şi folositoare pentru această ţară şi Biserica Română.

72.              Spunea iarăşi despre el că în timpul cât a trăit în viaţă a făcut şapte biserici mari şi trei paraclise şi a crescut mii de fii duhovniceşti.

73.              Ultimele cuvinte ale ucenicului său formează o solemnă mărturisire către credincioşi: 
- Declar pe conştiinţă, ca arhimandrit şi duhovnic ce sunt eu păcătosul şi în numele adevărului adevărat, că acest Sfânt Episcop Calinic, cum a ieşit din pântecele maicii sale, tot aşa a intrat în pântecele pământului.

74.              Plângerea smeritului Calinic Ieromonah, stareţul Cernicăi. 

Ştiu începutul meu că are sfârşit, 
Şi eu vieţuiesc ca un fără de sfârşit, 
Având mintea înaltă cugetătoare, 
Şi viaţa-mi merge spre scurtare, 
Ziua, noaptea, cugetând cele deşarte 
Şi eu m-am apropiat de moarte. 
Cu cât văd că se apropie moartea de mine, 
Cu atât mă silesc a o scoate din pomenire, 
Că dacă nu este cu putinţă a scăpa de moarte cu lucrul, 
Eu mă silesc a scăpa de ea cu gândul. 
Oh şi vai, cum m-am împietrit! 
În fieşte care zi petrecând fraţi la mormânt 
Şi cu nimic nu m-am umilit, 
Nici cu inima suspinând, 
Să plec ochii la pământ, 
Să mă uit în mormânt, 
Să văd podoaba mea strălucind în oase înşirate, 
Pline de putoare şi de viermi mâncate! 
Ah, cum strigă mormântul către mine, 
Zicând: aicea vei să te sălăşluieşti şi tu mâine. 
Abate-te spre mine măcar astăzi, 
Scoţăndu-ţi mintea din lume, 
Ca nu fără de veste să dea moartea peste tine, 
Că pe lume câţi o au iubit 
Goi i-au trimis în mormânt, 
Râzând şi batjocorind pe cele ce aicea le-au agonisit, 
Iar nu în Dumnezeu s-au îmbogăţit, 
Ci veşnică muncă o au moştenit 
În tartarul cel nesfârşit. 
Vai, vai de a mea ticăloşire, 
Cum nu-mi viu întru simţire, 
Să plâng cu necontenire, 
Veşnica mea osândire. 
Vino, ticăloase suflete al meu, 
Să cădem cu plângere la Dumnezeu, 
Rugându-ne şi Prea Curatei Fecioare 
A mele bune chezăşuitoare, 
Ca să facă milostiv pe Fiul său, 
Iisus Hristos Dumnezeu, 
Ca să mă izbăvească de focul cel nesfârşit, 
Că cunoscând am greşit. 
Sfinţilor toţi, rugaţi-vă pentru mine, 
Că singur m-am lipsit de-al vostru bine, 
Măcar de acum înainte să petrec cu pocăinţă. 
Şi să mă săvârşesc în credinţă, 
Ca să câştig vrednica odihnă. Amin.

CALINIC, stareţul Cernicăi, 1822, August 1.

CUVÂNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ

al Sfântului Ierarh Calinic,

rostit către tot soborul Mănăstirii Cernica, în septembrie, 1850, când a plecat ca episcop la Râmnicu-Vâlcea

Fraţilor şi Părinţilor,

Dumnezeu aşa binevoieşte ca astăzi să ne despărţim trupeşte unii de alţii, dar cu duhul cred că vom fi împreună până la sfârşitul acestei vremelnice vieţi, că eu aşa m-am rugat lui Dumnezeu, ca, unde mi s-au topit tinereţile, acolo să mi se şi sfârşească şi această viaţă, şi cred că se va adeveri. Că nici un lucru nu este mai dulce decât creşterea în căminul părintesc, după cum adesea se întâmplă la noi călugării, iar mai vârtos înţeleg cuvântul meu cei ce au gustat din acest pahar.

Căci, călugărul, oriunde va merge şi oricât bine va găsi, tot nu este ca unde şi-a pus metania; fiindcă inima lui nu este în pace. Aşa şi eu, ca un călugăr ce sunt, am petrecut aici între aceste ostroave 43 de ani. Gândiţi-vă cu ce mâhnire le las acum şi ce jale mă cuprinde, care singuri o vedeţi pe faţa mea că, pentru lacrimile ce m-au cuprins, nu pot să vă spun tot ce am în inimă, fără numai aceste puţine învăţături şi vă rog să le păziţi, ca de la un duhovnicesc părinte al vostru şi ascultaţi, iubiţilor, cu luare-aminte.

Fraţilor şi Părinţilor,

Domnul nostru Iisus Hristos a zis către iudei: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema la toate limbile, iar voi o aţi făcut peşteră de tâlhari (Matei 21, 12). Ca să nu pătimim sau să auzim şi noi una ca aceasta, iubiţii mei fraţi şi fii, trebuie dar să avem mare grijă când intrăm în sfânta biserică sau în sfântul altar, că acolo este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos de faţă în Sfintele Taine.

Nu este nimenea iertat, fără de mare trebuinţă a intra în sfântul altar. Iar când suntem siliţi, să intrăm cu mare sfială şi frică, după cum zice Proorocul David: Slujiţi Domnului cu frică... (Ps. 2, 9), şi să intrăm cu învăţătură, ca nu din neştiinţă să greşim şi să mâniem pe Domnul şi să pierim din calea cea dreaptă. De aceasta noi cu mare evlavie să cinstim cele sfinte. Când este trebuinţă să intrăm, să facem 3 închinăciuni înaintea uşii şi intrând să descoperim capul. Apoi să facem alte 3 închinăciuni înăuntru. Cei hirotonisiţi sărută sfânta masă, iar monahii nu se ating de dânsa. Şi câtă vreme vom fi în sfântul altar, să stăm cu mare frică şi evlavie, ca înaintea lui Hristos. Şi fiind vremea pomenitului la Proscomidie, tot cu capul gol să pomenim, după cum zice Pavel Apostolul că bărbatul rugându-se sau proorocind cu capul acoperit, ruşinează pe capul său, Hristos. Iar fiind cineva bolnav sau frig tare, poate a-şi acoperi capul, că Dumnezeu cunoscător de inimi este, ştie gândul nostru pentru care şi ne va da plată. Aşa suntem datori a urma.

Iar în vremea Sfintei Liturghii nu este slobod nimănui a intra în Sfântul Altar, numai preoţii, diaconii şi paraclisierii cei slujitori şi aceştia cu evlavie şi cu linişte să umble. Iar ceilalţi toţi suntem datori a sta în sfânta biserică cu mare evlavie şi frică, nici făcând vreo neorânduială sau vorbind, sau cu ochii uitându-ne în vreo parte sau în alta, nici să ieşim până la sfârşitul slujbei, ca să nu cădem în blestemul Sfintelor Soboare ale Sfinţilor Părinţi, care afurisesc pe cei ce fug mai înainte de otpust. Iar având ascultare sau neputinţă, să meargă la preot, să-i sărute mâna, să ia anafura şi aşa să iasă. Însă să se cerce fiecare pe sine, să nu cumva să fie ispită diavolească, sau lenevie, sau nebăgare de seamă, ca să nu cadă în blestemul cel proorocesc, că zice: Blestemat tot cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu lenevire sau nebăgare de seamă.

Aşa, fraţilor, să petrecem în casa lui Dumnezeu, că este casă de rugăciune, iar nu cort de comedii. Să cinstim cele sfinte ca şi noi să fim cinstiţi de Dumnezeu, iar nu să-L mâniem ca fiii lui Aaron şi să pierim. Acestea vă sfătuiesc şi vă învăţ, iubiţilor, ca toţi să ne mântuim, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Că deşi vom fi departe cu trupurile, dar cu duhul vom fi nedespărţiţi, rugându-ne şi ajutându-ne unii cu alţii, după cuvân- tul ce zice: că frate cu frate ajutorându-se, se vor face ca o cetate nebiruită.

Aşa şi voi, fiilor, când vă veţi face rugăciunile cele orânduite de duhovnic, să vă aduceţi aminte şi de mine, părintele vostru, care multă grijă am purtat pentru fiecare din voi, din ziua în care v-am primit în mănăstire. Că v-am iconomisit pe fiecare după putinţa voastră şi am îngrijit de voi până astăzi. Şi acum vă dau în mâna Sfântului Ierarh Nicolae, mângâietorul neputinţelor mele, ca să îngrijească de mântuirea voastră. Şi după dânsul vă încredinţez în îngrijirea cuviosului şi al meu iubitor chir Nicandru, pe care din mica copilărie l-am primit în mănăstire şi este sporit şi vrednic de a povăţui suflete la mântuire.

Apoi, întorcându-se către cuviosul stareţ, părintele Nicandru, a început cu dulci şi jalnice cuvinte a-i zice aşa:

Iubite fiule Nicandru,

Dumnezeu aşa binevoeşte, ca să te las în locul meu să păstoreşti această turmuliţă, ce de 32 de ani prin multe osteneli o am îngrijit şi multe necazuri şi trude am tras pentru locuşorul acesta, numai şi numai să-l văd împodobit cu adunare de ucenici ai lui Hristos. Şi iată, fiule, ţi-i încredinţez astăzi, la număr 354 afară de fraţi, şi te rog să porţi grijă de mântuirea tuturor, ca să iei şi cuvioşia ta plată de păstor adevărat.

Şi acum, cu darul lui Dumnezeu, să ne mântuim toţi şi peste puţin iarăşi ne vom vedea.

Apoi, aşezându-se în strană cu ochii plini de lacrimi, i-au sărutat mâna toţi părinţii, plângând după dânsul; iar cântăreţii cântau cântări de despărţire. Şi după otpust au ieşit toţi din biserică în sunetul clopotelor, care făcea pe tot muritorul să scoată lacrimi chiar din inimă de piatră.

Şi petrecându-i până la un loc, şi-a luat ziua bună şi s-a urcat în căruţă şi a plecat, luând cu sine vreo câţiva din părinţi, ca să-i fie de slujbă în eparhie.

  

EPISTOLA

Sfântului Ierarh Calinic de la Râmnicul Vâlcei adresat soborului Mănăstirii Cernica

Fraţilor şi Părinţilor,

Vin cu duhul cercetându-vă, că măcar că m-am depărtat de voi cu trupul, dar cu duhul sunt împreună cu voi. Pentru că vă doresc sporirea cea sufletească şi buna petrecere, ca să sporiţi în cele duhovniceşti fapte: în dragoste, unire, ascultare şi întru supunerea către mai marele vostru şi către toţi cei în Hristos fraţi, cum ne-am făgăduit înaintea Sfântului Jertfelnic, la primirea sfântului chip al călugăriei cu umilinţă.

În locul lui Hristos, vă rog, fraţilor, umblaţi cu bună rânduială între cei de afară, ca văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru cel ceresc, iar nu să se defaime numele lui Dumnezeu prin voi.

• Iată cum veţi putea păzi cinstea lui Dumnezeu şi a voastră, prin paza poruncilor şi a făgăduinţelor călugăreşti:

1.  - a păzi mai întâi pravila bisericească cu mare luare-aminte şi umilinţă, iar nu cu împrăştieri de gânduri şi cu vorbe deşarte. Că dacă Domnul zicea că pentru tot cuvântul deşert vom da seama în ziua Judecăţii, cu cât mai vârtos cei ce vorbesc în vremea sfintei slujbe?

2.  - a păzi masa de obşte;

3.  - a vă păzi de adunări la mâncări, la băuturi, la vorbe deşarte. Căci acestea duc la mare pierzanie pe călugări;

4.  - a nu ieşi din mănăstire fără binecuvântare;

5.  - a nu merge în capitală sau prin sate, netrimis de ascultare sau pentru vreo mare nevoie a sa. Călugărul care se zăboveşte afară din chilie, fără a fi de ascultare, se împute ca peştele scos din apă;

6.  - a nu avea prieteşuguri osebite;

7.  - a nu avea pungă osebită, ca Iuda.

Vă rog, păziţi-vă şi de cele trei arme ale diavolului, adică acestea: lenevirea, uitarea şi necredinţa, prin care satana robeşte lumea în pierzare.

Aşa vă rog, fraţilor, păziţi poruncile lui Dumnezeu ca şi El să vă păzească pe voi. Vă rog, rugaţi-vă lui Dumnezeu şi pentru mine ca să-mi ierte toate păcatele şi să mă păzească de văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi, să mă întărească în lupta care mi-a pus-o înainte şi ca să am bun sfârşit creştinesc.

Iar pentru că vă veţi osteni întru rugăciune, atât pentru voi, cât şi pentru cei împreună cu mine, fraţii voştri cei duhovniceşti, şi ei din osteneala lor vor trimite vouă ajutor trupului, ca să nu slăbiţi întru rugăciune şi să nu-i aveţi despărţiţi de această sfântă adunare; că şi noi încă nu vă uităm în sfintele rugăciuni. Iar dacă vreunii din voi nu voiesc a ne pomeni, fie-le lor asemenea, însă nu cred că se va afla vreun necredincios ca să uite dragostea noastră cu care v-am iubit şi vă iubim.

De veţi petrece întru poruncile lui Iisus Hristos şi El va fi cu voi împreună. Că El a zis: cel ce Mă iubeşte pe Mine, poruncile Mele le păzeşte, şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui (Ioan 14, 21).

Aşa vă rog, iubiţii mei fraţi şi fii, păziţi rânduielile care v-am aşezat, după Canoanele Sfinţilor Părinţi, pe care şi eu le-am păzit, după cum m-aţi văzut, fiind între voi.

Iar eu sunt al cuvioşiei voastre către Dumnezeu smerit rugător şi de tot binele voitor. Spuneţi tuturor celor ce ne iubesc închinăciunile cu mâna mea13.

(CALINIC) Râmnic, 1851, Aprilie 11

  

  

DIATA Prea Fericitului Episcop Calinic

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Eu smerit arhiereu Calinic, Episcopul Râmnicului Noului Severin, auzind glasul Domnului ce zice în Sfânta Evanghelie: Fiţi gata că în ceasul în care nu gândiţi, Fiul Omului va veni. Seara, sau la miezul nopţii, sau la căutatul cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără de veste să vă afle dormind (Luca 12, 40), acest glas al lui Dumnezeu auzind şi temându-mă, fiind cu totul cuprins de neputinţe şi bătrâneţe şi din zi în zi slăbind cu trupul, aşteptând în toată vremea acel ceas zis de Domnul, ceasul morţii, după putere înainte găsindu-mă spre ieşirea dintru această vremelnică viaţă, am gândit să scriu această duhovnicească a mea înştiinţare şi diată, ca să fac cunoscut fiecăruia ce ar voi, după sfârşitul meu, să cerce averile chiliei mele. Ca adică să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce au slujit mie pentru Dumnezeu, ca să afle bogăţia mea sau comoara pe care din tinereţe o am adunat.

Pentru că de când am îmbrăcat sfântul şi îngerescul monahicesc cin în Sfânta Monastire Cernica, la anul al nouăsprezecelea al vieţii mele - 1808, noiembrie, 12 - şi m-am făgăduit la Dumnezeu ca să am vieţuirea cea de bunăvoie, dintru acea vreme până la apropiere de mormânt, n-am câştigat averi sau mişelii, numai sfinte cărţi. N-am adunat aur şi argint; n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului.

Că necâştigarea cea călugărească cu duhul şi cu lucrul după putinţă m-am sârguit a păzi, neîngrijind de sinemi, ci puindu-mi toată nădejdea spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care niciodată nu m-a lăsat. Iar darurile cele ce le primeam de la făcătorii mei de bine şi veniturile cele de la dregătorii, pe acelea le-am cheltuit la ale mele nevoi şi ale monastirei trebuinţe, cât am fost arhimandrit.

Aşijderea şi arhiereu fiind, n-am adunat veniturile; ci le-am cheltuit la trebuinţele mele şi nevoile celor lipsiţi fraţi în Hristos şi unde Dumnezeu mi-au poruncit şi la înnoirea Episcopiei, fiind cu totul în dărăpănare.

Drept aceea, nimenea să nu se ostenească după moartea mea cercând sau iscodind orice fel de adunare a chiliei mele, că eu nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva. Ci cu sărăcia cea călugărească, mai mult la sfârşit, ca să se arate că lui Dumnezeu cred. Că mai primit îi va fi lui Dumnezeu de nu va rămânea după moartea mea nici un ban, decât de s-ar împărţi cea mai multă strânsoare după mine. Şi dacă n-ar voi nimeni ca pe mine cel atât de sărac să mă dea obişnuitei îngropări, apoi mă rog acelora care îşi aduc aminte de moartea lor, să-mi târască păcătosul meu trup la oricare biserică săracă şi acolo lângă trupuri să-l îngroape. Iar dacă voirea stăpânitorilor ar porunci ca să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, fiind în eparhie, să mă îngroape în Episcopie, lângă biserica cea din nou făcută. Iar fiindu-mi săvârşirea afară de eparhie, să mă îngroape în Sfânta Monastire Cernica, lângă biserica cea nouă de noi zidită, unde ne-am călugărit şi mult ne-am ostenit din tinereţe la bătrâneţe.

Deci, dacă cel ce va voi ca fără de bani să-mi pomenească păcătosul meu suflet la rugăciunile sale, pentru Dumnezeu, unul ca acela şi singur să fie pomenit întru Împărăţia cerului. Iar cel ce va avea trebuinţă de plată pentru pomenire, mă rog să nu mă pomenească pe mine, cel atâta de sărac, cel ce nimic nu mi-am lăsat de pomenire. Iar milostivul Dumnezeu să fie milostiv tuturor şi mie păcătosul, în veci. Amin.

Aceasta este diata şi duhovnicească a mea scrisoare, aceasta este înştiinţarea de averea mea. Iar necrezând cineva aceasta şi ar începe cu iscodire a cerca după mine aur şi argint, măcar şi mult de s-ar osteni, nimic nu va afla. Iar milostivul Dumnezeu va judeca. Amin.

Anul 1860, s-a scris de noi smeritul Arhiereu CALINIC, Episcopul Râmnicului, Noul Severin

Sf. Sfintit Mc. Antipa, Episcopul Pergamului

Biserica Ortodoxa il cinsteste pe Sfantul Sfintit Mucenic Antipa in fiecare an pe 11 aprilie.

Antipa a trait pe vremea imparatului Domitian, in aceeasi perioada in care pe pe pamant Sfintii Apostoli propovaduiau cuvantul, miracolele, iubirea si Invierea Domnului.

Acestia il hironesc pe Antipa ca episcop al Pergamului Asiei, pe cand Evanghelistul Ioan este izgonit din Patmos, asa cum este descris si in epistola sa. Aici il intalnim pe Antipa ca fiind un preot credincios si mucenic.

Totusi, sfantul Antipa desi era foarte batran se ocupa de pastorirea si ocarmuirea credinciosilor cu o iubire nestavilita fata de Dumnezeu. Tocmai acest lucru i-a facut pe cei care se inchinau la idoli sa il captureze si sa il aduca inaintea guvernatorului provinciei.

Ajungand in fata guvernatorului, acesta din urma incerca sa ii explice lui Antipa faptul ca inchinatul la idoli era un lucru mult mai vechi decat credinta crestinilor. Ii ceru lui Antipa sa se lepede de crestinism si de Hristos si sa imbratiseze credinta pagana. Antipa il asculta pana cand guvernatorul termina tot ce avu de zis insa acesta refuza ferm, aducand-ui aminte istoria lui Cain.

Guvernatorul se manie si ordona ca mucenicul sa fie bagat in masiestria de arama facuta in chip de bou in care sfantul se ruga la bunul Dumnezeu, laudand puterea nemarginita a Creatorului si multumindu-i pentru ca i-a aratat calea cea dreapta. De asemenea, se ruga pentru cei care urmau sa ii faca pomenirea iar bunul si dreptul Dumnezeu nu il mai lasa pe Antipa sa sufere si il lua la El. Antipa a fost mai apoi ingropat la biserica din Pergam, iar in fiecare an se face amintirea acestuia in cinstita biserica.

ARTE 11 Aprilie

INVITAȚIE LA BALET 11 Aprilie

Sylvie Guillem: Cinderella: 

S. Prokofiev Romeo and Juliet op.64 (complete ballet in four acts): 

Сергей Прокофьев - Иван Грозный / Sergei Prokofiev - Ivan le Terrible (Ivan the Terrible) 2004: 

MUZICĂ 11 Aprilie

Serghei Prokofiev

Sergei Prokofiev - Symphony-Concerto op. 125 (Full): 

Sergei Prokofiev - Symphony No. 5, Op. 100: 

Sergei Prokofiev - Violin Sonata No 1 in F minor, op.80: 

Tony Victor, vocalist american (The Classics)

Tony Victor - There Was a Time: https://youtu.be/K7OeA-18rgo

Lee Sheridan, vocalist britanic (Brotherhood Of Men)

Brotherhood Of Man:

Teo Peter, basistul trupei „Compact"

Compact - In memoriam: 

Neville Staples, cântăreţ jamaican (Specials)

 The Specials: 

Mirela Voiculescu-Fugaru, cântăreață română

Habar n-ai tu-Mirela Voiculescu-Fugaru: 

Stuart Adamson, vocalist, compozitor şi chitarist britanic (Big Country)

Big Country 

Delroy Pearson, cântăreaţă britanică (Five Stars)

Five Star 

Dave (Prater), cântăreţ soul american (Sam & Dave)

Sam & Dave:

ÎNREGISTRĂRI NOI:

Top Cello Covers of Popular Songs 2018 - Best Instrumental Cello Covers 2018

The Very Best Of Romantic Piano Coffee - Morning Cafe Music - Coffee Instrumental Music

POEZIE 11 Aprilie

Antioh Cantemir

Biografie Antioh Cantemir

Poet şi diplomat rus de origine moldavă. Eminent reprezentant al culturii ruse şi europene din prima jumătate  a secolului al XVIII-lea, Antioh Cantemir s-a născut la 21 septembrie 1708 (1709) la Constantinopol, în familia domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir, şi a încetat din viaţă la 11 aprilie 1744 la Paris. Numele lui Antioh Cantemir, chiar în timpul vieţii, a devenit cunoscut nu numai în Rusia, dar şi în Europa.

 Antioh Cantemir, gravură din sec. al XIX-lea

    Poet, diplomat, adept ferm al ştiinţei şi filosofiei moderne, el atrage atenţia lui Voltaire şi Montesquieu, face cunoştinţă cu savanţi renumiţi din epocă ca P. Maupertuis, A.-C.Clairaut, L.V.Euler, H. Sloane, B. Fontenelle. Imediat după moartea poetului, opera sa este tradusă şi editată în limbile franceză şi germană, devenind obiectul discuţiilor şi confruntărilor literare în Franţa şi Germania de la mijlocul secolului al XVIII-lea. În Rusia, larg răspândite în copii manuscrise, satirele crează autorului o mare popularitate. Contemporanul său V.K.Trediakovski menţiona că Antioh Cantemir „... fără îndoială este cel mai mare şi cel mai iscusit poet rus”. Publicate pentru prima dată în limba rusă, în 1762, la aproape două decenii după moartea poetului, „Satirele şi alte poetice compuneri” au sporit şi mai mult interesul pentru personalitatea şi creaţia lui Antioh Cantemir. Satirele cantemiriene au fost înalt apreciate de scriitorii ruşi A.S. Puşkin, V.A. Jukovski, C.N. Batiuskov, K.F. Râleev, V.G. Belinski. Educaţia şi instrucţia lui Antioh Cantemir începe în casa părintească.

 1721, februarie 17. Scrisoarea fiilor lui Dimitrie Cantemir,
Matei, Constantin, Şerban şi Antioh, către Petru I. Cei patru feciori
îl roagă pe ţar să le trimită ca profesor pe Liberiu Coleti, pentru
a le preda limbile greacă, latină şi italiană 

    Primele studii le face sub îndrumarea tatălui şi a profesorilor particulari. Concomitent cu instruirea în casa părintească, viitorul poet frecventează Academia slavo-greco-latină din Moscova. Un moment important în formarea intelectuală a lui Antioh Cantemir l-au constituit studiile la Universitatea de pe lângă Academia de Ştiinţe din Petersburg.

 Ch.F.Gross. Foaia de titlu a manuscrisului "Îndreptar
de filosofie raţională şi logică", dedicat lui Antioh Cantemir, 1726

    Studiul filosofiei sub conducerea savantului german C.-F.Gross, cursurile de matematică ale lui F. C. Mayer şi ale fraţilor Daniel şi Nicolaus Bernoulli, cursul de fizică al lui G.-B. Bülfinger, de istorie al lui G. S. Bayer, îl familiarizează pe Antioh Cantemir cu cele mai noi descoperiri şi probleme ale ştiinţei şi filosofiei de la începutul secolului al XVIII-lea. În anul 1725, Antioh Cantemir traduce din limba latină, cu unele adăugiri şi precizări după originalul grec, cronica scriitorului bizantin din secolul al XII-lea Constantin Manasses „Sinopsis istoric”. La această traducere se alătură nemijlocit şi prima lucrare publicată a lui Antioh Cantemir „Simfonia la psaltire”, scrisă în anul 1726. Tot în această perioadă (1726-1730) Antioh Cantemir efectuează şi alte traduceri: „Traducerea din italiană în limba franceză a unei oarecare scrisori a unui italian, conţinând descrierea critică a Parisului şi a francezilor…”, „Tabelul lui Cébés” („Le tableau de Cébés”), „Istoria” lui Justin, satirele poeţilor antici latini Horaţiu şi Juvenal, transpune din limba franceză satirele clasicului acestui gen - Boileau  şi tratatul lui B. Fontenelle „Conversaţii despre pluralitatea lumilor”. La sfârşitul anului 1729, poetul compune Satira I-a. „Asupra hulitorilor învăţăturii. Către mintea sa”.

 Începutul "Satirei I-a". Manuscrisul primei redacţii.

    După aceasta, pe parcursul a doi ani, până la sfârşitul anului 1731, momentul plecării în străinătate, Antioh Cantemir va scrie următoarele patru satire, încercându-şi totodată pana şi în alte genuri ale poeziei, compune două cântece sau ode cu caracter filosofic, o odă solemnă dedicată împărătesei Anna Ioannovna, trei din cele şase fabule ale sale, zece epigrame, introducând pentru prima dată acest gen literar în cultura literară rusă. În 1730, Antioh Cantemir, ofiţer al regimentului de gardă Preobrajensk, participă activ la evenimentele legate de înscăunarea împărătesei Anna Ioannovna. În luna noiembrie 1731 Antioh Cantemir este numit reprezentant diplomatic (rezident) la Londra. Serviciul diplomatic al lui Antioh Cantemir a durat mai mult de 12 ani şi s-a întrerupt odată cu moartea sa. În Europa, la Londra, apoi la Paris, Antioh Cantemir, prin personalitatea, instruirea sa, prin cunoaşterea limbilor, maniera de a discuta, orizontul larg al intereselor, seriozitatea opiniilor şi fineţea manierelor a reuşit să se impună în cercurile diplomatice şi literare. Cercetătorii consideră activitatea diplomatică a lui Antioh Cantemir la Londra şi Paris ca fiind de importanţă general europeană. Graţie intervenţiilor inteligente ale acestuia s-au clarificat o serie de ambiguităţi în relaţiile dintre Franţa şi Austria, Rusia şi Turcia, Rusia şi Anglia. Plecarea în străinătate a însemnat pentru Antioh Cantemir o lungă întrerupere în activitatea literară. Timp de şase ani el nu mai scrie nici o satiră. Abia începând cu anul 1738 Antioh Cantemir revine la activitatea literară, compune satirele a VI-a, a VII-a, a VIII-a şi a IX-a, prelucrează şi înnoieşte textele satirelor scrise în Rusia, elaborează tratatul filosofic „Scrisori despre natură şi om”, traduce din Anacreon, Horaţiu, Epictet, transpune în rusă tratatul scriitorului italian Francesco Algarotti „Convorbiri despre lumină”, „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu, scrie un tratat de algebră, trei tomuri ale „Dicţionarului rus-francez” etc. În „Scrisoarea lui Hariton Makentin despre compunerea versurilor ruse”(1742) Antioh Cantemir expune teoria sa despre versificaţie. 

 Foaia de titlu a manuscrisului "Scrisoarea lui Hariton Makentin"

    Antioh Cantemir este iniţiatorul traducerii şi editării, la Londra şi Paris, în limbile engleză şi franceză, a „Istoriei creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman” a lui Dimitrie Cantemir. În scrierile sale, Antioh Cantemir ne prezintă tabloul Universului în spiritul filosofiei mecaniciste carteziene, împărtăşeşte un şir de teze ale fizicii lui Newton şi ale  sensualismului lui Locke. Tratatul filosofic „Scrisori despre natură şi om” al lui Antioh Cantemir a constituit o continuare firească a interesului pentru ideile ştiinţei şi filosofiei moderne. Prin creaţia şi prin critica literară Antioh Cantemir a întreprins primul pas pe calea elaborării teoriei clasicismului în Rusia. Această tendinţă s-a manifestat deosebit de clar în notele şi comentariile la satire şi traduceri, în tălmăcirea cuvintelor, numelor, expresiilor. Antioh Cantemir, împreună cu V. K. Trediakovski şi M.V. Lomonosov a pregătit terenul ideologic pentru apariţia şi consolidarea iluminismului rus în cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ideea valorii omului indiferent de apartenenţa sa de castă sau clasă şi critica nedreptăţilor şi cruzimii şerbiei, promovate de Antioh Cantemir în satirele sale, au reprezentat o sursă de formare a tradiţiei democratice în gândirea socială rusă din secolul al XVIII-lea.  Creaţia lui Antioh Cantemir şi întreaga sa activitate au contribuit la dezvoltarea în Rusia a culturii filosofice, la elaborarea terminologiei filosofice şi ştiinţifice. În opera lui Antioh Cantemir şi-a găsit reflectare atitudinea faţă de filosofie ca ştiinţă cu un strict sistem de noţiuni şi categorii. Prin mijlocirea lui Antioh Cantemir au fost stabilite relaţii între savanţii ruşi şi cei din străinătate, a fost organizat un schimb intens de literatură ştiinţifică între academiile de ştiinţe din Petersburg, Londra şi Paris. Relaţiile personale ale lui Antioh Cantemir cu scriitorii şi savanţii englezi şi francezi au contribuit la apropierea culturală dintre Rusia şi statele Europei Occidentale.

    Diplomat care a apărat interesele Rusiei în Europa în cel de-al doilea sfert al secolului al XVIII-lea, primul poet rus modern, Antioh Cantemir rămâne, în primul rând, un fenomen al culturii ruse din secolul respectiv, însă el aparţine şi culturii româneşti, după cum au remarcat de nenumărate ori scriitorii iluminişti din secolul al XIX-lea - Mihail Kogălniceanu, Сonstantin Negruzzi, Alexandru Donici. Interesul pentru personalitatea şi creaţia lui Antioh Cantemir apare în Moldova la începutul secolului al XIX-lea, în legătură cu primele ediţii în limba română a operelor lui Dimitrie şi Antioh Cantemir. Opera poetică a lui Antioh Cantemir în traducerea lui Alexandru Donici şi Сonstantin Negruzzi a avut o vădită influenţă asupra literaturii din Moldova secolului al XIX-lea, încetăţenind genul de satiră în poezia, proza şi dramaturgia din Moldova.

Cântecul 1

Lăsați a lumii-nțelepciune vană,
Atei neghiobi! Cârmiți caicul lesne,
Spre adevărul cel făr’ de prihană,
Destul ați rătăcit prin negre bezne!

Luați seama, voi, că Dumnezeu îndrumă
Făpturile de mâna-I frământate,
Și cerul ce străluce peste humă,
Și soarele, și stelele curate.

Făcu oglindă, soarelui, din lună,
Să zvârle-n beznă scăpărări albastre,
Și-apoi făcu văzduhului cunună,
Orânduind puzderia de astre,

Timp dându-le și mers pe-a lumii scară,
A îmbinat El părțile-n mahină,
Ca nici prisos având, și nici povară,
Spre-a nu cădea-ntre ele să se țină.

Poruncă-a dat văzduhului să soarbă
Pământul, ca pe-o minge-n sus să-l salte,
A-mpodobit dumbrăvile cu iarbă,
Vâlcelele și dealurile-nalte.

A prefăcut izvoare-n râuri repezi,
Hotărnicind nepotolita mare,
Din slab nisip făcând hotar de lespezi
Și vijelii din adieri ușoare.

Însuflețind tot soiul de-animale,
Aripi le dete unora să zboare,
Prin unde altele să-și taie cale
Și altele-n țărână, târâtoare.

Luând pământ în mâna Lui măiastră
Și trupul plăsmuindu-ne, fierbinte
Al vieții duh suflând asupra noastră,
Ne dete înțelegere și minte.

Și trăsnetul trimise să străbată,
Cu-nfricoșatu-I tunet negri nouri,
Pământ și ape,-n bezna spintecată
Rostogolind grozavele-i ecouri.

Umilii-i saltă, pe trufași îndoaie,
Ce dă aici, ia dincolo, pe culme
De munte aduce fum și vâlvătaie,
Cumplit cutremurând întreaga lume.

Oda III

Nu credeţi pre bărbatul cu faţa zâmbitoare,

Care pre cer vă jură al său prieteşug,

Fugiţi de-a lui cuvinte căci sunt otrăvitoare,

Şi vă menesc un jug.

Când inima năuntru i s-ar putea străbate,

Atunce s-ar cunoaşte ipocritismul său,

Deşi s-arată-n faţă având simţiri curate,

Dar sufletu-i e rău.

El nu se cârmuieşte decât de a sa voie,

Cu orice-ndatorire nu-i intri în favor.

Nu aşteptaţi la dânsul vrun sprijin la nevoie,

Sau vreun ajutor.

De va vedea la altul un lucru ca să-i placă

Înfierbântat de pizmă e-n stare a crăpa,

În vecinic neastâmpăr nu ştie cum să facă,

Să-l poată căpăta.

Când poate rău să facă prilejul el pândeşte,

Şi fără de pricină săracul asuprind,

În grea ticăloşie pre oameni îmbrânceşte,

Spre a-i vedea pierind.

Cucernici bătrâneţe, nici cinstea cuvioasă,

Nici sexul acela gingaş pre el nu mărginesc,

De-a limbii lui viclene iuţeală veninoasă,

Cu toţii pătimesc.

Acela numai care norocul îl păzeşte

De n-are cunoştinţa-i nu e ţinut de rău;

Dumnezeiescul nume acel om nu huleşte

Căci n-are Dumnezeu.

Cerescule părinte! Tu cârmuieşti zidire

Acea alcătuită cu însăşi mâna ta;

De a ipocriziei vicleană plăsmuire

Grăbeşte-a ne scăpa!

Repede dintre nouri săgeata acea iute

Ce este hotărâtă pentru nelegiuiţi,

Şi scapă omenirea de fiare neplăcute

De răii ipocriţi!

Virgil Mazilescu

Biografie Virgil Mazilescu

Nastere: 11 aprilie 1942, Corabia
Deces: 18 august 1984, la Bucuresti

S-a nascut la 11 aprilie 1942 in localitatea Corabia. A facut liceul la Bucuresti, de asemenea Facultatea de Limba si literatura Romana din cadrul Universitatii, absolvita in 1964.

Lucreaza un timp ca profesor in invatamantul secundar, apoi ca redactor la „Romania literara. Debuteaza in 1966 intr-un supliment al revistei „Ramuri, iar in volum in anul 1968, in colectia „Luceafarul. Colaboreaza la revistele „Cronica, „Luceafarul, „Tribuna. Este poet si traducator. Se stinge din viata prematur, in 18 august 1984, la Bucuresti.

Poet de o melancolie funciara, turnata intr-o poetica moderna a refuzului, Virgil Mazilescu dezvolta mai frecvent o greutate/imposibilitate de comunicare, ceea ce genereaza mai ales monologul. Este „o constiinta invinsa ce incearca a se justifica pe planul faptelor marunte (Gh. Grigurcu). Cititorul-receptor se afla in fata unor franturi de mesaje lingvistice ce-si gasesc punctul de plecare in sentimente adanci de singuratate, neputinta, desertaciune, amaraciune, sfasiere launtrica; o lipsa de elan care genereaza, dupa cum observa criticul literar Al. Cistelecan, „o tensionare a textului. Acelasi critic literar remarca: „lipsit de idealitate si elan, poemul are mereu o miscare de recul, de cadere in sine. Astfel, remarcabila in text devine capacitatea de sugestie, de deschidere: „confesiunea e doar provocata si repede abandonata, ca intr-un ceremonial blazat al renuntarii. Retorica poemului tine, in fond, de nemarturisire, iar elocinta poetului este cea a omisiunii. Spatiul de vibratie sugestiva a cuvantului este, in acest fel, dilatat la extrem, iar poemele, daca nu tind la un regim vizionar, realizeaza, in schimb, un lirism de atmosfera melancolica vaga, dar persistenta. Virgil Mazilescu este un spirit anamnetic al carui text poetic incearca sa inabuse, parca, deznadejdea, in fapt acutizando.

Acest cavalerist situat in avangarda poeziei tinere, care este Virgil Mazilescu, isi ascunde si isi exteriorizeaza de la inceput un obsedant semn heraldic, acela al mortii textuale si existentiale in acelasi timp: acest semn lasa o dara continua in text, infrigurandu-ne ca ceva premonitoriu, de care ne temem si de care vrem sa scapam prin tabuizare consensuala. E greu de admis, cu aceasta perspectiva, ca poetul s-ar fi lasat tentat de preumblarea labirintica; el nu se afla in cautarea a ceva (a mortii), caci aceasta nu este de cautat (nu este o simpla imagine retorica, cum se intampla la altii), ci se afla chiar in textul acesteia, vorbind la trecut despre sinele sau textualizat: Ne-am uitat cu subinteles unii la altii / am deschis repede cartea cum ai deschide / fereastra dinspre gradina in zorii zilei / castiguri si pierderi scria acolo negru pe alb. El refuza regiunea de odinioara, cu un iremediabil sentiment al abandonarii definitive in text, de aici abundenta marcilor prin care ni se comunica liminaritatea experientei traversate in lumina acelei ultime zile (ultim, cu toate formele flexionare, este marca diferentiatoare a subiectului textual, pragul univoc de situare in raport cu textul vietii): daca ai fi privit umina acelei ultime zile, faima si sangele se raspandeau pe vechile locuri // regiunea de odinioara isi recastiga faima si sangele si poetul intarzie, in lumina intunecata
coborand printre aburii pe care nu-i mai poate imprastia. Vechile locuri nu-l mai satisfac, nu-i mai apartin ca punct de referinta pentru discursul sau; stand viclean la panda pe urmele marilor ingeri cantareti de altadata nu-l mai intereseaza acele industrii dintre cuvinte, ceea ce fusese in timpul vietii mele (mai mult ca perfectul fusese este o marca de situare textuala). Fiind cuprins de oboseala asta rosie, in echilibru pe-o sarma-n singuratate, subiectul textual isi exorcizeaza intrarea in text la modul stanescian (este evidenta aici influenta lui Mazilescu asupra celui din urma Nichita!): tu pe o masa alba / tu pe un elesteu atlantic / hei tu pe jumatate din corpul vitelului / hei tu // si astfel cu cata duiosie mi-ai spune: macelar / regescule macelarule ochi sapator / vino.


Volume de versuri:

Versuri, Bucuresti, E.P.L., 1968;
Fragmente din regiunea de odinioara, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1970;
Va fi liniste, va fi seara, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1979,
colectia „Hyperion;
Guillaume,poetul si administratorul. Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1983;
Intoarcerea lui Immanuel, Bucuresti, Editura Albatros, 1991.

Poeziile speranta, mi-am uitat casa si numele, soarele striga si cade in frunze au aparut in volumul Versuri, Bucuresti, Editura Pentru Literatura, 1968.
dormi dragostea mea a aparut in volumul Fragmente din regiunea de odinioara, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1970.

REFERINTE

„Interesanta ni se pare experienta lirica a lui Virgil Mazi-lescu care dezvolta un filon suprarealist, in mare masura tributar lui ILarie Voronca. Nu e vorba numai de procedeele tipogiafice-su-perficiale si, de altfel, generalizate astazi, ci de intreaga atmosfera poetica a volumului sau intitulat simplu Versuri. Mai mult, nu numai suprarealismul, ci si deschiderea binevoitoare a sufletului spre diversitatea concreta a realului, privita cu un ochi ingenuu, de catre un poet care stie, in acelasi timp, sa afecteze ingenuitatea vo-ronciana. Poezia care incepe cu versul «nu incape indoiala, sintem fericiti ca trestiile» e concludenta in sensul acesta."
STEFAN AUGUSTIN DOINAS

Prozaice in expresia imediata, mai mult discontinui decit eliptice, versurile nu forteaza libertatea asociativa, remarcabil fiind un constant refuz al ingeniozitatii, efect al preocuparii de a numi riguros exact. () Aceasta extrema simplitate are insa o tensiune lirica neobisnuita : poemul exista dincolo de cuvinte, ca o realitate invizibila si cucerita greu, pas cu pas, intr-o suita de infringeri si biruinte, printr-un efort epuizant si eroic."
MIRCEA IORGULESCU

„De un scepticism atroce, poezia se compune refuzind, din aproape-n aproape, orice efuziune «lirica», dar pastrind, in secret, adinca necesitate a confesiunii. Alaturi de alti contemporani, el alege calea poeziei antiretorice, instituind, de fapt, un retorism mai firesc aducind la zi limbajul poetic general () Ferindu-se cu grija de marile teme, poezia aceasta nu scapa totdeauna de sub protectia tonului minor. in general, Virgil Mazilescu pare sa-si cistige poezia cu pretul unei sterilitati lucid acceptate."
GEORGE ALBOIU 

Mâncau la o masă lungă şi bogată

mâncau la o masă lungă şi bogată
aşa după cum este
obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi
pot să spun că m-au
întâmpinat cu un tulbure salut
cum să nu mă întâmpine cu un tulbure salut
mâncau
ce să facă
dar mai târziu m-au pierdut pe mare
ce să facă şi ei
visaseră trei zile şi patru nopţi
insule cu neveste frumoase
şi nevestele se ştie sunt ca sufletul
dar mai târziu m-au găsit în burta peştelui
despicau burţile peştilor pe rând căutându-mă
ce să facă şi ei
prietenii

Vei auzi din nou: fii inima mea

vei auzi din nou: fii inima mea
simplu: deschizi doar nişte canale
care din obişnuinţă nu mai duceau nicăieri
apoi îţi arzi hainele

o piele febril descheiată
încă om
mâine poimâine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frăţesc: şi mai mic uriaş inima şi
aşadar aşadar devii a doua mea inimă
apropie-te

la toate acestea ce vei răspunde? fără un cuvânt
vei părăsi la noapte oraşul
şi absenţa ta: o cicatrice pe un perete de aer
micşorându-se din ce în ce

Mi-am uitat casa și numele

Mi-am uitat casa si numele e obositor
sa-ti stii mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian usa de la intrare
se deschidea inauntru? si ciinele negru al vecinului
spuneti ca musca? si n-ar trebui sa umblu cind e ger
cu capul descoperit prin padurea de aluni? am uitat
am avut destula vreme sa uit din creier pina in degete

aici linga dunare ma inconjoara pasari de tot felul
vrabii giste salbatice specii rare de cocostirci
si iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier - poate sa vina iarna scitica
voi exista mai departe si voi calatori mai departe: ecou
a doi parinti onesti reverie de lebada
auziti: viata: stele scobind incet cimpia 

Ion Minulescu

Biografie Ion Minulescu

1881 In noaptea de 6 spre 7 ianuarie se naste Ion Minulescu, in Bucuresti, strada Covaci nr. 15. Viitorul poet va copilari la Slatina, de unde era originara mama sa, Alexandrina Ciuca, fiica a unui caval. Foarte tanara cand ramane vaduva, Alexandrina Ciuca se va recasatori, nu peste mult timp de la moartea sotului, cu Ion Constantinescu, capitan de cavalerie.

1887 Incepe cursul primar, la Pitesti.

1891 Incepe liceul in acelasi oras.

1897 Sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele productii poetice ale lui Ion Minulescu, inca elev la Pitesti, in revista "Povestea vorbei".

1898 Sub semnatura I. Minulescu-Nirvan, tanarul poet publica in "Foaia pentru toti".

1899 Dupa ce si-a incheiat studiile liceale, Ion Minulescu isi ia bacalaureatul.

1990 Poetul pleaca la Paris pentru a urma dreptul. Va renunta insa curand la studiile juridice, fascinat de viata boemei artistice pariziene. Acum ia Minulescu cunostinta de literatura simbolista, citind cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertand, Lautreamont, Verlaine, Rimbaud, Laforque etc.

1904 Se intoarce in tara. Il gasim printre scriitorii care frecventeaza cafeneaua Kubler (D. Anghel, St. O. Iosif, Ilarie Chendi, P. Cerna etc.).

1905 Publica versuri si fragmente de proza ("Din jurnalul unui pribeag") in revista "Viata noua" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai insemnate ale miscarii simboliste.

1906 Incepe sa publice parte dintre versurile ce vor compune "Romantele pentru mai tarziu", in revista "Viata literara si artistica" a lui Ilarie Chendi.

Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce in colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guerin, H. Bataille, H. de Regnier, publicate in "Samanatorul". Iarna 1906-1907 cei doi prieteni o petrec la Constanta, ecourile acestei sederi pe tarmurile Marii Negre regasindu-se in versurile lor, in minulescianele "Romante pentru mai tarziu" (1908) si in "Fantaziile lui D. Anghel" (1909).

1907 Il gasim pe Minulescu participand la "sambetele literare" organizate de "Convorbirile critice" ale lui Mihail Dragomirescu (din cercul "Convorbirilor critice" mai fac parte, in aceasta perioada, Liviu Rebreanu, Emil Garleanu, Mihail Sorbul, Dim. Nanu etc.).

O poezie a lui Minulescu publicata in "Convorbiri critice" ("In orasul cu trei sute de biserici") ii atrage atentia lui I. L. Caragiale care, de la Berlin, ii scrie lui Mihail Dragomirescu spre a-si arata pretuirea si spre a se interesa de tanarul poet.

1908 Sub directia lui Ion Minulescu apare la 20 martie "Revista celorlalti", de orientare simbolista. Dintre colaboratori fac parte Mihail Cruceanu, Eugeniu Stefanescu-Est, N. Davidescu, Eugeniu Sperantia. Articolul-program "Aprindeti tortele" reprezinta o reactie violenta, in numele artei inoitoare, impotriva traditionalismului. Revista isi inceteaza aparitia o data cu cel de-al trei-lea numar (10 aprilie 1908).

Apare primul volum de versuri al lui I. Minulescu, "Romante pentru mai tarziu", cu o coperta desenata de Iser, prieten de o viata al poetului. Apare volumul de povestiri de factura simbolista "Casa cu geamuri portocalii".

1909 Succesul de public (daca nu si de critica) al "Romantelor pentru mai tarziu" determina publicitatea celei de-a doua editii a volumului, la "Biblioteca romaneasca enciclopedica Socec".

1910 Cunoaste in redactia "Viitorului" (in cadrul careia lucreaza) pe Claudia Millian, viitoarea lui sotie.

1912 Ion Minulescu scoate a doua sa revista, "Insula", in jurul careia grupeaza colaboratori ca G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefanescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Saulescu, N. Davidescu. Revista isi inceteaza aparitia — simbolic? — tot dupa al trei-lea numar (5 aprilie 1912).

1913 Apare volumul de versuri "De vorba cu mine insumi" (coperta si ilustratii de Iser).

1914 La 11 aprilie se celebreaza casatoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 —1961), poeta simbolista, autoarea volumelor de versuri "Garoafe rosii" (1914), "Cantari pentru pasarea albastra" (1923), "Intregire" (1936), precum si a unor piese de teatru, printre care drama "Vreau sa traiesc" (1937).

Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiica, pe Mioara Minulescu, artista plastica inzestrata, care s-a consacrat cu devotament filiala pastrarii memoriei parintilor ei.

1916-1918 In timpul razboiului, sotii Minulescu se refugiaza la Iasi.

1920 Un nou volum de proza al lui Minulescu, "Masti de bronz si lampioane de portelan".

1921 Minulescu isi face debutul ca autor dramatic pe scena Nationalului, se reprezinta "Pleaca berzele" si comedia intr-un act "Lulu Popescu" (10 ianuarie).

1922 "Romantele pentru mai tarziu" se tiparesc in cea de-a treia editie, la  "Cultura nationala". Poetul este numit director General al Artelor in Ministerul Artelor si Cultelor. Va detine aceasta functie pana in 1940.

1924 Apare romanul "Rosu, galben si albastru", unul din marile succese literare ale vremii, dupa ce fusese in prealabil publicat in paginile "Vietii romanesti". Se reprezinta "Omul care trebuie sa moara", grotesca tragica in trei acte, publicata mai tarziu, in 1939, sub titlul "Ciracul lui Hegesias".

1926 Se joaca o piesa caracteristic minulesciana, "Manechinul sentimental".

1927 Dupa o lunga intrerupere, reapare cu un nou volum de versuri, "Spovedanii", publicat in colectia "Manuscriptum" (textele, in transcriptie autografa, sunt litografiate). Poemele din aceasta culegere, in tiraj limitat (1.500 exemplare), vor fi incluse, impreuna cu altele, in volumul din 1930, "Strofe pentru toata lumea". Se reprezinta piesa "Allegro ma non troppo".

1928 Minulescu publica romanul autobiografic "Corigent la limba romana". O noua piesa, reia in maniera fantezista motivul lui Don Juan, "Amantul anonim". I se acorda Premiul national de poezie.

1930 Apare volumul "Strofe pentru toata lumea". Tot in acest an, apare culegerea de nuvele fantastice "Cetiti-le noaptea".

1931 Un roman cu intentii satirice, "Barbierul regelui Midas" sau "Voluptatea adevarului". I se reprezinta piesa "Porumbita fara aripi".

1933 Minulescu publica un nou roman,  "3 si cu Rezeda 4".

1935 Aduna intr-o eleganta placheta traducerile mai vechi realizate in colaborare cu Dimitrie Anghel (Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guerin, Henri Bataille, Henri de Regnier).

1936 Apare un volum de poezii in vechea serie a "Bibliotecii pentru toti", editata de Alcalay — in care sunt reunite culegerile anterioare de versuri ale lui Ion Minulescu. Sub titlul "Nu sunt ceea ce par a fi", Minulescu isi aduna poeziile din ultimii ani.

1937 Piesa de teatru "Nevasta lui Mos Zaharia".

1939 La "Fundatia pentru literatura si arta" apare — sub ingrijirea autorului — apare volumul de "Versuri" al lui Ion Minulescu, in seria editiilor definitive.

1943 Apare o culegere de nuvele (intre care regasim unele din bucatile din "Cetiti-le noaptea") sub titlul "Cine-i autorul acestui roman senzational?". Se tipareste a doua editie definitiva, cu adaugari, a "Versurilor" ("Fundatia pentru literatura si arta").

1944 La 11 aprilie, in urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu inceteaza din viata, in Bucurestii ravasiti de bombardamentele americane. Este inmormantat la Cimitirul Bellu.

1945 Ia fiinta asociatia "Prietenii lui Ion Minulescu" care intre 1945-1947 acorda premii anuale de poezie (premiatii: Alexandru Lungu, George Dan, Barbu Cioculescu).

1947 Ca urmare a initiativei Claudiei Millian-Minulescu, casa in care a locuit poetul in ultima parte a vietii (Bulevardul Dr. Marinescu nr. 19) devine casa memoriala sub numele "Colectia Ion Minulescu". 

Acuarelă

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână... 

Fapt divers

Azi-noapte...
Femeia care ma iubea -
O mica poema-n proza din opera mea -
Mi-a-ncuiat odaia unde nopti de-a rândul
Amândoi dormisem
Si pacatuisem,
Dupa cum ne batea gândul,
Nervii
Si literatura,
Când cu ochii,
Când cu gura,
Cînd cu trupul nesatul
De orgia bizantina din Stambul
Si de tot ce ne-ntregea
În odaia-n care ea,
Profitind de faima mea,
Ma iubea fara perdea
Cu acelasi "va urma",
Îngradit în ghilimele,
Ca sa stam pe veci închisi în ele...

Dar azi-noapte gluma unui tipograf
Mica mea poema-n proza
Mi-a facut-o... praf!...
Si...pe "banca verde unde doarme ploaia",
Ca-ntr-o poezie de Henri Bataille,
Mi-am culcat azi-noapte pentru prima oara
Vechiul guturai
Si surpriza noua
C-as putea dormi si-afara,
Chiar când ploua,
Fara sa regret nimic...
Nici fresca de mozaic
Ce-i împodobea odaia -
Balamuc de voluptate
Si pacate
Perimate, -
Nici gura femeii care ma iubea
Si ma destepta
Cu aceleasi buze rosii, de lalea,
Rasarite peste noapte, printre perne,
Din sofa!...

Vai de mine!...
Vai de ea!...
Vai de manuscrisul meu neterminat,
Fara "bun de imprimat"...
Vai de buzele ei rosii,
Sarutate-n vis doar de cocosii
Iadului -
Suspect refren,
Din Marsul funebru de Chopin...
Cut-cu-ri-gu! ding... dong... ding...
Lumânarile de ceara din odaia ei se sting,
Iar pe "banca verde", unde dorm cu ploaia
Cânta cucuvaia!... 

Romanța cheii

Cheia ce mi-ai dat asearã -
Cheia de la poarta verde -
Am pierdut-o chiar asearã!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat asearã
Mi-a cãzut din turn,
Pe scarã,
ªi cãzând, mi-a stins lumina.

Cheia ce-am pierdut asearã
Am cãtat-o ;
Dar pe scarã
Era noapte ca ºi-afarã -
Noapte ca sub boltuita
Cupolã de mãnãstire,
Când s-au stins pe la icoane
Lumânãrile de cearã.

ªi-am rãmas în turnul gotic -
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranþei,
ªi-al Credinþei viitoare...
ªi-am rãmas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.

ªi-au trecut de-asearã clipe,
ªi-au trecut de-asearã ore,
ªi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grãbite,
Ca ºi clipele trãite
Pe-albul treptelor sonore.

ªi m-am coborât pe scarã...
Dar pe cea din urmã treaptã
Cheia ce mi-ai dat asearã
Am gãsit-o prefãcutã
Într-o cupã albã, plinã
Cu vin verde de cucutã.

ªi pe cea din urmã treaptã
Am îngenuncheat
ªi-am plâns -
Cãci pe cea din urmã treaptã,
Ca-ntr-o carte înþeleaptã,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aºteaptã!... 

Jacques Prevert

Biografie Jacques Prevert

Poet și scenarist francez 

"Frunzele moarte sunt colectate la vârful lopatei, amintirile și displacerile prea" 
Jacques Prévert 


S-a născut la 4 februarie 1900 în Neully-sur-Seine . 

A fost crescut într-o familie modestă. 

Călătorește la Paris, unde a lucrat în diferite locuri de muncă înainte de a se alătura avangardei și a întâlni pe Georges Duhamel , Yves Tanguy , Raymond Queneau și Georges Sadoul din grupul suprarealist disident al rue du Château . 


Scenaristul Jean Renoir și Marcel Carné , prietenul lui Picasso și Yves Montand , a fost una dintre figurile inevitabile ale lumii culturale pariziene postbelice. În 1930 a rupt cu André Breton - un reprezentant al surrealiștilor - prea autoritar pentru gustul său și, mai târziu, a părăsit și Partidul Comunist în care nu a devenit niciodată soldat. 

În 1931 s-a făcut o încercare de a descrie o cină de cap în Paris-Franța , o poezie compusă pe baza unei antiteze. A scris piese scurte pentru teatru, adus pe scenă de compania grupului Octobre , a compus piese care, mai târziu, vor interpretaJuliette Gréco , Yves Montand sau Jacques Frères . De asemenea, și-a cultivat pasiunea pentru cinema și a scris (uneori împreună cu fratele său Pierre) mai multe scenarii pentru Marcel Carné ( O dramă singulară , Piercul ceții , Copiii paradisului ). 

Faima a venit în timpul celui de-al doilea război mondial , cu cartea poezelor Cuvinte (1945). El a decis să se înscrie în dezbaterile intelectuale și politice și și-a lăsat libertatea deplină pentru a-și simți imaginea neobișnuită și gura populară.Cu un stil aproape de limba străzii, a reconstruit viața de zi cu zi, invitând cititorul să se încreadă în puterea cuvântului pentru a obține fericirea. El a scris Istorias(1946), Espectáculo (1951), La lluvia y el tiempo (1955), care evocă teme precum dragostea, libertatea, visul și imaginația, întotdeauna mărturisind angajamentul și compasiunea pentru cei umili și nefericită. Atacurile sale verbale împotriva instituțiilor acreditează imaginea poetului libertarian. Umorul, care se arată în textele sale ca Fatras (1966) și Things and others (1972), își amintește aderarea lasuprarealism . 

În ultimii ani, s-a dedicat lucrării sale de scriitor : Cincizeci de melodii Prévert-Kosma (postum, 1977). De asemenea, el a scris literatura pentru copii , cum ar fi Cuentos para niños malos (postum, 1977) și Canción para cantar a voz en grito la la pata la coja (1985, postum, de asemenea). 


Jacques Prévert a murit la Omonville-la-Petite în 11 aprilie 1977. 

Sunt așa cum sunt

Sunt aşa cum sunt.
Sunt făcută-aşa,
Când îmi e de râs,
Râd în hohot da.
Drag mi-e cui sunt dragă.
Oare-i vina mea
Dacă nu-i acelaşi?
Dacă ba e unul,
Ba-i altcineva?
Sunt aşa cum sunt.
N-am ce să vă fac
Nu mă pot schimba.
M-am născut să plac
Aşa mi-este dat.
Am tocuri prea-nalte
Mijloc prea cambrat
Sânul mult prea tare
Ochi prea-ncercănat...
Ei şi-apoi
Ce treabă-aveţi voi?
Sunt aşa cum sunt.
Cui mă place plac.
Ce treabă-aveţi voi
Ce mi-s-a-ntâmplat?
Dragă-am fost cuiva
Cineva-mi fu drag,
Dragi ca doi copii
Care se au dragi
Simplu: dragi, dragi, dragi...
Ce mă iscodiţi?
Trăiesc să vă plac
N-am ce să vă fac. 

Copiii care se iubesc

Copiii care se iubesc se-mbratiseaza in picioare
Langa portile noptii
Si trecatorii care trec ii arata cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Si numai umbra lor
Inlantuita umbra tremura in noapte
Starnind mania trecatorilor
Mania si dispretul lor si rasetele si invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt in alta parte dincolo de noapte
Mult mai presus decat lumina zilei
In orbitoarea stralucire a primei lor iubiri. 

Pentru tine, dragostea mea

Am fost la targul de pasari
Si-am cumparat pasari
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de flori
Si-am cumparat flori
Pentru tine
dragostea mea
Am fost la targul de fiare vechi
Si-am cumparat lanturi
Lanturi grele
Pentru tine
dragostea mea
Apoi m-am dus la targul de sclave
Te-am cautat
Dar nu te-am gasit
dragostea mea. 

TEATRU/FILM 11 Aprilie

Biografie Marin Sorescu

1936 La 19 februarie, com. Bulzesti, jud. Dolj, s-a nascut poetul, dramaturgul, prozatorul si eseistul roman Marin Sorescu.  Fiul lui Stefan Sorescu si al Nicolitei (nascuta Ionescu), tarani. Studii la scoala primara din satul natal, la Liceul „Fratii Buzesti" din Craiova si Scoala Medie Militara „Dimitrie Cantemir" din Predeal.

1959 Debuteaza, cu versuri, in "Viata studenteasca".

1960 Licentiat al Facultatii de Filologie a Universitatii din Iasi. Redactor, dupa absolvire, la rev. "Viata studenteasca" si "Luceafarul", apoi redactor-sef al Studioului Cinematografic Animafilm.

1964 Debut editorial cu vol. de parodii "Singur printre poeti".

1965 "Cartea de Poeme" il impune deja printre poetii de frunte ai generatiei sale; ii urmeaza, in spatiul unei lirici fantezist-ironice si ludice de marcata originalitate. "Moartea ceasului" (1966), "Tineretea lui Don Quijote" (1968), "Tusiti" (1970), "Suflete bun la toate" (1972), care-i consolideaza prestigiul, asigurindu-i si o foarte larga audienta.

1970 Distins cu Premiul Academiei Romane si numeroase premii ale Uniunii Scriitorilor (de sase ori).

1973 Suita de vol. "La Lilieci" (sase vol., ultimul tiparit in 1995) propune o poezie epic-descriptiva si teatrala, exploatand cu o particulara virtuozitate pitorescul limbajului taranesc (oltean), in inscenari ale unui „teatru mare cat satul".

Alte carti, precum "Descantoteca" (1976) si "Sarbatori itinerante" (1978) imping la extrema limita "parodia literaturii", pe linia inceputa cu "Poeme" din 1965. Versurile mai recente ("Fantani in mare", 1982; "Apa vie, apa moarta", 1987; "Ecuatorul si polii", 1989; "Poezii alese de cenzura", 1991 sau "Traversarea", 1994) indica o anumita tendinta de clasicizare a discursului; nota fantezist-ironica ramane caracteristica si nu dispare nici din vol. "Puntea" (1997, postum), care cuprinde ultimele sale poeme, cu puternice accente elegiace. Literatura pentru copii, in vol. "Unde fugim de-acasa" („proza ritmata", 1967), "O aripa si-un picior" (versuri, 1970), "Cocostarcul Gat-Sucit" (versuri, 1987), "Cirip-Ciorap" (1993).

O pondere insemnata detine in opera lui Sorescu si teatrul, la fel de popular, ilustrat de piese cu caracter simbolic-parabolic precum "lona" (1968), "Paracliserul" (1970), "Matca" (1976). Din dramaturgia de inspiratie istorica, unde parabola joaca de asemenea un rol important si jocul cu conventiile teatrale este foarte liber, s-au impus indeosebi "Raceala" si "A treia teapa" (publicate in vol. "Teatru", 1980), dar si "Varul Shakespeare" (1988, aparut in volum in 1992). Libertatea fata de conventiile genului este prezenta si in romanul "Trei dinti din fata" (1977) si mai ales in parabolicul si parodicul "Viziunea viziunii" (1982). Ca eseist, Sorescu s-a exprimat in vol. "Teoria sferelor de influenta" (1969), "Insomnii" (1971), "Starea de destin" (1976), si culegerea de cronici literare "Usor cu pianul pe scari" (1985). Convorbiri cu scriitori straini si traduceri de poezie, in vol. "Tratat de inspiratie" (1985).

1974 si 1989 A condus rev. "Ramuri".

1983 Premiul Internațional de poezie "Fernando Riello", Madrid, Spania.

1990 Este numit director al Editurii „Scrisul Romanesc" din Craiova.

1991 Membru corespondent al Academiei Romane. Tot in acest an i se acorda Premiul "Herder" (Viena).

1991-1996 Directorul al rev. "Literatorul".

1992 Doctorat in Filologie la Universitatea din Bucuresti. Membru titular al Academiei Romane.

1995 Secretar al Asociatiei Scriitorilor din Craiova si Ministru al Culturii.

1996 La 6 decembrie, la Bucuresti, scriitorul Marin Sorescu trece in nefiinta. Tradusa in numeroase limbi, opera lui Sorescu l-a impus printre scriitorii romani cei mai reprezentativi si mai cunoscuti peste hotare.

Iona de Marin Sorescu: https://youtu.be/rxHq37u_7-I.

Cadoul - Ioan Grigorescu 1968

Inzapezitii - D.D.Patrascanu

GÂNDURI PESTE TIMP 11 Aprilie

Ion Minulescu - Citate: